6
„Anglia izolată”
Vera s-a aventurat prin Europa, în regiuni în care oamenii obişnuiţi s-ar fi putut ridica împotriva opresiunii. Era evident că Hitler trebuia să lanseze noile lui avioane de sprijin aerian pentru armată împotriva Poloniei, înainte ca forţelor aeriene poloneze slab echipate să le fie livrate avioanele de vînătoare RAF Hawker Hurricane. Livrarea pe mare avea să fie întîrziată luni de zile, în timp ce trezoreria britanică dezbătea dacă ea sau polonezii ar fi trebuit să achite costurile de transport. Stringbag a zburat în operaţiuni false de plasare de mine în Marea Baltică, anticipînd folosirea porturilor poloneze de către navele de război germane, dacă izbucnea războiul. Vera trebuia să decidă unde să concentreze trupele de gherilă, utilizînd resursele locale, de vreme ce zgîrcitul Whitehall suferea de ceea ce jurnalistul şi istoricul Paul Johnson a numit fără menajamente „pur şi simplu, clasica frică; chiar un acces de laşitate”1.
Freddie Winterbotham a relatat că Polonia avea o versiune militară a unui „mecanism de scriere secretă” german. Gubby cunoştea un englez care locuia în Polonia, generalul Adrian Carton de Wiart, care îşi pierduse un braţ şi un ochi în Marele Război şi care cîştigase cea mai înaltă medalie pentru bravură, Victoria Cross. Gubby a luat în considerare o misiune secretă pentru o întîlnire cu generalul cu un ochi. Vera ştia cum să treacă graniţa dinspre România, o rută care era puţin probabil să atragă atenţia germanilor. Misiunea prevedea şi grupuri de rezistenţă care trebuiau să rămînă în urmă şi să caute un exemplar al „maşinii de scriere secretă” care avea să devină Enigma, cea care i-a pus la încercare pe spărgătorii de coduri ULTRA în timpul războiului2.
Gubby a evitat SIS. Nu putea risca să fie identificat cu mitologia ticluită într-o carte nazistă de largă circulaţie, Serviciul Secret: Cea mai întunecată putere a Angliei. Aceasta pretindea că dezvăluie „secrete de afaceri ale centrului crimei din Londra”. Scopul cărţii era să creeze suspiciune reciprocă în rîndul civililor, încurajîndu-i şi mai mult să se denunţe unul pe celălalt la Gestapo.
Polonia încorporase primul dintre „ţinuturile pierdute” ale lui Hitler după discuţiile de pace de la Versailles din 1919. Hitler spunea că pierderile nu fuseseră în van dacă evreii erau forţaţi să intre în camerele de gazare.
Vera nu ar fi putut să discute niciodată despre astfel de preocupări cu clica din Mayfair, care era în general cinică şi de spiritualitate crudă, ironizîndu-i pe evrei şi pe regi deopotrivă. Existau şi cei care dispreţuiau acest comportament. Unul dintre ei era contele de Cardigan, al cărui strămoş condusese cavaleria în tragica Şarjă a Cavaleriei Uşoare şi care se spune că gemuse: „Ei bine, iată cum piere ultimul Cardigan”, cînd văzuse dezastrul care îi aştepta. „Desigur, se înşela”, i-a spus actualul conte Verei. „Căci iată-mă.” Contele respingea snobismul şi a spus: „Imperiul Britanic merge în jos, dar prea mulţi administratori coloniali încă pun semnul egalităţii între Burke’s Colonial Gentry1* şi Burke’s Peerage and Landed Gentry2*”. Considera titlul mîzgălit adesea pe panourile vînzătorilor de ziare o metaforă pentru caracterul insular al ţării: CEAŢĂ PE CANAL – CONTINENTUL IZOLAT. „Nu ne trece niciodată prin minte că Anglia e cea care este izolată”, a spus Cardigan, însemnînd o ceaţă politică ce masca evenimentele europene. Era interesat să improvizeze o rezistenţă antinazistă şi i-a amintit Verei că, în alte războaie, cei care reuşeau să evadeze aduseseră adesea informaţii utile despre foştii lor temniceri. Cardigan avea să devină el însuşi un evadat. Înţelegea definiţia operaţiunilor subversive ca însemnînd să te apropii suficient de inamic pentru a folosi arme improvizate. A ţinut notiţe ca prizonier al germanilor, publicate după război cu titlul I Walked Alone3.
