35 „Viaţa pe care o am e a ta”

Vera a aflat că la Paris avusese de-a face cu un duşman care, deşi ea îl cunoştea, părea să nu ştie nimic despre dînsa: un fost învăţător obscur dintr-un orăşel, care crescuse în ochii lui Hitler pentru a deveni magicianul SD-ului în materie de jocuri ale minţii, Dr. Josef Goetz. Prescurtarea „Dr.” era caracteristică preţiozităţii germane, s-a gîndit ea, fiind adoptată de Goetz în acelaşi spirit în care o făcuse şi „Dr.” Goebbels, pentru a sugera o superioritate academică pe care nu o avea nici unul dintre ei.

Josef Goetz pîndea în cartierul general din Paris al serviciului de contraspionaj al lui Himmler, SD, la vest de Arcul de Triumf, în două dintre cele trei case de la numerele 82, 84 şi 86 de pe Avenue Foch, unde erau interogaţi agenţii capturaţi. Vera ştia acum amplasamentul, precum şi că Goetz era văzut privindu-i pe torţionarii Gestapo-ului de pe Rue de Saussaies nr. 11, în spatele Ministerului de Interne francez în subordinea căruia se afla poliţia franceză a regimului pronazist de la Vichy. Goetz folosea colaboratori ai poliţiei franceze, ca să pretindă că îi protejau pe telegrafiştii SOE aflaţi în detenţie. Vera l-a reconstituit mental pe Goetz: un birocrat bine hrănit şi sedentar, cu ochi albaştri miopi în spatele unor lentile groase, plănuind mulţumit să-i ucidă pe „suboamenii” precum agenţii ei. Ea trebuia să elimine informaţiile false plantate de milice, poliţia pronazistă care fusese văzută imediat după capitularea Franţei ca o modalitate a regimului de la Vichy de a recupera onoarea franceză. Milice se supunea acum lui Joseph Darnand, violent pronazist, şi se amesteca printre luptătorii din Rezistenţă sub masca unor poliţişti francezi care „se raliaseră” taberei aliaţilor. Vera îşi avertiza agenţii că luptătorii locali din Rezistenţă vorbeau prea deschis cu „falşi raliaţi”. Rezistenţa era prea încrezătoare în unii voluntari care îşi etalau patriotismul, în timp ce comuniştii conduceau un sistem disciplinat al celulelor şi al tăcerii, impus de experţi pregătiţi de sovietici. Henri Dericourt – un pilot cu foarte multă experienţă înainte de război şi ofiţer al acţiunilor în spaţiul aerian francez pentru zborurile SOE din teritoriul inamic – a vorbit despre capcanele complicate ascunse într-o lume sinistră a loialităţilor incerte. Răspunzînd întrebărilor atente şi respectuoase ale Verei, el a lăsat să-i scape multe despre soarta lui Noor Inayat Khan.

Arogant în convingerea lui că era controlorul de trafic indispensabil pentru agenţii ei, Dericourt nu avea cum să ştie că Vera avea un număr tot mai mare de agenţi cu experienţă care veneau să o viziteze din teren pe alte rute decît cele pe care le controla el. Asta îi dădea capacitatea de a verifica informaţiile încrucişat. Virginia Hall fusese pentru scurtă vreme la Londra, ca să-l ajusteze pe Cuthbert, piciorul ei artificial, şi ca să-i consulte pe compatrioţii ei americani de la cartierul general al OSS-ului. Acum revenise alături de Rolande Colas şi de OSS în Haute-Loire. În apropiere era Pearl Witherington, care avea 17 ani cînd predase prima oară engleza la Paris. Acum în vîrstă de 28 de ani, Pearl deţinea comanda unică a unui maquis înarmat de aproximativ 2.500 de bărbaţi şi femei. Violette Szabo li se alăturase înainte de capturarea ei, iar acum era în închisoarea Fresnes, la 16 kilometri în afara Parisului, în mod tradiţional cea mai mare instituţie disciplinară din Europa.

Iepurele Alb era şi el acolo cînd o sporire bruscă a mesajelor BBC-ului în limbaj normal a semnalat apropierea zilei Debarcării în Normandia. Băieţi şi fete francezi se plimbau cu bicicleta în jurul închisorii şi strigau mesajele „de expectativă” ale BBC-ului. Pe 5 iunie 1944, BBC-ul a trecut la „acţiune”. Un băiat pe bicicletă, Jacques Deleporte, a bănuit că ziua Debarcării în Normandia era iminentă. El i-a spus Verei mai tîrziu că Fresnes era „un complex întins, un labirint de temniţe subterane, paliere înalte şi coridoare nesfîrşite. SS-ul îl controla, ajutat de aşa-numitele souris, SS-iste urîte şi stupide îmbrăcate în cenuşiu. Sute de mii de prizonieri fuseseră ţinuţi acolo începînd de la Revoluţie, cînd mulţi au preferat să se arunce de la etaj decît să aştepte ghilotina. În 1944, germanii aveau foarte puţine modalităţi de a ne păcăli. Eram nişte ştrengari ai străzii a căror putere era dispreţul faţă de adulţi şi autoritate”¹.

Echipe de inducere în eroare au fost paraşutate la Pas-de-Calais pentru a da impresia că aceasta era ţinta zilei Debarcării în Normandia, folosind gramofoane cu arcul tras şi zgomote înregistrate ale unor armate. Tot înaintea invaziei a aterizat şi Charles Wheeler, în vîrstă de 22 de ani, pentru a face recunoaştere în spatele liniilor inamice. A devenit corespondentul extern cu cea mai îndelungată carieră de la BBC în anii de după război. Un alt paraşutist avansat era George Millar, în vîrstă de 27 de ani, fost corespondent al publicaţiei londoneze Sunday Express la Paris, care în 1939 „a raportat că armata franceză fugea întotdeauna”. Acesta s-a înrolat în Brigada de Puşcaşi Britanică, a comandat un pluton de recunoaştere, a fost capturat şi a sărit din tren pentru a se alătura grupurilor din Rezistenţă, care l-au ajutat să treacă Pirineii în Spania. De acolo a ajuns în Anglia şi a pus bazele unei prietenii de-o viaţă cu Vera. În ziua Debarcării în Normandia, Millar a luptat alături de maquisarzi adolescenţi şi şi-a revizuit vederile asupra spiritului combatant francez. Francezii care „fugeau” în 1940, a recunoscut el acum, erau bătrîni obosiţi care se temeau să nu treacă iar prin carnagiul din 1914-1918².

