34
Inteligenţă mortală şi jocuri radio
„Infiltrarea germană a SOE”, o investigaţie postbelică, nu a fost făcută publică niciodată. Maurice Buckmaster făcuse unele jocuri radio de inducere în eroare pe care nu le putea mărturisi Verei. Cu mentalitatea lui a cercurilor de şcoală veche, Whitehall-ul prefera ca un absolvent de Eton precum Buckmaster să preia controlul cacealmalelor Secţiunii F. Era o nevoie disperată de agenţi în Franţa înaintea zilei Debarcării în Normandia, aşteptată pentru mijlocul anului 1944. Unii au fost trimişi în grabă spre reţele infiltrate de inamic. Unul dintre aceştia a fost o stenografă londoneză din East End, Peggy Knight, paraşutată pe 5 mai 1944. I-au fost date informaţii pe care le putea dezvălui sub interogatoriul Gestapo-ului: că invazia Aliaţilor urma să aibă loc la Pas-de-Calais. Trei dintre colegii ei, instruiţi în grabă ca şi Peggy, au prinşi rapid şi în cele din urmă executaţi.
Instructorii lui Peggy Knight au evaluat-o drept „novice” şi au considerat că avea nevoie de mai multă pregătire, refuzînd să recomande să fie trimisă pe teren. Peggy făcuse un singur salt cu paraşuta de antrenament în locul numărului normal de trei, dar cu toate acestea a fost paraşutată împreună cu un telegrafist în Côte d’Or într-un loc greşit; a fost descoperită de Casse-Cou (Rupe-Gîtul), un nume rău prevestitor, cu care făcea pereche cel al circuitului Donkeyman, infiltrat deja de doi ani, de cînd un curier îşi pierduse servieta cu detalii despre cei 200 de membri ai circuitului. Fondatorul circuitului Donkeyman, André Girard, a apărut în Statele Unite, ţinînd prelegeri despre operaţiunile secrete, pînă cînd Bill Stephenson a făcut să fie redus la tăcere şi chestionat de FBI. Un avertisment către Vera a sosit prea tîrziu pentru a mai repara vreun prejudiciu.
Simţind o trădare, Peggy Knight îşi unise forţele cu William Egan Colby, un tînăr de 23 de ani provenind din St. Paul, Minnesota, care avea să devină mai tîrziu director în CIA. Colby se paraşutase cu o echipă Jedburgh şi lucra cu un maquis care cîştiga lupte spectaculoase cu arme de foc. Peggy „a tras încontinuu în germanii care o urmăreau”, a scris Bill Simpson mai tîrziu, „şi s-a luptat cu ferocitatea la care te-ai aştepta din partea unei fete din zona cel mai greu lovită a mahalalelor bombardate ale Londrei”1.
Bill Donovan sugerase că, pentru a se asigura de utilizarea optimă a SOE în invazia care urma, Vera trebuia să-i arate generalului Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem, progresul realizat în operaţiunile subversive. Asta ar fi compensat comentariile anti-SOE din partea comandanţilor superiori britanici şi ar fi revigorat campania pe care o ducea Donovan pentru ca OSS să joace un rol important. Camerele de disecţie ale Muzeului de Istorie Naturală din sudul Kensington-ului au fost transformate într-un model pentru „fabricile de magie” care creau arme ingenioase mergînd de la submarine pentru un singur om pînă la Frumoasa Adormită, o mică barcă cu pînze acţionată de baterii, dotată cu containere atîrnate peste bord pentru încărcături explozive subacvatice impermeabile.
Liniştitul Muzeu Victoria & Albert prezenta dispozitive speciale produse la hanul numit Thatched Barn. O specialitate o reprezentau o lanternă cu lumină ultravioletă şi o batistă care acundea chei de codare ce puteau fi citite doar cînd lanterna era aprinsă. Bill Pietsch de la OSS a spus mai tîrziu: „Bălegarul de cămilă şi de cal şi excrementele de elefant fuseseră studiate la Grădina Zoologică din Londra. Explozibilii erau înveliţi în orice formă de rahat era autohtonă acolo unde trebuiau să ajungă. În micile fabrici din Kensington erau produse dispozitive mortale. Studiouri cinematografice camuflau totul şi preluau ideile strălucitei scenografe Beverley Woodner, fiica unui rabin evreu din Chicago, care era o combinaţie de Merle Oberon şi Vivien Leigh”.