Generalul-maior Alan Brooke, ulterior feldmareşal viconte Alanbrooke, avea să ajute la dobîndirea armelor pentru „ucigaşii tăcuţi” atît de necesare operaţiunilor subversive. Gubby, care fusese ofiţerul lui personal de stat-major, i-a spus Verei că „Brookie” bîntuia un anticariat, ulterior făcut celebru de Helene Hanff din New York, în cartea ei 84, Charing Cross Road. Brookie era un ornitolog devotat care căuta cărţi la mîna a doua pe acest subiect. Vera l-a prins între rafturi. Fiind un bărbat modest, a fost intrigat de familiaritatea ei cu detalii ezoterice despre viaţa păsărilor din Transilvania. S-au întîlnit mai tîrziu la ceainării din apropiere, unde el i-a pus întrebări despre România. El voia ca Churchill să ajungă la putere, dar spunea de asemenea făţiş şi deschis că, atunci cînd dorinţa urma să i se îndeplinească, el avea să îl critice drept despot războinic care propunea îndărătnic o acţiune imposibilă. Churchill a mormăit mai tîrziu: „Probabil că Brookie mă urăşte”. Generalul a comentat: „Nu îl urăsc, îl iubesc; dar cînd va veni ziua în care eu să-i spun că are dreptate cînd de fapt cred că greşeşte, atunci va fi timpul ca el să se descotorosească de mine”.
Printr-o coincidenţă extraordinară, anticariatul din Charing Cross Road îl avea ca proprietar pe un anume Benjamin Marks, care inventase un cod simplu pe care îl schiţase pe forzaţ, pentru a le da vînzătorilor posibilitatea de a obţine cel mai mic preţ acceptabil în negocierile cu cumpărătorii. Fiul său, Leo, spărsese codul tatălui său la vîrsta de zece ani şi avea să devină un tînăr criptograf-şef devotat Verei în operaţiunile speciale. Era un geniu cu faţă de copil, respins iniţial de centrul supersecret Bletchley al spărgătorilor de coduri ULTRA pentru că era evreu.
Gubby îl ştia pe Edmund de Rothschild, cunoştinţa Verei, drept ofiţer de rezervă în Bucks Yeomanry. Una dintre sarcinile lui Gubby era să instruiască soldaţi cu program redus din cadrul Artileriei Engleze de Est. Anglia de Est nu avea nici o artilerie, iar el trata această însărcinare ca pe un antrenament pentru tactici de apărare internă improvizate împotriva invadatorilor germani. Aceasta îi dădea şansa de a discuta cu Edmund de Rothschild despre viitorul Brigăzii Evreieşti.
De dragul aparenţelor la Ministerul de Război antisemit, Gubby păstra o relaţie distantă cu Fondul Central pentru Evreii Germani. Unul dintre cei cinci preşedinţi comuni ai fondului era marchizul de Reading, fiul unui fost vicerege al Indiei. Altul era Nahum Sokolow, preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale. Sionismul îi alarma pe monarhi, care se foloseau de consilieri financiari evrei, dar care îi abandonau dacă aceştia puteau să provoace un scandal public. La banca N.M. Rothschild, într-o Cameră de Arbitraj erau expuse portretele numeroşilor monarhi pe care îi subvenţionase. Unul dintre cei care au făcut un împrumut neaşteptat era regele Prusiei. Un alt portret, cel al Împărătesei Tuturor Rusiilor, atîrna acolo deoarece ţarul refuzase ca portretul lui să fie expus într-o bancă evreiască.
Vera a continuat să citească în bibliotecile de ziare londoneze despre anii anteriori. Anglia încă era în multe privinţe un mister. A descoperit, în cronicile recente, motive pentru ezitarea iniţială din rîndul evreilor de aici de a înţelege pericolele care se coceau în Germania. În 1935, pînă şi Churchill păruse la un moment dat şovăielnic. Regele George al V-lea domnea încă şi nu îşi exprima nici o îngrijorare. Existau pe atunci şase cotidiene importante şi două ziare de seară, ale căror proprietari urmau linia Coroanei. Churchill a scris în Daily Express: „Istoria abundă în exemple de oameni care au ajuns la putere folosind metode aspre, sumbre şi chiar înspăimîntătoare, dar care, cu toate acestea, atunci cînd viaţa lor este privită în ansamblu, au fost consideraţi figuri marcante, ale căror vieţi au îmbogăţit povestea umanităţii. La fel poate să fie şi cu Hitler”4.
