33

Reţele încurcate

Rolande vorbise despre interogatori ai Gestapo care se refereau la o „evreică” din SOE, iar Vera rămînea încă în umbră pentru a-şi proteja identitatea. Filierele controlate de inamic transmiteau detalii despre structura SOE. Vera nu voia să furnizeze nicicum muniţie celorlalţi inamici ai ei de la Whitehall, unde bănuia o scurgere. „Unchiul” Claude Dansey de la SIS voia încă să reclădească SOE ca fiind al lui. El conducea agenţii NOC – aflaţi sub Non-Official Cover (Acoperire Neoficială) –, negustori de artă, agenţi comerciali, oameni de afaceri precum Kavan Elliott, care acum era clandestin în Iugoslavia. Un NOC era Charles Andrew Buchanan King, care se prezentase drept aghiotant al mogulului din cinematografie Alexander Korda. „N-am auzit în viaţa mea de el”, i-a spus Korda Verei.

Vera l-a descoperit pe Andrew King în Elveţia. King era unul dintre studenţii de la Cambridge dinainte de război recrutaţi de Partidul Comunist. Era ciudat că el se afla acum la Berna, unde Allen Dulles avea un dosar despre King. A rămas inactiv pînă cînd Dulles a devenit director al CIA, în 1959. Apoi a început investigaţii despre infiltrarea SIS-ului de către cîrtiţe sovietice şi a conchis că faptul că aceştia au destănuit secrete occidentale Moscovei nu doar prelungise războiul cu preţul a milioane de vieţi, ci îi şi permisese lui Stalin să acapareze jumătate din Europa.

Vera trebuia să se concentreze asupra pericolului cunoscut şi imediat că Biroul pentru Cifruri din Berlin doar se prefăcea a crede că Enigma era imposibil de spart. Gustave Bernard, specialistul francez în spionaj care îl angajase prima oară pe informatorul Hans-Thilo Schmidt de la Biroul pentru Cifruri, fusese arestat în ianuarie 1944 şi apoi eliberat. De ce? Pe 31 mai, BBC-ul l-a chemat înapoi cu mesajul „Liliacul alb a înflorit”. Bertrand era pregătit. Era nerăbdător să-şi spele reputaţia şi să nege că Rodolphe Lemoine sau orice spărgător de coduri polonez dispărut dezvăluise ceea ce el a numit ulterior „cea mai mare enigmă a războiului”. A fost preluat la timp şi livrat Verei¹.

Ameninţarea reprezentată de ULTRA în cazul în care inamicul ştia că ea spărgea codurile Enigma fusese subliniată pe 19 iulie 1943, cînd Churchill le-a spus şefilor lui de Stat-Major: „Nu cred că 27 de divizii anglo-americane sînt suficiente pentru Operaţiunea Overlord, ţinînd cont de eficienţa extraordinară în luptă a armatei germane şi de forţele mult mai mari pe care nemţii le-ar putea aduce imediat împotriva trupelor noastre, chiar dacă debarcarea ar fi realizată cu succes”. Dacă se ştia că Aliaţii puteau decoda mesaje Enigma, germanii puteau să-i inducă în eroare pe planificatorii invaziei, făcîndu-i să tragă concluzii greşite².

În aceste luni tensionate dinaintea zilei Debarcării în Normandia, Gustave Bertrand a descris cum fusese eliberat de germani deoarece se angajase să-i informeze în legătură cu reţelele Rezistenţei. În momentul în care a ajuns în stradă, s-a făcut dispărut. Vera a continuat să transmită mesaje BBC ca şi cum el ar fi fost în continuare în Franţa. I s-a spus că Bertrand devenise un agent dublu controlat de germani. „Care e sursa?”, a întrebat ea – întrebarea auzită atît de des după ce Churchill l-a adoptat pe analistul de la Bletchley ale cărui „intuiţii” despre mişcările navelor inamice fuseseră iniţial ignorate.

Răspunsul a fost, acum ca şi înainte, „Hinsley”.

