1

Fiica lui Max

„Noaptea simţi cum lucruri stranii se mişcă în întuneric.”

D.H. Lawrence

Se pare că Vera Maria Rosenberg a fost o enigmă încă din ziua în care s-a născut. Aceasta s-a întîmplat pe 2 iunie 1908, după calendarul românesc, sau pe 15 iunie, după cel occidental.

Era singura fiică a lui Max Rosenberg, care citise în Oxford English Dictionary că o persoană enigmatică era „misterioasă, complicată în privinţa caracterului, sentimentelor, identităţii sau trecutului ei”. I-a spus Verei: „Conjunctura înseamnă siguranţă”. Şi ea îl vedea ca pe o enigmă pe tatăl ei, care îşi păstrase numele evreiesc deşi se afla printre antisemiţi în România, ţara în care ea se născuse, cînd ar fi putut să pretindă în mod legitim că este german. Ea i-a urmat sfatul şi a devenit cunoscută ca discretă, sinceră, amabilă, nemiloasă, frumoasă, neîngrijită, foarte sociabilă, o erudită, mîndră că este evreică, mai englezoaică decît fiica unui vicar, îndrăgostindu-se mereu de bărbaţi sau interesată exclusiv de femei. Astfel de contradicţii mascau operaţiunile ei secrete din timpul războiului. Nu îşi dorea medalii. Cînd era deja foarte în vîrstă, francezii i-au acordat cel mai înalt rang al Legiunii de Onoare şi i-au blamat pe britanici, care i-au acordat şi ei în cele din urmă o distincţie asemănătoare.

Cînd a murit, legile referitoare la calomnie nu i-au mai putut opri pe duşmanii ei. Unii au spus că a fost agentă comunistă. Alţii au spus că o controlau serviciile secrete germane. Nu a fost singura calomniată. Spre sfîrşitul vieţii lui, prietenul ei Victor, al treilea baron Rothschild, moştenitor al dinastiei bancare evreieşti, căruia îi fusese acordată George Cross, creată în timpul bombardamentelor din 1940 asupra Londrei pentru „acte de cel mai mare eroism”, a trebuit să combată acuzaţiile false că fusese spion inamic¹.

Max i-a spus odată Verei: „Sînt nume care nu rămîn în memorie. Ele pier ca şi cum n-ar fi existat niciodată”. El a citat o regulă a clasei muncitoare din Londra: „Nu semna nimic, iar ei n-o să poată dovedi nimic”². Astfel că Vera nu a semnat nici o hîrtie cînd s-a mutat în Marea Britanie. Şi-a inventat nume fictive pentru a îndeplini misiuni pe timp de pace pentru o ramură de spionaj obscură a British Committee of Imperial Defence. În timpul bombardamentelor germane asupra Londrei din 1940 a purtat o banderolă de supraveghetor antiaerian. Cînd Hitler a planificat invadarea Marii Britanii, care era aproape lipsită de apărare, a fost constituit la repezeală Special Operations Executive, pentru a sabota inamicul. Agenţii SOE s-au înrolat în organizaţiile auxiliare pentru femei sau în forţele armate în speranţa că vor fi trataţi ca prizonieri de război dacă erau prinşi, în loc să fie torturaţi şi executaţi, aşa cum s-a întîmplat cu cei mai mulţi dintre ei. Directorii SOE aveau titluri modeste derutante. Vera a adoptat un rang mediu în forţele aeriene. În 1946, SOE a fost închis pe neaşteptate. Dosarele sale s-au pierdut într-un incendiu produs la biroul Verei din Baker Street, strada pe care locuia Sherlock Holmes. S-a spus că bombele au distrus documentele ce conţineau detalii despre familia ei.

Îi promisesem că nu voi dezvălui anumite chestiuni personale. Dar în 2006 unele dosare secrete au fost transferate în Arhivele Naţionale britanice, confirmînd astfel faptul că nu toate dosarele fuseseră incendiate şi că viaţa Verei nu era complet necunoscută³. Fusese investigată de MI5 – agenţia de securitate internă, succesoare a puţin cunoscutului Secret Service Bureau –, care cercetase datele oferite de recensămintele naţionale⁴. În 1940, europenii evrei care fugiseră în Marea Britanie pentru a scăpa de persecuţia nazistă erau băgaţi în lagăre pentru „duşmani străini”. Vera nu semnase nimic la succesorul Biroului pentru Străini cînd intrase în Anglia cu ani în urmă şi fusese interogată în 1941, cînd România căzuse sub stăpînire germană. Fără îndoială, Max ar fi fost încîntat de acest nou set de contradicţii, dar el murise în 1932, cînd Vera avea 24 de ani⁵.

Mama Verei era Hilda Atkins, fiica lui Heinrich Etkins, care fugise de pogromurile antisemite ruseşti şi se stabilise în 1874 în Africa de Sud, unde îşi abandonase numele evreiesc şi luase numele de Henry Atkins. Fiica lui s-a înregistrat în 1902 ca Hilda Atkins la o sinagogă din Londra, pentru a deveni soţia lui Max Rosenberg. Max glumea sec că el nu avea „nici o ţară de provenienţă”. Putea fi polonez, rus sau westfalian. Istoria l-a învăţat să fie evaziv în privinţa acestor chestiuni. Plecase în Africa de Sud, iar ulterior s-a alăturat unor rude care s-au apucat de afaceri în România⁶.

