39

O ironie teribilă

„Pare adecvat ca o unitate evreiască specială a acestei rase care a suferit chinuri de nedescris din cauza naziştilor să fie reprezentată ca o formaţiune distinctă în rîndul forţelor reunite pentru răsturnarea lor.”

Winston Churchill, discurs în faţa Parlamentului, septembrie 1944

„Evreii pe care îi voiai sînt în sfîrşit ai tăi”, i-a scris Billy Stephenson Verei înainte de a fi numit sir William pentru munca lui de director al British Security Coordination. „Dar e cu aproape cinci ani prea tîrziu! Cei care aveau toate motivele să lovească la rîndul lor inamicul, care vorbeau limbile şi aveau abilităţile necesare au fost închişi în lagăre.” Vera fusese înţeleaptă să-şi abandoneze numele de familie evreiesc atunci cînd părăsise România înaintea ordinului lui Heinrich Himmler către generalii SS de „a extermina rasa evreiască”.

12 ani mai tîrziu, în timp ce Aliaţii se apropiau, Himmler le-a spus Gauleiter-ilor lui: „Cred că ar fi fost mai bine dacă luam acest secret cu noi în mormînt”.

„Oricine are legătură cu asta va fi vînat şi ucis”, a promis Churchill Parlamentului pe 11 iulie 1944. Secretul era atît de bine îngropat încît puţini nonevrei au reacţionat. În mai puţin de un an, Churchill era îndepărtat din funcţia de prim-ministru. Însă el lansase Brigada Evreiască de Luptă.

Nici o voce nu s-a făcut auzită pentru Diana Hope Rowden. Nici un coşciug învelit în drapel nu i-a purtat trupul printre gărzi înarmate. „Urmează oare ca evreii să dispară în aceeaşi tăcere?”, l-a întrebat Vera pe Chaim Weizmann în timp ce Franţa vorbea de „Ziua Eliberării” şi soseau rapoarte despre 12.000 de evrei incineraţi zilnic doar în Ungaria. Weizmann i-a dat cifrele estimative lui Churchill, care a cerut „acţiune cu orice preţ”. Nu s-a întîmplat nimic. Şeful Ministerului său de Externe, Anthony Eden, a fost descris de secretarul său: „A.E. îi iubeşte pe arabi şi îi urăşte pe evrei”. O copie a notei a ajuns la Vera. „Există în Franţa oraşe încă neeliberate”, i-a spus ea lui Stephenson, „în care oficialii regimului de la Vichy se supun reglementărilor germane şi îi separă cu o grijă meticuloasă pe părinţii evrei de copiii lor, astfel încît opinia publicului să fie mai puţin scandalizată”.¹

Preşedintele Roosevelt a spus că nu voia un flux de supravieţuitori evrei care să intre în Statele Unite. Whitehall-ul s-a opus ca evreii care erau „persoane dislocate” să se stabilească în Palestina atrăgînd duşmănia arabilor, periclitînd interesele legate de petrolul saudit şi, chiar mai important, de ancora de salvare a jumătate de imperiu, Canalul Suez, care trecea prin Egipt. Churchill a descris ca pe „un abuz de încredere grosolan” repudierea Declaraţiei Balfour, ce recunoştea condiţionat Palestina ca patrie a evreilor. Mulţi împărtăşeau sentimentele lui că noua Brigada Evreiască avea dreptul moral de a utiliza specialişti în lupta neconvenţională antrenaţi de Orde Wingate. Erau incluse aici şi organizaţiile Haganah, clandestină, şi Irgun, care au fost înfiinţate iniţial pentru a se opune arabilor şi care acum se aflau tot mai mult în dezacord cu comandamentul militar britanic.

Edmund de Rothschild, ale cărui domenii familiale ofereau spaţii de pregătire pentru SOE, era prea renumit pentru a prelua comanda brigăzii. Ministerul de Război a insistat că aceasta „nu trebuia să servească în Palestina sau să fie trimisă acolo pentru dizolvare ori demobilizare”. Ordinul adăuga că Agenţiei pentru Evrei, care îi reprezenta pe evreii din Palestina, „nu i s-a spus despre asta şi nici nu se intenţionează să i se spună”, deoarece Agenţia „se folosea de ocazie pentru a-şi instrui oamenii în operaţiuni active pe cheltuiala noastră”.

