4

Întoarcerea la Berlin

Pe 5 noiembrie 1935, ştrengarii de pe străzi plimbau păpuşi umplute cu hîrtie în cărucioare vechi şi strigau: „Un penny pentru Guy!”. Cu aproximativ 330 de ani în urmă, Guy Fawkes încercase să arunce în aer Parlamentul. Atacarea lui Hitler îi părea Verei mai puţin lipsită de fairplay în această zi a focurilor în aer liber care îl comemorau pe Guy şi planul lui de a rostogoli butoaie cu praf de puşcă sub politicieni. Un membru al Parlamentului, Harold Nicolson, a spus: „Sentimentul este extraordinar de progerman”. Cei mai mulţi parlamentari erau de acord cu regele George al V-lea, care insista că „putem să ne înţelegem” cu Hitler¹.

Vera a dat peste reporterul care luase notiţe din descrierea lui Stringbag a expansiunii flotei secrete a Germaniei.

— Am fost concediat, i-a spus ziaristul. Ziarul meu nu vrea să publice datele. O Cămaşă Neagră i-a spus editorului meu că m-a văzut cu sursa mea şi că ar trebui să intru la închisoare pentru că încerc să difuzez „secrete false”. Uniunea Fasciştilor Britanici are mai multă influenţă decît prietenul dumitale din marină.

Vera era în drum spre Ladies’ Rifle Club din Marylebone, pentru a-şi plăti taxa anuală de două lire sterline, un şiling şi şase pence. Clubul din eleganta Devonshire Place îi oferea posibilitatea de a-şi perfecţiona abilităţile dobîndite cu ocazia vînătorilor din zonele împădurite din România. Între timp, Bill Stephenson cumpărase de la un armurier din St. James’s Street o puşcă despre care îi spusese Verei că era perfect echilibrată şi echipată pentru un lunetist, iar mintea ei revenise inevitabil la chestiunea asasinării. Acesta avea detalii despre programul obişnuit al lui Hitler.

— Führer-ul va înăspri în curînd securitatea, a spus Bill. Dar în momentul acesta îi plac foarte mult apariţiile publice.

Un asasin ar fi avut de ales între un Hitler ca ţintă mobilă, în Mercedesul lui decapotabil cu şase roţi, şi un Hitler staţionar, făcînd cu mîna de pe o platformă publică.

Un glonţ costa un penny la Ladies’ Rifle Club. Preţul pentru Hitler era vieţile celor pe care îi ura. Ecuaţia o intriga pe Vera. „Fusese mişcată de teama lui Churchill de decăderea ce putea duce la tortură şi canibalism”, îşi amintea Mary Stephenson. „Dar el a scris asta la un an după ce Marele Război se terminase, în 1918, încă sub impresia luptelor şi dezgustat de război. Acum, doar războiul l-ar mai fi oprit pe Hitler, în afara cazului în care era asasinat. Singura întrebare era: uciderea lui Hitler ar fi făcut din el un martir în Germania sau ar fi ucis nazismul? Bill a rugat-o pe Vera să meargă la Berlin şi să evalueze atmosfera.”

Cum contele von der Schulenburg spera să o vadă pe Vera în Berlin, momentul părea oportun. Bill Stephenson a făcut rost de documente care o identificau pe Vera drept reprezentant al Johnny Walker Scotch Whisky. Singurul agent al firmei în Germania era Joachim von Ribbentrop, reprezentantul şampaniei Henkell².

