37
„Dar dacă această cauză nu e bună...”
Vera acţiona cu siguranţa de sine a unui ofiţer de aviaţie. A rechiziţionat un monoplan Stinson Reliant, care să facă curse între Londra şi Parisul eliberat. A devenit tot mai conştientă de tensiunile zilnice din interiorul taberei Aliaţilor.
Anglia era obosită. Londra a continuat să îndure distrugeri: cei fără adăpost erau îngropaţi ca nişte troglodiţi în metroul londonez. Gospodinele stăteau la coadă pentru carne de balenă, un substitut al hranei obişnuite, şi cereau acel ou de persoană pe lună, dacă aveau noroc. Cinematograful de lîngă Trafalgar Square proiecta jurnale de ştiri cu lupte grele, dar principala atracţie era aceea de a scăpa de priveliştea deprimantă a şobolanilor şi dărîmăturilor. Pentru că trebuiau satisfăcute solicitările războiului, fiecare necesitate domestică era prost acoperită.
Vera trecea nestingherită prin fluxul continuu de uniforme şi maşini care se revărsau dinspre regatul insular pentru a continua un război pe care Charles de Gaulle îl considera terminat în Paris. Acesta solicita acum respect în calitate de şef al unui guvern provizoriu al Franţei. Cînd de Gaulle a intrat pe jos în Paris, pe 25 august 1944, Vera era acolo pentru a-i întîmpina pe liderii Rezistenţei din cele mai mari două facţiuni care se certau: gaulliştii şi comuniştii. „În Paris vezi tensiunea romantică din jurul marilor evenimente”, a spus Henri Tanguy, care îşi amintea că sexul fusese principalul divertisment al doamnelor care fugeau de provincialismul României antebelice. „Ţuşti în pat” era răspunsul la orice tensiune. Vera doar a zîmbit; avea nevoie de raportul lui complet despre roadele finanţării trimise pentru a alimenta insurecţia din Paris. Rezultatele nu erau rele: grevele feroviarilor şi poliţiştilor începuseră cu două săptămîni înainte de sosirea lui de Gaulle. Dar asta fusese după ce de Gaulle avusese o ceartă dezastruoasă cu Churchill în ajunul zilei Debarcării în Normandia. Vera citise rapoartele.
Afişele lui Henri Tanguy chemau la acţiune revoluţionară. Tricolorul de pe Notre Dame îi îndemna pe luptătorii Rezistenţei la încleştări armate cu unităţile militare germane care încă se ţineau pe poziţii în unele cvartale ale oraşului, chiar în timp ce de Gaulle venea pe Champs Elysées, cu pasul lui mare şi expresia lui acră. Vera cunoştea slăbiciunile care îl făceau să fie stîngaci, dar nu era într-o dispoziţie iertătoare. În Londra, civilii suportau lipsa tuturor lucrurilor de strictă necesitate, pe cînd la Paris mulţi trăiseră bine de pe urma ocupanţilor, în timp ce se paraşutau provizii pentru o Rezistenţă care acum lupta cu ea însăşi.
André Malraux, viitor ministru al Culturii sub de Gaulle, i-a spus Verei: „Forţele de partizani au colaborat între ele doar ca să-i scoată pe germani din Franţa”. La 43 de ani, Malraux se mîndrea cu palmaresul lui curajos în Rezistenţă. Vera a spus că luptătorii din Rezistenţă puteau împiedica divizii germane întregi să ajungă în patria lor. Malraux a prezis, în mod corect, după cum s-a dovedit, că unul dintr-o mie de compatrioţi ai lui avea să fie ucis în lupte între gaulliştii aflaţi la conducere, antigaullişti şi comunişti.