Răspunzînd criticilor care calomniau SOE ca fiind prosovietică, generalul Eisenhower şi-a declarat admiraţia faţă de ce realiza această organizaţie. Vera i-a considerat pe americani, lipsiţi de fetişul ierarhiei, un dar de la Dumnezeu. Ea trebuia să suporte acest fetişism odată cu afluxul de adepţi rigizi ai disciplinei care veneau de la Ministerul de Război la cartierul general al SOE. „Am ţinut capul plecat, urmînd sfatul unui australian, Richard «Dikko» Hughes, care a spus: «Nu am semnat nimic, nu poţi dovedi nimic».” Prima soţie a lui Hughes fusese evreică. Hughes, prieten apropiat al lui Ian Fleming, a sugerat ulterior că agentul 007 al acestuia ar fi trebuit să conducă MOB (Miscellaneous Objectives Bureau), după modelul Unităţii de Asalt, departamentul de culegere de informaţii real al autorului de romane. Deşi era încă vedeta spionajului naval, Fleming l-a numit³ Indicent Assault Unit^1*.

Echipele SAS au dat de ştire că ficţionalul FUSAG (First US Army Group) şi regiunea Pas-de-Calais erau ţinta lor în ziua Debarcării în Normandia. Dezinformarea a părut să-i păcălească pe germani atunci cînd un mesaj inamic deconcertant s-a lăudat cu păcălirea SOE-ului. El venea de la un subcircuit Prosper, Butler, care funcţiona din 1942 în jurul oraşului Le Mans, la sud-vest de Paris:

Vă mulţumim pentru marile livrări de arme şi muniţii pe care aţi avut amabilitatea să ni le trimiteţi. Apreciem, de asemenea, numeroasele ponturi pe care ni le-aţi dat referitor la planurile voastre.

Vera ştia că circuitul Prosper principal era infiltrat de Goetz şi că Buckmaster se prefăcuse că ia de bune mesajele trimise de operatorii Prosper aflaţi sub control german. Pentru a menţine inducerea în eroare, Buckmaster a paraşutat provizii preţioase pentru Prosper, dar nu a primit avertismentele de depistare a cacealmalelor din partea agenţilor lui controlaţi de Gestapo. Leo Marks încercase să-l alerteze în legătură cu trădarea circuitului principal, după ce recepţionase semnale că subcircuitul Butler era brulé, deconspirat. Acum Vera a descoperit de ce fuseseră înăbuşite avertismentele lui Leo.

Prezenţa lui Noor în Franţa îi fusese cunoscută lui Goetz. Agenţi SOE fuseseră paraşutaţi în mîinile a trei circuite controlate de germani. Potrivit mărturiei ulterioare a lui Goetz, Hitler a decis că acesta era cel mai bun moment psihologic pentru a zdruncina încrederea aliaţilor în mişcările de rezistenţă. În replică faţă de SOE, atenţia lui Goetz era îndreptată către circuitele dintr-o regiune aflată la o distanţă destul de mare de zonele vizate în ziua Debarcării în Normandia. Goetz a primit agenţi amăgiţi de propriul lui joc şi pregătiţi ca să-i distragă atenţia de la reţelele de rezistenţă foarte mari încă nedepistate.

Vera se întreba dacă Controlul din Londra îi spusese lui Buckmaster să continue să paraşuteze agenţi şi provizii pentru a-i păcăli pe germani printr-o dublă inducere în eroare, înăbuşind avertismentele lui Leo. De partea germană a jocului pe care-l făcea Controlul se afla Josef Goetz; de partea Aliaţilor, Unchiul Claude, al cărui obiectiv real era de a controla SOE. Buckmaster era pregătit să coopereze, dar se plîngea că Secret Intelligence Service, spunea el, „intrase pe terenul meu”⁴.

Circuitului Prosper i se îngăduise să crească prea repede după ce un curier, Andrée Borrel, fusese paraşutată lîngă Paris pe 24-25 septembrie 1942. Ea a fost urmată de Francis Suttill, care avea sarcina de a reconstrui un circuit în jurul Parisului. Suttill, avocat pe timp de pace, în vîrstă de 32 de ani, nu era atît de precaut pe cît ar fi trebuit să fie în privinţa creării de subagenţi şi subcircuite. De la Ardeni la Atlantic, întreprinderea a devenit prea mare pentru a fi supervizată. Toţi agenţii Prosper, în afară de doi, fuseseră trădaţi şi executaţi după tortură.

Un agent dispărut era Odette Sansom, în vîrstă de 30 de ani, căsătorită cu un comandant naval al Operaţiunilor Mixte şi mamă a două fiice. Într-o seară de toamnă a anului 1942, Odette îşi ştersese numărul SOE, S.23, scris cu creta pe un zid din interiorul ascunzătorii din Wimpole Street unde agenţii îşi memorau ordinele. În Franţa, ea s-a încurcat în jocul condus de Josef Goetz. Hugo Ernst Bleicher, în vîrstă de 45 de ani, membru al serviciului de spionaj al amiralului Canaris, i-a pescuit numele din traficul radio al SOE. Bleicher a văzut-o pe Odette după arestarea ei şi i-a spus că avea s-o elibereze ca să negocieze termenii de pace în numele Înaltului Comandament German. Odette nu era sigură dacă nu cumva era un şiretlic pentru a o face să-i conducă pe oamenii lui Bleicher la agenţii SOE. Un coleg de-al ei, Peter Churchill, făcuse un calcul greşit similar şi acum ambii agenţi erau prizonieri.