Trei ani mai tîrziu, Vera l-a chestionat pe tînărul diplomat Ralph Wigram, care risca acum atît de mult pentru a-l informa pe Churchill despre astfel de puncte de vedere care guvernau Ministerul de Externe. De ce, l-a întrebat Vera, îl portretizase Churchill pe Hitler într-un astfel de mod? Wigram a spus că Churchill regreta asta profund. Încercase să-l vadă pe Hitler aşa cum îl vedeau mulţi germani: un lider care pusese capăt umilinţei lor. În 1935, asta îi înfuriase pe unii funcţionari publici tineri suficient de mult încît să treacă de partea secretarului permanent, înverşunat antigerman, al Ministerului de Externe, Robert Vansittart. O vreme, Vansittart îl considerase pe Churchill la fel de dezechilibrat şi impredictibil pe cît spusese Regele George că era.
„Persecuţia externă la care au fost supuşi germanii după război” a fost oferită drept scuză pentru ascensiunea la putere a lui Hitler de către lordul Lothian, unul dintre arhitecţii Tratatului punitiv de la Versailles şi adversar al reînarmării. Acesta spunea că uciderea evreilor era pur şi simplu „o reacţie la această persecuţie externă”.
Vera a văzut ignorarea sorţii evreilor de către lordul Lothian ca o modalitate de a da satisfacţie casei regale şi celor din Whitehall pentru care era mai uşor să rămînă orbi faţă de apropierea încă unui război mondial. În 1935, Churchill voia să-şi întărească adeziunea la zona politică de centru-stînga prezentîndu-se drept un om rezonabil, sfidînd portretizarea lui de către Lothian ca „partizan al războiului scăldat în whisky”. Churchill şi-a abandonat scurta prefăcătorie. Vera a fost sfătuită să evite orice contacte directe cu Churchill, care ar fi expus-o curiozităţii ofiţerilor de securitate internă. Ea nu a menţionat niciodată pe parcursul vieţii ei ocaziile consemnate de alţii în care a fost consultată ulterior de el5.
La sfîrşitul anilor 1930, Prietenii Noştri Comuni formaseră deja un serviciu secret antinazist conectat oarecum la Secţiunea D şi care lucra cu oameni de afaceri patrioţi, precum Stephenson, care a trimis-o pe Vera în misiuni de culegere de informaţii. Aceşti agenţi neoficiali erau cunoscuţi drept AN: acoperire neoficială. Vera l-a format pe Ward Price, un corespondent extern superior al Daily Mail, care îi intervievase pe Hitler şi pe prietenul lui dictator Mussolini şi scrisese pozitiv despre ambii. În ultima perioadă îşi schimbase vederile şi devenise un AN. Un alt prieten jurnalist al ei, Sefton Delmer, era născut şi educat în Germania şi fusese redactor-şef la biroul Daily Express din Berlin pînă în 1933. La vîrsta de 26 de ani vorbise şi se plimbase deja cu Hitler, iar acum se ocupa de Războiul Civil Spaniol, dar revenea frecvent în Londra. Delmer a aranjat ca Vera să devină „asistentă, un fel de reporter începător”. Asta i-a oferit în continuare acreditare pentru călătoriile externe. Geniul lui Delmer a strălucit mai tîrziu la orwellianul Centru al Diversiunii din Londra din timpul războiului.
În lumea presei de pe Fleet Street, corespondenţii se strîngeau în baruri cînd făceau pauze de la corespondenţele externe. Vera a legat o prietenie strînsă cu George Millar, care considera că munca la ziar satisfăcea doar parţial dependenţa lui de pericol. Geoffrey Cox (ulterior făcut cavaler), corespondent din Paris pentru Daily Express, era un neozeelandez dur. „Problema e”, i-a spus el într-o seară, „că majoritatea englezilor sînt de acord cu regele George: ţările străine sînt absolut groaznice!”.
