5

Coroana sau omul de rînd:
unde este trădarea?

Ribbentrop a fost numit abasador extraordinar al Reich-ului german, cu misiune specială la Jubileul de Argint din 1935 al regelui George al V-lea şi al reginei Mary. Patruzeci de germani în pantaloni cu dungi şi fracuri stăteau înşiruiţi la postul ambasadorului extraordinar de pe Mall. Cînd Regele George al V-lea a ajuns la nivelul lor, au executat cu o sincronizare perfectă salutul lui Hitler, cu braţul ridicat în aer.

Într-o marţi, pe 21 ianuarie 1936, a fost anunţată oficial moartea regelui George al V-lea. De fapt, murise cu puţin înainte de miezul nopţii, cu o zi în urmă, după ce ceruse o injecţie letală cu un amestec de cocaină şi morfină, planificată să prindă paginile prestigioasei voci a autorităţii, ediţia de dimineaţă a ziarului Times, nu ziarele de scandal de după-amiază.

Succesorul lui, Edward al VIII-lea, s-a întîlnit în aceeaşi marţi cu bine-cunoscutul nazist ducele de Coburg. Acest fapt a fost relatat de purtătorul de cuvînt al ambasadei germane Iona von Ustinov, tatăl viitorului dramaturg şi actor Peter Ustinov. Prietenii din Ministerul de Externe de la Berlin ai contelui von der Schulenburg au aranjat ca Vera să se întîlnească cu antinazistul discret Ustinov. Iona i-a repetat Verei un raport ce i-a fost dictat de ducele de Coburg după întîlnirea cu noul rege. „Exclusiv pentru ochii Führer-ului şi ai membrului de partid von Ribbentrop”, aceasta relata că Edward al VIII-lea îi spusese ducelui că „o alianţă britanico-germană era urgent necesară şi un principiu călăuzitor pentru politica externă britanică”. Edward era de acord cu adjunctul Führer-ului Rudolf Hess şi spera ca acesta să vină în vizită. Noul rege credea, de asemenea, că actualul ambasador german, demodatul Leopold von Hoesch, trebuia înlocuit cu Ribbentrop.

Apelul telefonic ulterior al regelui Edward către ambasadorul von Hoesch a fost înregistrat de Fritz Hesse, reporterul antinazist în secret al agenţiei de ştiri oficiale germane, ataşat la ambasadă. În această convorbire, regele spunea că zvonurile despre alianţa cu Germania provocaseră nelinişti în Parlament, adăugînd: „Am trimis după prim-ministru [la acel moment, Stanley Baldwin] şi i-am explicat ce cred eu. A fost o scenă înfricoşătoare. Dar nu trebuie să vă faceţi griji. Nu va fi război”.

La primirea stenogramei, se spune că Hitler ar fi strigat: „În sfîrşit! Regele Angliei nu va interveni. Îşi ţine promisiunea. Asta înseamnă că totul poate să meargă bine”¹.

Vera şi-a dat seama că primirea călduroasă a acoliţilor lui Hitler de către regele Angliei avea să aibă un impact devastator asupra germanilor antinazişti care sperau la un sprijin britanic. În lipsa acestuia, cîţi german ar fi riscat, de dragul unui principiu, să-şi piardă soţiile şi copiii sau slujbele?

Regele Carol al II-lea al României, aflat la Londra pentru funeraliile de stat ale lui George al V-lea, a fost intimidat de Hitler în acelaşi mod. Speranţele lui la o susţinere britanică fuseseră spulberate pînă atunci. „Împăunarea Führer-ului l-a speriat pe regele român”, scria un reporter perspicace al Associated Press, William Russell, care a devenit un tînăr diplomat la Berlin. Russell fusese primul care îi spusese Verei: „Du-te şi ascultă ceea ce cred cu adevărat oamenii de pe străzile Germaniei despre nazism”. Îşi manifesta deschis dispreţul faţă de circuitul diplomatic din Berlin. Stanley Baldwin nu era deloc interesat de politica externă şi nu a oferit nici un fel de îndrumări diplomaţilor britanici din Berlin, care erau fericiţi să se alăture caruselului promovat de nazişti al petrecerilor abundente în mîncăruri selecte şi găleţi de alcool. Asemenea altor corespondenţi americani, Russell avea o putere de observaţie independentă mai mare. A devenit ulterior un agent condus de americani, a cărui relaţie apropiată cu Vera a funcţionat în avantajul amîndurora. Le amintea insistent cititorilor americani că germanii tînjeau după ajutor exterior pentru a-l răsturna pe Hitler.