Încă din aprilie 1943, Vera o îndemnase pe Odette să nu încerce să păcălească inamicul. Cînd, mai tîrziu, a căutat agenţi dispăruţi, Vera l-a găsit pe Maurice Southgate, unul dintre cei trei agenţi britanici rămaşi în viaţă la Buchenwald, din totalul de 40. Acesta a spus că fetele deţinute erau trimise la cuptoare după ce îi spuneau că încercaseră să avertizeze Londra despre capturarea lor. „Ofiţerul SOE responsabil”, a zis el, „ar trebui deferit tribunalului militar pentru că a provocat moartea atît de multor femei curajoase”.

De Gaulle insista că Franţa se eliberează singură, cînd de fapt 83 de echipe Jedburgh, 20 de grupuri operaţionale americane, alături de SAS şi État-major des Forces Françaises de l’Interieur, fuseseră paraşutate în spatele liniilor, pentru a se alătura grupurilor franceze locale. Aripa militară a Frontului Comunist Naţional pentru Eliberare, Franc-Tireurs et Partisans, lucra cu Forţele Franceze Libere gaulliste, în aşteptarea unui război în război între de Gaulle şi liderii comunişti. Yeo-Thomas, Iepurele Alb, a auzit alte voci venind prin răsuflătorile temniţei lui, care cîntau La Marseillaise. Aceştia erau prizonieri noi, care vorbeau despre lupte înverşunate duse de grupurile din Rezistenţa Franceză. Yeo-Thomas crezuse întotdeauna într-o formă modernizată de luptă de gherilă şi vorbise atît de des cu Vera despre modul în care „primitivele” operaţiuni subversive puteau să dea putere victimelor secătuite ale oricărei tiranii, căzînd de acord cu ea că dacă era cineva care trebuia să facă parte din SOE, aceştia erau evreii, al căror singur adăpost, Palestina, le era refuzat de ambele tabere. Acum aştepta să aibă şansa de a intra din nou în acţiune.

Colin Gubbins voia ca Armata Naţională poloneză să primească ajutor neprecupeţit pentru înfrîngerea ocupanţilor germani înainte ca Polonia să cadă complet în mîinile ruşilor. Existaseră doar două paraşutări reuşite ale SOE în Polonia într-un interval de patru luni. Polonezii Liberi din Londra au întrebat dacă patru escadrile ale noilor Forţe Aeriene Poloneze, alcătuite din cei care pilotaseră în RAF, puteau să aterizeze la baze pe care Armata Naţională le recapturase deja de la germani, înainte ca ruşii să înainteze în Polonia. Cererea a fost respinsă.

Jan Żurakowski s-a dus direct la Vera.

— Îmi pare rău, Żura, i-a spus ea. La nivelurile înalte se întîmplă ceva ce nu înţeleg.

„Nu am văzut-o niciodată să-şi manifeste emoţiile”, a spus el ulterior. „Avea lacrimi în ochi, s-a aplecat şi şi-a aprins o ţigară. Apoi a devenit rece ca gheaţa şi a spus: «Ministerul nostru de Externe şi Washington-ul sînt obsedate de un lucru: ce-o să creadă Stalin dacă vă ajutăm?». I-am spus că era evident că Uniunea Sovietică intenţiona să conducă formaţiunile noastre de gherilă din Europa.”⁵

Cu crizele care se succedau, pentru SOE era dificil să privească în viitor. Înaintea debarcărilor din Operaţiunea Overlord, trei batalioane de pionieri britanici au coborît la ţărm în timpul refluxului ca să cureţe plajele minate; trei sferturi dintre oameni au fost sfîrtecaţi de mitralierele inamice. Astfel de pierderi înspăimîntătoare erau ceva obişnuit în rîndul forţelor Rezistenţei Franceze. Ofiţerii SOE vorbeau despre lupte aprige pentru a întîrzia întăririle germane. Sabotorii francezi tăiau liniile telefonice pentru a-i forţa pe germani să recurgă la undele radio, pentru ca Bletchley să-i asculte. Întăririle germane de pe Frontul de Est erau atacate. În săptămînile de incertitudine chinuitoare în care, după ziua Debarcării în Normandia, avansarea Aliaţilor s-a oprit, muncitorii feroviari francezi din circuitul Pimento au deraiat 1.005 trenuri cu trupe. Fiecare tren militar german care venea în grabă din sud era deraiat de luptătorii din Rezistenţă. Divizia 11 Panzer germană, cu tancuri Tiger avînd o putere de foc superioară celor ruseşti, a avut nevoie doar de o săptămînă pentru a ajunge la Rin de pe Frontul de Est, dar s-a împotmolit timp de trei săptămîni în mlaştinile gherilei franceze. Dacă ar fi ajuns în Normandia mai repede, ar fi putut contribui la aruncarea Aliaţilor înapoi în mare. Planurile lui Montgomery de a captura rapid oraşul strategic Caen au fost întîrziate în mod înspăimîntător de prezenţa nebănuită a forţelor germane între zidurile străvechi ale acestuia. Cadogan de la Ministerul de Externe nota cu o nepăsare studiată pe 28 iulie 1944: „În Normandia se pare că ne-am înţepenit din cauza unei opoziţii masive”. O armată poloneză secretă din nordul Franţei şi o brigadă de paraşutişti polonezi întărită cu muncitori polonezi ce evadaseră din lagărele germane au reuşit să prevină contraatacul german care ar fi putut să transforme „înţepenirea” într-o retragere totală a forţelor de invazie aliate. Gubbins a numit SOE „un succes fantastic”. El trebuia să bată toba pentru a sparge tăcerea comandanţilor de la vîrf precum Montgomery, care ignorau în totalitate rolul jucat de SOE şi forţele clandestine pe care acesta le alimenta⁶.

