38
„Dacă ăştia nu mor bine,
va fi o problemă”
Vera se temea pentru agenţii deţinuţi în lagăre controlate de armatele ruse. Eisenhower spusese că nu avea să concureze cu ruşii pentru a ajunge la Berlin. Ce însemna asta pentru milioanele de nevinovaţi purtaţi de la o armată la alta? Vera l-a pus pe Leo Marks să cerceteze vechile transmisiuni ale agenţilor. La 24 de ani, Leo avea încă un fel de a fi copilăros, chiar dacă fusese în cele din urmă recunoscut drept geniu în criptografie pînă şi la Bletchley, unde, a spus el mai tîrziu, „iniţial am fost respins, deoarece eram un jidan din categoria negustorilor. Se temeau oare că un evreu ar fi putut să folosească Bletchley-ul pentru a crea Eretz-Israel, Ţinutul lui Israel? În 1945, Stalin uneltea deja pentru a-i alunga pe evreii fără casă în Palestina, iar naziştii chiar au făcut-o, pentru a stîrni violenţa arabilor împotriva britanicilor”.
La Paris, Vera a auzit mai multe despre Henri Dericourt, ofiţerul pentru acţiuni aeriene care avea legătură cu soarta prinţesei Noor Inayat Khan. Se zvonea că o parte a comportamentului curios al acestuia indica faptul că fusese o cîrtiţă rusească pe când comuniştii şi gaulliştii lucrau împreună. Noor era născută la Kremlin. Vera a trecut în revistă dosarul agentului dispărut şi amintirile lui Leo.
Noor îl uluise pe Leo spunînd că tatăl ei o învăţase să nu mintă niciodată.
— Viaţa ei depinde de spunerea de minciuni! îi spusese Leo neliniştit Verei în 1943. Tatăl ei e conducătorul unei secte care spune că oricine minte este damnat.
Noor descindea direct din Tipu Sultan, ultimul lider musulman din sudul Indiei, Tigrul din Mysore. Tatăl ei, Hasra Inayat Khan, preda sufismul în New York cînd s-a căsătorit cu o nepoată a lui Mary Baker Eddy, fondatoarea Ştiinţei Creştine. Noor s-a născut în 1914, cînd tatăl ei preda la Conservatorul din Moscova, şi avea 13 ani cînd el a murit.
Leo îi arătase lui Noor cum să introducă „false controale de siguranţă” dacă era prinsă şi obligată să trimită mesaje radio sub control german. „Asta ar însemna să spun minciuni!”, a exclamat ea. Leo i-a citat propriile ei cuvinte dintr-o carte de poveşti dinaintea războiului scrisă şi publicată de ea, Twenty Jataka Tales1. În carte, maimuţele ajung în siguranţă cînd un prinţ care devenise Buddha îşi transformă trupul într-un pod pe care ele să traverseze un canion. Leo a spus că, de fiecare dată cînd coda, Noor trebuia să vadă literele ca pe nişte maimuţe care fac un pod spre Londra. „Cînd există un adevăr de transmis, nu îţi lăsa codul să spună minciuni.”
Interpretarea mistică a lui Leo a mulţumit-o pe fată. Frumuseţea ei uimitoare, a conchis Leo, venea din liniştea ei interioară. Dar era greu să iei în serios o fată atît de splendidă. Un instructor de comando a raportat că „un foc subit de pistol din timpul unui antrenament a speriat-o, făcînd-o să intre într-o transă ca a sufiştilor care a durat mai multe ore”. Ascultătorii radio francezi dinainte de război o cunoşteau în urma lecturilor ei de poveşti pentru copii, ceea ce o plasase pe Sonderpfändungliste, lista persoanelor căutate ce urmau să fie arestate de germani în ţările ocupate. Cu toate acestea, Noor a fost dusă cu avionul în Franţa, în iunie 1943. Grupul de întîmpinare promis de Rezistenţă lipsea. Noor s-a întors în Anglia cu avionul şi a aşteptat răbdătoare pînă în noaptea cu lună plină din 16 iunie, cînd a sosit împreună cu Diana Hope Rowden şi a fost întîmpinată de Henri Dericourt. Noor şi-a croit singură drum spre Paris. În cîteva zile, contactele ei din Rezistenţă erau deconspirate sau investigate. A lucrat cu alţi luptători francezi din Rezistenţă, schimbîndu-şi mereu adresa, după ce a părăsit primul apartament de lîngă Bois de Boulogne, unde a aflat prima oară de prăbuşirea a trei subcircuite ale reţelei extinse Prosper. Vera îşi amintea că îi spusese lui Noor să se întoarcă la Londra. Ea a refuzat „pînă cînd va fi găsit un înlocuitor”.