Serviciile poştale germane erau încă rapide. În cîteva zile, Schulenburg a aranjat ca ea să stea la vila Tiergartenstrasse a bogatului său coleg Friedrich „Freddie” Horstmann, şeful biroului britanic al Ministerului german de Externe şi unul dintre diplomaţii mai vechi care i se opuneau lui Hitler. Părinţii soţiei lui Horstmann, Lali, erau evrei. Tatăl ei, un consul britanic onorific, era unul dintre puţinii străini care purtau Ordinul Jartierei britanic. Lali a aranjat ca Schulenburg să împartă o cameră cu Vera în clădirea Horstmann, cunoscută pentru ospitalitatea luxuriantă şi numeroşii oaspeţi. Prezenţa Verei nu avea să pară nelalocul ei. Reîntîlnirea foştilor iubiţi din decembrie 1935 fusese amînată cu mai mult de doi ani şi totuşi Vera simţea încă vechiul „zum-zum”, termenul ei personal pentru magia sexuală. Dar în cea mai mare parte a timpului au vorbit. Erau atît de multe de spus. Ambasadorul era acum pe deplin conştient de influenţa lui Ribbentrop: Hitler îl considera un expert în aristocraţia britanică şi viitor ambasador care putea apela la cei din Londra care admirau programul nazist.

Schulenburg a spus că 2.000.000 de membri ai Partidului Nazist nu puteau să le spună celorlalţi 70.000.000 de germani ce să facă. Diplomaţii britanici îi ascultau pe ştabii nazişti la cocktailuri, în loc să intre în barurile de pe stradă în care germanii de rînd întrebau deschis cînd aveau să-i ajute britanicii să scape de nazişti. Schulenburg era îngrijorat că Vera ar fi putut ajunge pe lista nouă şi secretă a celor „căutaţi”, Sonderpfändungsliste: persoane care trebuiau arestate în ţările care urmau să fie ocupate de Germania.

Schulenburg petrecea mult timp la Ministerul de Externe, iar nopţile discuta febril cu ea. Apăruse ca o fantomă din trecut, trezind amintiri dulci-amărui, iar acum, după două săptămîni, dispărea din nou. El propusese un nou mod de a comunica cu Vera din Moscova. Îşi păstra calitatea neobişnuită a unei inocenţe de gentleman care o atrăsese de la început. Ea s-a gîndit că asta făcea din el marioneta perfectă în jocul lui Hitler de a-l distrage pe Stalin pînă cînd era pregătit să atace Uniunea Sovietică.

Ca englezoaică bună vorbitoare de germană, Vera vedea cele două Berlinuri care îl ţineau pe contele von der Schulenburg într-o stare de incertitudine. Unul era Berlinul familiei Horstmann, care se agăţa de un trecut cultural bogat. Freddy Horstmann îşi amintea că, după primul boicot antievreiesc din 1 aprilie 1933, von Ribbentrop îşi invitase cîţiva prieteni evrei la un prînz de „liniştire”, la care îi sfătuise să nu ia prea în serios vorbăria antisemită a lui Hitler: era îndreptată împotriva evreilor estici, nu a celor germani. Prînzul venise la o zi după ce trupele de asalt îi ciomăgiseră pe „arienii albi” care încercau să cumpere din magazinele evreilor din Berlin. Acum Ribbentrop îşi croia încet drum spre compania iluzorie a diplomaţilor germani de modă veche. Vizavi de sediul stabilit al Ministerului german de Externe din Wilhelmstrasse 74-76 era un birou nou în vechiul Palat Bismarck, în care Ribbentrop, cunoscut drept „Champagne Charlie”, maimuţărea stilul englez aristocratic şi încerca să intre în graţiile capitalurilor străine. Cînd a vizitat Ministerul francez de Externe, birocraţii uimiţi ai acestuia au întrebat la Berlin: „Cine este acest parvenit?”. Hitler a dictat un răspuns delicat: „Este un vechi membru de partid care călătoreşte în străinătate pentru a face clară poziţia guvernului german”. Ribbentrop primea ceea ce dorea: recunoaşterea calităţii sale de consilier pe afaceri externe al lui Hitler³.

