3
Să-l omorîm pe Hitler?
Ar fi rezolvat ceva asasinarea lui Hitler? Vera credea că asta i-ar fi salvat cu siguranţă pe unii dintre cei 600.000 de evrei care erau acum terorizaţi de acesta.
Stringbag spunea că nimănui din clasa conducătoare din Marea Britanie nu-i păsa prea mult de evrei. Funcţionarii de la Whitehall erau impresionaţi de noua stare de ordine a Germaniei şi ar fi fost scandalizaţi de orice aluzie la o tentativă de asasinat, deoarece Germania ar fi fost cuprinsă din nou de haos. Hitler era un fenomen bine-venit, potrivit influentului secretar de cabinet Maurice Hankey. Acesta pusese încă din octombrie 1933 întrebarea: „Mai avem de-a face cu acel Hitler din Mein Kampf sau este un nou Hitler, care a descoperit povara funcţiei responsabile?”. Asta se întîmpla în vremea ordinului Einzelaktion de lansare a persecutării sistematice a tuturor evreilor.
Doi ani mai tîrziu, Ramsey MacDonald, pe atunci prim-ministrul Marii Britanii, a susţinut că Royal Air Force era mult înaintea Germaniei, doar pentru a fi contrazis apoi în mod dramatic de John Simon, secretar de stat la Ministerul de Externe britanic, care se întorsese dintr-o „vizită a bunăvoinţei” la Berlin pentru a relata că Hitler i-a spus că forţele aeriene germane erau la fel de puternice precum RAF. Simon cel Impecabil, cum era poreclit de critici, a spus public că „Germania se descurcă excelent în construirea mecanismelor de apărare împotriva expansionismului Rusiei sovietice”.
Hitler îşi îndrepta laudele spre cei din cercul lui Simon care voiau ca Germania să construiască un sistem de apărare puternic împotriva lui Stalin. Pe 18 iunie 1935, încălcînd Tratatul de Pace de la Versailles, Marea Britanie a semnat un acord naval cu Germania, care prevedea ca Germania să aibă o flotă egală cu 35% din navele de suprafaţă ale Marii Britanii şi 45% din submarinele ei. Acţiunea le-a indicat celorlalte semnatare ale Tratatului de la Versailles că Londra aproba reînarmarea germană1.
— O să sfîrşim morţi sau vorbind germană, i-a spus Vera lui Stringbag.
Se mai gîndise puţin la posibilitatea asasinării lui Hitler şi a tras concluzia: „Asasinatele la nivel înalt din Europa conduc întotdeauna la revoluţii imense şi impredictibile”. Bill Stephenson, care lua parte la aceste speculaţii, a amintit că „posibilitatea asasinării a fost lăsată în suspans”. Dar debarasarea de Hitler prin orice proces democratic era imposibilă.
Frustrat, Stringbag i-a spus Verei:
— Hai să ne ridicăm deasupra tuturor acestor porcării!
A dus-o cu maşina la aeroclubul lui şi, sub numele de Tom Benson, a rezervat un avion biplan Gypsy Moth, ale cărui aripi de stofă erau ţinute laolaltă de lonjeroane de lemn şi sîrme. Vera s-a aşezat în cabina deschisă din faţă. El a preluat manşa din cabina din spate. Ea auzea vocea lui înăbuşită prin tuburile de cauciuc Gosford, în timp ce el lua altitudine prin murdăria fumului de sobă şi straturile de nori negri şi ieşea înspre cerul albastru, ameţitor.
— Preia-l tu! a strigat el.
Vera l-a văzut în oglinda retrovizoare cum îşi ridică ambele mîini înmănuşate. A apucat manşa şi şi-a aşezat picioarele pe pedalele de direcţie. Avionul zbura lin, drept şi la nivel. Vera i-a urmat instrucţiunile: mîna stîngă pe acceleraţie, mîna dreaptă pe manşă, picioarele pe pedalele de direcţie. A încercat un viraj, păstrînd nasul avionului la orizont.