Herman Göring urma să reprezinte Germania la funeraliile regelui George al V-lea, pînă cînd a fost avertizat de ambasada din Londra că siguranţa lui nu putea fi garantată „din cauza refugiaţilor evrei”. Ustinov i-a relatat acest lucru Verei, adăugînd că ambasadorul von Hoesch l-a avertizat pe Göring în legătură cu familiile evreieşti puternice, precum Rothschild, care puteau afecta din punct de vedere financiar monarhia, atît de mare era influenţa lor.

Vera l-a întrebat pe Ustinov dacă era adevărat. Acesta avea origine evreiască. Postul lui de la ambasada germană era un mijloc de a-şi asigura un cămin în Anglia, pe care ajunsese să o iubească. A rîs la ideea că evreii bogaţi ar putea influenţa Coroana. Cîţi evrei bogaţi existau acolo? El nu avea mulţi bani, ci doar teancuri de cărţi. Mintea lui era una strălucitoare, care înflorise cîndva în scurta renaştere culturală a Berlinului. Acum trăia într-o parte mizeră a Londrei, iar cărţile lui stăteau în echilibru pe mobila stricată. „Defectarea nu e o ocupaţie profitabilă”, a spus el jalnic cînd ea l-a ajutat să se mute într-o locuinţă puţin mai bună. El i-a spus că ambasadorul von Hoesch l-a descurajat pe Göring să apară la funeraliile de stat, pentru a-şi dovedi loialitatea, în timp ce el i se opunea în tăcere lui Hitler şi lucra cu prieteni englezi de încredere.

La funeralii a fost o harababură englezească imensă. Mulţimile au manifestat violent ostilitate faţă de Cămăşile Negre ale lui Mosley, cînd acestea au pus la cale un marş antievreiesc. Regele Carol al II-lea aproape s-a pierdut în învălmăşeala demnitarilor străini şi a reprezentanţilor din Imperiul Britanic care veniseră să-şi aducă omagiul. Vera a fost înveselită de haosul creat. Era opusul societăţii mecanizate pe care o satirizase Charlie Chaplin, născut în Londra, în filmul Timpuri noi, deşi presa a dus bizareria prea departe descriind România regelui Carol drept o fantezie ruritană.

Vera a simţit un acces de milă faţă de Carol. Amanta lui cu păr de foc, Magda Lupescu, nu ieşea cu nimic în evidenţă la funeralii. Bazîndu-se pe o veche prietenie, Vera a lăsat un bilet la hotelul lui, Savoy. Carol a primit-o acolo, în timp ce i se făcea masaj. „Stînd întins pe burtă, gol”, i-a spus ea mai tîrziu lui Mary, „sărmanul om îşi făcea griji în legătură cu Rusia, care avea un plan de a ataca prin România pentru a invada Germania, şi în legătură cu Germania, care avea un plan de a ataca Rusia prin România. Dacă îşi pierdea tronul, avea nevoie de nişte bani albi pentru zile negre de undeva. Dar de unde? I-am spus că cei mai buni prieteni ai lui erau oamenii de afaceri britanici care exploataseră resursele regatului său”. Temerile lui fuseseră amplificate anterior, cînd el fusese unul dintre potentaţii străini care vizitaseră staţiunea alpină a lui Hitler din Berchtesgaden. Cei mai mulţi vizitatori ascultau supuşi argumentele lui Hitler, croite să se potrivească celui primit în acea zi. L-a curtat pe Carol cu un argument raţional pentru asigurarea Lebensraum-ului sau teritoriile locuibile germane în părţi ale Europei unde poporul german era majoritar. Hitler păruse timid şi umil, dar ochii lui reci şi vocea bizară îl speriaseră de moarte pe Carol.

După scurta întîlnire a Verei cu regele Carol, un lucru ciudat i s-a întîmplat Maiestăţii Sale. Maseurul lui s-a rătăcit în mulţimile de la funeralii din jurul Westminster-ului, iar el a ajuns la Abbey cu mai puţini bocitori. Fotografia lui care apărea prin ziare îl identifica drept „Regele Carol de Transilvania”. La sfîrşitul primăverii anului 1936, un caricaturist londonez l-a înfăţişat drept Contele Dracula. Unul dintre cei care observau insultele şi erorile jurnalistice era un om de afaceri american, Wallace B. Phillips, care trăia la Londra, dar avea legături cu un grup de oameni de afaceri influenţi din New York, care se întîlneau regulat într-un mic apartament din East 62^nd Street, numit Camera. Phillips a cunoscut-o pe Vera la una dintre cinele private ale lui Stephenson din vara aceea. Avertizat dinainte de poziţia înverşunat antinazistă a Verei, Phillips i-a spus că el şi prietenii lui americani erau la fel de îngroziţi ca şi ea de capacitatea lui Hitler de a păcăli oameni de stat străini. Aceştia se constituiseră într-un serviciu secret cu o misiune informală, autodesemnată, în absenţa tulburătoare a oricărui serviciu secret american central. „Cei mai mulţi americani împărtăşeau fairplay-ul britanic”, a spus el, „ceea ce făcea din ei ţinte uşoare cînd Hitler îşi punea în funcţiune farmecul”. Camera era un fel de societate secretă de elitişti. Printre membrii ei se numărau Kermit, fiul lui Theodore Roosevelt, şi Vincent Astor, bogatul dezvoltator imobiliar şi editor, care preţuia legăturile lui cu Anglia şi era un apropiat al preşedintelui Franklin D. Roosevelt. F.D.R. era prins într-o cămaşă de forţă politică. El simţea inevitabilitatea războiului, avea nevoie de toate informaţiile pe care le putea obţine despre ameninţarea nazistă, dar ştia că orice măsuri făţişe ar fi luat l-ar fi putut costa din nou alegerile.