Britanicii din Bucureşti începuseră să se intereseze de Vera încă de la sfîrşitul anilor 1920. „Străbunicul mamei ei, Yehuda Etkins sau Jehuda Etins, s-a născut în Rusia în 1766 şi a fost reţinut în aşezări pentru evrei”, raporta un ofiţer de informaţii britanic⁷. „Descendentului lui Yehuda, Heinrich Etkins, sub numele de Henry Atkins în Africa de Sud, i s-a alăturat Max Rosenberg, un agronom-arhitect din Germania. Cînd economia Africii de Sud s-a prăbuşit, în 1902, acesta avea nişte economii dobîndite din mineritul de diamante şi s-a mutat în România pentru a investi în comerţul cu blănuri, cherestea şi nave fluviale pe Dunăre.”

În documentele britanice despre Vera, între 1914 şi 1918, anii Primului Război Mondial, este o lacună stranie. În timpul acelor ani de război, Max a trăit fără soţie şi copii într-o vilă pe malul Dunării. Fluviul oferea oportunităţi comerciale imense. Bazinul lui colector se extindea în Europa Centrală şi de Est, aproape de Franţa, iar fluviul însuşi şerpuia din Germania pînă la porturile româneşti de la Marea Neagră. Max i-a înţeles potenţialul. El avea un văr în Boemia care a scăpat mai tîrziu de la Auschwitz, reuşind să scoată desene ale camerelor de gazare şi ale cuptoarelor. Vărul folosea numele de Rudolf Vrba pentru a-şi ascunde originile evreieşti şi a activat în cadrul mişcărilor sioniste care vedeau o singură modalitate de a combate antisemitismul: întoarcerea în ţara strămoşilor lor, Eretz Israel⁸.

În anii de după 1867, România a adoptat 196 de legi care le refuzau evreilor diferite drepturi. În întreaga regiune, evreii au fost în mod repetat dezrădăcinaţi de despoţi care îi forţau pe vecinii mai slabi să cedeze din teritoriu şi să-şi schimbe graniţele. Nomazilor, ţiganilor şi negustorilor ambulanţi li se permitea să muncească pentru venituri asemănătoare sclavilor, dar nu şi evreilor. Discuţiile de pace din 1919, după Primul Război Mondial, au redesenat încă o dată hărţile. Milioane de evrei nu aveau, din nou, „nici o ţară de provenienţă” şi au fost închişi între noi graniţe. Antisemitismul era văzut în general ca un act de patriotism, primind sprijin din partea Bisericii Romano-Catolice şi a comuniştilor din Rusia⁹.

Vera s-a apropiat de Max cînd l-a reîntîlnit, împreună cu mama ei, după război. Hilda o admira pe Maria, nepoata reginei Victoria, care recrease o curte victoriană englezească la Bucureşti după ce se căsătorise cu regele Ferdinand al României în 1893. Hilda l-a încurajat pe Max să consilieze familia regală românească în materie de investiţii. Regele Carol al II-lea era foarte bucuros să consulte oameni de afaceri evrei bogaţi. Max a produs o butadă memorabilă: „Dacă un evreu face bani pentru un rege, e bine-venit la curte. Dacă face o greşeală, încetează să existe”.

„Inexistenţa” era utilă evreilor care călătoreau pentru cauza sionistă ca lucrători ambulanţi cu nume nonevreieşti. Un ţăran jerpelit nu merita atenţia grănicerilor români, care erau la dispoziţia claselor superioare. Ei îl vedeau pe Max drept bogat şi, prin urmare, respectabil şi îl lăsau să-i îndrume pe ţăranii săraci în privinţa formalităţilor pentru trecerea frontierei. Vera era la mijlocul adolescenţei cînd a început să îl însoţească pe tatăl ei la ajutorarea ţăranilor care erau agenţi sionişti. Max avea un Mercedes-Benz cu un compresor zgomotos care vestea extraordinara epocă nouă a maşinilor. Nici un potenţial suspect nu s-ar fi dat în spectacol în modul acesta. Vera a învăţat că îndrăzneala îi avantaja pe cei curajoşi.

„Urmează strategia lui Isus”, i-a spus Max Verei. „Isus şi-a acumulat puterea arătîndu-şi dragostea faţă de cei mai săraci dintre noi.” Ea era întotdeauna uluită de anvergura viziunii lui. Mai tîrziu a spus că „el îl vedea pe Isus ca pe un strateg militar într-o vreme în care monarhiştii conduceau de sus în jos. Isus i-a pus pe săraci în vîrf. Adepţii lui s-au înmulţit de la cîţiva la un miliard, atraşi de chemarea lui la sacrificiu de sine. Doar săracii formau armate pregătite pentru a lupta împotriva răului”. La acel moment, Vera vedea acest rău ca pe o istorie locală.

