2
Prieteni Comuni versus Oameni Vinovaţi
„Serviciile secrete aranjează rapoartele în aşa fel încît să se potrivească politicii”, o avertizase Max Rosenberg pe Vera înainte să moară. El cunoştea metodele agenţiilor de informaţii din fiecare secol şi din fiecare ţară. „Minciuni despre tine pot supura în dosare închise.”
Max îi ajutase pe agenţii britanici cu informaţii despre Garda de Fier fascistă, dar nu avea încredere în şefii spionilor de la Whitehall. Nu exista nici o modalitate de a corecta dosarele lor despre un cetăţean privat. O sfătuise pe Vera: „Trebuie să devii o englezoaică evlavioasă şi o Bright Young Thing1*”.
În Londra, bancherii români şi-au exprimat surprinderea faţă de „eliminarea discretă” a cenuşii lui Max. Unii spuneau că soţia lui îl abandonase pentru a trăi în Sussex sub numele de fată Hilda Atkins. Bill Stephenson a sfătuit-o pe Vera să nu vorbească niciodată despre trecutul ei în familia Rosenberg. În România, interogatorii Gărzii de Fier pretindeau că ştiu totul despre un prizonier, iar pentru a scăpa de alte torturi, un prizonier putea să rostească numele de familie al Verei. Garda de Fier lucra îndeaproape împreună cu compilatorii germani de dosare despre evrei.
Stephenson era pregătit mental pentru următoarea rundă a războiului cu Germania. Între timp, el purta un război ascuns împotriva decidenţilor britanici nerăbdători să îl împace pe Hitler. El îi numea Oamenii Vinovaţi.
— Acesta este bastionul lor, i-a spus el Verei într-o zi de vară din 1934, în timp ce o conducea prin partea centrală a Londrei cunoscută drept Whitehall.
S-au plimbat de la Westminster Abbey la Mall, de la Palatul Buckingham la statuia amiralului Nelson din Trafalgar Square, trecînd pe lîngă iazurile cu raţe sălbatice din parcul St. James. I-a arătat Verei White’s Club, vizuina comunităţii serviciilor secrete, „acolo unde evreii nu sînt niciodată bine-veniţi”. „Ca femeie”, a spus el, „poţi privi aceste cluburi din exterior. Doar bărbaţii sînt primiţi înăuntru. Femeile au rolul de a împinge servante cu ceai şi de a bate la maşina de scris. Acestea sînt cercurile dominante, clasa conducătoare. Regele George al V-lea nu i-a acordat azil vărului său, ţarul Rusiei, deoarece asta ar fi putut să aducă revoluţia aici, şi l-a lăsat să fie executat de bolşevici. Prinţul de Wales vede Germania reînarmată ca o barieră împotriva lui Stalin, iar rasismul nazist înrudit cu atitudinea faţă de rasele inferioare din coloniile britanice”.
Stephenson a prezentat-o „Prietenilor Noştri Comuni”. Riscînd arestarea în virtutea legilor draconice ale secretului de stat, Prietenii Comuni dezvăluiau prin intermediul lui Churchill, care era un paria politic, dar care se făcea totuşi auzit, realităţi despre neglijarea mecanismelor britanice de apărare. Unii dintre Prietenii Comuni o cunoscuseră pe Vera în Bucureşti.
Max investise ce mai rămăsese din capitalul lui în „City”, centrul financiar şi de informaţii globale al Londrei. Banii lui îi asigurau mamei Verei confortul. Nici unul dintre vecini nu ştia că ea e evreică cînd Vera s-a dus să o viziteze în Winchelsea. Dispunerea oraşului de coastă rămăsese ca pe vremea cuceritorilor normanzi. Monumente comemorative aminteau de secole trecute, cînd Canalul era traversat de valuri de invadatori de pe continent. Indiferenţi la evenimentele din Europa, oamenii din oraş spuneau că aşa ceva nu avea să se mai întîmple niciodată.