Printre prietenii lui Wally Phillips care împărtăşeau aceleaşi idei se număra reprezentantul Crucii Roşii Americane la Londra, David Bruce, care avea să joace un rol-cheie în viitorul Office of Strategic Services (OSS) american, predecesorul Central Inteligence Agency. „Societatea secretă” a lui Phillips oglindea propriile idei ale Verei despre operaţiunile subversive. David Bruce comenta mai tîrziu: „Vera putea să intre în contact cu oameni de la portari la mari industriaşi”. El era unul dintre foarte puţinii Prieteni Comuni americani care ştiau că scopul călătoriilor ei de la sfîrşitul anilor 1930 era culegerea de informaţii. Mai tîrziu, el scria: „Era un miros incitant de pericol la Domnişoara Atkins”².

Bruce era de acord cu Vera că, dacă democraţiile continuau să fie înşelate de declaraţiile paşnice ale lui Hitler şi se prefăceau că nu văd acţiunile lui reale din timpul anului 1936 – ocuparea ţinutului Rinului, proclamarea axei Berlin-Roma, Pactul Anti-Comintern cu Japonia –, nu avea să mai rămînă nimeni care să se opună Germaniei cînd, şi nu dacă, avea să izbucnească un război de anvergură. Vera spunea că singurele fisuri din apărarea Germaniei erau în fabrici. Spionii puteau să indice punctele slabe unor sabotori antrenaţi, care puteau să creeze mai multe distrugeri, cu mai puţine costuri şi mai multă precizie decît bombardamentele aeriene. Ea îl parafraza pe Sherlock Holmes: „În construcţia tancurilor, vă spun ritos/ Există întotdeauna un punct defectuos”.

Descoperirea punctului slab al unui inamic era ocupaţia minţii fertile a unui veteran al războaielor neconvenţionale, Colin McVean „Gubby” Gubbins, care fusese alarmat de un raport al secretarului financiar al Ministerului de Război care spunea: „Cu cît studiez mai mult chestiunile miliare, cu atît sînt mai impresionat de importanţa cavaleriei în războiul modern”. În 1936, Gubby era un maior de brigadă de 40 de ani din serviciul de informaţii militar, uluit de preocuparea armatei faţă de cavalerie cînd Hitler avea planuri tactice precise pentru blitzkrieg-uri sau „războaie-fulger”, utilizînd o coordonare strînsă între artileria aeropurtată şi unităţile terestre mecanizate, transmiţînd ordine prin radio în locul utilizării lente a punctelor şi liniuţelor din codul Morse. Majoritatea ţărilor aveau metode noi de criptare şi modalităţi noi de transmisie în codul Morse. Dar ordinele vocale contribuiau la mişcarea rapidă pe un front de luptă îngust.

Vera şi Gubby erau destinaţi să scape din Polonia împreună în timpul primului blitzkrieg al Germaniei de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în august 1939. De la început, din 1936, relaţia lor a fost învăluită de pericol. Gubby nu putea să ascundă detalii din viaţa lui privată, deoarece ofiţerii de armată aveau puţine secrete personale. Ea îl vedea drept ultimul dintre aventurierii tineri care luptaseră în Marele Joc dintre Marea Britanie şi Rusia pentru a cîştiga influenţă de-a lungul munţilor Himalaya. La frontiera de nord-vest (astăzi Afghanistan), Gubby fusese împreună cu spionii militari britanici, trăgînd cu urechea la radiotransmisiunile ruseşti care făceau legătura dintre Moscova şi bazele din Orientul Îndepărtat, pînă departe, în Shanghai. El glumea despre războaiele tribale locale spunînd că erau „afghani care îi băteau pe ruşi şi pe britanicii din India şi care se băteau între ei”.