„La începutul secolului, Bucureştiul se lăuda că este Parisul Estului. Contele Dracula reprezenta vampirii României”, mi-a spus Robert Mendelsohn, care mai tîrziu a ajutat supravieţuitori ai lagărelor morţii să ajungă în Israel prin porturile româneşti. „Nimic nu s-a schimbat în anii 1930. Parisul Estului venera banii, care constituiau adevărata obsesie.”¹⁰

Max i-a angajat pe cei mai buni călăreţi să o înveţe pe Vera să călărească, pe cei mai buni ţintaşi să o înveţe să folosească o armă şi pe cei mai buni profesori de dans. A trimis-o la un colegiu de secretare din Londra şi a angajat-o cu jumătate de normă la un birou din Bucureşti. Vera a învăţat că Imperiul Britanic avea nevoie de petrolul românesc, fiind îngrijorat de reînarmarea Germaniei de către Rusia. Corporaţii globale, diplomaţi şi spioni trăgeau cu urechea unul la celălalt. „Sexul era încă principala preocupare în Bucureşti”, a scris colegul de mai tîrziu al Verei, Ian Fleming. „Intriga sexuală făcea parte din tertipuri. Sexul mergea mînă în mînă cu trădarea, încurcături după încurcături, agent şi agent dublu, aur şi oţel, bomba, pumnalul şi plutonul de execuţie.”¹¹

Max avea o dispoziţie bună. „Nimănui nu-i plăceau evreii”, mi-a spus un magnat egiptean din Bucureşti. „Dar Max Rosenberg avea un conac şi mult pămînt pe un teritoriu care făcuse cîndva parte din Imperiul Austro-Ungar. Pava drumuri către sate izolate şi şi-a construit o bază rurală populară. Soţia lui avea gusturile unei aristocrate engleze. Ştia că statutul de evreu punea la îndoială loialitatea acestuia.”

Vera l-a văzut pe Max la masa din bucătărie, plîngînd din cauza Cărţii Plîngerilor şi a secolelor de suferinţă evreiască: trădare, năpastă, expulzare, convertire forţată, ardere pe rug, masacre, pogromuri. Max recita: „Domnul este ca un duşman... Priveşte, Doamne, şi cugetă: pe cine ai mai tratat aşa vreodată?”.

În România, oamenii din Garda de Fier susţineau străvechea ură faţă de evrei. Hilda vorbea despre siguranţa pe care o putea oferi Anglia, „unde orice problemă se poate rezolva la o ceaşcă de ceai bun”. Max spunea că orice problemă se rezolva cel mai bine cu un păhărel de votcă. Soţia lui voia să trăiască printre englezi care purtau melon şi îşi controlau perfect emoţiile. Max dădea din umeri: oportunismul era un mod de viaţă pentru români. El spunea că, după ce declarase război Germaniei cînd Aliaţii cîştigau Primul Război Mondial, România fusese recompensată de Aliaţi cu Transilvania. Cînd lucrurile şi-au schimbat cursul şi Germania a luat înapoi jumătate din acel teritoriu, România şi-a anulat declaraţia de război şi a reuşit astfel să păstreze ce mai rămăsese. Apoi Germania se apropia de o nouă înfrîngere, iar România i-a redeclarat război pentru a reocupa teritoriul pierdut¹².

Abilitatea României de a rupe şi de a reface alianţe a atras observatori străini la Bucureşti. În ce direcţie avea să meargă România data viitoare? Sioniştii spuneau că nimeni nu avea să-i ajute pe evreii împrăştiaţi prin ţinuturile nou-create. Max nu voia decît să-i dea Verei acel aer rafinat care ajuta oamenii din clasa superioară să treacă orice graniţe. Ea a plecat să-şi termine şcoala în Franţa şi în Elveţia – ceea ce mai tîrziu a dus la prietenia cu mama văduvă a doi băieţi de şcoală care urmau să devină regi¹³. Aceştia se gîndeau să folosească magia unei monarhii străvechi pentru a schimba societatea. „Nu şi în România”, le-a spus Vera, zîmbind uşor. „Casa regală românească e reinventată de oameni cu turbane şi caftane roşii care pretind că sunt descendenţi ai legionarilor romani. Bărbaţii de rang inferior poartă caftane albastre şi sînt castraţi după ce procreează doi copii.” Văduva regală mi-a redat cuvintele Verei cîţiva ani mai tîrziu.

Mama Verei s-a mutat într-o casă din Winchelsea, unul din cele cinci porturi străvechi la Canalul Mînecii. Verei îi plăcea Winchelsea, dar s-a întors singură în apartamentul pe care Max i-l dăduse în Bucureşti. Simţea că are ceva de realizat. Antisemitismul virulent reizbucnea la Viena. Mase de evrei erau din nou transportate de-a lungul căii ferate transsiberiene. Ţările civilizate ignorau diatribele antievreieşti ale lui Hitler. La Whitehall, sediul permanent al administraţiei şi serviciilor secrete englezeşti, exista multă ostilitate faţă de sionişti. În România, Octavian Goga, liderul Gărzii de Fier fasciste, reproducea discursul lui Hitler, care pretindea că discuţiile de pace din 1919 fuseseră o conspiraţie evreiască pentru a rearanja harta Europei.