Donovan, mai cunoscut acum ca generalul William J. Donovan, i-a confirmat Verei că divizia Panzer SS Das Reich era în sud-vestul Franţei, cînd ar fi trebuit să fie pe frontul rusesc. Das Reich avea reputaţia uneia dintre cele mai formidabile unităţi de luptă din lume. Un soldat francez de profesie, Jérôme Lescanne, care s-a dat drept fermier şi a observat regiunea dintre Bordeaux şi Marsilia, obţinuse ordinele de transport feroviar care ar fi adus divizia SS la capul de pod din Normandia la timp pentru a face să eşueze Operaţiunea Overlord. Agenţii Verei au lucrat împreună cu căile ferate naţionale franceze pentru a forţa trenurile cu militari şi echipament Das Reich să urmeze trasee pe care fuseseră plantate mine şi dispozitive explozive capcană. Wheelwright, un circuit mare condus de SOE, a aşteptat pînă la debarcările Aliaţilor pentru a arunca în aer depozitele de combustibil ale diviziei. Două eleve franţuzoaice, absolvente ale programului de pregătire improvizat al circuitului Pimento, au sabotat lagărele de la osiile vagoanelor de transport cu pulberi abrazive. După evadarea sa, Chuck Yeager îi spusese Verei că pulberile erau compacte şi uşor de ascuns. „Pînă şi o şcolăriţă le poate folosi”, a raportat el profetic. După ce tancurile diviziei Das Reich s-au eliberat din Toulouse, au dat de altă serie de circuite: Digger, Fireman, echipa SAS Bulbasket. Ceea ce a mai rămas din divizie a trebuit apoi să facă faţă domnişoarei Pearl Witherington.

Un strămoş al domnişoarei Witherington luptase în genunchi după ce îi fuseseră tăiate picioarele, în bătălia de la Chevy Chase. Prima parte a vieţii ei fusese mai puţin spectaculoasă. În adolescenţă, după ce tatăl ei îşi lăsase familia în sărăcie, a trebuit să-şi găsească de lucru la Paris pentru a o ajuta pe mama ei să se descurce. Cînd Parisul a căzut, a fugit la Londra, a lucrat ca stenografă la Whitehall, unde a început să-şi piardă liniştea şi a anunţat că voia să lupte alături de forţele clandestine franceze. A fost întrebată de unde ştia că există aşa ceva. „Dacă nu există, ar trebui să existe”, a răspuns ea. Vera a trimis-o pe post de curier, dar domnişoara Witherington a preluat comanda unei forţe de gherilă, atunci cînd organizatorul acesteia a fost omorît. Se înrolase în SOE în iunie 1943, a fost paraşutată în circuitul lui Maurice Southgate şi s-a reîntîlnit cu prietenul ei, Henri Cornioley, evadat dintr-un lagăr de detenţie german. Erau amîndoi alături de Rolande Colas, operînd întreruperi profesioniste ale principalei căi ferate dintre Bordeaux şi Paris, de importanţă strategică, atunci cînd pe capul lui Pearl Witherington s-a pus o recompensă. Pancarte germane îi afişau fotografia, împreună cu oferte de un milion de franci pentru oricine ar fi denunţat-o.

„Rezistenţa a eliberat Franţa la sud de Loara, nu armatele aliate”, i-a spus ea Verei într-o şedinţă de informare ulterioară. Sabotajul, aruncarea în aer a depozitelor de combustibili şi liniile ferate contorsionate obligaseră trupele germane să folosească drumuri pe care gherilele puteau să le hărţuiască în continuare. Nu a existat nici o opoziţie inamică faţă de forţele Aliate care au debarcat pe Riviera, la două luni după ziua Debarcării în Normandia. Drumul le era deschis de-a lungul văii inferioare a Ronului pînă departe, la Grenoble.

Dar civilii francezi au plătit un preţ teribil. Întors la Londra după întîlnirile cu reprezentanţii OSS din Africa de Nord, în august 1944, Bill Donovan a primit relatări detaliate din partea lui Allen Dulles din Berna. În interiorul cîmpului de luptă al lui Pearl Witherington se afla Limoges, marele centru al porţelanului şi emailului. Acesta era, practic, în stare de asediu. Dulles a raportat:

Baricadele şi cazematele acestuia sînt controlate de poliţia şi miliţia de securitate ale regimului pronazist de la Vichy. Acţiunile dezorganizate ale cetăţenilor împotriva germanilor au ca rezultat represalii care scaldă în sînge întreaga regiune. Maquis-urile au fost alungate în afara oraşului şi au atacat o garnizoană germană, omorînd un colonel dintr-un regiment SS al diviziei Das Reich. Drept răzbunare, SS-ul a intrat pe 10 iunie în satul învecinat Oradour-sur-Glane, unde sute de copii se aflau în vacanţa de vară. Toţi copiii au fost încuiaţi în interiorul unei biserici căreia i s-a dat foc, iar orice copil care fugea din biserică era mitraliat şi omorît. Această sălbăticie din Oradour a germanilor este inexplicabilă. Toţi bărbaţii au fost închişi în hambare, femeile şi copiii într-o biserică dintre case cărora li se dăduseră foc, flăcările întinzîndu-se la hambare şi biserică. Aproximativ 700 de nevinovaţi au fost ucişi, majoritatea arşi de vii... Soarta oraşului Limoges şi a tuturor oraşelor din centrul Franţei este foarte asemănătoare... Singura alinare în această situaţie îngrozitoare o constituie patriotismul fierbinte al acestor oameni.