Dar în rîndul Prietenilor Noştri Comuni, Vera a auzit multe voci îngrijorate de sistemul cu partid unic al Germaniei. În 1934, Hitler avea deja puterea de a deschide lagăre pe care să le umple Gestapo-ul. În Hamburg, agenţii roşii vorbeau cu cămăşile brune ale lui Hitler la telefon ca să plănuiască lupta de stradă de a doua zi. Fiecare tabără spera să cîştige puterea prin intermediul prăbuşirii ordinii civice. Winchelsea era la cîteva minute de zbor de Hamburg, la Marea Nordului, dar rămînea într-o ignoranţă binecuvîntată în privinţa acestor evenimente. Ziarele din Londra reduceau ştirile externe la cîteva rînduri de pe ultimele pagini şi ofereau mai mult spaţiu cooperării armate nipono-britanice împotriva sindicatelor comerciale chineze şi a muncitorilor grevişti din Shanghai.
În societatea înaltă, Vera îi măgulea pe bărbaţii tineri cu întrebări despre ei şi devia abil întrebările lor despre ea. În copilărie fusese remarcată pentru părul ei blond deschis. Acum era brunetă. „A rămas pentru totdeauna negru sclipitor”, îşi amintea proeminenta artistă londoneză Elena Gaussen Marks, care a pictat mai tîrziu portretul Verei. „O astfel de schimbare e firească la unele fete cînd îmbătrînesc. Trecerea de la blondă la brunetă a fost una norocoasă, ca paravan pentru munca ei viitoare.”1
Avînd acum în jur de 25 de ani, Vera a fost atrasă de Mary Stephenson în societatea din West End. Debutantele în societate petreceau frenetic în timp ce aşteptau să fie prezentate la curte, ignorînd arderea cărţilor scrise de evrei şi nonnazişti în Germania şi atrocităţile ce s-au petrecut ulterior. „Această indiferenţă a şocat-o pe Vera”, îşi amintea Mary. „Ze’ev Jabotinski îi îndemna pe evrei să evacueze Europa. Anglia era considerată singura bază viabilă pentru o rezistenţă clandestină faţă de tiranie. Dar indignarea publică necesară lipsea.”
Sezonul londonez pentru o clasă privilegiată de mici dimensiuni dura de la începutul lunii mai pînă la sfîrşitul lui iulie. Petrecerile nu se mai terminau: dans de patru ori în timpul săptămînii, încă un dans vineri seara. Bărbaţii tineri şi debutantele în societate de 18 ani fugeau în weekenduri la casele de la ţară. Ciorapii erau din mătase în Londra şi din bumbac la ţară. Rochiile veneau de la Molyneux din Paris, pălăriile de la Madame Rita din Berkeley Square, iar mănuşile pînă la cot din piele albă de căprioară din Bond Street. Includerea pe cele mai bune liste de invitaţi era obiectivul suprem pentru multe dintre aceste tinere de viitor.
Mary privea cu curiozitatea unei americance învăţate să preţuiască munca serioasă. Averea familiei provenea din cîmpurile de tutun din Tennessee. Îl întîlnise pe Bill Stephenson pe un vas transatlantic, iar la puţin timp după aceea, pe 31 august 1924, ediţia de duminică a New York Times publica fotografia cuplului, cu legenda „Americancă se căsătoreşte cu om de ştiinţă canadian”. Un deceniu mai tîrziu, familia Stephenson îi împrumuta Verei unul dintre apartamentele ei din Londra, unde erau trimise scrisorile din Berlin ale contelui Friedrich Werner von der Schulenburg, care se semna precaut „Bătrînul Fritz”. Plicurile erau adresate domnişoarei French Simmons, numele de fată al lui Mary. O scrisoare povestea despre cum se împăuna Hitler pe scena Bisericii Garnizoanei din Potsdam, simbol al corpului de ofiţeri prusac. Hitler încerca să intre în graţiile armatei, singurul segment organizat al societăţii care încă nu acceptase nazificarea. Ofiţeri superiori de stat-major care i se opuneau lui Hitler încă aşteptau ajutor din partea Marii Britanii. Unii erau cumpăraţi cu oferte de promovare rapidă. Un as al pilotajului din vremea războiului, Hermann Göring, şi-a vîndut loialitatea, ca prim-ministru al Prusiei, în schimbul unei părţi din drepturile de autor imense pentru scrierile lui Hitler despre Noua Ordine.