Vera a înţeles că ceea ce îi afecta pe evrei atunci avea să facă rău oricăror altor disidenţi viitori, de orice credinţă. Citea romane de spionaj englezeşti ai căror eroi îşi puneau la contribuţie inteligenţa împotriva a ceea ce Rudyard Kipling condamnase drept „părţi beligerante teutonice”. Spionajul cerea o bună cunoaştere a relaţiilor internaţionale, care depăşea obtuzitatea descrisă de scriitorul irlandez Walter Starkie: „Bucureştiul este oraşul unei singure străzi, al unei singure biserici şi al unei singure idei... sexul”. Pentru Vera, viaţa în Bucureşti era mai incitantă datorită unui om de afaceri canadian, William Stephenson, şi soţiei lui americane, Mary, pe care el o tachina numind-o Mary din Tennessee. Vera i-a întîlnit prima oară împreună cu Gardyne de Chastelain, reprezentantul Phoenix Oil din Londra, de unde Stephenson îşi conducea imperiul industrial în ascensiune. Acesta pusese bazele unei mici averi producînd în masă un deschizător de conserve furat în timp ce evada dintr-un lagăr german de prizonieri de război: o modalitate foarte bună de a se răzbuna pe germani, după ce fusese gazat în războiul de tranşee. Gîndindu-se că gazul îi otrăvise plămînii şi că zborul la înălţime avea să-l însănătoşească, a devenit pilot de vînătoare de elită. În 1931, fiind deja om de ştiinţă şi inventator, şi-a extins afacerile în cinematografie şi a investit în străinătate în oţel, aviaţie şi minerit.

Stephenson era un bărbat scund, cu ochi albaştri înguşti şi pătrunzători. Se uita la faţa Verei în timp ce umplea golul din povestea familiei ei. În timpul Primului Război Mondial, Vera, mama ei şi ambii ei fraţi trăiseră în Germania. Acesta era motivul pentru care Max trăise singur în conacul lui de pe malul Dunării.

Vera i-a povestit bărbatului pe care ea îl numea Bill Stephenson despre această perioadă ciudată. În 1914, la vîrsta de şase ani, era într-o excursie în vacanţa de vară împreună cu mama şi cu fratele mai mic Wilfred. În drum spre Anglia, au fost prinşi în Berlin cînd a izbucnit războiul, în august. Fratele mai mare al Verei, care studia în Anglia sub numele de Ralph Atkins, li se alăturase şi s-au refugiat cu toţii la Köln, împreună cu familia fratelui lui Max, care era înrolat în armata germană. Vera trăia într-o casă care era divizată între o facţiune progermană şi una proengleză. După ce s-au reunit cu tatăl ei în 1919, Vera a înţeles de ce Max păstrase discreţia în timpul Primului Război Mondial. Era un evreu german.

Stephenson era acum înrolat voluntar în Industrial Intelligence Centre, o agenţie britanică aproape uitată din cadrul Committee of Imperial Defence. Aflase despre Vera prin intermediul lui sir Vernon Kell, care încercase să găsească trădători din recensămîntul naţional care oferea o imagine de ansamblu asupra vieţii din Marea Britanie. Serviciul de securitate al lui Kell arunca o umbră de îndoială asupra Verei, dar Stephenson vedea experienţa ei germană ca pe un avantaj. Acesta venea adesea la Bucureşti. În spatele unui paravan format din activităţi comerciale, el încerca să-şi dea seama care va fi poziţia României în următorul război mondial, despre care îi spusese Verei că era „inevitabil, ca reluare a anteriorului”. Era interesat de ambasadorul german în România, contele Friedrich Werner von der Schulenburg, un saxon înalt şi elegant, cu păr argintiu, de aproximativ 55 de ani, evident plictisit de pălăvrăgeala bucureşteană. Femeile drăguţe îl readuceau la viaţă.

Stephenson îl vedea pe Schulenburg loial preşedintelui Reich-ului, Mareşalul Paul von Hindenburg, un bărbat de bun-simţ care n-a luat nazismul în serios. Stephenson îşi cîştigase porecla de Billy Boxerul ajungînd campion la box la categoria uşoară în cadrul forţelor aliate şi era un om agil. Se opunea celor din Anglia care luau partea Germaniei ca victimă a termenilor de pace incorecţi dictaţi de învingătorii din ultimul război. Era de acord că Ministerul de Externe german avea cele mai înalte standarde de diplomaţie şi, la o petrecere obişnuită de la ambasadă, i-a prezentat-o pe Vera contelui von der Schulenburg.

În mod previzibil, ambasadorul s-a însufleţit. Frumuseţea şi inteligenţa ei erau o combinaţie ameţitoare. A vorbit despre o renaştere culturală a Berlinului. Vera a întrebat cum ar putea dura aşa ceva, cînd naziştii acumulau putere în rîndul veteranilor de război şomeri şi apelau la un rasism primitiv. Schulenburg i-a numit pe nazişti ignobile vulgus conduşi de un nebun care vorbea frenetic despre un imperiu gotic şi despre expedierea germanilor de rasă pură prin porturile româneşti în „teritoriul locuibil” din Crimeea. L-a blamat pe Hitler drept spion politic care se infiltrase în comanda militară în timpul Revoltei Spartacus din 1918, trădase Partidul Muncitorilor din Germania în avantajul stăpînilor lui conservatori care îl plăteau şi îl rebotezase drept Partidul Naţional-Socialist sau nazist.

Vera a avut şansa de a-l evalua pe Schulenburg la un bal de iarnă de la Castelul Peleş. I-a spus că acesta era ridiculizat pentru copleşitoarea mostră de prost-gust de care dădea dovadă. Pasagerii din Orient Express urcaţi la Paris spre Bucureşti, în timpul călătoriei inaugurale din 1883 a acestuia, sosiseră exact cînd regele Carol I punea ceremonios ultima cărămidă la locul ei, pentru a sărbători terminarea castelului. „Străinii”, a spus Vera, „luaseră asta în rîs, considerînd-o încă o încercare de a maimuţări curtea regală engleză”. Schulenburg a rîs.