Gubby descindea dintr-un căpitan de dragoni care participase la o campanie militară a lui Oliver Cromwell în Irlanda, în primul deceniu de după 1600. Străbunicul lui servise în avanposturile Imperiului Britanic. Bunicul lui se înrolase în Serviciul Civil Bengalez şi avusese probleme din cauza criticilor lui făţişe la adresa stăpînirii britanice în India. În 1863 a fost trimis înapoi în Anglia, unde, umilit şi şomer, s-a sinucis. Tatăl lui Gubby luptase în Japonia timp de 30 de ani, sub şapte secretari de stat britanici. Începînd cu vîrsta de şapte ani, fiul nu şi-a văzut părinţii timp de ani la rînd. Pe furtunoasa insulă Mull din Hebridele de Vest, alerga printre tufişuri sau înota în marea rece ca gheaţa.

Vera avea cinci ani cînd, în septembrie 1913, cadetul de ofiţeri Gubbins intra la Royal Military Academy din Woolwich, lîngă docurile din East End. În vara următoare, la vîrsta de 18 ani, acesta a fost trimis la Universitatea Heidelberg pentru a studia limba germană. O văduvă din localitate i-a închiriat o cameră băiatului, care arăta ca orice alt student străin sărac, cu haine peticite. Pe 1 august 1914, Gubby a văzut pe stîlpi anunţuri care spuneau: „Germania în război cu Rusia”. Amabila lui proprietăreasă germană i-a spus că ar face bine să plece. I-a împachetat cufărul şi i-a promis că o să i-l trimită, astfel încît să nu atragă atenţia în tren. În Köln, un englez imperturbabil i-a îndesat un sovereign de aur în mînă, care îi achita un bilet de tren la clasa a treia pînă în Bruxelles. Vameşii germani au examinat actele celorlalţi călători. Gubby nici măcar nu a fost întrebat, deoarece „arătam prea copilăros şi slab dezvoltat ca să fiu cuiva de vreun folos în război”. S-a prezentat la academie în ziua în care Marea Britanie a declarat război, în acelaşi moment în care Vera, mama ei şi cei doi fraţi îşi abandonau călătoria spre Anglia şi se refugiau la rudele lui Max Rosenberg din Köln. Trei dintre colegii cadeţi ai lui Gubby din Germania au fost prinşi şi şi-au petrecut războiul în închisoare. Cufărul lui a ajuns trei luni mai tîrziu, cu litere albe mari pictate pe capac de gazda lui din Germania: BAGAJ AL UNUI CETĂŢEAN AMERICAN. Gubby nu a uitat niciodată de existenţa germanilor „buni”.

Locotenentul-adjunct Gubbins a luptat pe Frontul de Vest pînă pe 14 martie 1917, cînd a fost trimis la Palatul Buckingham ca să primească din partea regelui George al V-lea Military Cross pentru bravură deosebită. Băiatul s-a întors în Franţa a doua zi. La începutul anului 1917 a izbucnit Revoluţia Bolşevică, iar Rusia a făcut o pace separată cu Germania. La trei luni după ce Marele Război a luat sfîrşit, Gubby făcea parte din expediţia militară din Arhanghelsk, luptînd împotriva bolşevicilor şi descoperind capriciile războiului de gherilă. Unii ruşi albi li s-au alăturat bolşevicilor, iar forţele de gherilă luptau uneori împreună, alteori unele împotriva celorlalte. Gubby a devenit ofiţer de stat-major cu caschetă roşie pe lîngă generalul Edmund (ulterior feldmareşal lord) Ironside, dar detesta această slujbă şi s-a întors la rezolvarea complicaţiilor de pe teren.

Timp de trei ani, Gubby a trebuit să fie mai inteligent decît un tip diferit de gherilă: naţionaliştii irlandezi. Armata lor civilă era liberă să aleagă momentul, locul şi ţinta. „Gentlemani cu pălării de fetru şi impermeabile trăgeau din spatele gardurilor vii” asupra lui Gubby. În legendara frontieră de nord-vest şi în Afghanistan a analizat semnale ruseşti interceptate de Y, cel mai secret dintre serviciile secrete britanice. Mai tîrziu, în timp ce el era la departamentul sovietic al Directoratului Informaţiilor Militare din Londra, ruşii au adoptat carnetele de criptare cu pagini de unică folosinţă. Fiecare pagină avea o cheie unică şi era arsă după utilizare. Gubby era frustrat pentru că trebuia să se limiteze la cercetarea publicaţiilor sovietice, care nu dezvăluiau nimic. Experienţa lui afghană părea inutilă, iar costul pregătirii unui ofiţer pentru războiul convenţional era absurd dacă ofiţerul era ucis de un glonţ care costa un penny tras dintr-o muschetă a membrilor triburilor afghane, jezail-ul. I-a vorbit despre acest lucru Verei, care a recunoscut „Aritmetica Frontierei” a lui Rudyard Kipling şi a citat:

 

O încăierare de frontieră, în a trenului staţie –

Un galop prin cine ştie ce negru defileu –

Două mii de lire investite în educaţie

Prăbuşite în faţa unui jezail de zece rupii.