Vera ştia acum că germanii fuseseră întotdeauna conştienţi de activităţile lui Noor. Interceptau mesaje, dar nu reuşeau s-o prindă. Cum rezistase ea patru luni? A fost arestată pe 13 octombrie 1943. A evadat de două ori şi a fost capturată din nou. Se pare că nu trădase nimic, în ciuda vicleniei gardienilor ei, dar era posibil să-i fi condus neintenţionat pe germani la contactele ei.
Vera a explorat posibilitatea ca ofiţerii serviciului secret francez care lucraseră prima oară cu spionul german Hans-Thilo Schmidt să arunce lumină asupra coincidenţelor stranii din jurul capturării lui Noor. Ea a conchis că primele contacte franceze ale lui Schmidt dezvăluiseră metode ale SOE. Cu luni întregi înaintea zilei Debarcării în Normandia, zece terenuri de paraşutare ale SOE erau în mîinile germanilor. Vera a apelat la Paul Mellon, un magnat petrolier din Pittsburgh care lucra cu OSS-ul din Londra. Acesta a demolat teoria conform căreia Schmidt era încă în viaţă. Mellon a spus că Schmidt murise cu certitudine din cauza cianurii de potasiu pe care o luase într-o închisoare a Gestapo-ului, în septembrie 1943. Fratele lui, generalul Rudolf Schmidt, se ocupase de înmormîntare, deoarece nici Biserica Catolică, nici statul nu voiau să-şi asume această reponsabilitate. Rudolf, „unul dintre generalii preferaţi ai Führer-ului”, fusese eliberat din armată în timpul investigaţiei referitoare la activităţile fratelui său, şi totuşi rămăsese liber. Oare ruşii jucau acum jocuri ale minţii?
Pierre Raynaud, tînărul ofiţer din Forţele Franceze Libere care se alăturase circuitului iniţial al lui Cammaerts, s-a întîlnit cu Vera pe Boulevard des Capucines nr. 37, la Paris, pentru a susţine că asupra celor doi canadieni ai SOE expediaţi împreună cu alţi agenţi din închisoarea Fresnes, Frank Pickersgill şi John Macalister, fuseseră plantate probe incriminatoare de către Controlul din Londra, înainte de a pleca din Anglia. Cînd au fost prinşi – doi bărbaţi curajoşi şi condamnaţi –, probele plantate puteau să fi ajutat Gestapo-ul să strîngă laţul în jurul altor agenţi şi subagenţi ai SOE. Raynaud însuşi scăpase pentru a prelua conducerea Batalionului 3 al Forţelor Franceze din Interior (FFI). Fusese împreună cu Noor cînd aşteptau amîndoi să plece în misiuni diferite. Într-o baracă a Escadrilei Lunii Pline, a fost uimit să o vadă că studiază un mers al trenurilor francez dinaintea războiului. A crezut atunci că Noor era depăşită de ceea ce se întîmpla. Acum credea că ea fusese sortită să fie prinsă. Raynaud a depus mai tîrziu la Arhivele Naţionale din Paris un dosar despre care spunea că ar conţine dovezi că Noor şi alţi agenţi erau folosiţi de Controlul din Londra. A citat o franţuzoaică, colegă de celulă cu Noor la închisoarea Fresnes, Alix d’Unienville. Aceasta lucrase la cartierul general al lui de Gaulle din Londra înainte ca Vera s-o paraşuteze în Franţa la sfîrşitul lunii martie 1944, împreună cu 40 de milioane de franci pe care urma să-i distribuie delegatul general gaullist din Paris. În ziua Debarcării în Normandia, Alix fusese prinsă într-o razie germană. În timp ce era în închisoare, Noor i-a spus că germanii ştiau despre paraşutarea din Vercors. În ce o priveşte pe Alix, ea a evadat sfidînd moartea cînd trenul cu prizonieri pentru Buchenwald a fost bombardat2.