— Fă looping! a ţipat el.
Vera a simţit atingerea lui uşoară pe comenzi, în timp ce îi explica cum să intre în picaj, apoi a intrat în urcare abruptă. Cînd avionul a ajuns cu fundul în sus au luat-o din nou în jos.
— Mai încearcă o dată! a strigat el pe deasupra mugetului elicei şi al huruitului motorului.
Vera a făcut întocmai. El a purtat-o prin vrie. Vocea lui imaterială şi senzaţia unui păzitor nevăzut erau o legătură, o promisiune a unui sprijin necondiţionat.
— Chiar am pilotat, i-a spus ea lui Stephenson mai tîrziu.
— Moth este la fel de fragil ca şi bombardierele-torpiloare pe care le va pilota prietenul tău în luptă, a remarcat el sobru.
Ea a văzut dintr-odată Moth-ul, ca şi tizul lui1*, fîlfîind în curente de aer, vulnerabil, uşor de strivit. Aşa ar fi Stringbag în războiul despre care ştia că va izbucni.
El era încartiruit la o bază aeriană a marinei de lîngă Portsmouth. Pleca de acolo în majoritatea weekendurilor ca să îi dea ei alte lecţii de zbor.
— E mai plăcut decît sexul! a rîs ea, după o după-amiază de vrie, tonouri şi loopinguri inverse.
— Mai vedem noi, a răspuns el.
S-au oprit să bea ceva în barul unui motel de pe marginea drumului. El a luat o cameră care dădea spre o autostradă sufocată de trafic. Înţelesese pe bună dreptate comentariul ei ca pe o provocare. Actul lor de amor avea ingredientul esenţial al pericolului, pe care îl savurase cu contele von der Schulenburg, dar în timpul acrobaţiilor aeriene ea simţea că împărtăşeşte un pericol mai intens, iar secretul sporea însufleţirea. Vera se întorcea după o după-amiază deasupra norilor, se schimba şi dădea de el iar la diferite petreceri. El stătea, cu o mină inexpresivă, în compania unor bărbaţi cu aspectul serios al funcţionarilor civili. I-a explicat mai tîrziu.
— Prietenii Comuni nu vorbesc mai mult decît este nevoie2.
Inamicii democraţiei erau liberi să urle trădare. Stringbag a dus-o în Hyde Park, ca să urmărească o manifestaţie a Cămăşilor Negre conduse de sir Oswald Mosley şi Uniunea sa Britanică a Fasciştilor. Era o după-amiază călduroasă de vară din 1935. Tratatul naval anglo-german îl provocase pe Churchill să protesteze că „Liga Naţiunilor a fost slăbită de acţiunea noastră, principiul securităţii colective a fost deteriorat. Încălcarea tratatelor de către Germania a fost tolerată şi chiar lăudată”.
La manifestaţie, Stringbag a dat peste un prieten ziarist. I-a spus reporterului:
— Germania are o flotă mai mare decît îndrăzneşti tu să relatezi.
— Pune-mă la încercare, i-a spus prietenul.
Şi a notat în carnet ce ştia Stringbag despre numărul secret de submarine germane U-boot în construcţie şi multe alte lucruri pe care guvernul britanic nu voia ca oamenii să le audă.
Manifestaţia Cămăşilor Negre a devenit neplăcută. Vera s-a trezit ascultînd lozinci mizerabile antievreieşti citate direct din Mein Kampf a lui Hitler. Unii oameni din mulţime protestau. Boxurile Cămăşilor Negre îi reduceau la tăcere. Bătăuşii Cămăşilor Negre îi ameninţau pe copiii de pe terenurile de joacă din parc şi îi intimidau pe părinţii lor. Ideile despre copilărie pe care Vera le împărtăşise cîndva cu ambasadorul german despre deturnarea energiilor malefice ale adulţilor păreau acum fără speranţă idealiste. Şi-a jurat să nu devină niciodată vulnerabilă, avînd propriii ei copii, cu riscul de a pune bunăstarea lor pe primul loc, în dauna credinţelor ei.