Vera a dansat toată seara cu ambasadorul. Nu şi-ar fi putut imagina rolul pe care el avea să-l joace în unele misiuni secrete şi nici rolul Orient Express-ului. Contelui îi plăceau abilitatea ei de a da replici isteţe şi faptul că folosea maxime demne de grecii bizantini. Prietenia lor a înflorit. El o ducea în mici restaurante, departe de palavragiii obositori, şi i-a mărturisit că este îndrăgostit de ea. Vera a încurajat pasiunea acestui bărbat cu 33 de ani mai în vîrstă decît ea. Ea avea doar 23 de ani.

Raportîndu-i lui Bill Stephenson, i-a spus că motivul pentru care Schulenburg suporta plictiseala din Bucureştiul izolat era acela că îl vedea drept o fereastră spre Rusia. Era obsedat de avertismentul emis de idolul său, Otto von Bismarck: „Evitaţi războiul cu Rusia cu orice preţ”. Bismarck atacase Biserica Catolică pentru că aceasta îi demonizase pe evrei. Potrivit lui, cultura impulsionată de evrei făcea din Germania centrul realizărilor intelectuale, iar asta avea să pună capăt anilor siniştri de după 1743, cînd evreii puteau intra în Berlin doar printr-o poartă rezervată lor şi vacilor. Cînd a auzit asta, Vera s-a cutremurat. I-a amintit lui Schulenburg că Bismarck înfiinţase un ziar naţionalist prusac în 1848, acelaşi an în care Karl Marx îşi înfiinţase ziarul său de propagandă pe Rinul german. Acum naţionalismul german cerea ordine, iar Uniunea Sovietică urmărea puterea mondială.

Cînd s-a întîlnit din nou cu ambasadorul, acesta i-a spus că Stalin nu avea nici o putere militară reală.

— Acesta este motivul pentru care Stalin reînarmează Germania? a întrebat Vera.

Stephenson şi-a amintit mai tîrziu că Vera începuse să zdruncine mulţumirea de sine înfumurată a ambasadorului. Schulenburg o numea pe Vera trandafirul lui văratic englez. Ea îl lăsa să creadă că mama ei provenea dintr-o familie de hangii din Sussex. Era adevărat că mama ei îl părăsise pe Max, care era foarte bolnav, pentru a trăi în Sussex. Presupunînd că Vera e practic englezoaică, Schulenburg susţinea că în Anglia, ca şi în Germania, era nevoie de o disciplină solidă pentru a-l înfrîna pe Stalin. Bolşevicii voiau ordine fără moderaţie; Bismarck voise un imperiu care să impună o ordine cu moderaţie.

— Era ordinea imperială a lui Bismarck diferită de ambiţiile lui Stalin?

— Da! a răspuns ambasadorul. Bismarck voia să impună o ordine pangermană benignă asupra raselor inferioare ale Europei.

Să impună ordinea? Rase inferioare? Cuvintele au declanşat alarma. Vera se întreba dacă acest rasism ordonat îl impresiona cu adevărat pe acest ambasador, care spunea că nu e de acord cu rasismul nazist. El devenise fereastra ei către Berlin, aşa cum Bucureştiul era fereastra lui către Moscova. Oare el ştia asta? Oare îi oferea informaţii, aşteptîndu-se ca ele să ajungă la alţii din Anglia?

Cu doi ani înaintea transferului contelui von der Schulenburg la Moscova, Vera i-a vorbit despre îndoielile pe care le avea lui Gardyne de Chastelaine, care încerca atunci să-şi dea seama cum ar fi putut să fie sabotată aprovizionarea Germaniei cu petrol românesc dacă războiul reizbucnea. El privea cum rivalii intraseră în competiţie pentru a obţine controlul asupra cîmpurilor petrolifere administrate de compania lui britanică, Phoenix Oil. Era la începutul anului 1932. Zece ani mai tîrziu, el şi soţia lui, Marion, aveau să lucreze pentru reţeaua de spionaj a lui Stephenson în al Doilea Război Mondial. Gardyne avea să fie paraşutat înapoi în România, în timp ce Marion lucra în sediul din New York al lui Stephenson.

Stephenson i-a vorbit Verei despre finanţarea fasciştilor români de către germani, pentru a asigura viitoarea aprovizionare cu petrol. Germania fusese cîndva cea mai mare putere industrială din Europa, deoarece avea rezerve mari de cărbune pentru alimentarea motoarelor cu aburi. Un arsenal german nou şi ilegal format din arme moderne necesita petrol. Stephenson nu avea nici o îndoială că „petrolul românesc avea să reaprindă războiul mondial”.

Acesta a vorbit despre Steiny sau despre Charles Proteus Steinmetz, un inginer german evreu, care contribuise la primele lui invenţii. Steiny îl cunoscuse pe Max Rosenberg cînd făcea cercetare la institutul românesc de petrol, care era finanţat în secret de Berlin. Steiny auzise că Max era „ţinut” într-o instituţie medicală izolată. Vera nu era pregătită să discute despre tatăl ei. Orice ar fi spus putea să ajungă la duşmanii antisionişti ai lui Max, care l-ar fi ucis.