Versiunea lui Pierre Raynaud asupra evenimentelor nu a fost susţinută de nici un document difuzat de britanici. După război, acesta a afirmat că documentele SOE au fost distruse pentru a salva reputaţii. Dar Franţa însăşi avea multe de ascuns. Contele de Marenches, care a servit în centrul de spionaj al lui de Gaulle împreună cu Alix d’Unienville, a scris că s-a întors în Franţa imediat după ziua Debarcării în Normandia pentru a descoperi că „42 de milioane de oameni luptaseră pentru Rezistenţă!”. El i-a numit „cocoloaşe de naftalină” pe cei care s-au alăturat Rezistenţei în ultima clipă. 118.000 de puneri sub acuzare pentru colaborare au fost anunţate. Mai puţin de 50.000 dintre cei acuzaţi au fost judecaţi; 791 au fost executaţi. De atunci, arhivele franceze au consemnat că una din două agente franceze a fost executată de germani. Dosarele de interogare ale SD-ului din Paris îi enumerau pe informatorii extraşi dintre elementele infracţionale din Paris, cum ar fi celebra bandă Bony-Lafont. Pronazistul Pierre Bony lucra pentru contraspionajul german împreună cu un criminal pe care cîndva îl vînase, Henri Lafont. Bony-Lafont şi alţi gangsteri erau folosiţi de colegii lui Goetz din SD pentru a-i supraveghea pe Noor şi pe însoţitorii ei. Bony i-a spus Verei că Noor evadase şi a treia oară şi că se afla în apartamentul ei atunci cînd fusese prinsă iar.
Alte patru agente au fost ucise chiar în timp ce de Gaulle îşi pregătea defilarea triumfală prin Paris. Una era Diana Rowden, al cărei spirit liber îl impresionase pe Bill Simpson, pilotul de vînătoare desfigurat din RAF. Alta era Andrée Borrel, trimisă în septembrie 1942 pentru a face legătura cu reţeaua trădată Prosper. A treia era Sonia Olşaneţki, care avea abia 20 de ani şi locuia pe Rue du Faubourg Poissonière nr. 72 la Paris cînd a devenit curier, în martie 1942. A evitat să fie descoperită pînă la sfîrşitul lui ianuarie 1944. A patra era Vera Leigh, o creatoare de rochii care îi ajutase pe aviatorii aliaţi doborîţi să fugă, înainte ca ea însăşi să fugă din Franţa în 1942. După trei luni de pregătire SOE s-a întors şi s-a împrietenit cu Julienne Aisner, fostă amantă a lui Henri Dericourt, ofiţer care se ocupa de acţiunile aeriene din Franţa.