 

Admiraţia lui Gubby faţă de Vera a fost sporită de faptul că era încîntat de memoria şi de apetitul ei pentru învăţare. Ea nu uitase preţul de un penny pentru un glonţ de la Ladies’ Rifle Club. Dacă asasinarea lui Hitler ieşea din discuţie, armele ieftine produse acasă ofereau o altă modalitate de a deturna maşina de război a acestuia. Modul în care ingeniozitatea tribală învinsese forţe convenţionale masive în Afghanistan le dăduse o lecţie lui Gubby şi camarazilor lui. Printre aceştia se numărau Bill (John Hessell) Tiltman, criptograf-şef, şi Nick (Frederick William) Nicholls, care instalau posturi telefonice la distanţă pe întreg globul, pentru a intercepta transmisiile potenţialilor inamici – semnale analizate de Şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifruri din cartierul mizer de lîngă staţia de metrou St. James, sediul spărgătorilor de coduri ULTRA. În cele din urmă, Nicholls avea să intre în legătură cu agenţi îmbrăcaţi în hainele tribale ale civililor europeni.

Gubby a scris manuale precum The Art of Guerrilla Warfare. Cartea lui Housewife’s ABC of Home-Made Explosives descria modul în care se puteau construi bombe pentru germanii care ar fi putut invada casele englezilor. The Partisan Leader’s Handbook explica modul în care trebuiau trataţi informatorii: „Omoară-i rapid, dar numai după ce ai stors de la ei orice urmă de informaţie”. Gubby spunea că nu există nici o carte despre războiul neconvenţional la Whitehall sau oriunde altundeva în ţară.

Gubby era un scoţian cu expresie aspră şi un simţ al umorului gălăgios. El punea la îndoială înţelepciunea ofiţerilor de rang înalt, după ce văzuse trupele aliate schilodite în Primul Război Mondial. Ca ofiţer activ, dosarul îl îndreptăţea să primească rangul de cavaler şi general, dar acestea aveau să vină mai tîrziu. Atunci era atras de Bill Stephenson „asemenea altor profesionişti, prin nişte fire invizibile, ca spre oracolul din Delphi”, a spus el mai tîrziu. Se întîlnea în mod regulat cu Vera, nu pentru a lua prînzul la restaurante şic, ci pentru a bea ceai la Lyons Corner, în Charing Cross. El a întrebat-o de unde ştia atît de multe despre progresele militare germane. Ea a spus că oamenii de ştiinţă evrei care fugiseră de persecuţii ştiau foarte multe. El era de acord că antisemitismul din Marea Britanie stătea în calea instruirii unei armate evreieşti clandestine, formată din tinerii refugiaţi. Chaim Weizmann, el însuşi un refugiat, perfecţionase un nou proces de producere a acetonei în timpul penuriilor grave de explozibili britanici din timpul Primului Război Mondial, contribuind la victoria aliată. Acum, Hitler îi alunga pe cei mai pricepuţi oameni în materie de armament, o scurgere care în cele din urmă avea să-l coste scump.

Gubbins nu era stînjenit de domeniul îngust de interes al SIS şi al diplomaţilor din Moscova. Avînd avantajul şederii sale în Rusia şi analizînd cărţile şi semnalele militare sovietice, era interesat de sarcina ambasadorului Schulenburg de a crea cadrul unui acord de pace nazisto-sovietic. Scrisorile contelui treceau acum printr-un prieten de la consulatul suedez, iar răspunsurile Verei călătoreau prin intermediul unei căsuţe poştale din Stockholm. Gubby a avertizat-o pe Vera că era posibil ca Schulenburg să nu îi păcălească mereu pe nazişti. Îşi amintea de germanii care îl salvaseră de la o detenţie prelungită în 1914, dar se temea că germanii „buni” din acel moment puteau fi folosiţi pentru a-i întinde o capcană Verei.

— Ea nu are nevoie de avertismentele mele, i-a spus el lui Stephenson. Înţelege foarte bine cum merg lucrurile în Berlin. E nemaipomenită, ştii.

Un scoţian înzestrat cu puţină clarviziune şi un soldat înclinat spre religie, Gubby a citat din Pildele lui Solomon: „Căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător decît untdelemnul. Dar la sfîrşit ea este mai amară decît pelinul, mai tăioasă decît o sabie cu două ascuţişuri. Picioarele ei coboară către moarte; paşii ei duc de-a dreptul în împărăţia morţii”.

