36
„Lordul Vansittart este unchiul meu”
Trenul care o ducea pe Violette plecase din Paris spre lagărul de concentrare Buchenwald cu 40 de agenţi categorisiţi drept „Nacht und Nebel, Rükkehr Ungewünscht” („Noapte şi ceaţă, întoarcere nenecesară”).
Bucăţele de hîrtie cu mesaje scrise de mînă au fost aruncate prima oară pe străzile din jurul închisorii Fresnes, unele mîzgălite de generalul Charles Delestraint, în vîrstă de 65 de ani, şef al Armée Secrète, sortit să fie spînzurat de germani. Acesta îi numea pe unii agenţi deţinuţi: unul era comandantul de escadrilă Dodkin, numele de cod al lui Yeo-Thomas, care aflase de la Delestraint despre moartea comandantului Pierre Brossolette, eroul Rezistenţei Franceze pe care Tommy venise să-l salveze. În ciuda gradului său declarat din RAF şi a statutului de prizonier de război, Iepurele Alb fusese etichetat drept „terorist care trebuie exterminat”1.
„Teroriştii” îşi începuseră ultima lor călătorie în camioane germane înspre Gare de l’Est, aflată în centrul Parisului. Printre ei era şi Diana Hope Rowden, transferată pe 5 decembrie 1943 la Fresnes, de unde a fost luată pentru interogatoriul normal al Gestapo-ului din Rue des Saussaies. Printre ceilalţi care erau duşi cu camionul de la închisoare la Gestapo şi înapoi se numărau Peter Churchill şi Odette Sansom, capturaţi în Haute-Savoie în aprilie 1943. Cei doi se îndrăgostiseră. Diana ştia povestea. Ea s-a interpus, în mod curajos, între gardienii francezi indiferenţi şi Peter şi Odette, pentru a le da posibilitatea să vorbească înainte de a fi urcaţi în trenurile morţii. Peter a privit rapid spre Diana şi a întrebat cine era acea fiinţă distinsă. Odette i-a răspuns încet: „Una dintre ai noştri”.
În transportul pentru Buchenwald se mai afla Maurice Southgate, ai cărui maquisarzi erau acum comandaţi de Pearl Witherington. Rolande Colas a numărat aproximativ 37 de agenţi care aruncau bileţele pe străzi. Un mesaj începea cu „Chez Amis”, o amintea pe „Barbara” de trei ori în 40 de cuvinte, promitea „Je reviendrai bientôt” şi fusese aruncat de Yeo-Thomas. Promisiunea lui de a se întoarce a fost interceptată la timp pentru următorul zbor al Escadrilei Lunii Pline spre Londra şi a ajuns în mod miraculos la soţia lui în cîteva zile. Barbara i l-a încredinţat exclusiv Verei.
Spionii din Mossad ai Verei au raportat că prizonierii erau într-un tren spre Verdun, oprit la Châlons-sur-Marnes pentru interogare de către un alt grup Gestapo, aflat în concurenţă cu căpitanul SS Theodor Dannecker, şeful „afacerilor evreieşti” din Paris. Mossad-ul depistase mii de evrei îngrămădiţi în vagoanele de deportare începînd cu februarie 1941. În iulie 1944, cu o lună înainte ca Forţele Franceze Libere să elibereze Parisul, alţi prizonieri evrei au fost opriţi la Châlons-sur-Marne, îngrămădiţi în colibe şi incineraţi cu aruncătoare de flăcări.
Mossad-ul a transmis mai departe rugăminţile evreilor din Auschwitz ca aliaţii să bombardeze lagărul. Chiar dacă mureau deţinuţi, cel puţin unităţile ar fi fost distruse. Mossad-ului i s-a spus că Auschwitz-ul era în afara razei de acţiune, însă bombardierele americane au atacat instalaţiile IG Farben de lîngă lagăr. „Militariştii Aliaţi voiau să distrugă oraşe”, a scris André Malraux mai tîrziu. „Noi nu eram ascultaţi la conferinţele zilnice despre ampla mişcare a unor uriaşe armate şi flote de bombardiere.”
Vera i-a bătut la cap pe cei care aveau încredere în ea. Ştia de la Chuck Yeager despre noi piloţi tineri care lucrau pe post de colaboratori, „lovind rapid şi ştergînd-o naibii de acolo”. Chuck tocmai îndeplinise ceea ce el numea „o misiune ultrasecretă pentru englezi”, extrăgînd un agent care a stat pe genunchii lui, în avionul lui de vînătoare Mustang cu un singur loc. Chuck avea un admirator şi un aliat în persoana lui David Bruce de la OSS, care a sprijinit cererea Verei ca piloţii care loveau trenuri „să colaboreze” împotriva trenului către închisoare oprit. La acel moment, Vera ştia deja exact unde se afla acesta.