Interogarea lui Dericourt a fost lăsată în seama lui Harry Sporborg, consilier pentru afaceri SOE al lordului Selborne. Vera se întreba de ce şeful adjunct al SIS, „Unchiul” Claude Dansey, a intervenit şi a insistat că Dericourt era „curat”. Îl folosea Unchiul Claude pe Dericourt pentru a extrage informaţii din interiorul serviciilor secrete germane? Agenta Vera Leigh sugerase ea însăşi că Dericourt uneltise pentru a elimina un agent Gestapo antipatizat de Abwehr-ul rival. Chiar înaintea arestării ei în octombrie 1943, agenţi francezi spuseseră că Vera Leigh era în pericol deoarece afirmase că Dericourt îşi slujea propriile interese. Era Dericourt protejat la niveluri înalte în jocul inducerii în eroare? În măsura în care Vera Leigh a fost un miel sacrificat?3
Vera Atkins a reconstituit soarta lui Vera Leigh, Sonia Olşaneţki, Andrée Borrel şi Diana Hope Rowden, care au fost toate încarcerate la Karlsruhe împreună cu deţinute de drept comun. Noor a fost încarcerată separat, cu mîinile şi picioarele încătuşate, în noiembrie 1943. O gardiană a obiectat că celelalte patru fete nu fuseseră prezentate unui tribunal şi erau deţinute în calitate de condamnate, cînd de fapt erau în mod evident spioane. Generalul SS Ernst Kaltenbrunner, ulterior spînzurat ca criminal de război la Nürnberg, a fost de acord cu gardiana băgăreaţă şi, în iulie 1944, le-a trimis pe cele patru fete într-un lagăr de exterminare german de pe teritoriul francez, Natzweiler-Struthof, lîngă Strasbourg, în Alsacia, imediat la vest de Rin.
Dacă la Paris de Gaulle ar fi fost mai puţin preocupat să-şi impună autoritatea supremă, paraşutiştii din Forţele Franceze Libere ar fi putut să cucerească Struthof-Natzweiler. În schimb, acest lagăr, aflat acum sub jurisdicţie franceză, a continuat să-şi vadă de sarcinile lui groaznice. Personalul său a găsit timp să arunce asupra celor patru fete cele mai rele dintre multele acuze consemnate de Maurice Southgate, artistul în vîrstă de 20 de ani al cărui circuit SOE fusese preluat de Pearl Witherington. El însuşi prizonier la Natzweiler, Southgate a recunoscut-o pe Diana Hope Rowden cînd a fost adusă. A supravieţuit şi i-a putut schiţa Verei chipurile tuturor femeilor pe care le văzuse la Natzweiler în iulie 1944. De asemenea, a scris pentru Vera o acuzaţie categorică potrivit căreia fete precum Diana fuseseră pregătite de instructori incompetenţi sau folosite ca momeală. Birocraţii din Londra au spus că încarcerarea îndelungată îi dezechilibrase acestuia mintea. Cînd l-a găsit, Vera l-a invitat la prima lui masă gătită în casă. Southgate a fugit, îngreţoşat de mirosul de carne prăjită.
El i-a prezentat Verei lagărul, după ce personalul acestuia dispăruse. Se găsea la capătul Drumului Disperării, cum îl numiseră prizonierii obligaţi să-l construiască. În august 1943, 87 de evrei, bărbaţi şi femei, fuseseră tîrîţi spre o clădire anexă pentru „experimente medicale”. Concurenţi din industria germană au fost invitaţi să construiască „unităţi de procesare”. Contractul pentru eliminarea a 2.000 de trupuri la fiecare 12 ore a revenit firmei Topt & Co din Turingia. German Armaments Corporation a introdus în oferta cîştigătoare producerea de „pivniţe pentru cadavre1* şi uşi ermetice cu garnitură de cauciuc şi post de observaţie cu geam dublu din sticlă de 8 milimetri, tip 100/192”. Gazoane perfecte acopereau pivniţele şi „infirmieri militari” aruncau cristale de Zyklon-B albastre în puţuri de sub nişte ciuperci de beton, într-un decor de parc. Conservate în containere, trupurile erau trimise la Institutul de Anatomie al Universităţii Strasbourg4.
După ce au sosit cele patru femei din SOE, alţi prizonieri au fost închişi în celule. La început, Southgate a crezut că celor patru li se făceau injecţii „împotriva tifosului”. Pentru a economisi bani, devenise ceva obişnuit să se folosească doar cît era necesar din gazul scump pentru a le ameţi pe victime. De data aceasta s-au folosit injecţii. „Cred că erau vii cînd au fost aruncate în cuptoare”, a spus el5.