Baza din Paris a Verei era Cartierul General Avansat al Forţelor Speciale. Avea birouri în Hotel Cecil şi pe Boulevard des Capucines nr. 37. Ultima maşină Enigma a Gestapo-ului, cunoscută drept TGD, a rămas nedescifrată, iar Vera trebuia să o spargă, ca o modalitate de a afla soarta agenţilor dispăruţi, unii probabil trădaţi de francezi ce colaboraseră la nimicirea evreilor. Ea trebuia să ştie cine, unde şi de ce. Sursele ei din Mossad erau utile, dar Agenţia pentru Evrei şi rabinul-şef al Londrei, J.N. Hertz, i-au reamintit că mulţi soldaţi din noua Brigadă Evreiască erau nemulţumiţi de politica britanică din Palestina. Pentru a compensa asta, rabinul Hertz a salutat public alcătuirea de către britanici a unei Brigăzi Evreieşti în interiorul armatei britanice. În particular, el era îngrijorat de „o aşchie a unei aşchii” a mişcării principale sioniste, care se folosea de teroare pentru a protesta împotriva interdicţiei britanice în ceea ce privea migraţia în Palestina.
Brigada Evreiască avea o dispoziţie secretă de a salva ce mai rămăsese din evreimea europeană şi a primit cu braţele deschise experienţa unică a Verei. Dar SOE era pe primul loc. Sensibilităţile Londrei fuseseră atenuate şi puţini de acolo puneau sub semnul întrebării costul în teritorii britanice îndepărtate şi în împrumuturi pe termen lung pentru armament greu şi aeronave americane. SOE trebuia să lupte. Harold Macmillan, viitor prim-ministru, era influentul trimis permanent în Alger atunci cînd a respins condamnarea de către SIS/Ministerul de Externe a SOE ca fiind „nesupus, refractar, impredictibil şi periculos”. Criticii erau condiţionaţi de rutina tradiţională şi chibzuită. SOE era oricum, dar nu chibzuit reglementat. „Asta”, a spus Macmillan, „constituie forţa lui”.
Vera sperase la sprijin din partea generalului de Gaulle pentru extinderea SOE ca agenţie inter-Aliaţi. SOE pierduse doar 100 de aeronave, în timp ce cei 507 experţi ai săi pregătiseră şi înarmaseră peste 50.000 de maquisarzi. „Aceştia au fost echivalentul a 15 divizii şi au scurtat războiul cu luni de zile, facilitînd avansarea noastră rapidă în Franţa”, i-a spus Eisenhower lui de Gaulle1. Dar francezul fusese vizibil supărat cu două zile înainte de ziua Debarcării în Normandia, cînd s-a dus la sediul temporar al lui Churchill dintr-un tren de lîngă Portsmouth şi i-a spus că voia ca el să conducă Franţa, nu să o vadă preluată de americani. Churchill l-a îndemnat să vorbească despre asta cu Roosevelt. De Gaulle s-a zbîrlit. Trebuia oare să îşi supună candidatura preşedintelui american? Churchill a explodat: „Vom elibera Europa deoarece americanii sînt alături de noi pentru asta... De fiecare dată cînd va trebui să aleg între dumneata şi Roosevelt, îl voi alege pe Roosevelt”2.
Acum de Gaulle voia ca SOE să plece din Franţa. Vera sperase la o păsuire după dialogul lui cu George Starr de la SOE. Pe 18 septembrie 1944, de Gaulle l-a acuzat pe Starr că era trimis în spatele frontului ca să-i submineze pe administratorii gaullişti. Starr i-a strigat că el era loial ofiţerilor lui superiori francezi. Fusese paraşutat în noiembrie 1942 pentru a prelua marele circuit din Toulouse ai cărui lider, Philippe de Vomécourt, şi telegrafişti fuseseră ucişi sau capturaţi cu toţii. Starr dusese lupte lungi şi înverşunate împotriva întăririlor germane înainte şi după ziua Debarcării în Normandia. De Gaulle l-a acuzat pe Starr că prin continuarea luptei se amesteca în afacerile franceze. „Situaţia”, a răspuns Starr, „este asemenea celei a baroniilor feudale: comandanţii locali profită de anarhie şi confuzie... Spuneţi numai prostii, merde!”. De Gaulle i-a ordonat să părăsească Franţa de îndată, apoi i-a strîns brusc mîna şi a spus că exista un lucru la care Starr se pricepea: „Ştii cum să spui merde”.