Dacă Stringbag ar fi fost în uniforma lui de marină, Cămăşile Negre l-ar fi brutalizat, ca simbol a tot ceea ce urau ei. Trecuseră de la Partidul Laburist (socialist) la fascism.
— Poliţia îi lasă în pace pentru că alternativa e comunismul, a spus un bărbat care li s-a alăturat Verei şi lui Stringbag. Dacă eşti şomer, apelezi la măsuri extreme. Metoda genială a lui Hitler este să le dea celor înfometaţi ceva în care să-şi înfigă dinţii. Evreii.
Noul venit era Israel (ulterior lord) Sieff. Vera fusese oaspete al casei lui de familie cu turnuleţe, Cleeve Lodge, lîngă Hyde Park Gate. Tatăl soţiei lui, Michael Marks, începuse ca şi tatăl ei, cutreierînd teritoriile antisemite din Europa de Est. Dar opresorii nu puteau să-l alunge pe Michael Marks peste graniţe terestre strigînd „Nu ai nici o ţară de provenienţă!”, deoarece Anglia nu are nici o graniţă terestră. În 1882, Michael, negustor de mărunţişuri, era liber să îşi transforme taraba sărăcăcioasă în giganticul magazin de vînzare cu amănuntul Marks & Spencer, al cărui sediu din Baker Street avea să adăpostească mai tîrziu operaţiunile secrete ale Verei. Israel fusese curios în legătură cu sir Oswald Mosley şi îl invitase să vorbească la o cină de la Cleeve Lodge. Mosley a spus că un partid politic nou precum al lui avea nevoie de o „bază a urii” în platforma lui şi că „cea mai bună bază a urii sînt evreii”.
— Sir Oswald trebuie să plece, a spus Israel, chemînd un valet.
Stringbag a auzit povestea de la tatăl său, unul dintre industriaşii şi economiştii aflaţi la cină. Nimeni nu îl auzise pe Mosley exprimîndu-şi vederile antisemite. Majoritatea credeau vag, în cazul în care credeau ceva despre Uniunea Fasciştilor, că Mosley conducea o mişcare foarte patriotică de eliberare a ţării lui de sindicatele comerciale şi de muncitorii grevişti.
— Ar trebui să te distrezi, domnişoară Atkins, a spus Israel, ducîndu-i pe cei doi îndrăgostiţi acasă pentru o cină improvizată.
Dar seara de distracţie s-a transformat într-una de discuţii extrem de serioase. Stringbag credea că tinerii refugiaţi evrei puteau fi antrenaţi să se opună naziştilor. Cei din Whitehall se temeau să nu-şi atragă duşmănia arabilor dacă îi învăţau pe evrei să lupte în Palestina. Însă un soldat profesionist scoţian, Orde Wingate, antrena luptători evrei pentru un război neconvenţional în Palestina. Acest lucru era aprobat de Churchill. În 1899, cu o remarcabilă încredere de sine pentru un supravieţuitor foarte tînăr al războaielor britanice, Churchill a prevăzut, în cartea sa The River War, că civilizaţia putea să se prăbuşească în faţa musulmanilor, a căror religie paraliza dezvoltarea lor socială. „Nu mai există forţă retrogradă în lume”, a scris Churchill. Ca prim lord al Amiralităţii în 1913, el a îndemnat guvernul să intre în afacerile cu petrol, pentru a proteja aprovizionarea în timpul schimbării radicale de la navele care funcţionau pe cărbuni la cele cu petrol. În 1921, la Biroul Colonial, el l-a ales pe emirul Faisal drept rege clientelar în Mesopotamia (Irak), pentru a asigura controlul britanic între Tigru şi Eufrat. Rămas fără funcţie în 1923, Churchill a încercat să fuzioneze Royal Dutch Shell şi Burma Oil cu Anglo-Persian Oil Company, în care guvernul britanic deţinea cea mai mare parte a acţiunilor cu drept de vot. Vera a înţeles atunci legătura dintre Gardyne de Chastelaine şi Persian Oil şi de ce îl criticase Gardyne pe T.E. Shaw, alias Lawrence al Arabiei, la Bucureşti, pentru că antrena arabi pentru luptă neconvenţională „subversivă”.