Noor şi alte trei agente SOE dispărute erau într-un tren militar german care mergea dinspre Karlsruhe pe Valea Rinului. Vera presupusese că ele pieriseră la Natzweiler, dar a descoperit, spre oroarea sa, că era posibil ca şi ele să fi fost condamnate la moarte în alt lagăr. Pe 12 septembrie 1944, planificatorii de război americani şi britanici au fost de acord, la o a doua conferinţă din Québec, că trebuiau să se concentreze asupra Japoniei, deoarece înfrîngerea Germaniei era certă. Grupul lui Noor traversa munţii Suabiei într-un tren al morţii.
Zona rurală era aprinsă de culorile toamnei. Două dintre fete erau FANY, iar două erau WAAF. Instructorii lor le spuseseră că, dacă erau prinse, trebuiau să încerce să reziste timp de 48 de ore, oferindu-le partenerilor lor timp să-şi piardă urma. Lui Noor i se oferise obişnuita pastilă cu cianură furnizată agenţilor care plecau. „Trebuie zdrobită între dinţi şi înghiţită repede”, îi spusese Vera. „Mirosul ei le este cunoscut interogatorilor germani. O să încerce să te facă să vomiţi.” Noor refuzase să ia pastila L. Celelalte probabil că se debarasaseră de mult de pastilele lor, ştiind că acestea le identificau drept spioane pentru Gestapo. Probabil fuseseră orbite de lumina soarelui de toamnă, după o recluziune atît de îndelungată în celule umede. Fiecare fată era antrenată separat să captureze şi să folosească o armă germană, însă ştiau ele cum să acţioneze concertat împotriva celor trei paznici ai lor înarmaţi, dar somnoroşi? Probabil că păruse mai înţelept să presupună că, în calitate de ofiţeri, aveau să fie tratate ca prizonieri de război. Erau atît de aproape de libertate.
Vera şi-a imaginat trenul care trecea, pufăind liniştit, pe ceea ce în Anglia ar fi putut să fie o linie secundară. Trei dintre agente erau la şcoală atunci cînd începuse războiul. Eliane Plewman, născută Browne-Bartrolli, era o fată de o frumuseţe uluitoare, al cărei frate era şi el agent secret. După ce se paraşutase în Jura, în noaptea de 13-14 august 1943, a lucrat cu un mic circuit din jurul Marsiliei. Pregătirea ei în sabotaj a contribuit la închiderea căii ferate principale spre Toulon. Eliane le-a arătat camarazilor ei francezi cum să blocheze tuneluri prin deraierea trenurilor, distrugînd apoi trenurile care se aglomerau în urmă. La începutul lunii martie 1944, grupul ei avariase deja 60 de locomotive, pe cele mai multe dintre ele scoţîndu-le din funcţiune. O „capcană de şoareci” germană a prins-o, iar momeala se spunea că fusese Jack Sinclair, în vîrstă de 22 de ani, care se alăturase Elianei pe 6-7 martie 1944. Investigatorii Rezistenţei Franceze aveau să spună ulterior că asupra lui fuseseră plantate documente incriminatoare. Răspunsul oficial al Whitehall-ului a fost că el fusese trimis din greşeală, din cauza unei „confuzii administrative”. Detaliile au fost în mod convenabil „pierdute”.
Alta dintre cele patru fete, Madeleine Damerment, se paraşutase la sfîrşitul lunii februarie 1944 direct în mîinile unui grup de întîmpinare al Gestapo-ului care imita toate semnalele corecte. 18 agenţi din secţia ei păţiseră la fel. Nici unul nu a supravieţuit.
A treia din tren, Yolande Beekman, provenea din Elveţia neutră. Convingerile ei morale o făcuseră să se ofere voluntară.