Schulenburg a fost numit ambasador german în Uniunea Sovietică la sfîrşitul anului 1934, cu instrucţiuni de a-l convinge pe Stalin că nu era nimic personal în propaganda nazistă care eticheta opoziţia germană drept comunistă: era doar politică de partid locală. Vera credea că Marea Minciună era deja o armă în afacerile externe, dar servea nevoii lui Schulenburg de a evita războiul ruso-german. Scrisorile lui din Moscova erau retrimise în Kensington Palace Gardens Terrace nr. 5, acum dată ca ultimă reşedinţă a Verei, un paravan. Ambasadorul scria în cod deschis. Răspunsurile Verei nu dezvăluiau prea multe. Vechiul ei amant putea fi sub controlul serviciilor de informaţii germane.
Vera a devenit secretară şi traducătoare în compania lui Stephenson Pressed Steel, care producea nouă din zece caroserii pentru automobilele britanice. Asta îi oferea lui Stephenson pretextul pentru a inspecta oţelăriile germane. El controla alte 20 de companii în întreaga Europă, ceea ce îi permitea să extragă informaţii utile pentru Churchill. Era cunoscut în Germania pentru un avion produs în una dintre fabricile lui, care cîştigase cursa aeriană la King’s Cup în 1934. Curiozitatea Berlinului se manifesta prin atitudinea prietenoasă a aviatorilor germani. Stephenson găsea asta paradoxal, de vreme ce ministrul britanic al Aviaţiei nu manifesta nici un fel de interes. Făcuse experimente cu telegrafia fără fir şi, încă din 1924, a inventat un dispozitiv care transmitea imagini prin unde radio, în acelaşi timp în care Germania scotea pe piaţă o maşină criptografică comercială care a devenit ulterior ultrasecreta Enigma a Biroului pentru Cifruri din Berlin, punînd la încercare cele mai strălucite minţi din rîndul spărgătorilor de coduri britanici ULTRA. Frank Whittle, ofiţer al Royal Air Force, nu a primit sprijinul RAF pentru un motor cu reacţie inventat de el şi a apelat la Stephenson. „Ştia cum să lege lucrurile pentru a le face să funcţioneze în moduri neaşteptate”, a spus Whittle. „Îi ajuta pe cei al căror accent de clasă muncitoare îi împiedica să treacă de snobii de la Whitehall.”2
Vera i-a cunoscut pe cei care credeau în dreptul ereditar al persoanelor de rang înalt de a conduce. Dacă Hitler domnea pe continent, argumentau ei, Marea Britanie avea să fie liberă să îşi protejeze de comunism coloniile din Orientul Mijlociu şi din Asia. Lordul Londonderry susţinea această viziune. Numit ministru britanic al Aviaţiei în 1933, în acelaşi timp în care Hitler devenea cancelar al Reich-ului, Londonderry vedea de asemenea avantaje comerciale ce puteau reieşi din relaţiile strînse cu liderii nazişti. Îi amintea Verei de finanţiştii germani care îl duceau pe Hitler la manifestaţii de partid cu un avion în urma căruia flutura un banner pe care scria HITLER PESTE GERMANIA. Vera credea că Londonderry ar fi fost bucuros să facă să fluture încă un banner, pe care să scrie HITLER PESTE MAREA BRITANIE3. Presa britanică ignorase preluarea puterii totale de către Hitler pe 30 ianuarie 1933, cu o singură excepţie. Daily Express publicase un titlu din care reieşea că au înţeles complet greşit ştirea: „Hitler îndepărtat de la putere”. Editorilor nu părea să le pese, într-un sens sau în altul.