Represaliile teroriste germane, a susţinut Pearl Witherington, nu făceau decît să inflameze rezistenţa civililor. Ea a cîntărit costul lor comparativ cu pierderile din operaţiunile convenţionale, adesea lipsite de succes. Un luptător din Rezistenţă realiza mult mai mult cu mult mai puţin. În regiunea ei, un tunel francez strategic a fost lovit puternic de Escadrila 617 a RAF, utilizînd cele mai mari şi mai scumpe bombe Tallboy, imediat după ziua Debarcării în Normandia. Acţiunea a pus în pericol piloţii foarte bine antrenaţi de pe avioanele care trebuiau să marcheze ţinta, dar nu a reuşit să închidă tunelul. Domnişoara Witheringon a reuşit însă cu ajutorul explozibililor SOE. Nu a fost pierdută nici o viaţă. Armada, numele de cod al Verei pentru un circuit alcătuit dintr-un şofer, un pompier, un mecanic auto şi un student, a paralizat o fabrică de armament importantă şi a stopat traficul de pe canal. Pentru a obţine aceleaşi rezultate, o forţă masivă de trupe regulate ar fi trebuit să fie deturnată de la luptele corp la corp din Normandia.

Dar faptul de a te baza pe indivizi în acţiunea secretă însemna că pierderea unuia dintre ei putea să aibă consecinţe ample, dezastruoase. Panzerele diviziei Das Reich au capturat-o pe Violette Szabo, după ce Vera a trimis-o în noaptea dinaintea zilei Debarcării în Normandia în regiunea Limoges. Violette era o bună ţintaşă. Divizia Das Reich era încurcată în hăţişurile maquisarzilor la trei zile după sosirea ei. Violette a fost trimisă cu un Renault vechi într-o misiune de legătură. O patrulă Das Reich a interceptat maşina. Ea avea un pistol-mitralieră Sten şi două încărcătoare cu cîte 32 de gloanţe. S-a ascuns într-un lan de grîu împreună cu şoferul ei şi s-au tîrît amîndoi spre o parcelă împădurită. Maşinile blindate germane au dat ocol lanului, iar infanteria s-a apropiat. Violette i-a făcut semn şoferului să facă ultimul salt pînă la copaci, în timp ce ea îi întîrzia pe germani. Sîngera abundent şi era prea slăbită ca să fugă. A fost prinsă vie cînd a rămas fără muniţie şi a fost dusă la Limoges, unde a fost interogată de maiorul SS care înainte cu o zi spînzurase 99 de ostatici ca represalii pentru un atac al maquis-ului în care muriseră 40 de soldaţi germani.

Unele detalii au ajuns la Vera mai tîrziu, cu un semnal radio mutilat, indescifrabil. Leo Marks îşi amintea cum stătea în tăcere în timp ce Vera ataca mesajul. A depistat merde. Literele erau răzleţe. Apoi Theo. Vera a auzit din nou vocea lui Rolande, cînd aceasta era o studentă la medicină slabă şi palidă din Paris, cu mult timp în urmă: „Moi, je ne le laisserai plus m’emmerder” („În ce mă priveşte, eu n-o să mai suport mizeriile lui”), referindu-se la Hitler. Puţin cîte puţin, Vera a spart indescifrabilul. Nu era nici un fel de triumf în vocea ei cînd i-a spus lui Leo: „Cineva a transmis asta în numele lui Rolande Colas. Germanii «îi trimit pe băieţii noştri pe coş». Trenurile duc prizonieri spre crematoriile din Germania. Violette Szabo e în acelaşi transport, la fel şi Yeo-Thomas”.

Rolande furnizase o intuiţie a sorţii care o aştepta pe ea însăşi, ca şi pe Violette şi pe Iepurele Alb. Comandanţii lagărelor de exterminare erau nerăbdători să nu lase nici o mărturie vie şi îi incinerau pe prizonierii de război, muncitorii sclavi şi orice alţi martori. Vera s-a dus la nr. 70 de pe Upper Grosvenor Street şi la biroul şefului OSS în Europa, David Bruce. Putea cineva de foarte sus să avertizeze că germanii care executau prizonieri aveau să fie puşi sub acuzare? După cîteva zile, preşedintele Roosevelt a vorbit la o conferinţă de presă despre atrocităţile din Oradour.

Cu toate acestea, pe măsură ce succesele operaţiunilor subversive sporeau, furia inamicului împotriva civililor creştea. Rutele de deplasare germane erau în haos: diviziile au ajuns tîrziu la capul de pod, reduse adesea la simple companii şi batalioane. Divizia 77 Infanterie a avut nevoie de 13 zile ca să facă o deplasare care ar fi trebuit să ia două zile. Întîrzierile au permis valului tot mai mare al puterii Aliaţilor să se reverse pe uscat. Secretul SOE învăluia munca ei clandestină şi a altora. Un istoric normand premiat, Raymond Ruffin, a aşteptat 30 de ani pentru a scrie La Résistence normande face à la Gestapo, după ce a reconstituit dosarele a 35 de grupuri de maquisarzi, franctirori şi alţi luptători neregulaţi dintr-o singură zonă-ţintă importantă – cei 160 de kilometri dintre Cherbourg şi Dieppe şi 80 de kilometri în interiorul continentului pînă la Domfront, în acest spaţiu îngust existînd 22 de divizii germane. Trupele SS răzbunătoare au devastat Domfront, oraşul medieval al nenorocirii în care Vera remarcase cîndva străvechiul avertisment: „Sosit la amiază. Spînzurat pînă la ora unu”. Civilii erau ucişi şi violaţi sub pretextul de a face să apară teroriştii. În ţinutul Calvados, groupes de résistance au rămas solidare în ciuda lunilor întregi de asasinate germane dinaintea zilei Debarcării în Normandia.