În cele din urmă, Vera avea să pună la lucru toate aceste talente. Erau oameni de lume educaţi în şcoala vieţii, după cum i-a caracterizat ulterior Ian Fleming. „Au învăţat părţile problematice deoarece nu erau legaţi de un birou.”6
Cox şi Vera discutau pînă la ora închiderii la Wig and Pen, îşi amintea el, „după care ea urma o rută bine stabilită, autobuzul numărul 11 de-a lungul Strand-ului, spre adormitul Whitehall, pe lîngă gara Victoria, Sloane Square şi King’s Road, spre un apartament de la subsol de pe Cheyne Walk, închiriat pentru a întări statutul de femeie tînără care încerca să-şi cîştige singură existenţa”7.
Cox credea că, dacă era ocupată de germani, Franţa era cel mai promiţător teren pentru operaţiuni în spatele liniilor inamice. Era aproape de Anglia, unde locuitorii de pe coastă puteau să audă bubuitul tunurilor germane, care îi anunţase prima oară de izbucnirea războiului din 1914-1918. Cox deplîngea reticenţa Franţei să accepte că Hitler era o ameninţare serioasă, dar spunea că ea era rezultatul traumei suferite după emascularea ţării în război: o zecime din întreaga populaţie masculină a fost ucisă, aproape la fel de mulţi francezi au devenit invalizi pe viaţă, 673.000 de ţărani au fost măcelăriţi şi încă jumătate de milion răniţi. Franţa era eclipsată de blocul german solid, care producea mult mai mult decît dublul numărului de soldaţi bărbaţi francezi în fiecare an, care se acumulau îndîrjiţi şi fioroşi. Femeile răzbunătoare ale Franţei erau cele care aveau să completeze golurile din armatele din Rezistenţă.
Parisul era locul în care SIS-ul britanic ţinea cel mai mare contingent al său din străinătate. Prin intermediul Prietenilor Comuni, Vera a cunoscut ofiţeri din serviciile secrete franceze, Deuxième Bureau şi Service de Renseignements, care spuneau că nu se făcea nimic pentru controlarea Germaniei naziste. Franţa era presată de Londra să-şi reducă armata la jumătate, deoarece armatele mari l-ar fi provocat pe Hitler să recurgă la represalii! Această absurditate l-a făcut pe un francez să se înece cu aperitivul său. Cox avea un informator în Biroul pentru Cifruri din Berlin care spusese că singurul lucru care l-ar fi oprit pe Hitler ar fi fost certitudinea unor armate mari care să i se opună.
În 1938, Vera ştia că serviciile secrete franceze obţinuseră deja fotografii cu maşina criptografică a Biroului pentru Cifruri din Berlin. Francezii îl citau pe şeful secţiei SIS din Paris, „Biffy” Dunderdale, care spusese că criptografii britanici considerau că e o pierdere de timp să încerce să soluţioneze enigma.
Întorcîndu-se în Londra de la Paris în octombrie 1938, Vera simţea că are o perspectivă proaspătă asupra diferendelor istorice anglo-franceze. Ghilotinele Revoluţiei Franceze îi înlăturaseră pe regi. O Declaraţie de Abdicare îl înlăturase pe Regele Edward al VIII-lea pe 10 decembrie 1936: „Eu, Edward al Optulea al Marii Britanii, Irlandei şi Dominioanelor Britanice de dincolo de mări, Rege, Împărat al Indiei, declar prin aceasta decizia mea irevocabilă de a renunţa la Tron”. În loc să-şi piardă capul din cauza contestatarilor, regele a renunţat la coroană şi la imperiu pentru a continua să trăiască împreună cu amanta lui americană, Wallis Simpson.