Pe 8 august, cu 10 zile înaintea ultimei deportări de evrei din Paris şi cu 17 zile înainte ca de Gaulle să sosească, Iepurele Alb a auzit mugetul avioanelor de vînătoare-bombardament şi ţăcănitul tunurilor de bord de 20 mm. Gardienii au încuiat uşile vagoanelor. Prizonierii au fost aruncaţi din vagoane într-o grămadă. Vera calculase că sabotarea trenului avea să le dea prizonierilor o şansă să evadeze, dar gardienilor germani le era frică de pedeapsa care li s-ar fi aplicat dacă pierdeau chiar şi un singur prizonier. „Ne-au încătuşat în perechi”, a relatat Rolande mai tîrziu. „Eu aveam actele mele de şofer de ambulanţă a Crucii Roşii. Violette nu putea să revendice statutul de prizonier de război. Am fost duşi cu camionul la Verdun şi am dormit în nişte grajduri de cai. Paznici înarmaţi ne împiedicau să trecem o frînghie care separa sexele. Şopteam pe deasupra ei. Evadarea e posibilă, dacă te ţii de o hotărîre încrîncenată. Dacă scăpam, trebuia să-i dau de ştire Verei că Violette era în viaţă prin citatul «Viaţa pe care o am e a ta...»”.
A doua zi, dimineaţa devreme, prizonierii încărcaţi în camioane au aruncat mai multe bileţele în timp ce convoiul lor trecea prin sate însorite, în care oamenii făceau cu îndrăzneală semnul V de la victorie. Yeo-Thomas a evadat în timpul unui transfer de prizonieri, în mijlocul haosului creat de un scurt atac la sol al avioanelor Aliaţilor. A fost singurul prizonier care a scăpat nevăzut. Cînd a început să o caute pe Violette, a fost prins iar. Convoiul a intrat hurducîndu-se în Germania, iar în lagăr Rolande a trebuit să treacă printre les souris, care le obligau pe femeile înlănţuite şi încătuşate să defecheze, goale, sub privirea lascivă a gardienilor bărbaţi. Rolande a socotit mai tîrziu că erau cu certitudine 40 de prizonieri SOE. Doar ea şi alţi trei erau sortiţi să scape cu viaţă.
Vera trebuia să reconstituie un tablou tot mai haotic al evenimentelor, de multe ori rapoartele nefiind în ordine cronologică, astfel încît cronologia trebuia să se reaşeze singură mai tîrziu. Vechiul ei aliat Gardyne de Chastelain se paraşutase din nou în România în prima zi de Crăciun. În august 1944, regele Mihai l-a detronat pe dictator, mareşalul Antonescu. Gardyne a fost arestat ca spion, apoi tratat drept trimis neoficial, pe urmă rearestat şi în cele din urmă consultat drept „reprezentant al Maiestăţii Sale din Marea Britanie”. Un istoric oficial al SOE, William Mackenzie, mărturisea: „Este regretabil că acest fapt nu poate fi explicat pe deplin în lipsa unui studiu detaliat al politicii româneşti”. Studiul său voluminos a fost publicat abia în anul 2000, cu unele detalii incomplete. Relatarea lui Garydne pentru Vera dezvăluia că regele Mihai voia să scape de înaintarea ruşilor, dar nu dorea deloc să devină un sclav al Germaniei. Îşi pierduse încrederea în promisiunile britanice şi a plecat din Bucureşti cu un avion de linie german, sperînd că Berlinul avea să prezerve monarhia2. Rusia intenţiona să instaleze un guvern sovietic. Propunerile lui Gardyne pentru împiedicarea acestui lucru se bazau pe unele planuri SOE pe care Whitehall-ul a refuzat să le aprobe. Conferinţa Aliaţilor desfăşurată la Moscova în octombrie 1944 a oferit Uniunii Sovietice „o proporţie a interesului de 80%” în România – practic, o capitulare a Occidentului în faţa obiectivelor lui Stalin.
Gardyne s-a întors la baza lui SOE/Cairo pentru a afla că Krystyna era în Franţa. Pe 7 iulie 1944, noaptea, Krystyna s-a paraşutat în Vercors, fortăreaţa montană a maquis-ului de la sud-vest de Grenoble. Bătălia de la Vercors a împiedicat întăririle germane să contribuie la stăvilirea valului de forţe Aliate din ziua Debarcării în Normandia. În august, aliaţii străpunseseră deja apărarea germană, pentru a se revărsa în interiorul continentului. Dar inamicul încă deţinea regiunea Vercors.