De data aceasta, intuiţia lui Harry Hinsley îl implica pe Bertrand, ca şi pe Antoni Palluth, a cărui companie AVA studiase maşina Enigma trimisă la ambasada germană din Varşovia în 1929. Se spunea că Palluth fusese vînat de contraspionajul german. Hinsley a întrebat: de ce voiau atît de mult germanii să-l găsească? Era el mînă în mînă cu Bertrand ca să-i păcălească pe britanici? Hinsley gestiona acum cooperarea cu americanii pentru ULTRA-ul de la Bletchley. De pe vremea studenţiei, îşi petrecuse primele ore ale dimineţii meditînd la semnale imateriale. Vera simţea că asta îl făcea insensibil la tacticile de stradă ale celor care păcăleau la nesfîrşit un inamic ucigaş. Poate că Betrand se salvase printr-un şiretlic, dar el nu trădase ULTRA. Vera a stabilit că Palluth fusese ucis într-un raid de bombardament aliat³.

Indicaţii că secretul ULTRA încă era în siguranţă veneau din semnalele interceptate ale inamicului. FUSAG, un First US Army Group fictiv, simula o mare acumulare militară în Kent şi Sussex şi i-a făcut pe germani să maseze trupe la Pas-de-Calais, pe ţărmul opus. Mareşalul Gerd von Runstedt a informat Berlinul că războiul ajunsese „la un punct de cotitură serios”. Asasinarea ofiţerilor superiori germani şi sabotajul aveau să se amplifice prin angajarea de bande criminale. În transmisiunile sale către Hitler codate prin Enigma, mareşalul recunoştea că acesta nu se putea mişca prin Franţa fără protecţie masivă. Von Runstedt i-a pus pe ofiţerii lui de Stat-Major să exerseze manierele englezeşti, pentru a se delimita de „naziştii primitivi” ai lui Hitler. Mareşalul avea să lupte în continuare, dar Vera l-a pus în aceeaşi categorie cu amiralul Canaris, care îi ceruse lui Roosevelt să-i ajute pe germanii antinazişti să se debaraseze de Hitler.

O armată de birocraţi militari de la Whitehall descindea în birourile din Baker Street ale SOE. Gubbins, acum general-maior, şi-a amintit că era obligat „să înşele şi să se tîrască” pentru a obţine ce avea nevoie. SOE primea diverse denumiri ca Afacerea, Unitatea Aroganţilor, Balamucul şi Case Impunătoare din Anglia^1*. Bill Donovan s-a pronunţat din partea OSS şi a spus că, şi dacă SOE n-ar fi făcut nimic altceva, ea îşi justifica existenţa prin sabotarea Norsk Hydro, sursa de apă grea pe care oamenii de ştiinţă germani ar fi putut-o folosi pentru a întîrzia reacţia nucleară şi a construi bomba.

Au existat şi surprize antinaziste neplanificate. Una a venit din partea unei franţuzoaice celibatare de vîrstă mijlocie, ale cărei acte eroice au inspirat o scrisoare plină de forţă a episcopului ei, care denunţa deportarea evreilor francezi. Vera a aflat prima oară despre asta de la Rolande, care a raportat din teren despre Marie-Rose Gineste, o asistentă socială franţuzoaică necăsătorită. Între vîrstele de 41 şi 44 de ani, aceasta pedalase sute de kilometri pe o bicicletă pe care o numea Semper, şterpelind cartele de raţii alimentare pentru evreii clandestini. În cele din urmă, ea l-a determinat pe episcopul ei, Pierre-Marie Théas din dioceza Montaubon, să scrie o scrisoare pastorală „într-un protest indignat al conştiinţei creştine faţă de tratarea unor bărbaţi şi femei ca şi cum ar fi animale sălbatice”, chemîndu-i pe toţi catolicii să-i protejeze pe evreii încă nedeportaţi. Episcopul Théas a propus să afişeze denunţul său în faţa tuturor bisericilor. Marie-Rose l-a avertizat că poliţia pronazistă a regimului de la Vichy avea să-i intercepteze pe distribuitori. Ea a propus o alternativă: BBC-ul. Rolande a trimis prin radio întregul text, care a fost difuzat la postul BBC francez. Acest lucru a marcat un punct de cotitură. Familiile franceze riscau pentru a-i adăposti pe evreii supravieţuitori, în timp ce Marie-Rose şi-a continuat cruciada ei în izolare, o luptătoare din Rezistenţă automotivată şi autoeducată⁴.