Mary Stephenson, graţioasa soţie a lui Bill, l-a însoţit pe acesta cu ocazia vizitelor lui la Bucureşti. Avea o modalitate tulburătoare de a citi cele mai secrete gînduri ale celorlalţi şi cunoştea o reprezentantă sionistă, Hélène Allatini, pe care i-a prezentat-o Verei drept o turistă din Paris. Hélène a spus că naziştii îi făceau pe evrei să fugă prin porturile româneşti pentru a se alătura unei armate secrete care lupta împotriva britanicilor ce deţineau mandatul de conducere a Ligii Naţiunilor în Palestina. Asta dădea o nouă dimensiune prezenţei unui ambasador german de rang atît de înalt la Bucureşti. Hélène venise acolo să-l avertizeze pe Max. Dar Vera îl lăsase pe Max pe patul de moarte. Nu se mai putea face nimic pentru a-l ţine în viaţă, iar cei care împărtăşeau dragostea lui faţă de cauza sionistă stăteau deoparte, pentru a-i împiedica pe fasciştii locali să ghicească relaţiile lui. Max era în comă profundă, cu o infecţie respiratorie gravă, şi insistase să nu fie vizitat de nimeni.

Vera îl înţelegea prea bine pe tatăl ei. Sub toată bonomia lui se ascundea de fapt un om foarte dur: şi asta pentru că nu exista nici o altă modalitate de a supravieţui. A sfătuit-o să nu permită ca iubirea ei pentru el să-i distragă atenţia. Şi ea trebuia să aibă intimitatea ei. Întîlnirile cu Schulenburg din centrul Bucureştiului i-ar fi adus eticheta de curvă. Curtezanele însărcinate erau încă victime ale „crimelor de onoare”, pentru salvarea reputaţiei amanţilor bogaţi. Originea evreiască a Verei o făcea şi mai vulnerabilă. Mai tîrziu, Vera îşi amintea: „Cuplurile mergeau cu maşina la ţară – era permis să faci dragoste dacă asta nu speria caii”. Doar cei din clasa superioară aveau maşini. Schulenburg conducea o maşină a ambasadei, fără şofer, şi spunea personalului său că voia să nu atragă atenţia în timp ce inspecta graniţele. O lua pe Vera din locuri indicate prin numere scrise cu creionul care indicau ora, data şi locul. Codurile erau mîzgălite pe bucăţele de hîrtie ascunse la clubul de hipism, unde erau membri amîndoi. Ambasadorul o ducea pe Vera în călătorii lungi pe drumuri cu serpentine strînse, în timp ce ea continua să-l întrebe despre influenţa nazistă. El dădea vina pe instigatorii care profitau de disperarea soldaţilor şomeri din Germania: aceştia ar fi trebuit să se înroleze cu ajutorul generalului Paul von Lettow-Vorbeck. Acesta fusese coleg cu ambasadorul şi condusese, în timpul Primului Război Mondial, un război de gherilă în Africa de Est germană. Era considerat un erou atît în Germania, cît şi în Marea Britanie, unde ar cîştiga simpatie autentică faţă de veteranii germani prin încercarea de a corecta nişte condiţii groaznice: în Germania, 20% din copii se năşteau morţi şi 40% mureau în mai puţin de o lună, din cauză că solicitările de alimente şi medicamente de bază erau respinse de învingători. Lettow-Vorbeck era admirat de Winston Churchill, care experimentase pe viu războiul de gherilă din Africa şi ştia că Lettow-Vorbeck cîştigase de fapt războiul său în momentul în care Germania se preda în Europa. Acum Hitler le promitea acestor veterani „un război al poporului”. Schulenburg a citat un mesaj celebru al lui Churchill cînd acesta a devenit secretar de stat în Ministerul de Război, în 1919: „Războaiele popoarelor vor fi mai groaznice decît războaiele regilor”.

Vera a discutat despre toate acestea cu Stephenson, care a spus că Churchill, chiar dacă nu avea nici o funcţie guvernamentală, voia ca Lettow-Vorbeck să devină ambasador la Londra, pentru a contribui la evitarea unui nou război. Stephenson a notat o adresă londoneză privată la care Vera putea să trimită scrisori cu informaţii. El spunea că poşta este un mijloc sigur de comunicare. Legaţia britanică trimitea rapoarte de rutină cu ajutorul unei serviete diplomatice legate de un Mesager al Regelui^1*. Informaţiile sensibile erau trimise prin telegramă către CX, pentru şeful Secret Intelligence Service sau către CXG, pentru ofiţeri SIS inferiori: traficul era interceptat de Biroul pentru Cifruri din Berlin. Codul deschis în scrisori banale era cea mai bună modalitate de a transmite informaţiile sensibile. Schulenburg îi putea scrie în modul acesta dacă Vera se muta la Londra, unde Stephenson voia ca ea să lucreze în biroul lui din St. James.

Bill Stephenson, născut în 1896, era cu 12 ani mai bătrîn decît Vera. El şi Mary nu aveau copii şi o tratau pe ea ca pe o fiică. Considerau că este de încredere: ea ştia că soarta evreilor depindea de apărarea întregii umanităţi de noile dictaturi. În Berlin, diplomaţii, care se întîlneau mai mult la cocktailuri, culegeau informaţii utile foarte rar. Schulenburg era o sursă de informaţii extraordinară. Vera trebuia să amîne orice relocare permanentă la Londra. Bill, aşa cum îi spunea deja Vera, a transmis o mică bîrfă: „Familia regală britanică consideră că Stalin este diavolul şi crede că Hitler este omul care să i se poate opune”.