După ce a lucrat pe lîngă Vera pentru a se asigura că Ike vedea şi „şcolile de domnişoare” ale SOE, Bill Pietsch a fost paraşutat cu o echipă Jedburgh. Beverley Woordner şi-a amintit o vizită pregnantă la una dintre şcoli, în Beaulieu, aproape de reşedinţa de familie a lui Edmund de Rothschild, acum aflat în serviciul activ în calitate de comandant al unei baterii de artilerie şi aşteptînd să se înroleze în Brigada Evreiască. Beaulieu era suficient de aproape de Canalul Mînecii ca să facă Franţa să pară apropiată. „Vera nu m-a lăsat niciodată să văd care erau sentimentele ei, cu o singură excepţie”, a spus Beverley. „Mi-a zis că un leac pentru depresie îl constituie sunetele, culorile şi mirosurile de la ţară... miracolul anotimpurilor... puterile vindecătoare ale nagîţilor, care sînt făcuţi din aceleaşi celule şi ţesuturi ca şi noi, dar trăiesc într-un loc nevăzut şi imposibil de cunoscut.”
Existau motive solide pentru depresia Verei şi pentru nevoia ei de a cutreiera printre cele vreo zece case de ţară presărate pe domeniul Beaulieu, unde mlaştinile saline din apropierea mării fremătau de păsări şi ofereau brînca bogată în vitamine, o combinaţie de sparanghel şi algă care compensa dieta săracă din vreme de război. Proprietatea învecinată a lui Edmund de Rothschild fusese rechiziţionată de Amiralitate, iar simbolul alb al Marinei Regale era înconjurat de păduri cu cărări, rododendroni, aburi şi iazuri, ferigi şi nuferi, cedri şi pajişti cu iarbă moale, care îi ofereau Verei „terapia sălbăticiei” la care tînjea, chiar dacă asta nu era tocmai sălbăticie. Vînătorii de plante ai clanului Rothschild aduseseră specimene botanice exotice din întreaga lume. Un nou membru al familiei intenţionase să le studieze, agentul Jean-Pierre Reinach, care fusese capturat şi executat. Văduva lui, Naomi din clanul Rothschild, şi-a alinat durerea lucrînd cu copii refugiaţi şi planificînd relocarea evreilor după război. Între timp, Vera făcea faţă pierderii lui Noor Inayat Khan, descendentă din ultimul împărat mogul.
Ca parte a pregătirii ei, Noor fusese trimisă din Beaulieu într-un exerciţiu chinuitor de 96 de ore la graniţa galeză, pentru a aranja cutiile poştale moarte şi vii şi a găsi trei locuri diferite pentru radiotransmisiuni secrete, fără să stîrnească suspiciunea localnicilor şi fără hărţi. Noor a îndeplinit aceste sarcini în mod strălucit, dar a fost evaluată de unii instructori ca fiind prea instabilă emoţional pentru operaţiunile subversive. Vera ştia că Noor era acum pe Avenue Foch nr. 84 din Paris, care contrasta puternic cu bucolicul Beaulieu. Eleganţa bulevardului parizian se cufundase într-un semiîntuneric ca de temniţă, unde Sturmbannführer-ul SS Hans Kieffer îşi croia drum prin minţile agenţilor capturaţi. Trădarea circuitului Prosper, care a devenit cunoscută la cîteva zile după aterizarea lui Noor, a făcut-o pe Vera să-i transmită prin radio să se întoarcă imediat cu un avion ce avea să o preia. Noor a refuzat oferta. Noor, o tînără neobişnuit de dîrză, era mînată de principiul de a duce la capăt fiecare sarcină. Înainte să fie prinsă, făcuse minuni, bazîndu-se pe mari rezerve de energie pînă cînd, într-un moment de neglijenţă din pricina epuizării, a uitat lecţia pe care Vera i-o băgase în cap la nesfîrşit. La Beaulieu, ultimul loc de staţionare înainte ca agenţii să plece pe teren, o fată fusese descalificată după ce strigase în engleză „Intră!” atunci cînd instructorii bătuseră la uşa ei în miezul nopţii, strigînd „Gestapo!”. Greşeala lui Noor a fost mai dramatică.