În mai 1944, Vera estima deja că 100.000 de luptători din Rezistenţa din Franţa aveau nevoie de un efort sistematic al SOE de a-i aduce laolaltă pe solitarii precum Marie-Rose. „Unchiul” Claude Dansey a rîs batjocoritor, spunînd că Vera înmulţise cifra cu 50. Ea a enumerat 50 de circuite active şi bine organizate controlate de SOE, de la Farmer în nord pînă la Gardener în sud. Acestea puteau fi extinse la 100 de circuite cu conducere din afară. Comandanţii de maquis-uri aveau între 35.000 şi 40.000 de luptători de gherilă, însă doar 10.000 erau înarmaţi pentru o luptă de mai mult de o zi. O Armată Secretă avea o rezervă de 350.000 de tineri. Existau 500.000 de lucrători feroviari şi 300.000 de sindicalişti gata să se ridice. Mare parte a forţei de muncă franceze, aproximativ 3.000.000 de bărbaţi şi femei, i-ar fi ajutat pe Aliaţi. SOE trebuia să extindă pregătirea agenţilor pentru a furniza comandă, iar asta însemna să reducă timpul de la două luni la nu mai mult de două săptămîni.

Exista întotdeauna ameninţarea dezertorilor care se infiltrau printre ceilalţi. Vera avea acum alte modalităţi de a depista mesajele înşelătoare. Vechea secţie de poliţie părăginită din Denmark Hill, din sudul Londrei, avea aparate care interceptau, înregistrau şi analizau transmisiunile de mare viteză din teren şi căutau dovezi ale unor capcane. La Beaumanor, în Chicksands, lîngă Bletchley, unul dintre părinţii fondatori ai ULTRA, Gordon Welchman, i-a amintit Verei că soarta ultramodernului Bismarck a fost pecetluită atunci cînd un ofiţer german de rang înalt a trimis un mesaj codat fiului său. Numele se potrivea cu un nume din dosarele de la Bletchley care înşirau echipajul cuirasatului, ceea ce a trădat pregătirile acestuia de a ieşi din port. De atunci, dosare mult mai mari fuseseră alcătuite, astfel încît numele inamice depistate în traficul interceptat puteau fi identificate rapid. În acest fel, Welchman ajunsese în mod independent la unele neconcordanţe care confirmau suspiciunea lui Leo Marks că reţeaua SOE din Olanda era sub controlul Gestapo-ului.

Vera a decis că „mesajele SOE nu trebuie să conţină niciodată nume adevărate care pot fi confruntate cu o listă germană a ofiţerilor şi soldaţilor activi”. Posturile SOE erau identificate prin litere ale alfabetului şi prin numere. Ofiţerii cu propaganda de la Political Warfare Executive au adoptat numele supersecret şi ameninţător de Controlul din Londra. Vera şi-a mărturisit îndoielile referitoare la Control unui ofiţer PWE, Vernon Bartlett, care a scris cartea, apărută înainte de război Nazi Germany Explained. Controlul din Londra era de fapt lîngă Bletchley, în Woburn Abbey, pe domeniul ducelui de Bedford. Lucrătorii plictisiţi, transferaţi acolo din Londra, erau despăgubiţi cu vin roşu francez şi galoane întregi de gin şi sherry. Puţine alte lucruri îi distrau, în afară de a patina iarna pe lacul ducelui sau de a se plimba prin grădina lui zoologică, unde lui Bartlett îi plăcea să pretindă că „a fost sodomizat de o lamă şi muşcat de un nandu”. În acel haos, spunea el, nimeni nu superviza activităţile Controlului.