Vera vedea o imagine în oglindă a temerii Whitehall-ului de metodele neconvenţionale ale SOE. Ea şi-a dat totodată seama că nimic nu avea să-i mai oprească pe evrei acum, cînd, după ani de tăcere, relatările ziarelor începeau să dezvăluie Holocaustul. Pe 8 iulie 1944, ziarul The Times din Londra a oferit relatări ale unor martori oculari despre 68 de vagoane care intraseră la Auschwitz, fiecare vagon fiind ticsit cu copii sub opt ani. În timp ce investiga soarta agenţilor dispăruţi, Vera avea o nouă resursă. Primea prea puţin ajutor din partea colaboratorilor francezi. Aveau să treacă decenii pînă cînd subtilităţile comportamentului sub dominaţia inamicului aveau să fie explorate pe deplin. Opoziţia comandanţilor aliaţi faţă de misiunile operaţiunilor subversive şi Brigada Evreiască a fost ascunsă pînă pe 1 ianuarie 2005, cînd Legea Libertăţii Informaţiilor britanică (Freedom of Information Act, FOIA) a fost adoptată. „Dar înainte de această dată”, a spus Richard Smith, directorul FOIA de pe lîngă viceprim-ministru, „la noi soseau directive de la unele departamente secrete să aruncăm anumite documente”. Campania pentru Libertatea Informaţiilor a susţinut că documentele au fost distruse „în aşteptarea intrării în vigoare a Legii”. Geoffrey Elliott, bancherul care încercase să dezgroape secrete referitoare la serviciul tatălui său în SOE, a scris: „Dacă, printr-o minune, dosarele ar ieşi la suprafaţă, ele ar purta mesajul care se poate vedea pe toaletele din motelurile americane: Igienizat pentru protecţia dumneavoastră”².

Brigada, singura unitate evreiască din forţele Aliate, oferea şi primea informaţii fragmentare despre lagărele de concentrare, dar nu exista nici un efort concertat al Aliaţilor de investigare a acestora. În ajunul Crăciunului din 1944, Krystyna, a cărei mamă evreică dispăruse din Varşovia, aproape a fost capturată încercînd să afle cele mai sumbre detalii. Krystyna trimisese o mică echipă de operaţiuni speciale din Italia în Polonia şi trebuia să o urmeze cu paraşuta. Dar, înainte să poată pleca din Bari, echipa i-a transmis prin radio: „Ruşii nimicesc tot... totul e văzut ca subminare a lui Stalin”. Colegii ei au fost arestaţi de serviciile de informaţii ale Armatei Roşii şi au dispărut pentru totdeauna.

Rănit în mai 1944 în lupta de la Monte Cassino, Edmund de Rothschild s-a transferat în Grupul de Infanterie al Brigăzii Evreieşti. Pe 8 noiembrie 1944, rabinul-şef al Londrei a scris: „Asta va însemna mult pentru evreii de pretutindeni”. Avea să însemne mult pentru evrei şi dacă Krystyna reuşea să execute un alt plan: paraşutarea de agenţi în lagărele de concentrare. A discutat despre aspectele logistice cu ofiţerul coordonator al SOE din Roma. Acesta auzise atît de multe poveşti despre ea – că purta mătăsurile de codare ale lui Leo Marks în jurul gîtului, ca pe o eşarfă, în timp ce era cercetată la un punct de control german; că a redus la tăcere un cîine-lup al Gestapo-ului strîngîndu-l în braţe pînă a murit; că ridicase mîinile, prefăcîndu-se că se predă, cînd dăduse ochi cu trei soldaţi inamici, apoi lăsase să se vadă că avea cîte o grenadă în fiecare mînă şi spusese că dacă o împuşcau săreau toţi în aer. „Este complet lipsită de emoţii”, a scris rabinul. „O dată aştepta să sară cu paraşuta, dar avionul a survolat atît de mult timp zona de paraşutare încît ea a adormit.”