Krystyna a înlocuit un adjunct al lui Francis Cammaerts, fiul de 28 de ani al poetului Émile Cammaerts, care preluase un circuit SOE de la Peter Churchill. În timp ce se întorcea de la o şedinţă de informare din Anglia, în februarie 1944, avionul Lysander al lui Cammaerts a luat foc. Acesta s-a paraşutat de la mare altitudine şi a supravieţuit. El i-a spus Krystynei că fusese un pacifist convins pînă cînd fratele lui, care era în RAF, fusese ucis. Frumoasa contesă poloneză şi sensibilul veteran al operaţiunilor subversive au devenit îndrăgostiţi pe cîmpul de luptă. „Avem mîinile legate din cauza stupidităţii celorlalţi”, i-a spus el. „Comandanţii Aliaţi ne ignoră, iar domnişoara Atkins nu are trecutul englez cuvenit pentru a face mult zgomot. E mai bine aşa! Luptînd aşa cum luptăm, ea e mai eficientă în a valorifica cel mai bine resursele ascunse.”
Krystyna însăşi fusese rănită cînd aterizase în noaptea aceea. Luptătorul de comando francez care sărise înaintea ei şi-a fracturat craniul. Pilotul ei continuase să dea ocol, îngrijorat de vînturile de altitudine, pînă cînd Krystyna şi-a pierdut răbdarea şi a sărit şi ea de la o înălţime prea mare. A fost purtată departe de grupul de întîmpinare. Era posibil să-şi fi dislocat şoldul. „E doar învineţit”, i-a spus ea telegrafistului ei de la OSS, André Paray. Făceau parte dintr-o acţiune inter-Aliaţi cu forţe poloneze şi un maquis de 500 de oameni înarmaţi, alţi 500 de partizani proveniţi din satele şi fermele de pe platou şi 2.000 de francezi obişnuiţi, în majoritate gospodine, care constituiau coloana vertebrală a Rezistenţei prin continuarea unei vieţi normale, în timp ce pe dealuri şi în munţi se reuneau maquisarzii mai bine pregătiţi.
„După un atac asupra unui convoi german de pe Route Nationale 75, care a ucis pînă la 60 de inamici, germanii au bombardat şi au mitraliat comunităţile de la marginile Vercors-ului, pentru a stopa trimiterea de provizii în ascunzătorile din pădure”, i-a transmis Krystyna prin radio Verei. „Un băiat francez prins după atacul asupra convoiului inamic a fost purtat prin satul Lalley. Localnicilor li s-a spus că toţi urmau să aibă soarta lui ca terorist. Băiatul a revendicat statutul de prizonier de război, deoarece făcea parte dintr-o unitate de comando americană, dar ochii şi limba i-au fost smulse în faţa sătenilor, care au fost obligaţi să privească cum, în cele din urmă, a fost străpuns cu baioneta pînă a murit.”
De ziua căderii Bastiliei, în 1944, fortăreţe zburătoare ale US Air Force au zburat spre Vercors din Algeria, acolo unde Donovan stabilise cartierul general al OSS, pentru a scăpa de senzaţia de înghesuială de la Whitehall. 85 de bombardiere au aruncat cocarde colorate de sărbătoare de 4 iulie suspendate de paraşute, dar din containere lipsea ceea ce era cu adevărat necesar: obuziere şi mitraliere grele. Şefii misiunii din Vercors au cerut arme adecvate. Li s-a răspuns prin avertismente radio idioate despre mişcări de trupe germane inexistente, care se terminau cu „Sărutări lui P”. P era Pauline, numele de cod pentru Krystyna.
„De ce a ignorat Algerul cererea de arme adecvate?”, l-a întrebat Krystyna pe Cammaerts. El i-a spus că americanii plănuiseră să invadeze sudul Franţei din Alger. Churchill a obiectat: invadarea sudului Franţei avea să deturneze forţe de la efortul mareşalului Harold Alexander de a scoate Italia din război, plan care urmase decodării de către ULTRA a ordinului lui Hitler conform căruia Italia „trebuie să fie linia finală de stopare a pătrunderii [Aliaţilor în Italia], care ar avea consecinţe militare şi politice incalculabile pentru Germania”. Roosevelt a rămas la planul lui de a invada sudul Franţei. Churchill a cedat, dar a spus că asta spulbera orice speranţe legate de o victorie rapidă în Italia. A fost uluit cînd generalul american George Marshall a spus că, dacă acestor intuiţii ale ULTRA li s-ar fi dat importanţă absolută, Operaţiunea Overlord şi debarcările din Normandia poate că nu ar fi fost niciodată necesare3.
