41
Filiera americană
— Moneypenny?
— Da, a răspuns Vera la telefon, în casa ei din Winchelsea.
— E o conexiune bună?
— Te aud foarte bine, a răspuns ea.
— Poţi veni la cină?
— Unde?
— La New York.
Bill Casey, pe atunci director al CIA, a murmurat o dată. Ea numea asta Murmurul Şiret – „folosit de cei care păzesc secrete”.
Numele de Moneypenny era o glumă a lor. Ian Fleming încercase alte nume pentru secretara supusă a lui James Bond – domnişoara Pettavel, Flissity Brown şi Dominique Domino –, apoi a împrumutat Moneypenny din The Sett, un roman neterminat al fratelui său mai mare, Peter. Acestea erau în conformitate cu utilizarea de nume de acoperire, nume reale şi nume de cod. Lui Casey i se părea că asta se potrivea unei femei cu mai multe identităţi. Identitatea ei curentă se potrivea cu viaţa de pe coasta Sussex-ului. Vera avea acum 75 de ani şi era capabilă să traverseze Atlanticul cu avionul cu reacţie pentru o cină anunţată din scurt.
Oamenii din Winchelsea o numeau pe Vera „domnişoara Moneypenny” şi pentru amuzament. Ei trăiesc cu o istorie care este în multe privinţe atît de franceză, şi totuşi atît de engleză, pe de altă parte. Guvernarea lor locală este singura de acest tip care a mai rămas în Anglia: un magistrat numit de primar şi de membrii consiliului ecleziastic, în stilul Franţei normande medievale care a stăpînit cîndva aici.
Vera s-a adîncit în istoria oraşului şi în semnificaţia evenimentelor din jurul bisericii St. Thomas the Martyr. A fost acolo în 1988, la cea de-a 700-a aniversare a fondării ei, cînd regina mamă a plantat un castan în curtea bisericii. Interesul familiei regale nu era doar unul ceremonial. Winchelsea făcea parte dintr-o confederaţie a Cinque Ports, cinci oraşe constituite pentru a apăra o parte a coastei de est de invazii străine.
Vera a ajuns la New York la timp pentru cina cu Casey din 22 septembrie 1983. Aceasta era mult mai elaborată decît se aşteptase ea. Şefii şi veteranii CIA din OSS i-au urat bun venit la bordul portavionului Intrepid, ancorat la Cheiul 86, la colţul dintre 46th Street şi 12th Avenue. În cala avioanelor, eliberată de aeronavele de luptă, un portret gigantic al generalului William J. Donovan veghea asupra invitaţilor în rochii de seară şi smochinguri. Vera a auzit omagiul preşedintelui american Ronald Reagan la adresa lui sir William Stephenson, destinatarul medaliei William J. Donovan. „Atîta vreme cît americanii preţuiesc curajul şi libertatea”, a spus preşedintele Reagan, „va exista un loc special în inimile noastre, în minţile noastre şi în cărţile noastre de istorie pentru omul numit Intrepid”. Stepehnson considera că Vera Atkins merita medalia Donovan, dar conducerile de la Londra şi Washington căzuseră de acord ca nici una dintre ele să nu dezvăluie secretele pe care cealaltă dorea să le păstreze. Margaret Thatcher fusese destinatara anterioară a medaliei, ca prim-ministru britanic care primise ajutor american clandestin în războiul din Insulele Falkland.
„Operaţiunile subversive au fost o armă creată în al Doilea Război Mondial”, le-a spus Stephenson invitaţilor de pe Intrepid, „teribilă precum bomba atomică. Întreaga lume a auzit de bombă. Secretul face dificilă dezbaterea publică a modului de a gestiona cu onestitate această armă diferită şi de a preveni folosirea ei împotriva noastră”.
După cină, Vera l-a parafrazat pe poetul rus Evgheni Evtuşenko: „Cît de ruşinaţi vor fi copiii noştri... cînd îşi vor aduce aminte de o vreme atît de ciudată, cînd integritatea obişnuită părea curaj”. Împreună cu noi era Beverley Woodner, scenografa evreică de la Hollywood ale cărei abilităţi de simulare îi induseseră în eroare pe nazişti. „Dacă veteranii OSS”, a spus ea, „ar omagia-o public pe domnişoara Atkins, chiar şi acum, am supăra Londra. Ea a trebuit întotdeauna să rămînă invizibilă”. Beverley fusese prietenă apropiată cu romancierul Graham Greene, ofiţer de spionaj în timpul războiului. „El spunea că toată lumea era extrem de secretoasă, nimeni nu ştia cine ce face.”
„Vera a ales anonimatul”, a spus un om de afaceri proeminent din New York, John M. Shaheen. „Bărbaţilor nu le plăcea ideea unei şefe a spionilor.” În 1943, Shaheen era şeful proiectelor speciale, iar Bill Casey era şeful Serviciului de Informaţii OSS aflat sub comanda generalului Dwight D. Eisenhower. Shaheen a condus o echipă care a pătruns în Comandamentul Suprem italian, folosind vedete torpiloare şi noi sisteme de semnalizare pentru a intra şi a răpi un amiral italian. Odată cu amiralul veneau şi mostre ale unor noi arme navale italiene.