Vera a învăţat regula pe care mai tîrziu avea să le-o inculce agenţilor: „Te poţi pregăti pentru surprize în altă ţară, dar tot vei fi luat prin surprindere cînd ajungi acolo”. La legaţia britanică din Bucureşti, ea cercetase rapoarte de situaţie bine informate, care nu o pregătiseră niciodată pentru decizia proprietarilor de ziare din Londra de a ignora articolele propriilor lor corespondenţi la Berlin despre legalizarea asasinărilor bebeluşilor imperfecţi, despre testele pentru arieni albi de rasă pură şi despre etichetarea celorlalţi drept „sub-oameni”. Extinderea lagărelor de concentrare nu merita menţionată.
Stephenson i-a explicat: „Proprietarii de ziare tînjesc după locuri în Camera Lorzilor şi fac pe plac unui guvern care nu vrea să citească nimic neplăcut despre nazişti”. Vera mai avea încă multe de învăţat, dar Stephenson era impresionat de memoria ei fenomenală, de faptul că stăpînea mai multe limbi străine, de abilitatea ei de a-i face pe ceilalţi să vorbească. Cel mai bun lucru dintre toate era că ea înţelegea nevoia unei acţiuni neconvenţionale.
Stephenson a trimis-o să exploreze o Anglie care părea speriată de un nou război şi speriată să-l prevină. „Liderii stau în calea monstrului şi bat darabana din degete”, spunea el, „asemenea iepurilor care încremenesc în lumina farurilor unui camion, dîndu-şi urechile pe spate în loc să fugă”. Săracii din East End-ul londonez, care aflau ştirile la telefonul fără fir, nu aveau unde să fugă. Supravieţuitorii pogromurilor împotriva evreilor ruşi speculau în legătură cu bombardierele asamblate în Rusia pentru forţele aeriene germane, care aveau să ţintească mai tîrziu docurile din East End: „docurile” manipulau transporturile de peste mări, fără de care Marea Britanie ar fi fost înfometată. Locuitorii prost plătiţi din East End erau mai greu de păcălit decît comercianţii din City. Veteranii mutilaţi ai ultimului război cerşeau mîncare, cu medaliile deja vîndute. Sindicatele erau analizate de serviciul de securitate internă, MI5, sub suspiciunea de simpatii comuniste. Daily Worker numea Rusia sovietică singura rază de speranţă pentru muncitorii care trăiau în mizeria din East End.
În ansamblu, locuitorii din East End simţeau cum se apropie reluarea a ceea ce ei numeau Marele Război din 1914-1918, Războiul Care Să Pună Capăt Tuturor Războaielor. Dar mulţi se opuneau îndîrjiţi îndemnelor la război. Vera asocia aceste sentimente antirăzboi cu cele ale muncitorilor germani, păcăliţi să creadă că legea şi ordinea aveau să pună capăt sărăciei îngrozitoare de după ultimul conflict. În cursurile la seral din East End ale Asociaţiei pentru Educaţia Muncitorilor se preda modul în care nebuniile imperiale duceau la război. Un manual începea aşa: „Austria a declarat război Serbiei pe 28 iulie 1914. Patru zile mai tîrziu, Germania a declarat război Rusiei, şi astfel s-a creat un Front de Est care se întindea de la Baltică la Marea Neagră. Pe 4 august, Germania a declarat război Franţei şi Marii Britanii. Frontul de Vest a devenit un obstacol format din tranşee noroioase, de la Marea Nordului la Alpi. Nouă milioane şi jumătate de oameni au devenit victime ale luptelor”. Vera a ajuns să-i admire pe aceşti locuitori duri ai East End-ului. Unii erau hoţi care se mîndreau că folosesc inventivitatea în locul brutalităţii. Alţii erau inspectori de asigurări modeşti, care cunoşteau punctele slabe ale fabricilor ai căror proprietari stîrneau incendii pentru a evita falimentul. Mulţi locuitori din East End vorbeau limbi continentale. Comunităţile lor erau întreţesute cu viaţa străzii. Ei aveau să constituie un rezervor de talent pentru operaţiunile de rezistenţă antinazistă. Erau luptători de stradă înnăscuţi, educaţi într-o lume a claselor inferioare.