Era o afirmaţie stranie şi profetică. Ochii albaştri ai lui Gubby sfredeleau ochii Verei cînd vorbea despre aceste lucruri. Şi totuşi, la petrecerile din regiment el îşi lua kilt-ul şi dansa pe masă dansuri tradiţionale scoţiene, în timp ce rîsul lui răsuna pe deasupra sunetelor de cimpoi.

Îl încurajase pe Orde Wingate să instruiască evrei pentru a se lupta cu arabii din Palestina, chiar în timp ce Whitehall stopase fluxul de colonişti evrei trimişi către acel teritoriu. Cum se ajunsese la această contradicţie? se întreba Vera.

Gubby i-a spus că existau oportunişti politici şi existau cei care îşi urmau conştiinţa. Politica era condusă de cei care oscilau între oportunism şi morală şi cei care, dacă erau aruncaţi în oala unui canibal, dădeau dovadă de empatie faţă de canibal. Evreii din Europa ofereau cel mai mare rezervor de talent: ei erau stimulaţi să devină luptători curajoşi ai operaţiunilor subversive. Vera a spus că ostilitatea şi birocraţia îi îndepărtau pe mulţi. Marea Britanie primea acum doar refugiaţi care dovedeau că aveau permisiunea de a merge mai departe în Statele Unite.

— Nu e unul dintre momentele noastre de glorie, a spus Gubby.

Din Londra, Fondul Central pentru Evreii Germani i-a sfătuit în 1936 pe evreii clandestini din Palestina, care făceau parte din Haganah^1*, să practive havlagah (reţinere), în spiritul nonviolenţei practicate de Ghandi. Însă acest lucru a fost înţeles de arabi ca un semn de slăbiciune şi a întărit grupul dur separatist Irgun Zvai Leumi (Organizaţia Militară Naţională), condus de Ze’ev Jabotinski, ale cărui avertismente timpurii către evrei să părăsească Europa eşuaseră.

Orde Wingate le spusese elevilor lui: „Construim o Armată a Sionului”. A fost întrebat dacă citise ceva despre sionism. „Da, în singura carte importantă pe acest subiect: Biblia”, a răspuns Wingate. Era deja considerat uşor nebun de şefii cei mari din Ministerul de Război, dar Prietenii Comuni l-au protejat mult, în acelaşi mod în care protejaseră Secţiunea D, un grup obscur de trei ofiţeri de informaţii ai armatei pe ale căror dosare se lipiseră etichete de confidenţialitate pentru a devia curiozitatea celor de la Whitehall.

Gubby deţinea posturi militare regulate. Prea multe, de fapt. Îi spusese soţiei sale, Norah, că era sătul de sarcini militare „peste tot”. Într-o perioadă de opt ani, avusese doar cinci luni de permisie. Zilele lui lucrătoare necesitau ca el să aibă o locuinţă în Londra şi o vizita cînd putea pe Norah la ţară, loc pe care ea îl prefera categoric vieţii la oraş.

Una dintre sarcinile suplimentare încredinţate lui Gubby era instruirea rezerviştilor în apărarea aeriană. Nu găsise nici un fel de echipament pentru regimentele antiaeriene, în ciuda avertismentelor publice ale lui Churchill că germanii vor bombarda Londra: „Inima Imperiului nostru şi o ţintă care nu poate fi mutată”.

Ministerul Aviaţiei a replicat că RAF era pe deplin pregătită. Lordul Trenchard, fostul mareşal de aviaţiei, lăsase RAF cu un deficit de avioane şi piloţi. Acum era comisar al Poliţiei Metropolitane a Londrei şi introdusese o Lege a Incitării la Trădare care permitea percheziţii pentru căutarea de „literatură subversivă”. Dacă el decidea că Prietenii Noştri Comuni erau vinovaţi de răzvrătire şi uneltire împotriva guvernului, acest lucru s-ar fi putut dovedi stînjenitor. Consiliul Naţional pentru Libertăţi Civile denunţa faptul că legea copia „metodele poliţiei secrete germane, Gestapo”. Trenchard a creat poliţiştii-gentlemani, o versiune elitistă a poliţiştilor metropolitani londonezi. El spunea că poliţiştii-gentlemani au „calificări superioare”. La noul său Metropolitan Police College, cadeţii purtau sacouri, iar chelnerii lor erau foşti militari de rang inferior cu şorţuri albe. Progermanul Times lăuda poliţistul de clasă superioară: „Idealurile pe care le preţuieşte vor fi cele ale oamenilor din rîndurile cărora provine”.