Orde Wingate antrena luptători evrei pentru operaţiuni subversive, chiar dacă asta îi înfuria pe arabi. A-i domoli pe arabi şi în acelaşi timp a-i sprijini pe evrei era un act de echilibristică dificil. Churchill credea că evreii puteau să lupte împotriva persecuţiei doar dintr-o patrie-mamă. Milioane de evrei erau împinşi de Hitler în Palestina, prin porturile din România, pentru a provoca furia arabă împotriva britanicilor. Drept rezultat, viziunea lui Churchill era întîmpinată cu o opoziţie feroce la Whitehall3.
Vera simţea că nu avea să înţeleagă niciodată pe deplin complicaţiile confictelor de interese britanice şi magnitudinea sarcinii cu care se confruntau cei hotărîţi să-l oprească pe Hitler. Tatăl ei subliniase un pasaj din Talmud: „Roagă-te pentru bunăstarea guvernării. Fără ea, oamenii se vor înghiţi unii pe alţii de vii”. Asta însemna o guvernare preocupată de bunăstarea oamenilor, spunea Hélène Allatini, parizianca pe care Vera o întîlnise prima oară la Bucureşti şi care stătea acum la Londra. Hélène spunea că puţine guverne ofereau îndrumare în această perioadă în care se luau decizii sfîşietoare. Unei rude de-a ei, Robert Rothschild, i se spusese la Paris să nu ajute Irgun, armata evreiască independentă secretă, deoarece guvernul francez putea să afecteze afacerile lui Rothschild. Evrei proeminenţi credeau că trebuie să stea pe poziţii, chiar dacă ieşirile din Europa se închideau şi intrarea în democraţiile libere nu era sigură4.
„Vera a scos la iveală surse neaşteptate”, îşi amintea Bill Stephenson. „Eu voiam ca ea să călătorească în Europa. Secret Intelligence Service era ineficient şi suferea de pe urma bugetelor reduse după crahul din 1929 de pe Wall Street. Încă se aştepta ca ofiţerii SIS să aibă venituri independente. Asta însemna recrutare din rîndul claselor superioare privilegiate. Pierderea funcţiei de către Churchill, la alegerile generale din 1929, l-a lipsit de autoritatea de a face presiuni pentru ceva mai bun. Desmond Morton de la Industrial Intelligence Centre a fost împins la o parte de Whitehall. În secret, el făcea planuri pentru operaţiuni subversive.”
Deoarece maiorul Desmond Morton purta în inimă glonţul care îl nimerise în Marele Război din 1914-1918, mulţi se întrebau cum putea să fie încă în viaţă şi dacă era pregătit pentru muncă. În calitate de secretar de stat la Ministerul de Război în 1919, Churchill îi ceruse lui Morton să colaţioneze informaţii despre Rusia. Morton şi-a luat o casă de vacanţă în Kent. De acolo putea acum să meargă nevăzut peste cîmpuri pînă la casa de la ţară a lui Churchill, Chartwell, şi să-i furnizeze informaţii despre neajunsurile sistemului de apărare. Se presupunea că privilegiile parlamentare îl protejau pe Churchill de acuzaţiile de dezvăluire a secretelor de stat. Însă ginerele său, Duncan Sandys, a trebuit să angajeze avocaţi după ce a fost ameninţat cu punerea sub acuzare pentru că vorbise Parlamentului despre aceleaşi slăbiciuni ale apărării.