Vera a repetat acest lucru următoarea dată cînd a urcat în maşina ambasadei, iar Schulenburg, tulburat, a căzut pe gînduri. Ea stătea nemişcată, un truc de care nu s-a debarasat niciodată, în timp ce el părea să rumege povestea. Apoi el a rîs. Atîtea paradoxuri! Fusese tulburat deoarece era chemat la Berlin pentru o informare asupra discuţiilor pe care ar fi putut să le poarte cu oamenii lui Stalin la Moscova.

Era vremea recoltei. Era o senzaţie foarte intensă pe care o provoca mersul cu maşina pe drumurile de pămînt dintre cîmpurile cu cereale coapte, pe lîngă colibe din lemn la care atîrnau fructe şi legume de acoperişurile boltite şi lîngă care ţigăncile vindeau vrăbii şi covoare turceşti. Iarna dintre 1932 şi 1933 se apropia. Vera şi-a amintit momentele intime din copilărie dintre ea şi tatăl ei în acest anotimp şi a spus impulsiv că înainte ea credea că adulţii sînt în general prea bătrîni ca să guverneze înţelept. Energiile diabolice ale oamenilor maturi ar trebui revărsate în activităţi complet epuizante, care nu le-ar mai lăsa timp să poarte războaie.

Schulenburg a oprit maşina ca să adulmece mirosul frunzelor umede căzute în ploaia blîndă de toamnă şi a spus trist că şi el avea un vis în copilărie, acela de a-i împiedica pe adulţi să se amestece în vieţile oamenilor. Tînjea să redevină copilul care fusese.

— Vei rămîne mereu un copil în inima ta, i-a spus ea rîzînd.

— Ăsta va fi motivul morţii mele, a răspuns el.

După o săptămînă în Berlin, el s-a întors arătînd de parcă ar fi simţit deja laţul călăului în jurul gîtului. Se aşteptase să discute despre însărcinarea lui la Moscova. Însă mai întîi fusese chestionat în legătură cu o evreică pe nume Rosenberg de agenţi ai unui departament aproape uitat, Referat Deutschland, înfiinţat iniţial pentru a-i informa pe politicieni în legătură cu politica externă. Acesta era condus de un ofiţer tînăr, care la început refuzase o solicitare a naziştilor să îşi spioneze colegii. Nişte bătăuşi l-au luat cu ei pe acest tînăr, care a revenit vindecat de orice idei de modă veche despre loialitatea faţă de prieteni. Agenţii nazişti ocupau noi sedii conduse de Joachim von Ribbentrop, un negustor de vinuri pretenţios, care adăugase numelui său un „von” onorific. Acesta nu era pregătit să îi înfrunte direct pe vechii aristocraţi de la Ministerul de Externe, dar plănuia să devină consilierul lui Hitler pentru Afaceri Externe. Avea să facă asta asumîndu-şi meritele pentru cea mai mare lovitură diplomatică, un acord de pace nazisto-sovietic care avea să fie pus la punct de Schulenburg.

Vera era nedumerită de aparenta nefericire a ambasadorului. Nu pace cu Rusia voise Schulenburg? Moment la care Schulenburg a aruncat o bombă: „Stalin”, a spus el, „producea pentru Germania arme interzise de Tratatul de la Versailles”. Armata Uniunii Sovietice nu era deloc pregătită de un război pe scară mare, dar ea furniza Germaniei unele dotări secrete: o şcoală de tancuri, o şcoală de zbor, laboratoare pentru războiul cu arme chimice, o fabrică de bombardiere în picaj, toate pentru a construi un bastion nazist împotriva Americii şi a Marii Britanii. Acesta era tipul de pace care prefigura războiul ce avea să vină.

Vera a spus că în Londra existau oameni care l-ar putea ajuta pe Schulenburg şi alţi patrioţi germani adevăraţi să împiedice asta. Contele ştia că ea are dreptate: avea propriile lui surse londoneze, inclusiv ambasadorul german, Otto von Bismarck, nepotul marelui om. Tînărul Bismarck vorbise în secret cu Churchill despre salvarea parlamentului democratic al Republicii de la Weimar de după 1919. Dar Hitler o proclamase că este o republică evreiască, iar Churchill a considerat că nu mai există o opoziţie antinazistă care să merite efortul. Bismarck a pledat că Hitler încă era doar un lider al unei găşti. Churchill a răspuns sfîrşit cu versurile lui Rudyard Kipling: „Aceasta este trista poveste/ Spusă cînd soarele stă să apună/ Iar maimuţele se plimbă împreună/ Ţinîndu-se reciproc de coadă”.

Schulenburg i-a reamintit Verei că prim-ministrul francez Georges Clemenceau spunea, comentînd profetic la sfîrşitul discuţiilor de pace de la Versailles din 1919: „Mi se pare că aud un copil plîngînd”. Douăzeci de ani mai tîrziu, în 1939, copilul ar fi fost suficient de mare ca să lupte în alt război.

Vera a întrebat de ce nu puteau germanii buni să acţioneze pe cont propriu.

Contele a spus că berlinezii întrebau: „De ce Marea Britanie întîrzie atît de mult să ne ajute?” Industriaşii şi bancherii germani se temeau de clasele muncitoare roşii şi finanţau găştile lui Hitler să-l atace pe Willi Münzenberg, Milionarul Roşu din Berlin, agentul de presă al comunismului internaţional. Nu îi spusese Vera că aceeaşi teamă faţă de Ameninţarea Roşie din Marea Britanie influenţa şi familia regală? Churchill fusese huiduit în Parlament cînd citase din Biblia evreiască: „Iată cum apare un mic nor din mare, precum mîna unui om”.