Vera muncea în tensiunea fizică a rachetelor germane V-1 care au început să lovească Londra la o săptămînă după ziua Debarcării în Normandia. Un agent SOE a localizat carierele franceze în care germanii depozitaseră 2.000 de „bombe zumzăitoare” fără pilot V-1. Vera a primit o listă cu 13 oraşe franceze în care fabricile produceau componente ale „bombelor zburătoare”. BBC-ul a avertizat că fabricile aveau să fie bombardate, sfătuindu-i pe muncitori să rămînă acasă. Vera tocmai pleca din sediul BBC din Bush House cînd o V-1 a căzut în Aldwych şi i-a omorît pe toţi cei aflaţi într-un autobuz cu etaj. Guards’ Chapel de pe Birdcage Walk a fost lovită şi 60 de civili au fost omorîţi. Aceasta era duminica ulterioară vizitei lui Winston Churchill în Normandia, pe 12 iunie 1944. Londra era supusă încă unei încercări prin foc. „Londra este plină de oameni care se bucură de soare”, l-a minţit Churchill pe Stalin. Pe 6 iulie, Vera a văzut bilanţul a trei săptămîni: 2.754 de bombe zburătoare uciseseră 2.752 de civili: aproape unu la unu. Pe 30 august, 6.000 de oameni fuseseră deja omorîţi şi 750.000 de case lovite. În cele din urmă, „bondarii”, cum le numeau londonezii, au lovit 1.404.000 de case, 149 de şcoli, 11 biserici şi 95 de spitale. Rachetele de mare altitudine V-2, un prototip al rachetelor balistice, au ucis 2.500 de londonezi. Şeful Departamentului B de spionaj al MI5, Guy Liddell, a sugerat folosirea „bombei cu uraniu ca ameninţare cu represaliile”. Era unul dintre puţinii care ştiau despre crearea de către Aliaţi a unei bombe atomice.

În ciuda tuturor acestor pierderi, puţine lacrimi au fost vărsate în străinătate pentru londonezi: toată atenţia era concentrată asupra luptei disperate a Aliaţilor pentru a ieşi din triunghiul puternic apărat care avansa în interiorul continentului de pe plajele Normandiei. Ştiind că agenţii şi maquis-ul aveau să se confrunte cu provocări şi mai mari în viitor, Vera a trebuit să-i împace pe şefii armatelor secrete în exil, cum ar fi polonezii, care considerau în mod firesc că lor le revenea tot meritul pentru anticiparea furtunii de bombe zburătoare şi rachete. Agenţii lor recuperaseră o rachetă V-2 neexplodată care căzuse într-o mlaştină la 130 kilometri est de Varşovia cu aproximativ două luni înainte de începerea atacului. Polonezii nu ştiau de informaţiile timpurii despre rachetele din Norvegia, din 1940. În iunie 1943, surse scandinave identificaseră insula Peenemünde din Marea Baltică drept bază pentru dezvoltarea lui FZG-76, bomba zburătoare V-1, şi a rachetei V-2. Acest lucru a dus la un atac cu 330 de bombardiere grele, pe 16-17 august 1943, care a încetinit programul de dezvoltare de la Peenemünde. Din motive de securitate, unui grup nu i se putea spune niciodată despre succesele agenţilor altor ţări.

Palmaresul excepţional din alte domenii al forţelor clandestine poloneze ar fi trebuit să ajute eforturile Verei de a satisface solicitările poloneze urgente de sprijin aerian. Revolta de la Varşovia din august 1944, în timp ce Armata Roşie se găsea la cîţiva kilometri distanţă, a fost un exemplu tragic de bravură care nu s-a bucurat de sprijin: Stalin a refuzat să permită aeronavelor Aliaţilor să realimenteze pe aeroporturi aflate sub controlul lui. Comandourile naziste ale morţii au omorît sau au capturat aproape 200.000 de polonezi, o cincime din populaţia Varşoviei, în august şi septembrie 1944, în timp ce Occidentul sărbătorea străpungerea finală realizată de forţele sale din Normandia. Neglijarea „raselor inferioare” din Europa Centrală şi de Est, i-a scris Vera mai tîrziu cu înverşunare lui Mary Stephenson, „stă în spatele indiferenţei şi prejudecăţilor şi încă îi influenţează pe decidenţii de la vîrf”. SOE nu mai putea opera în România „deoarece ni se spune că operaţiunile militare sînt dirijate acolo de ruşi, şi nu de noi”. Ţara ei de origine era respinsă din nou ca „o harababură balcanică”.

„Vera împărtăşea credinţa mea în superioritatea indivizilor asupra maşinilor, în reflecţia asupra milioanelor de oameni care aveau să se confrunte în curînd cu controlul altui tiran”, îşi amintea Bill Stephenson. „Triumfurile tehnice ale Biroului pentru Cifruri din Berlin fuseseră subminate de inteligenţa umană. Noile arme ale lui Hitler, care ţineau de epoca spaţială, erau zădărnicite de ingeniozitatea piloţilor RAF, care au inventat o modalitate de a strecura aripa propriului avion sub stabilizatoarele bombelor zburătoare şi de a le abate de la ţintele lor.”

În luna de după ziua Debarcării în Normandia, Hitler a supravieţuit celui de-al 31-lea atentat asupra vieţii sale. Asta a făcut-o pe Vera să susţină cu şi mai multă energie metodele SOE, dar adversarii ei care promovau bombardarea în masă a oraşelor germane au spus că eşecul atentatului demonstra că ei aveau dreptate. Pe 20 iulie 1944, o bombă a fost plasată în apropierea lui Hitler de locotenent-colonelul Claus von Stauffenberg în sala de şedinţe din Bîrlogul Lupului, în estul Germaniei. Bomba a explodat lîngă Hitler, dar un picior de masă l-a salvat. „Sînt invulnerabil!”, a jubilat el. Susţinătorii lui au crezut că trebuia să aibă dreptate. Adversarii lui au fost decimaţi în răzbunarea lui ucigaşă asupra presupuşilor complotişti.