Cammaerts credea că ULTRA fusese acum retrogradată de toţi comandanţii aliaţi. Krystyna se temea că şi organizaţia Verei era tratată aproape cu dispreţ. „Puterea poate fi judecată după efectele sale”, i-a spus ea lui Cammaers. Amintindu-şi mai tîrziu cuvintele ei, el a spus: „Krystyna nu era intimidată de trăsnetele şi fulgerele marilor armate, ci credea în improvizaţie. Dacă trecătorile din Alpi ar fi fost vitale pentru Hitler, ea i-ar fi corupt pe soldaţii din ţări-satelit ale Germaniei care păzeau acele trecători. Am urmat-o zile întregi în care ea a vorbit cu recruţi est-europeni. Era sigură că aveau să-şi arunce armele, mai ales polonezii. Dar, cînd ne-am întors, germanii blocaseră toate cele opt drumuri înspre Vercors”.
Au fost luaţi ostatici, care au fost brutalizaţi înainte de a fi ucişi. Ţăranii erau obligaţi să meargă în faţa trupelor germane pentru a declanşa minele. Alţii erau forţaţi să aducă muniţie şi apoi erau împuşcaţi în spate, în timp ce plecau. Îngrozit de această sălbăticie, maquis-ul s-a prăbuşit. Krystyna a văzut cinci copii îngropaţi sub o casă distrusă. „Doar Arlette Blanc, de 11 ani, a rămas în viaţă, dar timp de cinci zile a fost prinsă înăuntru, implorîndu-i pe soldaţii germani care treceau pe lîngă ea rîzînd să-i dea apă. Arlette a murit de cangrenă. O femeie a fost violată de 17 bărbaţi. Un doctor militar german îi verifica pulsul, în caz că femeia leşina înainte să vină rîndul următorului soldat. Altei femei i-a fost spintecat abdomenul, iar intestinele i-au fost înfăşurate în jurul gîtului”, i-a transmis Krystyna prin radio Verei4.
Cammaerts şi doi dintre tovarăşii săi au fost prinşi şi duşi în clădirea Gestapo-ului şi a miliţiei franceze a regimului de la Vichy din Digne. Krystyna a decis că, dacă ar fi încercat o salvare armată, Cammaerts ar fi fost ucis. În loc să facă asta, ea s-a dus pur şi simplu la sediul miliţiei Gestapo-ului. Cammaerts i-a spus el însuşi Verei mai tîrziu: „A spus că era nepoata generalului Montgomery şi că armatele urmau să sosească dintr-o clipă într-alta. Avea să-i scape pe temniceri dacă aceştia îi eliberau pe prietenii ei. Un interpret al Gestapo-ului, Max Waem, a trebuit să asculte timp de trei ore toate astea. Ea ştia că urmam să fim împuşcaţi în seara aceea şi l-a avertizat pe Waem că Gestapo-ul avea să plătească un preţ înspăimîntător. Apoi a declarat: «Lordul Vansittart e unchiul meu»”.
Ura faţă de nazişti a diplomatului veteran era bine-cunoscută, iar Krystyna a spus că avea să-i transmită prin radio acestuia şi să obţină iertarea lui Waem dacă prizonierii erau eliberaţi. Waem a sfătuit în grabă miliţia controlată de Vichy să-i elibereze pe prizonieri. La SOE/Cairo, generalul W.A.M. Stawell a recomandat ca Krystyna să primească George Cross, cea mai înaltă decoraţie civilă, „pentru una dintre cele mai remarcabile realizări personale din timpul războiului”. Dar ce voia Krystyna era cetăţenia britanică. Un erou francez a încercat s-o ajute. Generalul de Lattre de Tassigny, care a comandat Armata I Franceză de 250.000 de oameni, a depus mărturie în favoarea „caracterului bun şi judecăţii superioare în război” ale Krystynei. De Lattre luptase cu arme inferioare împotriva panzerelor generalului Heinz Guderian şi apoi fugise în Africa de Nord5. Cuvîntul lui avea greutate pretutindeni în afară de Whitehall. Ofiţerii secţiunii de spionaj din Departamentul B al MI5, care nu auziseră niciodată un foc de armă tras cu furie, au pus la îndoială loialitatea Krystynei chiar atunci cînd Vera susţinea ceea ce generalul Stawell numise „cea mai periculoasă misiune a Krystynei de pînă acum”6.