„Berlinezii adevăraţi”, a spus ambasadorul, „admirau aristocraţia engleză şi purtau monocluri, cravate albe şi fracuri în timp ce toastau pentru Kaiserul aflat în exil”. Toastul spunea aşa: „Pentru Maiestatea Sa – uraa! Ssst! Uraaa! Nu, mai încet – uraaa!”. Precauţia îi făcea să coboare vocilor lor, după ce Edward, Prinţ de Wales şi viitor rege-împărat, spusese că tratatul de pace de la Versailles rearanjase frontierele în aşa fel încît unele aşezări germane să cadă sub stăpînirea „slavilor barbari” şi a unei tiranii ruse care să se întindă de la Baltică pînă la Pacific.

Ambasadorul a încurajat-o pe Vera să se mute la Londra. Ea era singura persoană în care putea să aibă încredere de cealaltă parte a faliei anglo-germane tot mai mari. Poate că mai tîrziu ea putea să viziteze Berlinul, acum că revenise la viaţă ca centru internaţional? Schulenburg i-a dat numele şi adresele unor prieteni de încredere. Unii erau nobili ruşi exilaţi din Moscova, care munceau în unghere obscure ale administraţiei orăşeneşti a Berlinului. Ea trebuia să vorbească cu unul dintre colegii lui Schulenburg, care se interesase în privinţa lui Hitler după război. Pe cînd era un caporal de 29 de ani într-un spital militar, Hitler strigase că relatarea despre capitularea Germaniei era „bîrfa perversă a unor tineri evrei depravaţi sexual dintr-un spital de gonoreici”. Un psihiatru militar scrisese într-o notiţă confidenţială că motivul orbirii lui Hitler era isteria, dar, pentru a-l calma pe caporal, l-a asigurat că era un supra-om şi că avea să vadă din nou. Lui Hitler i-a revenit vederea. El a considerat acesta un semn că era marele lider destinat să împlinească visul Cavalerilor Teutoni de a impune ordinea de la Marea Baltică la Marea Neagră.

În timpul uneia dintre ultimele lor călătorii cu maşina, Schulenburg a spus că voia ca prietenii Verei din Londra să înţeleagă de ce mulţi oameni asemenea lui erau germani loiali. Învingătorii din ultimul război îşi urmăriseră propriile interese. Declaraţia Balfour din Marea Britanie promitea evreilor un cămin naţional în Palestina pentru a cîştiga sprijinul evreiesc în vreme de război, dar cu o clauză: „Nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor nonevreieşti existente în Palestina”. Astfel de capcane erau pretutindeni. Hitler manifestase un geniu nebun în a le identifica. „Hitler”, a spus Schulenburg, „predică o religie ariană de ură pură faţă de sub-oameni. Germania are nevoie de ajutor din afară, altfel acest maniac ne va duce în iad”.

În ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar al Reich-ului după multe manevre. Republica germană a fost predată omului hotărît să o distrugă, deşi un politician nesăbuit care transformase oportunismul într-o formă de artă, Franz von Papen, declarase: „Acum l-am prins [pe Hitler]”. Ribbentrop, cîrtiţa lui Hitler de la Afacerile Externe, a pregătit misiunea lui Schulenburg de la Moscova retrăgîndu-l pe acesta din Bucureşti.

Prin intermediul lui Schulenburg, Vera învăţase să evalueze posibili inamici, să memoreze detalii şi să se detaşeze de sentimentele personale. Vocea ei nu a tremurat deloc cînd i-a spus mai tîrziu lui Mary Stephenson:

— Ambasadorul speră să salveze tot ce se mai poate salva din ţara pe care a iubit-o în tinereţe.

Maşinilor de ambasadă din străinătate li se ordona să arboreze fanioane naziste. Înaintea ultimei călătorii frenetice cu maşina a Verei împreună cu Schulenburg, ea i-a spus că nu ar putea să călătorească niciodată cu astfel de însemne.

— Cînd călătoreşti cu mine nu e nici o svastică arborată! a răspuns Schulenburg.

Acestea păreau să fie ultimele cuvinte pe care el avea să i le mai spună vreodată, în afară de vorbele afectuoase pe care Vera le-a ţinut pentru ea.

— Cel puţin aşa am crezut, că erau ultimele lui cuvinte, a spus ea mai tîrziu. Cît de tare mă înşelam!

Spre sfîrşitul anului 1933, la îndemnul lui Billy Stephenson, Vera s-a mutat la Londra. În timp ce inspecta oţelăriile germane pentru compania lui, Pressed Steel, Stephenson a fost alarmat de ceea ce el considera a fi pregătiri accelerate de război şi voia ca Vera să nu mai fie în pericol. Aceasta a primit un decupaj îngălbenit din revista londoneză New Statesman. În el, romancierul D.H. Lawrence scrisese din Germania, în octombrie 1924: „Influenţe invizibile vin dinspre îndepărtarea Germaniei de Europa creştină civilizată, înspre polaritatea sălbatică a ţinutului tătarilor [...]. Noaptea simţi cum lucruri stranii se mişcă în întuneric”.

 

1*. „King’s Messenger” în original – angajaţi din corpul diplomatic britanic care transportă documente secrete şi acte importante la ambasadele britanice din toată lumea (n. tr.).