Trecutul special al Verei o expunea riscului de a fi investigată. Din fericire, bunul-simţ al poliţiştilor-gentlemani surclasa suspiciunea lordului Trenchard faţă de evrei şi de străini. Dar „răzvrătirea” însemna trădare împotriva Coroanei, iar în spatele lordului Trenchard erau membri ai casei regale a căror influenţă era profundă. Pentru a evita acuzaţiile de uneltire împotriva autorităţilor, Prietenii Noştri Comuni vorbeau savant despre A Patra Dimensiune a Războiului, prezentată ca studiu academic, şi propuneau revolte ale clasei muncitoare ca mijloc de înfruntare a ocupaţiei naziste. Hugh Dalton a fost numit trădător al clasei sale pentru îmbrăţişarea acestor obiective. Ducele de Westminster, care era pronazist, a spus că Dalton plănuia revolte comuniste. Ca renegat politic, Churchill l-a reţinut pe Dalton ca posibil candidat pentru postul de ministru în guvern care să evite întrebările despre operaţiunile neconvenţionale, cînd balanţa avea să încline în favoarea lui.

Zodia Verei, gemeni, era caracterizată în România prin aceste cuvinte, similare celor din Anglia pentru zodia lui Gubby, racul: „Simţ al dreptăţii pasionat. Înţelegere profundă a caracterului altora. Integritatea, curajul, generozitatea şi compasiunea sînt foarte importante”. Atît ea, cît şi Gubby aveau aceste calităţi.

Înalta societate chicotea cînd auzea cîntecelul: „Toţi se supun aceleiaşi vechi reguli:/ Că gentlemanii şi doamnele nu vorbesc niciodată/ Despre rîsete şi frivolităţi/ Sau rochii scoase şi părul despletit”. Prietenia Verei cu Gubby ar fi putut da naştere la speculaţia că ei se numărau printre gentlemanii şi doamnele care nu vorbesc nicodată despre ceea ce fac. Soţii Stephenson au pus capăt acestor idei aranjînd cine cu Prieteni Comuni la care cei doi puteau discuta aşa cum o făceau şi în ceainăriile obscure. Această pereche avea pur şi simplu aceleaşi credinţe. El putea să se descarce, de exemplu, în legătură cu politicile nesăbuite de la Whitehall care îi permiteau Germaniei să profite de pe urma tensiunilor anglo-arabe din Palestina. O ladă cu eticheta CIMENT căzuse dintr-un vas care era descărcat în Jaffa, împrăştiind muniţie destinată forţelor de apărare evreieşti. Aliatul Germaniei, Marele Muftiu al Ierusalimului, Haj Amin, stîrnise ura antibritanică susţinînd că încărcătura era trimisă în secret din Londra pentru o armată evreiască secretă. De fapt, vasul plecase dintr-un port românesc şi făcea parte dintr-un plan nazist de a trimite evrei în Palestina ca modalitate de a-i stîrni pe arabi împotriva mandatului britanic de acolo. Un Înalt Comitet Arab a anunţat o grevă generală pînă cînd britanicii puneau capăt oricărei emigraţii evreieşti spre Palestina. Celebrul lider de gherilă sirian Fawzi el-Kaukji a întrerupt comunicaţiile pe calea ferată, rutiere şi telefonice din întreaga regiune. „Criza ar fi putut fi evitată”, spunea Gubby, „dacă Whitehall ar fi fost dispus să accepte sfaturi din partea evreilor bine informaţi de la faţa locului”.

Prietenii sionişti ai Verei puteau cere formarea unei Brigăzi Evreieşti susţinute de britanici, dar singurul promotor proeminent era Churchill, iar el era încă ridiculizat la Londra de cei aflaţi la putere. O Brigadă Evreiască rămînea un vis. Gubby şi Stephenson credeau că ea avea să devină realitate în timp. Deocamdată, lipsa gîndirii anticipative a conducătorilor care se ocupau de apărare era examinată în acea celulă minusculă de rebeli ai armatei numită Secţiunea D. Aceştia l-au chemat pe Gubby, care mai tîrziu a descris modul în care a fost salvat de la citirea nesfîrşită a tratatelor sovietice plictisitoare la biroul său de la Ministerul de Război.

 

O mînă rece m-a luat pur şi simplu de ceafă, iar o voce a spus: „Ce faci astăzi la prînz?”. M-am întors repede – era Jo Holland. I-am răspuns că mergeam la cursele regimentului meu... Mi s-a spus că, în schimb, aveam să iau prînzul cu Jo... Ne-am retras la Hotelul St. Ermin, unde am întîlnit-o pe adevărata mea gazdă, şeful acestei Secţiuni D, care cu siguranţă nu făcea parte din regiment³.