Unul dintre ei era Otto John, care lucra pentru compania aeriană germană Lufthansa. Acesta a zburat la Madrid cîteva zile mai tîrziu cu liste de antinazişti şi un avertisment pe care Vera l-a văzut: numele nu trebuie să fie folosite niciodată în propagandă⁷. Cu toate acestea, Controlul din Londra a difuzat listele. A urmat executarea a 4.980 de ofiţeri şi civili germani. Amiralul Canaris a fost spînzurat public. Contele von der Schulenburg, numit viitor ministru de Externe în guvernul post-Hitler, a fost filmat, la ordinele lui Hitler, în timp ce atîrna spînzurat cu un laţ de sîrmă.

Groaznicul sfîrşit al ambasadorului a afectat-o puternic pe Vera. Încă din vremea cînd ei erau împreună, Bătrînul Fritz încercase să îndrepte Germania înapoi spre normalitate. Vera a simţit îngrozitoarea indiferenţă a SIS-ului după ce acesta l-a infiltrat pe Ronald Thornley în administraţia ei. La zece zile după atentatul lui Stauffenberg asupra lui Hitler, Thornley a scris într-un memoriu: „Nu am nici o îndoială că von T va avea o detenţie plăcută şi va fi hrănit cu ouă şi şuncă timp de cîteva luni pentru ca poziţia lui să fie îmbunătăţită”. „Von T” însemna Adam von Trott zu Solz, antinazistul numit în transmisiunile Controlului. Bill Donovan a îndemnat la o „abordare psihologică mai subtilă” pentru a cîştiga astfel de ofiţeri germani antinazişti, dar Roosevelt a refuzat să modereze termenii cererii de capitulare necondiţionată. Thornley, numit la conducerea secţiunii germane a SOE, s-a opus acţiunii secrete ce ar fi putut să instaleze un guvern german antinazist care să se alăture Aliaţilor împotriva lui Stalin⁸.

Vera ştiuse că Stauffenberg era în legătură cu generali germani care fuseseră capturaţi de ruşi şi pe care aceştia îi convinseseră că Stalin era pregătit să facă o pace separată fără dezarmarea forţelor armate germane. Această ofertă a fost comunicată prin intermediul „Comisiei Seydlitz”, numită după generalul Walter von Seydlitz, care fusese luat prizonier la Stalingrad. Începînd de la primele transmisiuni ale Controlului, naziştii făcuseră publice afirmaţii potrivit cărora 7.000 de germani fuseseră arestaţi, 5.764 executaţi şi alţi 5.684 omorîţi mai tîrziu. Printre cei morţi se numărau 21 de generali, 33 de colonei, doi ambasadori, şapte diplomaţi de rang înalt, un ministru de stat, trei secretari de stat, şeful Poliţiei Criminale, guvernatori de provincii, şefi proeminenţi ai poliţiei şi înalţi oficiali. Părea că Thornley, ale cărui loialităţi comuniste erau cunoscute, se bucura că, dacă Stalin nu putea să comande împotriva Occidentului, în planul lui de a conduce Europa, armatele germane scăpate de Hitler, cel puţin Occidentul era împiedicat să folosească trupele germane antinaziste împotriva lui Stalin⁹.

Thornley a fost înlocuit de Gerald Templer, ulterior şef al Statului-Major General Imperial, mareşal lord Templer. Ca nou şef al SOE/Germania, el a aprobat Periwig, o operaţiune care să dea germanilor impresia unei revolte interne sprijinite de Aliaţi. Peste programele muzicale Soldatensender controlate de aliaţi se suprapuneau semnalele Morse trimise de voluntari germani recrutaţi din lagărele de prizonieri de război. În martie 1945, Otto Heinrich şi Franz Langmere au fost paraşutaţi la vest de Chiemsee, cu echipament care sugera că urmau să se întîlnească cu germani antinazişti din Bavaria. La puţin timp după aceea, Hans Bienecke şi Josef Kick au fost paraşutaţi în zona Bremen cu „dovezi” similare. Instructorilor SOE nu li se spusese că germanii aveau să ducă cu ei „probe” false privind existenţa unei ample mişcări de rezistenţă, menite să cadă în mîinile Gestapo-ului. Aparenţa unei rezistenţe publice în creştere faţă de Hitler putea să transforme minciunile în adevăr.

Vera s-a gîndit mai mult la misterul deconspirării lui Schulenburg de către Controlul din Londra. Era bîntuită de spectrul acelui bărbat amuzant şi inteligent spînzurat de călăii lui Hitler. Lagărul 020 convinsese un alt prizonier militar german, înregistrat doar ca „Schmidt”, să devină agent dublu. Acesta a fost paraşutat în Germania cu o paraşută care nu avea să se deschidă niciodată. Mesaje codate au fost transmise prin radio către reţeaua lui inexistentă, folosind coduri pe care inamicul avea să le găsească asupra cadavrului său, ca şi cum Londra nu ştia de moartea lui şi rămînea în contact cu reţeaua lui antinazistă şi cu rezistenţii germani. Pentru a întări astfel de iluzii, o servietă germană cu documente incriminatoare a fost paraşutată de un Mosquito care zbura la mică altitutine şi au fost eliberaţi porumbei călători cu mesaje care indicau legături între antinazişti şi spionajul aliat. S-a preluat controlul asupra lungimilor de undă pe care emitea radio Frankfurt şi s-au emis ordine imaginare ca din partea unor oficiali din oraşe germane care spuneau populaţiei să părăsească zonele ameninţate. Rapoarte potrivit cărora Hitler avea în Argentina ascunzători pentru liderii nazişti au fost plantate în ziarele din America Latină. Asta contrazicea propaganda anglo-americană că Hitler avea să moară sub ruinele celui de-al Treilea Reich şi că poporul german ar fi trebuit să renunţe la el imediat. „A existat pericolul să ne inducem în eroare doar pe noi înşine”, a spus Vera mai tîrziu. Operaţiunea Periwig a Secţiunii germane a SOE era împotriva bunului-simţ şi a fost abandonată.