West End-ul aparţinea complet clasei superioare. Vera a auzit de reacţia întîrziată a acesteia faţă de masacrarea a 23 de evrei în Palestina, în august 1929, de către arabi înarmaţi cu topoare. „Nu-mi pot da seama de ce evreii fac atîta caz pentru cîteva zeci de oameni de-ai lor”, a citat-o Chaim Weizmann, viitorul prim-preşedinte al Israelului, pe Beatrice, soţia secretarului colonial britanic Sidney Webb, Lord Passfield. Weizmann, care trăia în Anglia, a protestat împotriva „insensibilităţii, indiferenţei şi ostilităţii acesteia”.
Vera a descoperit tineri care nu erau insensibili, chiar dacă mergeau la petreceri elegante. Unul dintre ei era un aviator al Royal Navy a cărui poreclă era Stringbag2*, care era de asemenea porecla pentru Fairey Swordfish, un bambardier-torpilor foarte vechi cu patru aripi care se pliau pentru încărcarea pe portavioane. Acesta spunea că avionul era legat laolaltă cu aţă, asemenea sacoşei unei gospodine. „De aici”, i-a spus el Verei, „numele de Stringbag”.
S-au cunoscut la o petrecere din West End, în 1935. Rochia ei era după ultima modă neovictoriană: mîneci evazate şi metri întregi de cusături, clinuri şi falduri. Îmbrăcămintea cu aspect complicat putea fi scoasă rapid, graţie unor fermoare cu un tip nou de dinţi şi a nasturilor decorativi care mascau capse. Părul ei era tuns scurt şi pieptănat în faţă sub forma unui vîrtej, lipit de frunte şi obraji, cu margini neregulate, imitînd coafura populară răvăşită de vînt de tip parizian.
Mary Stephenson a obţinut invitaţia pentru Vera deoarece acea cină, de la Brook House a lui lady Mountbatten din Park Lane, avea printre invitaţi şi Prieteni Comuni. Edwina Mountbatten era pe jumătate evreică. Nu îl invitase pe tatăl ei antisemit, Wilfred Ashley (Baron Mount Temple din Lee), care aplauda Partidul Nazist pentru că impunea ordinea. „În următorul război”, a declarat el în public, „trebuie să luptăm umăr la umăr cu Germania”.
Modalităţile în care distorsiona el istoria erau atît de scandaloase încît păreau comice. Vera a întrebat de ce le tipărea presa. Ziariştii erau plătiţi să inventeze scandaluri comice? Edwina şi-a ridicat privirea uitîndu-se în gol într-un fel miop. Tocmai fusese ţinta unui ziarist monden: „Societatea zguduită de un scandal teribil”. Soţul ei, tînărul Louis Mountbatten, era înrolat pe o navă de război aflată pe mare. Un ziarist relatase că ea „fusese prinsă în ipostaze compromiţătoare cu un om de culoare”. Acesta era Paul Robeson, actorul şi cîntăreţul care părăsise America pentru a scăpa de prejudecăţile împotriva negrilor. Calomnia a fost trîmbiţată de People, un ziar popular de duminică, şi a fost dezminţită ulterior.
— Ziarişti care scriu istoria sub formă de comedie? a repetat Edwina. Winston Churchill scrie despre lucruri departe de a fi comice şi e ridiculizat pentru ele. Dar admiratorii îi tipăresc articolele.
Desmond Morton, care încă purta în inimă un glonţ german din Primul Război Mondial, a adăugat că Churchill luptase cu fermierii buri în Africa şi îi văzuse cum înfrîng puternicele armate imperiale britanice prin metode neconvenţionale.
— El o să pregătească luptători neconvenţionali, dacă războiul ne va fi impus înainte să obţinem arme moderne.
Morton era directorul Industrial Intelligence Centre of the Committee of Imperial Defence (IICCID), marginalizat de guvernarea curentă ca unealtă de promovare a războiului. Unii funcţionari civili de rang superior îi trimiteau lui Morton rapoarte despre neajunsurile sistemului de apărare britanic, ştiind că singurul client al acestuia era Churchill.