Unele surse insistă că greşeala ei fatală a fost să-şi lase unul dintre jurnalele de misiune într-un adăpost temporar. La o audiere postbelică, Sonderführer-ul Ernst Vogt a depus mărturie că Noor fusese denunţată – şi reţeaua ei demascată – pe 7 octombrie sau în jurul acestei date. Pe 13 octombrie, Vogt a prins-o în capcană, atunci cînd Noor s-a întors la un apartament temporar din Paris, pe Rue de la Faisanderie nr. 98, ca să-şi ia radiotransmiţătorul. Noor s-a luptat cu Vogt şi l-a muşcat de mîini pe unul dintre însoţitorii lui germani, dar a fost capturată. A fost ţinută mai multe săptămîni pe Avenue Foch, a reuşit să fugă şi să ajungă în stradă, dar a fost prinsă din nou – urmînd să fie trimisă la Dachau. Dacă a făcut greşeli, nu le-a făcut din lipsă de pregătire.
Departe de acele case de ţară rechiziţionate, lordul Rothschild din Londra permitea ca banca lui să fie folosită ca teren de testare pentru SOE. Piese de armament de mare precizie şi fitile erau produse în unităţile băncii de la Rafinăria Monetăriei Regale de lîngă Turnul Londrei, unde înainte de război familia Rothschild topise şi rafinase aur. SOE era ultimul beneficiar al abilităţilor Rothschild. Banca N.M. Rothschild furnizase în 1811 armatelor ducelui de Wellington monede şi lingouri de aur pentru a acoperi costurile luptei împotriva lui Napoleon. O scrisoare din partea ducelui, aflată în arhivele băncii, vorbea despre nevoia de aur, „acordînd consideraţia cuvenită amplorii obiectivelor avute în vedere, urgenţei şi secretului impuse de aceasta şi riscului ce poate fi implicat”. În operaţiunile subversive ale SOE, o problemă majoră era finanţarea agenţilor şi a grupurilor din Rezistenţă; din nou, familia Rothschild a fost în măsură să ajute. Lui Victor de Rothschild, expert în dezamorsarea bombelor în 1944, i s-a solicitat să testeze o broască imposibil de spart. Prototipul a fost pus într-un container cu material incendiar care îl făcea să explodeze dacă cineva încerca să-l taie, iar Atelierul l-a trimis la bancă pentru testare. A doua zi, Atelierul a primit un telefon. Banca lui Rothschild avea acum o gaură mare într-o podea. Victor a sugerat amabil să se întoarcă cu toţii la planşeta de proiectare.
Ştiind că acum existau şanse mari ca Edmund de Rothschild să se înroleze într-o Brigadă Evreiască a armatei britanice, Vera şi-a recuperat optimismul obişnuit şi a fost reconfortată de discuţia cu Beverley Woodner despre o altă epocă a Angliei, cînd evreii nu erau „rasă inferioară”, ci parte a unei societăţi prospere şi tolerante. Tatăl lui Edmund, Lionel, fusese fiul cel mare al lui Leo şi se căsătorise la Sinagoga Centrală din Londra pe 19 ianuarie 1881. Albert, soţul reginei Victoria, semnase contractul de căsătorie, iar vizitiii tramvaielor cu cai de pe ruta Picadilly au afişat culorile Rothschild, albastru şi galben, pe bicele lor, pentru a marca majoratul tatălui lui Edmund în 1903.
— Trebuie să mă întorc în nişte vremuri ce par demne de invidiat pentru predictibilitatea lor, a spus Vera. Te ajută să faci faţă unei incertitudini atît de mari.