Ni s-a alăturat şi Peter Sichel. Acesta fusese un membru al echipelor Jedburgh paraşutat în spatele liniilor frontului. Acum negustor de vinuri important, Peter lucra pentru CIA-ul din Hong Kong, unde îl cunoscusem eu. A glumit despre o mică criză întîmplată la bordul lui Intrepid. „Ce vin preferi la cină?”, l-a întrebat el în şoaptă la ureche pe Stephenson. „Niersteiner”, a răspuns Stephenson, în timp ce îi ura bun venit la bord unui alt coleg, Ernie Cuneo, consilier pe timp de război al lui Roosevelt. Peter s-a repezit la ţărm împreună cu Vera. Aranjase să se servească cele mai bune vinuri la cină – dar nu şi Niersteiner. L-au adus ilegal la bord în pungi de hîrtie maro. „Era ceva legat de US Navy şi legile referitoare la alcool ale New York-ului”, a spus Vera. „Peter m-a folosit ca acoperire. O bătrînă cu accent englezesc. Asta i-a păcălit pe vameşi.”
Vera îi păcălise pe mulţi pentru mai mult timp decît îşi dădeau seama cei din afara distinsului grup de pe Intrepid. Printre aceştia se numărau cei ale căror cariere din OSS se prelungiseră la CIA. Ei îşi aminteau cum firea împăciuitoare a lui Chamberlain aproape că îl lăsase pe Hitler să cucerească Europa nepedepsit şi cum dorinţa de pace a lui Roosevelt dusese la împăcarea lui Stalin. În decembrie 1945, secretarul de stat James Byrnes al preşedintelui Harry Truman a raportat, la întoarcerea de la Moscova, că Stalin „încearcă să facă într-un mod viclean ceea ce a încercat să facă şi Hitler”. În luna martie a anului următor, Churchill a rostit celebrul lui discurs despre Cortina de Fier în Fulton, Missouri: „Din Szczecin, la Marea Baltică, pînă în Trieste, la Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent. Dincolo de acea linie se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est...”1.
Vera a fost atrasă într-o alianţă a serviciilor secrete postbelice anglo-americane. Avea mai puţin de 40 de ani şi o experienţă inegalabilă. Stephenson scrisese într-un cuvînt înainte la Top Secret, o expunere redactată în 1946, dar făcută publică abia 50 de ani mai tîrziu: „Singura speranţă pentru supravieţuirea democraţiei este să fim puşi în gardă – iar ca să fim puşi în gardă este nevoie, în mod evident, de un Serviciu Secret global de maximă eficienţă”.
Un ultim capitol s-a deschis pentru Vera în povestea pe care ea nu a putut s-o spună niciodată.
Într-un discurs la o ceremonie de absolvire a academiei militare americane de la West Point din iunie 1962, preşedintele John F. Kennedy a spus: „Acesta este un nou tip de război, de o intensitate nouă... război dus prin gherile, luptători care desfăşoară acţiuni subversive, insurgenţi, asasini; război dus prin ambuscadă în loc de luptă; prin infiltrare în loc de agresiune...”.
În aprilie 1987, judecătorul William H. Webster, fostul director FBI care depunea jurămîntul în faţa Comisiei pentru Serviciile Secrete a Senatului american ca următorul director al CIA, l-a citat pe Stephenson, spunînd: „Secretul necesită integritate. Nu pot formula mai bine de atît”.
Din cînd în cînd, Vera dispărea în călătorii în străinătate pentru care nu dădea explicaţii. Cei care o vedeau la Clubul RAF din Picadilly spuneau despre ea că era „grozavă” şi „austeră”. Prefera acest club în locul a ceea ce s-a numit iniţial Clubul SOE pentru a-i ţine laolaltă pe experţi, în caz că era nevoie de ei în viitor. A inclus SAS şi a devenit Clubul Forţelor Speciale. La bătrîneţe, îşi invita vecinii din Winchelsea seara la un pahar, reuniunile luînd sfîrşit la ora 8 fix. Ultima dintre locuinţele ei, Chapel Plat, cu sensul de Locul Capelei, era amplasamentul unei capele wesleyene construite în 1800. La cea de-a 90-a aniversare a ei, oamenii din oraş i-au făcut cadou un colaj cu o succesiune a locuinţelor modeste din Winchelsea pe care le ocupase atunci cînd se împărţea între presiunea muncii şi liniştea rurală. Muzeul oraşului l-a omagiat, de asemenea, pe un membru al corului bisericii St. Thomas care devenise unul dintre agenţii ei, maiorul Henri Peleuve. Acesta a fost cameraman al BBC la începuturile televiziunii, apoi s-a oferit voluntar pentru a se paraşuta în Franţa în iulie 1942. Şi-a rupt un picior, a fost vînat de Gestapo şi a ajuns înapoi în ţară prin Spania. Avea 27 de ani cînd s-a paraşutat din nou în Franţa şi a construit unul dintre cele mai bune circuite SOE, pînă cînd a fost capturat în martie 1944 şi trimis la Buchenwald. Pe placa memorială scrie: „Restul reţelei sale îşi datorează supravieţuirea forţei lui morale”.