Agenţii ei urmau să fie paraşutaţi, îmbrăcaţi în muncitori sclavi, lîngă lagărele de concentrare, pentru a se alătura muncitorilor străini care intrau zilnic acolo şi a-i ajuta pe deţinuţi să evadeze în timp ce avioanele Aliaţilor mitraliau zona. Vera nu voia nici o amînare. Auzise despre unele comportamente ale exterminatorilor care erau „complet demente”. Soţia unui ofiţer german s-a urcat într-un tren al morţii din greşeală, a văzut la sosire cuptoarele şi a fost incinerată pentru a fi împiedicată să vorbească despre ele.

Baronul Philippe de Vomécourt a propus un plan similar, dar atît el, cît şi Krystyna s-au izbit de o opoziţie înverşunată. Unele guverne în exil erau infectate de vechiul antisemitism, iar Whitehall-ul se temea să-i lase în libertate pe supravieţuitorii evrei în ţinuturile lor eliberate³. La Washington, James Forrestal, secretar american al Apărării, a spus: „Lobby-ul evreiesc influenţează politica americană şi periclitează securitatea naţională”. Petrolistul Max Thornburg de la Caltex se temea că SUA ar fi distrus credinţa arabă în idealurile americane dacă ar fi sprijinit o Palestină pentru evrei⁴.

În timp ce evreii deveneau o bombă politică cu ceas, Vera privea cum norocul SOE apune. Generalul armatei canadiene Ernest Benjamin, care avea 25 de ani de serviciu militar, a preluat comanda Brigăzii Evreieşti pentru a satisface cerinţa Ministerului de Război ca oricine era numit „să nu aibă o aversiune faţă de evrei”. El era evreu. Voia să scoată la iveală un lagăr, dar Whitehall-ul a respins planul, amintind de susţinerea acordată de către Himmler în 1943 Eminenţei Sale Marele Muftiu Mohammed Amin al-Husseini, un terorist devotat din Palestina, care dusese la lupte neregulate între arabi şi evrei. „Am fi putut s-o facem”, i-a spus generalul Benjamin Verei. „Acum mă fac că nu văd, în timp ce oamenii mei fac ce pot.”

Cei 5.500 de oameni ai lui Benjamin purtau pe uniformele lor de luptă Steaua lui David. „Atîtea milioane de oameni au fost condamnaţi la moarte după ce au fost obligaţi s-o poarte”, a spus un soldat, Maxim Kahan. Altul, Ted Arison, a afirmat: „Prima oară cînd am luat prizonieri germani a fost incredibil”. De Paştele evreiesc din 26 martie 1945, refugiaţii au fost uimiţi să-i vadă pe evrei purtînd arme. Rothschild a notat că supravieţuitorii din lagăre i-au spus: „Mesajul pentru noi este: nu mergeţi spre est, cei de acolo nu ne plac. Nu mergeţi spre vest, cei de acolo nu ne plac. Nu avem unde merge”.

Un specialist în operaţiuni subversive al brigăzii, Chanan Greenwald, a confirmat temerea de o viaţă a Verei: „Fiecare refugiat are nevoie de o ţară de origine. Comandanţii Aliaţi spun: «Nu apăreţi în registrele noastre. Nu sînteţi o naţiune»”.

„Balfour spera”, îşi amintea Vera, „că arabii nu aveau «să poarte ranchiună pentru acea mică depresiune... dată celor care, în toate aceste secole, fuseseră despărţiţi de ea». Dar arabii au purtat ranchiună pentru mica depresiune din Palestina. Uri vechi mocneau pretutindeni. SS-ul lui Hitler avea 150.000 de voluntari din Europa nongermană care contribuiau la gestionarea lagărelor morţii”. Vera voia ca SOE să vorbească în favoarea evreilor în cadrul unei comisii pentru armistiţiu a Aliaţilor. Drept răspuns, a primit copii ale unui memorandum al unui oficial din Ministerul de Externe, A.J. Dew: „O parte disproporţionată din timpul Ministerului este irosită acordîndu-se atenţie acestor evrei plîngăreţi”⁵.