Kim Philby dădea mai departe transmisiunile Controlului către Germania, pentru a servi scopurilor Moscovei. Deconspirarea lui drept cîrtiţă sovietică avea să vină abia 20 de ani mai tîrziu. Transmisiunile numeau prieteni antinazişti ai Verei, cum ar fi încîntătoarea prinţesă rusoaică Marie „Missie” Vasilcikov, care era la Ministerul de Externe german şi care era protejată de ambasadorul Verei, von der Schulenburg. Scrisorile secrete ale Bătrînului Fritz au încetat brusc după rechemarea lui de la Moscova. Vera l-a depistat în Krummhübel, o staţiune de schi de la graniţa cehă care adăpostea acum personal al Ministerului de Externe de ogarii SS-ului. Noii ei locuitori o numeau Paradisul Spionilor, deoarece servitorii erau cehi, la gatere lucrau sîrbi sau italieni nemulţumiţi şi exista o supraveghere redusă a mîinii de muncă importate din ţinuturile mohorîte din apropiere, unde remarcabila agentă a Verei, contesa poloneză Krystyna Skarbek, se furişase cu uşurinţă într-o parte şi-ntr-alta. Krystyna era încă blocată în Cairo, dar păstra contacte de-a lungul graniţelor cehă şi ungară cu Polonia şi a raportat că Schulenburg făcea călătorii îndrăzneţe cu motocicleta la Budapesta împreună cu Missie, care fusese transferată de la Berlin la începutul anului 1944. Fusese întîmpinată de Schulenburg atunci cînd ea sosise în fosta staţiune pe 17 ianuarie, într-o luni. El purta o căciulă rusească de blană cumpărată de la Moscova şi a spus voios că personalul locuia în cabane din vîrful muntelui şi cobora cu sănii mici la birourile lui din vale. Schulenburg, care trăia într-o cabană de lemn fără apă curentă, a fost salvat de locuinţa mai săracă a lui Missie. Cel puţin avea baie. Schulenburg o folosea zilnic.

Vera a verificat încrucişat rapoartele Krystynei, cu ajutorul altor surse. Una era Elizabeth Wiskemann, din Elveţia neutră, care lucra pentru Controlul din Londra şi care păstra legătura cu unii prieteni de pe vremea cînd locuise la Berlin. Printre sursele ei se numărau sindicalişti antinazişti, jurnalişti şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva, care îi ajuta pe evadaţi. Vecinii lui Wiskemann erau părinţii prinţului Heinrich zu Sayn-Wittgenstein, un as al aviaţiei de vînătoare de noapte, dar care era un antinazist ascuns. Discutînd la telefon cu Missie, el îi vorbise despre aruncarea în aer a lui Hitler şi a lui însuşi atunci cînd aveau să i se ofere alte Frunze de Stejar pe care să le adauge Crucii sale de Cavaler. A fost doborît însă înainte ca asta să se poată întîmpla.

Din motive misterioase, domnişoara Wiskemann refuza să aibă de-a face cu SOE. Vera ar fi dorit să poată discuta cu Schulenburg, care o pomenise pe această femeie printre vizitatorii de la Moscova. Bătrînul Fritz putea deveni o ţintă a demascării de antinazişti a Controlului. El îl văzuse pe Stalin fermecînd şefi mari precum sir Stafford Cripps, ambasadorul britanic la Moscova pînă în 1942, care era acum în Cabinetul de Război al lui Churchill şi cerea ca secretele SOE să fie împărtăşite Moscovei. Ce-ar mai fi rîs Schulenburg! Acesta o dusese pe Missie cu maşina în Protectoratul Ceh, unde i-a spus unuia dintre contactele Krystynei că transmisiunile Londrei care numeau antinazişti puteau fi calculate pentru a submina moralul lui Hitler.