Aparenţa de adormire a orăşelului Winchelsea ascunde indicii ale dualităţii domnişoarei Moneypenny-Atkins. Există o casă numită Moneysellers. Numele pare asemănător cu Moneypenny, după cum a remarcat Ian Fleming. Moneysellers este un memento al faptului că în 1333 Winchelsea a fost unul dintre cele doar 20 de oraşe din Anglia în care se puteau schimba bani străini. Duzii datează din perioada în care Winchelsea furniza aceste resurse Batalionului 3 al Voluntarilor din Cinque Ports pentru războaiele revoluţionare şi napoleoniene. Pentru a construi bolţi gotice şi stîlpii a 40 de pivniţe în care erau depozitate vinurile – 120 de butoaie mari de 240 de litri într-o pivniţă – a fost folosită piatră de Caen din Franţa. Oraşul atrăgea artişti şi scriitori: Turner, Thackeray, Conrad. Edward Lear, autorul unor poezii absurde, locuia în apropiere. La fel şi trei membri ai Frăţiei Prerafaelite: Dante Gabriel Rossetti, John Everett Millais şi William Holman Hunt. Şi aici i l-a dedicat Beatrix Potter pe Peter Rabbit nepotului ei. Ellen Terry, una dintre cele mai mari actriţe engleze, a locuit în Casa Turnului, „pe zidul cu iederă al străvechii Porţi a Turnului”, şi îi plimba pe vizitatori prin zona rurală într-o brişcă din secolul al XIX-lea. Winchelsea era decorul perfect pentru domnişoara Marple a Agathei Christie şi unii dintre cei care o vizitau pe Vera o considerau potrivită pentru acest rol.
În numărul din octombrie 1998, revista parohiei a relatat că, la una dintre întîlnirile Societăţii Second Wednesday, Vera Atkins a rupt în sfîrşit tăcerea în ceea ce priveşte munca ei din timpul războiului. Totuşi, a dezvăluit foarte puţine. „Simţul ei ambiguu al umorului a demonstrat cum a reuşit să facă faţă unei sarcini foarte solicitante şi chinuitoare”, a scris Daphne B. Robertson. „A subliniat că a fost de acord să vorbească doar pentru că i se promiseseră sendvişuri cu castraveţi la ceai.”
Această persoană era aceeaşi cu cea care memorase instrucţiunea „Este necesar... un element de prestidigitaţie, un stil original şi sinistru, care îl lasă pe inamic deconcertat şi învins”. SOE trebuia să reprezinte „complicaţii după complicaţii, intrigă şi contraintrigă, şiretenie şi trădare, păcălire şi contrapăcălire, agent adevărat, agent fals, agent dublu”. Ian Fleming îl citase pe Winston Churchill atunci cînd îl crease pe James Bond ca un „instrument contondent” aflat în afara legii. Vera îi amintise lui Fleming că Bond şi instrumentele contondente erau armele celor slabi. Ea a spus că Bond era popular deoarece era uman; dispozitivele lui erau inspirate de „jucăriile” SOE care apăreau din resurse atît de limitate, încît doar săracii şi-ar fi dat osteneala să le transforme în arme mortale, acesta fiind şi motivul pentru care era periculos să vorbeşti despre ele.
La mijlocul anului 2000, cînd Vera s-a îmbolnăvit grav, George Millar a traversat în grabă jumătate din Anglia, din Dorset, dar a ajuns prea tîrziu. „Am petrecut atît de mulţi ani împreună cu ea”, mi-a spus el. „Cînd am propus să scriu primea mea carte, Maquis, ea m-a admonestat: «Cum poţi să faci bani din toate astea?». Dar m-a iertat, iar eu m-am bucurat de cinele scumpe la Londra pe care mi le oferea şi de inteligenţa ei ascuţită. Şi totuşi, nu am ştiut, pînă în ziua în care a murit, că era de origine evreiască.”
Vera a murit pe 24 iunie 2000. Necrologul ei din The Times o prezenta ca Vera Maria Rosenberg, „agent al serviciilor secrete”. La Biserica St. Thomas the Martyr s-a ţinut un parastas. „Odihnească-se în pace”, a intonat preotul. „Şi fie ca lumina veşnică să îi lumineze calea”, au răspuns cei prezenţi. O acceptaseră de mult ca pe una de-a lor pe fata născută evreică româncă.