Mai erau încă luni întregi de luptă în Germania, însă de Gaulle părea detaşat în această privinţă. Acest lucru periclita obiectivele pe termen lung ale Verei. A reuşit să-i transmită lui Malraux nevoia de a salva supravieţuitorii evrei din lagăre şi de a căuta agenţi care încă puteau să fie salvaţi de la execuţie. De la începutul anului, 32 dintre tinerele ei fuseseră infiltrate în Franţa ocupată, nouă dintre ele după ziua Debarcării în Normandia. Malraux era înţelegător şi a spus că de Gaulle era flexibil după ce neîncrederea în acţiunea secretă îi fusese confirmată de Arhur Stratton. Stratton, care recruta pentru Armata VII americană, i-a scris lui Bill Donovan că agentele franţuzoaice erau, cel mai adesea, prostituate: Madame X „savura pericolul, savura atenţia acordată spionilor şi savura toţi bărbaţii posibili... metoda ei de a obţine informaţii era aceea de a fura, a minţi şi a înşela”. Stratton a denigrat o altă femeie „care nu s-a putut decide să sară din avion”. Insulta supremă a fost ceea ce zisese în continuare Stratton: „Am uitat cum o chema”3.
Malraux a spus ulterior că asta a ajutat-o pe Vera să continue fără aprobarea lui de Gaulle. Existau încă oaze ale rezistenţei pronaziste. Specialiştii în acţiune secretă ai Brigăzii Evreieşti, care întreţinuseră rutele de salvare ale Mossad-ului, aveau încredere în Vera ca şef al spionilor. Acum, sute de mii de refugiaţi fără adăpost erau categorisiţi ca PD, persoane dislocate, iar comandanţii Aliaţi îi strîngeau în lagăre, în vederea satisfacerii unei solicitări a lui Stalin din 31 mai 1944 pentru readucerea sub control sovietic a „prizonierilor ruşi”, dintre care Vera estima că doar 10% erau ruşi. Restul trăiseră în ţări est-europene, iar Stalin i-ar fi transformat în sclavi dacă ei ar fi reapărut în teritoriile unde acesta preluase controlul cu aprobarea tacită a Aliaţilor.
Pe Vera o uimise întotdeauna modul în care Shakespeare înţelegea războiul. Rîndurile din Henric al V-lea rostite de un soldat în ajunul bătăliei din Franţa o urmăreau acum:
Dar dacă această cauză nu e bună, regele însuşi are de făcut o socoteală grea; cînd toate acele picioare, braţe şi capete, tăiate în luptă, se vor uni laolaltă în ziua cea din urmă şi vor striga „Am murit în acest loc”...4
Cauza occidentală nu era bună, i-a scris Vera cu furie lui Gubbins, dacă „aceia pentru care am declarat că luptăm sînt abandonaţi”. Gubbins a trebuit să privească cum Polonia, pe care o îndrăgea atît de mult, dispărea în buzunarul lui Stalin şi a descoperit o constatare nepublicată a unui consilier juridic al Ministerului de Externe britanic, redactată pe 24 iunie 1944, dar ţinută secretă: „Aceasta [predarea prizonierilor şi a persoanelor dislocate] este o chestiune care priveşte exclusiv autorităţile sovietice şi nu preocupă guvernul Maiestăţii Sale... toţi cei cu care autorităţile sovietice doresc să aibă de-a face trebuie să le fie predaţi, fără ca noi să fim preocupaţi de faptul că ei ar putea fi împuşcaţi”.