Iona von Ustinov i-a spus Verei despre temerea de la ambasada germană din cauza faptului că fostul rege preluase titlul de duce de Windsor. Casa de Windsor fusese cîndva Casa de Saxa-Cobug-Gotha, care îşi schimbase numele german pentru a evita antipatia publică în timpul războiului din 1914-1918. Cît timp avea să mai treacă pînă cînd foştii supuşi ai ducelui aveau să se îngrijoreze din cauza relaţiilor cu Germania? Americanca lady Emerald Cunard, care îl cinstea pe Ribbentrop la petrecerile ei ca pe un nazist în carne şi oase, i-o prezentase pe Wallis Simpson lui Edward. Cînd a aflat că nu avea să facă parte niciodată din casa regală, doamna Simpson se mutase în Franţa, împreună cu fostul rege. Îl vedea Wallis Simpson pe Hitler drept calea de întoarcere la regalitate pentru soţul ei? Îşi crease o imagine publică din faptul că era impresionată de fiecare dată cînd era cu Hitler. Ducele de Windsor nu făcuse nici un secret, pe cînd era rege, din faptul că era de acord cu acţiunile Führer-ului. Îi scrisese lui Hitler scrisori compromiţătoare care, după al Doilea Război Mondial, fuseseră scoase pe furiş din zona americană a Germaniei de doi agenţi britanici. Familia regală se temea că scrisorile, ascunse şi nedescoperite pînă atunci de forţele de ocupaţie americane, puteau cădea în cele din urmă în mîinile editorilor americani. Agenţii au fost răsplătiţi cu gradul de cavaler. Unul dintre ei, sir Anthony Blunt, a obţinut postul de supraveghetor al tablourilor reginei, pînă cînd nu a mai putut fi ascuns îndelungatul lui trecut de spion al Moscovei. Un trădător împiedicase dezvăluirea în Marea Britanie a legăturilor dintre un fost rege şi nazişti, dar îi transmisese aceste date lui Stalin.
Trădarea lui Blunt nu era necesară. Ambasadorul von der Schulenburg i-a scris Verei din Moscova, la sfîrşitul anului 1938, că Stalin ştia despre afecţiunea casei regale britanice faţă de nazişti. Contele scria că forţele armate ale Uniunii Sovietice erau dezorganizate, conducerea lor era epurată, iar evreii fuseseră excluşi din funcţiile publice. În Berlin, Ribbentrop şi-a realizat ambiţia de a deveni ministru de Externe. De-a lungul anilor, Ribbentrop îşi făcuse prieteni influenţi, precum lordul Rothermere, proprietarul lui Daily Mail. O scrisoare prietenoasă din partea lui Hitler către baronul de presă a apărut la lumină abia pe 10 mai 2001, cînd rivalul Daily Express a publicat-o împreună cu un reportaj care îl ataca pe Rothermere sub titlul „Credea că Hitler adoptă politica potrivită pentru Marea Britanie”. Daily Express a republicat scrisoarea pentru a-şi discredita concurentul, în timpul războaielor crîncene ale tirajelor din secolul XXI.
În timpul acestor luni de dinaintea invadării Poloniei de către Germania, care a marcat începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Ribbentrop şi acoliţii lui fuseseră ocupaţi să cumpere serviciile unor jurnalişti britanici. Unul dintre ei, un jurnalist altfel obscur şi autor închipuit, James Murphy, a tradus Mein Kampf în engleză şi a fost recompensat cu o slujbă în Ministerul nazist al Propagandei de la Berlin. Un scriitor bine-cunoscut, Gordon Bolitho, a contestat relatările conform cărora evreii germani erau lipsiţi de toate drepturile lor. „Motivul pentru care îi auzim mai întîi pe evrei este acela că ei se lamentează mai tare”, a scris el. Istoricul Nesta Webster a declarat că bolşevismul era creaţia evreilor. Revista Aeroplane, „evanghelia” aviaţiei citită avid de piloţii militari, a publicat o teorie total în afara preocupărilor ei profesionale normale, care pretindea că evreii exercitau o influenţă comunistă asupra minerilor galezi! Arnold Lee de la Liga Fascistă Imperialistă, veteran de război şi chirurg al armatei britanice, a susţinut că cea mai eficientă soluţie pentru problema evreiască erau camerele de gazare. Toate acestea emanau nu din Germania nazistă, ci chiar din Anglia!
Aceste atacuri au întărit în rîndurile luptătorilor evrei clandestini din Palestina părerea că Anglia era inamicul lor. Englezii erau învăluiţi în ceaţă şi izolaţi de realitate în modalităţi mai tulburătoare decît titlurile ziarelor. Aceste voci antisemite stridente şi stranii nu vorbeau în numele majorităţii, dar Vera fusese avertizată că un şef al securităţii interne îi asocia deja pe evrei cu uneltirile comuniste împotriva Angliei. Ea era cunoscută doar ca Vera Atkins de cei mai mulţi, dar era timpul să se asigure că se debarasase complet de orice urmă a rădăcinilor ei evreieşti. Asta punea asupra ei o povară emoţională foarte grea, dar avea să se elibereze pentru a servi ambele cauze în care credea: moştenirea ei evreiască şi această ţară hazlie ai cărei oameni aveau să moară, pînă la urmă, pentru libertatea credinţelor.