În Mannheim, Brigada Evreiască a intrat în viteză „pe sub o arcadă care încă purta inscripţia respingătoare Judenrein (curăţat de evrei)”, a spus Edmund de Rothschild, care comanda Bateria 604 P a Regimentului 200. Soldaţii evrei au reacţionat violent. Oamenii lui Rothschild au fost obligaţi să trimită soldaţi uzbeci peste un pod care avea secera şi ciocanul la celălalt capăt. Rothschild a auzit împuşcături. Toţi uzbecii au fost ucişi. Sute de mii de soldaţi „dislocaţi” aflaţi sub comanda Aliaţilor erau duşi la moarte sigură. Cînd 50.000 de cazaci s-au opus, soldaţii britanici au folosit baionetele pentru a împinge familiile înlăcrimate în mîinile Armatei Roşii. Occidentul îşi respecta acordul cu Uniunea Sovietică de a-i preda pe toţi cei pe care Stalin îi considera ruşi.

Pentru a evita scenele neplăcute, Ministerul de Război a ordonat brigăzii să părăsească teritoriul german. Aceasta s-a mutat în Belgia ca să păzească depozite militare, ceea ce s-a dovedit a fi o bază mai bună pentru operaţiuni. În registrele brigăzii erau reprezentate 54 de naţionalităţi, iar cei care îşi căutau familiile puteau să ajungă oriunde în Europa printr-o călătorie de o zi cu jeep-ul, şerpuind printre punctele de control sovietice. Rothschild şi-a trimis oamenii în „permisii la Paris” de 48 de ore. Nu au văzut niciodată Parisul. Cînd armata britanică a efectuat o inspecţie, Rothschild i-a pus pe soldaţii care mai rămăseseră să poarte bonetele pe o parte, apoi să reapară cu bonetele puse pe cealaltă parte, după ce se repezeau fără să fie văzuţi la celălalt capăt al şirului, lăsînd impresia că întreaga baterie era prezentă şi în ordine. Un general aflat în inspecţie i-a spus sergentului Heller: „Te-am mai văzut, nu-i aşa?”. Heller a răspuns, cu multă prezenţă de spirit: „L-aţi văzut pe fratele meu geamăn, să trăiţi!”⁶.

Aliatul Verei David Bruce, acum şef al OSS-ului pentru Europa, se ciocnea mereu cu SIS-ul britanic. El a respins dubiile referitoare la etica acţiunilor unei astfel de brigăzi: puterea dicta moralitatea. După moartea preşedintelui Roosevelt în aprilie 1945, Harry S. Truman a respins din motive morale, în calitate de al 33-lea preşedinte al SUA, planul lui Bill Donovan de a transforma OSS în prima agenţie de spionaj americană centralizată. Apoi, agenţii OSS au început să consemneze ambiţiile lui Stalin. Trimisul american Arthur Schoenfeld a telegrafiat o descriere a dictaturii comuniste impuse Ungariei. Guvernatorul american Ellery Stone din Roma a raportat o serie de planuri pentru preluarea de către comunişti a Italiei. Planul lui Donovan de a crea CIA a fost salvat de decizia lui Truman de a-l înfrunta pe Stalin. „Evreii”, a conchis Bruce, „vor primi sprijin moral atunci cînd vor da dovadă de putere ca naţiune”.

Vera l-a determinat pe lordul Selborne să susţină supravieţuirea SOE, în ciuda cooperării clandestine cu agenţiile evreieşti. „Ar fi o nebunie să se permită înăbuşirea SOE”, a scris Selborne. „Este o armă foarte specializată.” Dar Churchill, cel care a inspirat crearea ei, s-a întîlnit cu Truman şi Stalin la Potsdam, pe 25 iulie 1945, şi a spus că trebuie să plece devreme pentru a lupta în alegerile electorale. Stalin i-a aruncat o privire liderului sfios al opoziţiei, Clement Attlee, şi a mîrîit: „Mie dl Attlee nu mi se pare un om însetat de putere”. A doua zi, Marea Britanie a votat pentru Partidul Laburist, iar Attlee l-a înlocuit pe Churchill.