Vera a primit veste de la Schulenburg că acesta ar fi vrut să o vadă la Berlin, în timp ce el lua o pauză de la serviciul lui din Moscova. L-a întrebat pe Bill Stephenson dacă ar trebui să meargă, iar mai tîrziu i-a spus lui Mary:
— Pe vremuri îmi era teamă să mă întîlnesc cu soţul tău, expresia lui era atît de pătrunzătoare.
— Şi acum?
— E vederea periferică largă pe care o are ca pilot de vînătoare.
— I se spunea Billy Mitralieră, a spus Mary. Fiind campion la box în forţele armate, folosea lărgirea vederii ca să anticipeze un adversar fără să pară că se confruntă frontal cu el. Tu ai acelaşi stil!
Bill i-a spus Verei să meargă la întîlnirea de la Berlin. Germania era încă uimitor de deschisă. Acest lucru a fost confirmat de aviatorii care foloseau aeroclubul lui Stringbag pentru zboruri către Berlin. Un pilot avea aparate de fotografiat montate pe avionul lui privat. Altul era singura persoană trimisă de RAF pentru colectarea informaţiilor, dar fără clienţi în rîndul şefilor RAF. Erau vremuri ciudate5.
În timp ce Vera aştepta să afle mai multe despre planurile lui Schulenburg, s-a mutat într-o căsuţă din Winchelsea. Mama Verei era întotdeauna bucuroasă să o vadă, dar un paravan invizibil le despărţea. Hilda Atkins nu putea să înţeleagă preocupările din Londra ale fiicei ei, iar Vera nu putea să o facă pe Hilda „semiconştientă”, în jargonul pe care Prietenii Comuni îl adoptaseră de la agenţiile secrete oficiale. Hilda Atkins se temea că viaţa ei în Germania din timpul ultimului război şi originile ei de evreică rusoaică puteau să stîrnească suspiciuni dacă izbucnea un nou conflict. Winchelsea se confruntase cu invadatori încă din 1350, cînd regele Edward al III-lea plecase din acest refugiu de pe coastă ca să disperseze Armada spaniolă. Oamenii din oraş ignorau acum schimbările de dincolo de Canal. Respinseseră valuri după valuri de invadatori şi rămăseseră pregătiţi de luptă, în loc să discute despre tactici viitoare.
Vera a cedat unui impuls de a se ruga în biserica veche de 700 de ani din Winchelsea, ce purta hramul Sfîntului Thomas à Becket, martirul din Canterbury ucis de baroni, care înţeleseseră greşit dorinţele regelui lor. Evenimentele recente aveau mare nevoie de o intervenţie divină, dar nu în modul sugerat de arhiepiscopul de Canterbury de atunci, Cosmo Gordon Lang, preot al naţiunii, ale cărui idei cîntăreau mult. Acesta întrebase dacă războiul putea fi justificat. Casa Episcopilor răspunsese că nu exista absolut nici un motiv pentru a lupta împotriva naziştilor.
Aşa că Vera s-a rugat în această biserică străveche numită după martir. Nu se aştepta la nici o intervenţie divină care să domolească nebunia clericilor, dar a dobîndit o linişte interioară. Nu avea deloc impresia unui conflict faţă de educaţia ei evreiască, ci simţea o apropiere de numeroasele morminte de ţărani liberi englezi, care luptaseră pentru libertate. Una dintre poeziile ei preferate era „Elegie într-un cimitir de ţară” de Thomas Gray. O viziune a războiului îl inspirase pe un pilot, Geoffrey Wellum, să compună în stilul elegiei lui Gray: „Focul va veni... şi îţi vei înălţa ochii... pentru a privi o luptă întinsă departe pe cer”.