Vera a aflat de un alt pretendent care pîndea în Zehlendorf, suburbia sud-vestică a Berlinului, cu un mare apetit pentru măcel. Reinhard Heydrich asculta Mozart, era adorat de şeful poliţiei, Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler, şi conducea SD, sau Sicherheitsdienst, serviciul de informaţii al Partidului Nazist. În acelaşi bloc era potenţialul său adversar, amiralul Wilhelm Franz Canaris, care conducea Abwehr-ul, secţiunea de război clandestin a forţelor armate, acolo unde opoziţia faţă de Hitler era profundă. Ofiţeri de carieră care crezuseră prima oară că „revoluţia naţională” a lui Hitler însemna o revenire la vechile tradiţii aveau acum resentimente dure faţă de bătăuşii de partid care puseseră stăpînire pe soldaţi.

Vera i-a auzit pe berlinezii din restaurante şi baruri exprimîndu-şi teama faţă de abuzul de putere al partidului. Aceştia îşi puneau întrebări precum: „Cînd vin britanicii?”. Diplomaţii britanici locali păreau surzi la astfel de solicitări. Joseph Goebbels, însărcinat cu Instrucţia Publică, stătea vizavi de consulatul britanic, acolo unde reprezentantul Secret Intelligence Service, Frank Foley, era asaltat de evrei care cereau viză. Coada zilnică de evrei îl încînta pe Goebbels. Foley folosea titlul de ofiţer de paşapoarte drept acoperire pentru SIS. Documentele îi copleşeau pe ofiţerii SIS care foloseau aceeaşi acoperire în întreaga Europă. Aceştia se plîngeau că din cauza evreilor care cereau vize nu mai aveau timp să-şi îndeplinească sarcinile reale.

Vera a aflat de suprasolicitarea Secret Intelligence Service de la Ralph Wigram, prietenul loial al lui Churchill de la Whitehall, cînd s-a întors acasă la începutul anului 1936. Wigram a fost de acord că diplomaţii englezi din Berlin erau prea ocupaţi să întreţină personalităţi englezeşti încîntate de „incitantul ţinut nazist”. Aceştia băteau cîmpii despre tinerii nazişti blonzi şi cu ochi albaştri în „uniforme trăsnet”, care îi escortau la manifestaţiile lui Hitler. Vera a spus: „Se produc mari daune prin vizitarea amfitrioanelor din Mayfair. Aceste admiratoare ale lui Hitler lasă impresia că politica pronazistă este la modă în saloanele londoneze şi îi descurajează pe berlinezi, care se tem să acţioneze fără sprijin britanic”. Wigram era apropiat de subsecretarul permanent al Ministerului de Externe britanic, sir (ulterior primul baron) Robert Vansittart, care a fost acuzat de înlocuitorul lui, sir Alexander Cadogan, că „face tumbe literare” cînd evaluează ameninţarea fascistă⁴.

Un diplomat-inginer texan cu multă personalitate, Sam Edison Woods, a funcţionat ca ataşat comercial american în Praga. Woods călătorea regulat la Berlin urmînd instrucţiunile directe ale preşedintelui Roosevelt, pentru a relata despre tehnologia germană sub acoperirea discuţiilor pe teme comerciale. El a confirmat observaţia Verei că Biroul pentru Cifruri din Berlin refăcuse maşina criptografică comercială construită prima oară în 1924 de Cipher Machines din Steglitzerstrasse 2, din care Stephenson cumpărase una. Superiorii lui Ralph Wigram refuzau să confirme cifrele lui Sam Woods despre superioritatea armelor germane: „Date grave şi teribile”, i-a mărturisit Wigram Verei. El risca punerea sub acuzare pentru dezvăluirea acestor date lui Churchill.

Apoi Vera a auzit că sărmanul Horstmann, generoasa ei gazdă din Berlin, marele diplomat şi cunoscător al artei, fusese obligat să părăsească serviciul extern şi vila lui din Tiergartenstrasse. Preţul integrităţii şi de a fi evreu era mare, atît la Berlin, cît şi la Londra.