Stringbag a condus-o pe Vera acasă. Zorii care tocmai se iveau brăzdau cerul. Străzile erau tăcute, aerul era divin. „Era puţin beat şi poetic”, i-a spus ea lui Mary mai tîrziu. „A spus că era norocos că poate zbura pe deasupra unei lumi mizerabile. M-am îndrăgostit poate de el, poate de avioanele lui.”
Vera a întrebat despre remarcile lui Morton referitoare la buri şi la războiul neconvenţional. Stringbag a răspuns:
— Cel mai puternic imperiu al lumii din anii 1880 a fost bătut de buri fără arme moderne. Nimic nu arăta mai formidabil decît trenurile noastre armate. Nimic nu era mai vulnerabil. Aceste forţe nimicitoare ale noastre au fost deraiate prin aruncarea în aer a podurilor cu cîteva batoane de dinamită. Va trebui să folosim metodele burilor împotriva lui Hitler.
Stringbag era sătul de generalii de stat-major care refuzau modernizarea. Generalul Archibald Montgomery-Massingberd, şef al Statului-Major Imperial, a adus la zi un manual de pregătire a cavaleriei printr-o scurtă adendă despre utilizarea tancurilor, pe care el le numea „cavalerie mecanizată”. Adenda manualului său se numea „Cavaleria (mecanizată) şi calul bine crescut”. Stringbag a spus că Brigada Cailor Bine Crescuţi nu putea fi condusă decît de cineva cu un nume precum Archibald Montgomery-Massingberd.
În următoarea lui permisie, pilotul a dus-o pe Vera la Simpson, pe Strand. Înaintea prînzului, el a comandat Pimm nr. 1, mărturisind că în marină aceasta era considerată cea mai rapidă modalitate de a seduce o fată. „L-am cam băgat sub masă”, i-a spus Vera lui Stephenson, care îşi amintea că „Vera a făcut cu Stringbag o excepţie de la regula ei împotriva complicaţiilor sentimentale. El spunea tot despre mecanismele de apărare antisubmarine de la Scapa Flow, atît de neglijate încît ancorajul era vulnerabil la submarinele U-boot pe care Germania le construia în secret”.
Stringbag avea un simţ al umorului macabru. Cînta un cîntec lugubru de popotă: „Se spune că în forţele aeriene/ Aterizarea e în regulă/ Dacă pilotul se ridică şi merge fără ajutor./ Dar în aviaţia marinei/ Perspectivele sînt proaste/ Dacă aterizarea e nereuşită şi pilotul nu ştie să-noate”. Această perspectivă neclară pentru piloţii tineri, spunea el, era greşeala amiralilor care nu credeau în portavioane. Serviciul secret al marinei intrase într-o stare latentă. Secret Intelligence Service, aflat sub conducerea Ministerului de Externe, avea un fond secret pentru cetăţenii privaţi care nu urmăreau cîştigul personal cînd culegeau informaţii în străinătate, dar care puteau avea nevoie de bani pentru a întreprinde o investigaţie. Fondul era supus votului unei comisii secrete, pentru a menţine faţada unei proceduri parlamentare corecte. Nu existau nici un fel de beneficii pentru un agent voluntar cu acoperire neoficială (AN). Orice agent AN prins era renegat.
De unde ştia Stringbag asta? Tatăl lui era director în Marconi Company. Ofiţerii radio ai acesteia erau la dispoziţia Directoratului pentru Informaţii al Marinei (NID) pe timp de război. NID nu părea impresionat de producţia de nave de război şi submarine a Germaniei.
— Americanii sînt la fel de orbi, a adăugat el. Şi-au lansat primul portavion, Ranger, iar acum legiuitorii din Washington vor să-l dea la fier vechi pentru că întreţinerea lui costă prea mult.
Stringbag a amintit de medicul grec Hipocrate: „«O boală disperată are nevoie de un remediu periculos.» Acestea sînt vremuri disperate. Remediul este periculos. În clipa aceasta, el înseamnă lupta împotriva Oamenilor Vinovaţi”.
Şi l-a citat pe Churchill: „Aceşti împăciuitori hrănesc crocodilul în speranţa că vor fi ultimii care vor fi mîncaţi”4.