Noor şi tovarăşele ei au ajuns la o gară de lîngă München şi, împreună cu paznicii lor, s-au îndreptat, împleticindu-se prin întunericul de la miezul nopţii, spre un lagăr cu un nume pe care ele nu l-au recunoscut: Dachau. După acea splendidă zi cu soare, s-a lăsat un întuneric sinistru. Au fost închise în celule, fără hrană sau apă, şi duse a doua zi dimineaţa într-o curte unde au fost aliniate în faţa unui zid de cărămidă mohorît.
Noor a întins mîna ca să atingă altă mînă. În curînd, toate fetele se ţineau de mîini. Era ultima toamnă a celui de-al Doilea Război Mondial. Nici un paznic nu s-a sinchisit să o oprească pe Noor cînd a început înlănţuirea mîinilor. Acest gest făcea ca sarcina lor să fie mai uşoară. Fiecare fată a primit un glonte în ceafă. Focul brusc de pistol nu era primul pe care Noor îl auzea de la mică distanţă. Cu ani în urmă, în timpul pregătirii ei, un instructor SOE a fost atît de alarmat de reacţia visătoare a lui Noor la descărcarea pistolului său, încît îi spusese Verei că fata era prea emotivă pentru munca de teren. Acum, aflată în faţa zidului, Noor s-a retras într-o stare de meditaţie. Un raport al Ministerului de Război britanic din iunie 1947 a descris execuţiile. Lui Noor i s-a acordat post-mortem decoraţia George Cross pentru curajul ei remarcabil în timpul unor operaţiuni clandestine prelungite.
Despre astfel de lucruri Churchill a vorbit în Westminster Abbey: „Nici unul dintre lucrurile înfăptuite vreodată de oameni muritori şi cunoscute nouă sau consemnate nu întrece splendoarea şi îndrăzneala faptelor lor de arme”. Omagiul lui a fost amînat pînă pe 21 mai 1948. Secretul încă prevala.
Iepurele Alb fusese prins din nou în timp ce încerca să pună la cale evadarea unui coleg francez. La Buchenwald a descoperit un membru al echipei medicale germane care administra injecţii „experimentale”. Yeo-Thomas i-a promis omului că putea scăpa de acuzaţiile de crime de război dacă accepta să coopereze. Tommy nu a fost trimis la crematoriu. A evadat din închisoare şi şi-a croit drum de-a lungul rutelor de salvare, dar a fost prins, torturat, apoi a scăpat din nou de gardienii lui. A ajuns la tatăl său, la Paris, pe 8 mai 1945, sărbătorind Ziua Victoriei în Europa.
Vera a găsit în Yeo-Thomas calităţile unui pilot al marinei pe care îl iubise şi pe care îl pierduse, dar nu a putut să spună asta niciodată. Leo Marks o adora pe Noor, dar nu a putut să spună asta niciodată. Complicaţiile emoţionale cu un agent îi puneau în pericol pe toţi. Însă, cînd Leo scria coduri-poezii, din ele răzbăteau adesea sentimentele lui. A compus unul pentru un membru al unei echipe Jedburgh paraşutate lîngă Dachau, cu obiectivul de a pătrunde în lagăr, dar echipa a ajuns prea tîrziu pentru a le mai salva pe Noor şi însoţitoarele ei. Ofiţerul OSS pentru care a fost scrisă poezia a fost paraşutat în septembrie 1944, cam atunci cînd Noor se prindea de mîini cu celelalte agente. A fost capturat şi executat.
Codul-poem pe care Leo i l-a dat americanului condamnat a fost compus cu Noor în minte:
Aş vrea să spun asta
Dar nu ştiu cum
Aş vrea să te îmbrăţişez
Dar nu ştiu dacă e bine
Sper că înţelegi
Aş vrea să fiu în locul tău dacă aş putea.
1*. Eufemism folosit de germani pentru a desemna mai multe tipuri de încăperi, în special camerele de gazare (n. tr.).