 

Secţiunea D de la Distrugere, aşa cum era cunoscută în rîndul cîtorva oameni, era în poziţia de a evalua ideile prietenilor civili ai Verei care gîndeau ca ea. Aceştia făcuseră propuneri la Marks & Spencer pentru o viitoare Brigadă Evreiască. Personajul istoric preferat al lui Simon Marks era regele Alfred, care se luptase cu fermitate pentru o identitate naţională. „Sînt mîndru că sînt britanic”, i-a spus Simon Verei, „dar laşii nazişti i-au distrus pe evreii curajoşi care au luptat pentru Germania cu miile în timpul Marelui Război. Avem nevoie de un guvern care să vorbească în numele nostru”. Simon a aranjat, prin intermediul Fondului Central pentru Evreii Germani, instruirea tinerilor evrei germani la o tabără din Kent. Edmund de Rothschild, ofiţer în rezervă din Bucks Yeomanry, avea să-i pregătească pentru singura ramură din forţele armate britanice care recruta din rîndul „străinilor”, Corpul Geniştilor.

Pe 12 martie 1938, trupele germane au intrat în Austria, întîmpinate de civili despre care se spune că primiseră cu bucurie Anschluss-ul, „reunificarea popoarelor germanice”. Hitler a mers cu maşina în locurile natale din Linz pentru a sărbători „îndeplinirea misiunii mele de a reda dragul meu ţinut natal Reich-ului german”. O cantitate imensă de resurse industriale şi naturale foarte utile a ajuns la îndemîna lui, împreună cu nouă milioane de austrieci; armata lor a devenit parte a Wermacht-ului, forţele armate germane, iar unele unităţi au fost trimise imediat în Germania. Sediile sioniste din Viena au fost atacate de nazişti. Persecutarea evreilor începuse. Austria era acum o provincie din Noua Ordine. Marea Britanie a acceptat Anschluss-ul ca pe un fapt împlinit. Fostul prim-ministru liberal, David Lloyd George, una dintre cele mai remarcabile persoane din politica secolului XX, a spus Parlamentului că Hitler era „un mare om”. Un observator a scris: „Poate că Lloyd George nu spune neapărat o minciună, dar te va face să crezi ceea ce el consideră că te va determina să faci ce vrea el”. Îşi folosea farmecul galez pentru a-i convinge pe ceilalţi, cum ar fi liderul Partidului Laburist George Lansbury, că Hitler ar face orice este nevoie ca să evite războiul. Translatorul lui Hitler, Paul Schmidt, a spus ulterior că lordul Londonderry, fostul ministru al Aviaţiei, era printre cei mulţi care au fost stimulaţi de talentul oratoric al lui Lloyd George să aibă încredere în „curtarea de către Führer a timidei Mari Britanii”. Ambasadorul german la Washington a trimis la Berlin o telegramă: „A fost uimitor că Congresul nu a luat nici o poziţie faţă de acţiunea germană”⁴.

„Teama a paralizat democraţiile”, a spus Vera mai tîrziu. „Şi tot mai mulţi ofiţeri activi britanici s-au revoltat împotriva inacţiunii Londrei”, şi-a amintit ea. „Freddie Winterbotham avea titlul de «şef al seviciilor de informaţii ale aviaţiei», dar era o acţiune întreprinsă de un singur om. El fusese tăietor de lemne în patria lui Stephenson, Canada. Acţionînd singur, s-a alăturat Companiei Aeronautice pentru Cerecetare şi Vînzări cu sediul în Paris, într-un parteneriat cu rebelii din serviciile secrete franceze. În lipsa autorităţii, forţele aeriene franceze foto-cartografiau taberele militare germane. Winterbotham şi un pilot şi om de afaceri australian, Sidney Cotton, făceau zboruri regulate la Berlin pentru a exploata camaraderia piloţilor care fuseseră inamici în Marele Război, culegînd astfel informaţii despre noua Luftwaffe. Cotton avea propriul avion Lockheed cu două motoare, pe care erau montate aparate de fotografiat Leica ascunse în aripi pentru a fotografia taberele germane. Winterbotham pretindea că e pronazist pentru a fi primit în audienţe private la Hitler, care îi spunea: «Singura speranţă pentru o lume ordonată este ca aceasta să fie condusă de trei superputeri – Imperiul Britanic, Americile cele Mari şi noul Reich German»”.

Cînd Winterbotham a raportat la Londra că Hitler credea că Noua lui Ordine era susţinută de regaliştii englezi, pilotului i s-a spus să păstreze tăcerea. A fost pus să rostească jurămîntul care îl împuterniceşte pe directorul Ministerului Public să acţioneze împotriva celor care încalcă Legea Secretelor de Stat. „Sînt doar un om de rînd, un tip obişnuit”, i-a spus el Verei. „Între Coroană şi omul de rînd, unde este trădarea?”

 

1*. Haganah – organizaţie paramilitară evreiască din protectoratul britanic de la acel moment din Palestina (n. tr.).