Cuvintele erau profetice. În curînd, oamenii din Winchelsea aveau să îşi înalţe privirea pentru a vedea Bătălia pentru Britania purtată pe cerul de deasupra lor.
În Londra, Cămăşile Negre l-au acuzat pe Churchill că a primit bani evreieşti pentru a promova cauza unui stat israelian. Cînd doctorul Chaim Weizmann pierduse preşedinţia mişcării sioniste, Churchill a protestat: „Eu nu cred că evreii sînt atît de proşti”. Originea Declaraţiei Balfour pentru o patrie evreiască era o întîlnire din 1906 dintre Arthur Balfour şi Weizmann, la acel moment conferenţiar în chimie organică la Manchester University, care l-a convins pe Balfour de nevoia unei patrii evreieşti. Acum numărul celor care migrau către deşerturile neocupate din Palestina crescuse de zece ori. Institutul de Studii Evreieşti din Mannheim îi îndemna pe evrei să se pregătească pentru încercările teribile care urmau. Guvernul britanic a răspuns prin reducerea imigraţiei evreieşti pînă la nivelul „capacităţii de absorbţie” a Palestinei.
Israel Sieff şi Simon Marks au susţinut Fondul pentru Evreii Germani şi i-au făcut Verei cunoştinţă cu Victor, al treilea baron Rothschild. Acesta era cu doi ani mai tînăr, iar ea îl găsea arătos şi modest. În 1935, a fost cîştigătorul unei burse la Trinity College din Cambridge, dar pe el îl preocupau mai mult proprietăţile electrice ale ouălor de broască. Cina adesea cu regele George al V-lea, care izbucnea: „Ah, Rothschild, să nu iei cu dumneata ouă de broască la bancă, ha-ha!”6. Victor de Rothschild avea propriul muzeu de istorie naturală deasupra sediului financiar din City al N.M. Rothschild & Sons. Nu „vedea nici un rost în a muta banii de unde erau acolo unde era nevoie de ei”. Familia lui îl obliga să-şi petreacă timpul la subsidiara băncii, Royal Mint Refinery. Acolo, într-un alt laborator, Victor investiga modalitatea fertilizării la fiinţele mici şi căuta indicii despre originile vieţii. Curiozitatea lui inventivă avea să-i testeze curajul şi puterea de concentrare cînd a venit războiul. I-a povestit Verei injuriile rasiale pe care le îndurase cînd era la şcoală. Îşi amintea cum şeful de sală de la un restaurant îl întrebase dacă e evreu, iar cînd el spusese că era destul de evident, îi ceruse să plece. Era cel mai tînăr dintre cei care primiseră bursa Trinity, iar colegii lui spuneau că o primise pentru că era „putred de bogat” şi colegiul avea bani puţini şi avea nevoie de bani evreieşti. Aceste experienţe îl înăspriseră. Se hotărîse să exceleze în activităţile sportive şi să concureze cu oameni mult mai bătrîni din multe ramuri ale cercetării ştiinţifice. Unii dintre cei mai apropiaţi contemporani ai lui de la universitate au fost ulterior demascaţi drept spioni sovietici, dar el nu a considerat niciodată că activităţile lor politice îl priveau în vreun fel. Asta s-a dovedit a fi o greşeală imensă, dar în deceniul de după ce a cunoscut-o pe Vera, în 1935, prietenia lor a întărit hotărîrea acesteia. Victor primea scrisori tulburătoare în care se scria despre copii victime ale rasismului nazist, iar într-o pledoarie publică pentru refugiaţii evrei el a spus: „Îmi este greu să cred că voi redeveni vreodată omul de ştiinţă lipsit de griji şi fericit care eram înainte ca toate acestea să se petreacă”.