Ca director titular al operaţiunilor, Gubby i-a scris din nou lordului Selborne: „British Security Coordination (BSC) cuprinde SIS, SOE şi departamente de securitate şi comunicaţii secrete... BSC ar trebui să continue”. Pe 16 octombrie 1945, lui Gubbins i s-a spus că serviciile lui nu mai erau necesare. Stephenson a continuat în mod provocator operaţiunile BSC şi a aranjat ca Vera să fie plătită din Fondul Secret. „BSC şi SOE aveau tentacule imposibil de descurcat”, a remarcat William Mackenzie în istoria lui ultrasecretă a SOE, păstrată astfel timp de 55 de ani. Cu ajutor evreiesc clandestin, Vera trecea în zonele ruseşti, purtînd uniformă de comandant de escadrilă şi schimbîndu-se în haine civile cînd era necesar. A fost ajutată de căpitanul de 21 de ani Iurka Galiţin, fiul născut în Anglia al unui nobil rus. I-a convins pe ruşi să o lase să intre la Auschwitz şi i-a spus comandantului Rudolf Höss că nu avea să plece din celula lui de deţinut pînă cînd el nu îi povestea totul.

Vera a sugerat că 1,5 milioane de prizonieri fuseseră omorîţi la Auschwitz.

— Nu! Nu!

Mîndria profesională a lui Höss era rănită.

— Au fost 2.345.001⁷.

„Orice e în ordine dacă ajută evreii victime să meargă din Y în Z”, a spus un aghiotant furios din Brigada Evreiască. „Noi le numim treburi de tipul «nu te priveşte pe tine»... TTG e varianta ebraică pentru „nu te priveşte pe tine”. Scriem TTG pe formulare de trimis camioane militare prin Europa care să strîngă refugiaţi. La punctele de control îi întrebăm pe ofiţerii britanici: «Vrei să spui că nu ştii ce înseamnă TTG? », iar ei zic: «Ba da, ba da, cum să nu!» şi ne fac semn să trecem.” Agenţii Brigăzii Evreieşti furau arme din depozite şi completau formulare ale armatei britanice pentru a justifica dispariţia de pături, lapte, ciocolată, chiar şi avioane. Shaul Ramat, un membru al regimentul Gordon Highlanders ataşat brigăzii, i-a arătat Verei cum „facem două seturi de documente şi plăcuţe de înmatriculare pentru fiecare camion militar britanic”. În acest fel, Yerucham Amitai, ulterior comandant adjunct al Forţelor Aeriene Israeliene, a scăpat din Varşovia. „Am fost luaţi cu miile în 34 de camioane cu plăcuţe de înmatriculare duble. Convoaiele ne-au dus în taberele brigăzii şi s-au întors în viteză să-i salveze şi pe alţii. Eu am fost mutat la Roma ca să mă înscriu într-un «club de zbor».”⁸

După căderea lui Churchill, Krystyna a rămas blocată în Cairo. I s-a dat „o misiune specială de transport în Orientul Mijlociu”; trebuia să caute cargouri ruginite ai căror proprietari erau dispuşi să evite blocada navală britanică pentru a duce refugiaţi în Palestina. Din Polonia primea rapoarte despre propaganda Rusiei sovietice conform căreia evreii erau implicaţi din nou în uciderea ritualică a unor copii creştini, incitînd la noi atrocităţi. În mod evident, războiul împotriva evreilor continua. Falsificatori din Brigada Evreiască dădeau refugiaţilor „autorizaţia oficială” de a primi pregătire militară. Avioane casate erau duse în Palestina de aviatori veterani precum Ezer Weizman, pilotul RAF pe Spitfire care a devenit preşedinte al Israelului. Aceste acţiuni nu puteau fi făcute publice niciodată, iar Vera, cu originea ei evreiască încă ascunsă, şi-a ţinut legămîntul britanic al tăcerii eterne.

Dar, în timp ce încă lupta în Italia, Edmund de Rothschild a primit un plic mare, galben-închis, de la Londra, care purta sigiliul secretarului de stat pentru Război, cu menţiunea „FOARTE URGENT”. Înăuntru era un alt plic sigilat cu menţinea „PRIM-MINISTRUL”. La momentul acela, Winston Churchill era încă în funcţie. În plicul din interior, sigilat cu grijă, era un bileţel care trebuia citit pe cîmpul de luptă. „Mulţumesc”, scria Churchill.