Aaron Bank urma să conducă o misiune OSS de capturare a lui Hitler dacă acesta se retrăgea în adăpostul lui din Alpi cînd Germania nazistă s-ar fi prăbuşit. Lui Bank, viitor iniţiator al Forţelor Speciale americane, i s-a oferit dosarul gros alcătuit de britanici care deja conţinea mişcările lui Hitler detaliate pînă în cele mai mici amănunte. Nu s-a dat curs niciodată acestei oferte, deoarece Bill Donovan l-a retras pe ofiţerul lui de legătură de la OSS/Germania pe lîngă SOE. Acţiunea era menită să demonstreze că OSS nu era un instrument al serviciilor secrete britanice, suspiciune întreţinută de Cordell Hull de la Departamentul de Stat american, al cărui principal obiectiv de politică externă era de a pune capăt puterii financiare imperiale a Marii Britanii. Gubbins spera la o continuare postbelică a operaţiunilor speciale care ar fi apărat interesele imperiale britanice împotriva OSS-ului. Unul dintre ofiţerii superiori ai OSS-ului spusese: „Dacă OSS crede în propria lui propagandă, ar trebui să declare război britanicilor, căci ei s-au pus în poziţia de rasă stăpînitoare în India”.

Gubby i-a scris indignat lordului Selborne că „OSS cuprinde atîtea faţete ale activităţii secrete încît poate fi asemuit cu NKVD, serviciul secret rus”. OSS a fost „folosit de guvernul american ca instrument politic” pentru a demola interesele economice britanice.

SOE îi datora enorm lui Donovan. Acum, pentru a salva OSS-ul, acesta părea să ia în considerare îndemnul lui Roosevelt de a demola Imperiul Britanic. Unul dintre aghiotanţii lui Churchill, sir Ronald Wingate, a scris iritat: „Am fost în război cu Germania mai mult decît orice altă putere, am suferit mai mult, am sacrificat mai mult şi în cele din urmă vom pierde mai mult decît orice altă putere. Dar iată-i pe aceşti savanţi americani îngrozitori ai OSS-ului agitîndu-se şi vorbind despre cele patru libertăţi şi despre Carta Atlantică”.

Succesele SOE erau disproporţionate faţă de puţinii săi agenţi. În număr de cel mult 9.000, aceştia nici nu contau printre armatele enorme ale căror generali interesaţi de carieră cîntau pentru galerie. Grupul de Armată 21 al lui Montgomery controla în sfîrşit Caen şi Falaise şi furniza axul sigur în jurul căruia trupele americane sub comanda generalului Omar Bradley puteau să pivoteze pentru a avansa. Acum Montgomery şi Bradley încercau să-şi ia unul altuia faţa. Era oare sfîrşitul cooperării anglo-americane? Clement Attlee, liderul socialist care se pregătea să-i ia locul lui Churchill, intenţiona să desfiinţeze SOE, despre care nu ştia nimic, numindu-l „un Comintern britanic”. Cortina de tăcere ce acoperea operaţiunile secrete periclita de asemenea British Security Coordination, iar Bill Stephenson a venit cu avionul de la New York pentru a discuta strategii. „Da”, le-a spus el Verei şi lui Gubby, „Donovan e forţat politic să se separe de noi. Dar trebuie să cooperăm împotriva sovieticilor. Oamenii nu vor să se gîndească la un nou conflict. Ei nu văd decît Rusia care îl înfrînge pe Hitler”.

Gubby a fost de acord să treacă cu vederea diferendele, pentru a salva experienţa anglo-americană cîştigată cu greu în operaţiunile subversive. I-a scris lordului Selborne, apărînd SOE şi operaţiunile conduse de Stephenson „dată fiind relaţia lui unică cu americanii şi în special cu generalul Donovan”¹⁰.

În acest timp, Germania nazistă lupta cu ferocitate, recurgînd la atrocităţi tot mai mari. Vera avea nevoie de mai multe succese ale operaţiunilor subversive ca să asigure, chiar dacă era stînjenită de imperativul păstrării secretului, supravieţuirea SOE. Aflat în trenul către un lagăr de exterminare, Iepurele Alb a fost salvat de Violette Szabo, fosta vînzătoare din Londra. Aceasa se tîrîse prin vagoanele înţesate de prizonieri, cu mîinile şi picioarele încătuşate, pentru a-i aduce apă lui Yeo-Thomas, a cărui casă de modă din Parisul interbelic îi vînduse „prima şi singura mea rochie decentă”. Violette a fost prinsă şi executată. Iepurele Alb avea să scape mai tîrziu, pentru a relata eroismul fetei. Vera l-a recîştigat pe unul dintre cei mai buni agenţi ai ei, dar l-a pierdut pe celălalt.

În bîrlogul lui Leo Marks din Norgeby House, Vera a citit ceea ce compusese acesta în cele din urmă pentru Violette în locul poeziei Trei şoareci orbi, pe post de cod-poem. Scrisese prima oară poezia lui cu detalii personale pentru o fată pe care o iubea, Ruth, fina pe jumătate evreică a fostului şef al consiliului executiv al SOE, sir Charles Hambro. Ruth murise atunci cînd avionul ei s-a prăbuşit. Leo decisese că fata moartă nu s-ar fi supărat dacă el i-ar fi dat poezia lui Violette şi a scos un exemplar al ei din „cutia cu cîntecele” în care ţinea materialele de codare. I-a spus Verei: „Cînd i-am dat versurile astea, Violette m-a întrebat cine le-a scris. I-am spus că avea să afle cînd se întorcea. Nu a aflat niciodată. Voi purta această tristeţe cu mine tot restul vieţii”.

Viaţa pe care o am

E tot ce am

Şi viaţa pe care o am e a ta.

Iubirea pe care o am

Pentru viaţa pe care o am

E a ta, a ta, doar a ta.

Voi adormi

Mă voi odihni

Dar moartea va fi doar un răgaz.

Căci pacea anilor mei

În iarba înaltă şi verde

Va fi a ta, a ta, doar a ta.

1*. Unitatea de Agresiune Sexuală (n. tr.).