O rudă apropiată a lui Victor era sortită să moară ca agent. Un alt viitor agent, scriitorul Malcolm Muggeridge, i-a scris lui Victor că, „undeva între White’s Club şi Ark of the Covenant, între Vechiul şi Noul Testament, între Kremlin şi Camera Lorzilor, [Victor] şi-a pierdut calea. Acest milionar socialist, acest sceptic rabinic, acest ascet epicurean, acest Mag a urmat o stea greşită şi şi-a găsit calea către ieslea greşită – una desăvîrşită, cu bucătar, încălzire centrală şi lift”.
Vera a înţeles confictele lui interioare. În 1936, opoziţia publică faţă de împăciuire creştea încet. Serviciile de informaţii obişnuite sufereau de o formă de snobism care se reflecta într-un vechi număr din Naval and Military Record, republicat în 1933: „Ar trebui să privim cu mare teamă orice încercare de a face ofiţeri din oameni de origine modestă”. Data primei publicări era 22 iunie 1910. Stringbag l-a împrumutat ca să i-l arate Verei, deoarece această atitudine persista, în timp ce Germania modernă recruta din rîndul săracilor şi îi educa şi îi antrena serios pentru a deveni parte a unei maşini de război moderne.
Schimbările de opinie publică l-au făcut pe Vernon Bartlett, un scriitor şi comentator englez popular, să renunţe la opoziţia sa faţă de pregătirile defensive. El a scris o carte, Nazi Germany Explained. Avea să devină şeful spionajului în războiul psihologic. Vera îl felicitase pentru schimbarea radicală a opiniilor lui, iar el o invitase la prînz şi o copleşise cu poveşti despre universităţile Oxford şi Cambridge, populate de homosexuali pe care legea îi forţa să se ascundă. Bartlett a spus că unii au învăţat din această experienţă să-şi ascundă activităţile prosovietice, iar asta urma să aibă consecinţe grave.
„Nivelul degradat” al vieţii englezeşti din această perioadă a fost consemnat de romancierul Graham Greene, un alt viitor agent. Arthur Calder-Marshall, de asemenea un autor bine-cunoscut, scria că Greene se întorsese pentru a găsi o Anglie în care evreii bogaţi erau dispreţuiţi de aristocraţi, în care maiorii de armată făceau la hotel comenzi „pe nevăzute” de la bordel. Era o ţară „ruşinos... viciată” şi alcătuită din sadici, masochişti, amatori de sex incestuos şi laşi.
Astfel de reacţii zguduiau prea puţin autosuficienţa celor care nu văzuseră niciodată Anglia din exterior. Existau elemente ridicole, evidente pentru cei din afară. Şeful SIS era cunoscut publicului doar drept C. El conducea serviciul secret numit de asemenea C. Fiecare era un secret de stat, protejat de cutume şi legi care făceau imposibilă evaluarea performanţelor lui C omul sau C organizaţia. Detaşat temporar la un birou de informaţii al marinei, Stringbag i-a spus Verei: „Opinia generală este că rapoartele SIS sînt întru totul ficţionale. Orice portar poate indica locuinţa lui C din Queen Anne’s Gate sau pe el însuşi la o plimbare de dimineaţă, poate să verifice dacă nu cumva Palatul Buckingham s-a prăbuşit sau poate, luînd-o prin parcul St. James, să admire cupola Biroului Indian şi turnurile de la Whitehall, învăluite ca de obicei în ceaţă”.
Beverley Nichols, un ziarist renumit cu vederi antirăzboi, a protestat în cartea sa Cry Havoc! faţă de „aruncarea în aer a copiilor din Bagdad prin apăsarea unui buton în Birmingham”. El avea aceeaşi dispoziţie pacifistă întîlnită pe ambele maluri ale Atlanticului. Preşedintele Franklin D. Roosevelt a trebuit să accepte Legea Neutralităţii Americii, pentru a-i împăca pe adepţii New Deal-ului care se opuneau intervenţiei într-un nou război.