Ambele părţi foloseau inducerea în eroare pentru a slăbi încrederea în sine a celeilalte. A existat dezvăluirea bruscă a unui ordin ultrasecret al lui Hitler care cerea „exterminarea trupelor de sabotaj ale inamicului”. Un dezertor care transmitea din Berlin, lordul Haw-Haw, s-a lăudat că se ştia totul despre Bletchley. „Limbile ceasului de la primăria oraşului sînt înţepenite la 12 fără cinci minute!” Acest lucru era adevărat, dar era posibil ca povestea să fi fost plantată de Controlul din Londra. Vera l-a întrebat pe Sefton Delmer, primul reporter care îl intervievase pe Hitler şi care acum gestiona propaganda neagră. „Nu pot spune că am plantat povestea”, a spus acesta, „şi nu pot spune nici că nu am făcut-o. Şefilor mei nu le place SOE. Nu-i deranjează să-i sacrifice pe criminalii SOE. O să vezi. Nici unul dintre dosarele voastre nu va supravieţui războiului”⁵.

Un criminal pe nume Harold Cole a salvat evadaţi britanici, dar a lucrat de asemenea cu Gestapo-ul. „Cel mai mare trădător al războiului”, l-a numit comandantul adjunct al Scotland Yard-ului, Reginald Spooner. Vera ştiuse că acesta era un escroc, dar l-a recrutat pentru a folosi talentele lui reprobabile în folosul cauzei. Acesta dădea o petrecere la Paris, intitulîndu-se „căpitanul Mason, agent secret britanic”, cînd a fost identificat şi împuşcat „în timp ce se opunea arestării”.

„Şi alţi agenţi aveau cazier”, îşi amintea Vera, „dar erau tipul de «hoţi-gentlemeni» nerăbdători să servească în război. Un miliard de franci sau chiar mai mult de atît au fost distribuiţi în scopul de a plăti pentru operaţiunile SOE. Nu cred că a existat un franc nejustificat”. OSS, partenerul bogat, compensa asaltul asupra finanţelor britanice în scădere. Bletchley avea nevoie de reproduceri ale Enigmei cu patru tamburi, pentru a accelera spargerea codurilor. „Fără să ne ceară un cent, National Cash Register din Dayton, Ohio, a predat 75 de reproduceri în şase luni, mai mult decît toată producţia britanică pentru întregul război”, îşi amintea Vera. Bombele de fabricaţie americană erau depozitate în Şcoala Mount Vernon de pe Nebraska Avenue din Washington, pînă cînd erau aduse la Londra de ofiţerii de legătură americani detaşaţi pe lîngă Bletchley. Unul dintre ei era Lewis Powell, viitor judecător al Curţii Supreme. „A început să-mi placă un ziar local din Bletchley, Leighton Buzzard Observer & North Bucks Times”, îşi amintea Powell. „Imaginaţi-vă! Geniile care lucrau la cel mai mare secret al războiului se relaxau cu isprăvile săptămînale ale doamnelor din Clubul Bright Hour, publicate de domnul Midgeley.”

Şiretlicurile Controlului din Londra îi descurajau pe luptătorii din rezistenţa locală, care nu puteau investiga în mod direct integritatea decidenţilor SOE. Îndoielile Rezistenţei erau transmise prin agenţii Verei care se întorceau: dacă germanii erau identificaţi ca adversari secreţi ai lui Hitler, avea Londra să continue prin a-i numi pe nongermanii care luptau împotriva ocupanţilor nazişti ai ţării lor? Lewis Powell a înţeles că, în cazul în care Controlul sau un Double Cross (XX) Committee încerca să păcălească tabăra cealaltă, putea să se zăpăcească şi pe sine. Powell a refuzat ulterior funcţia de director al CIA-ului postbelic. Nu a discutat niciodată public despre vizitele lui la Bletchley din timpul războiului, nici despre Controlul din Woburn şi Londra. În particular, şi-a mărturisit temerea că în interiorul Controlului se adăposteau agenţi englezi controlaţi de ruşi şi l-a citat pe sir Walter Scott: „O, ce reţea-ncurcată împletim/ Cînd prima oară învăţăm să păcălim!”⁶.

 

1*. Stately ’Omes of England, cu acronimul SOE (n. tr.).