Vera a aflat de aceste manevre cînd s-a întîlnit, în 1935, pentru prima oară cu William J. Donovan, un erou american al Primului Război Mondial. Venit pentru afaceri personale ca avocat de pe Wall Street, acesta a făcut o vizită la biroul lui Stephenson. Vera era acolo şi l-a auzit pe Donovan spunînd că Roosevelt trebuia să facă jocul politic şi, dacă nu reuşea să păstreze puterea, nu putea să facă nimic în privinţa ameninţării naziste. F.D.R. primea informaţii din partea unui grup independent de magnaţi din New York, care ar fi fost de acord imediat să coordoneze un război clandestin obscur şi murdar, pe care militarii ortodocşi l-ar fi evitat7.
Ca şi cei de dincolo de Atlantic, Stephenson căuta talente neconvenţionale. Astfel de oameni de afaceri căutau slăbiciuni ale potenţialului inamic. Minereul de fier suedez era vital pentru industria militară germană, de exemplu, iar Bill avea deja planuri experimentale de sabotare a aprovizionării, căci ştia foarte multe şi despre explozibili.
La fel şi Victor de Rothschild. Acesta studiase utilizarea explozibililor mici prin examinarea fenomenelor naturale. Vera putea să îi lase mesaje la New Court, lîngă St. Swithin’s Lane, unde el supraveghea Fondul pentru Evreii Germani. Un evreu german bogat, Eugen Spier, achita facturile pentru FOCUS, un club de la Hotelul Victoria, pe Northumberland Avenue. Acesta îi reunea pe cei îngrijoraţi din cauza lui Hitler, chiar dacă susţineau ideologii politice total opuse. Unul dintre ei era un membru al Parlamentului care se făcea mereu auzit, dr. Hugh Dalton, un produs radical al King’s College din Cambridge, care ridiculiza cu voce tare poziţia pacifistă a propriului său Partid Laburist. Dalton era unul dintre puţinii care puteau să mijlocească între taberele tribale de stînga şi de dreapta. Cunoştea sindicalişti din Europa care puteau să organizeze revolte antinaziste. Îşi urla furia faţă de denunţările laburiste ale lui „Churchill ca partizan al războiului”8.
Vera, care încă trebuia să se lămurească asupra iţelor încurcate din această Anglie a contradicţiilor, a descoperit în cercetările ei că Churchill însuşi trecuse printr-o fază antirăzboinică pasională. În consemnările scrise ca secretar de stat în Ministerul de Război, el a scris după sfîrşitul Marelui Război că atrocităţile germane au fost „urmate pas cu pas de naţiunile disperate şi în cele din urmă răzbunătoare. Fiecare atingere adusă umanităţii sau legilor internaţionale a fost răsplătită prin represalii [...]. Cei răniţi au murit între linii, cei morţi au putrezit în pămînt. Vasele comerciale, vasele neutre şi vasele medicale au fost scufundate în mare, iar toţi cei de la bord au fost lăsaţi în voia sorţii sau ucişi în timp ce înotau. Oraşe şi monumente au fost zdrobite de artilerie. Au fost bombardamente aeriene întreprinse la întîmplare. Diferite tipuri de gaze otrăvitoare i-au asfixiat sau pîrjolit pe soldaţi. A fost aruncat foc lichid pe trupurilor lor. Oameni cădeau din aer în flăcări. [...] Cînd totul s-a terminat, tortura şi canibalismul erau singurele metode pe care statele civilizate, ştiinţifice, creştine reuşiseră să şi le refuze: iar ele erau de o utilitate îndoielnică”.
Vera s-a cutremurat. Acestea nu erau cuvintele unui partizan al războiului. Erau cele ale unui om care se temea de nebunia războiului şi care ar fi făcut orice putea pentru a împiedica un nou război. Dar cuvintele păreau profetice. Churchill nu avea să mai cedeze niciodată în faţa unui inamic care lansa un nou conflict9.
1*. „Moth” – molie (engl. – n. tr.).