Ash se trezi în New York, la o oră nefirească, întrucât schimbarea de fus orar de la un continent la altul și înapoi îi dăduse complet peste cap ritmul circadian.
Întunericul, liniștea relativă îi sugerară că nu avea să-i placă ora indicată de ceas.
Avusese dreptate în ambele privințe, decise el când își luă ceasul de pe noptieră și miji ochii spre cadranul luminos. Patru treizeci și cinci era o oră nefirească și nu-i plăcea deloc.
Poate că ar fi găsit o manieră agreabilă de a profita de acea oră nefirească, dar se părea că Lila era nu doar trează, ci și pusă deja pe treabă.
Nu-i fusese prea greu să o convingă de faptul că a rămâne în mansarda lui era o idee mai bună decât să se înghesuie cu Julie și Luke ori să se cazeze la un hotel până la următorul client.
O pusese sub tensiune, spunându-i că o iubea, că intenționa să se angajeze pe termen lung. Însă nu îl deranja acest lucru. Prefera să dea cărțile pe față de fiecare dată când era posibil. Iar ea trebuia să se obișnuiască.
Înțelegea cu deplină claritate că felul în care dăduse cărțile pe față, apoi lăsase lucrurile în pace o dăduse pe Lila peste cap. Nici asta nu-l deranja. Constatase că exact aceeași tehnică, aplicată nenumăraților membri ai familiei lui, dăduse de regulă rezultate satisfăcătoare. Nu intenționa să insiste prea mult, prea repede. Când urmăreai un scop, unul care să merite să fie atins, era nevoie de anumite… strategii și tactici. Teoria era valabilă și pentru o femeie, o femeie care chiar merita.
Trebuia să-și planifice strategia, dar cel mai important lucru în momentul de față era să o țină la adăpost. Pentru a o ține la adăpost, trebuia să-i oprească pe Jai Maddok și pe Nicholas Vasin.
Cheia acestui obiectiv era ascunsă în vechile grajduri din complexul familiei.
Cum somnul nu mai era o opțiune, avea nevoie de două lucruri. Să o găsească pe Lila și să facă rost de niște cafea.
Pe când cobora scările, auzi muzică. Nu, pe cineva cântând, își dădu el seama. Lila cântând… „Mișcă-te, mișcă-te“? „Cățeluși?“ Derutat, se opri pentru o clipă, trecându-și mâinile peste față.
Ploaie și vânt și… „Rawhide“5, își spuse. Lila era în bucătăria lui, în toiul nopții, și cânta „Rawhide“ cu o voce admirabilă.
De ce ar fi cântat cineva despre turmele de vite la patru jumătate dimineața?
Intră în bucătărie exact când Lila le îndemna să se miște, scoțându-le pe poartă. Era așezată pe blatul de marmură, purtând un halat scurt, cu imprimeu vesel, ce i se ridica mult pe coapse. Picioarele ei goale se legănau în ritmul cântecului. Unghiile de la picioare îi erau lăcuite într-o nuanță de albastru tropical, iar părul și-l prinsese sus într-un coc ciufulit.
Chiar și fără cafea, Ash se gândi că ar fi fost absolut fericit să o găsească exact așa în fiecare dimineață, pentru tot restul vieții.
— Ce faci?
Ea tresări ușor și lăsă jos unealta multifuncțională pe care o ținea în mână.
— Am să-ți cumpăr o zgardă cu clopoțel. Am avut un vis ciudat în care tatăl meu, în uniformă, insista că trebuie să învăț să pescuiesc la muscă, așa că stăteam până la genunchi într-un pârâu năvalnic, iar peștii… Flutură brațele în sus și în jos pentru a imita peștii care săreau. Dar erau pești din desene animate, ceea ce a făcut visul și mai ciudat. Unul dintre ei fuma un trabuc.
— Poftim? rosti Ash neîncrezător.
— Asta am spus și eu. Tatăl meu obișnuia să se uite la westernuri vechi pe un canal dedicat subiectului. Acum am piesa „Rawhide“ zbârnâindu-mi în minte, fiindcă trebuia să învăț să pescuiesc la muscă. Ajută-mă.
— M-am prins că e „Rawhide“. Cu visul e mai greu. Ce faci cu scula aia la o asemenea oră?
— Câteva dintre ușile de la dulapuri au puțin joc, și asta mă scoate din minți. Voiam doar să le strâng. Iar ușa de la cămară scârțâie puțin – sau scârțâia. Nu am găsit nici un tub de WD-406 în debaraua ta, așa că am fost nevoită să-l folosesc pe al meu. Nu poți trăi în lume fără WD-40, Ash. Și bandă adezivă. Plus lipici universal.
— Am să-mi notez undeva.
— Serios. Odată le-am scris producătorilor de WD-40 pentru a le mulțumi că au scos pe piață și o versiune miniaturală, potrivită pentru călătorii. Eu port mereu în poșetă un astfel de tub, pentru că nu se știe niciodată.
Ash își sprijini mâinile pe blat, de o parte și de cealaltă a șoldurilor ei.
— E patru jumătate dimineața!
— Nu puteam să mai dorm – din cauza orologiului intern dat peste cap și a peștilor de desene animate fumători de trabuc. Și nu pot nici să lucrez, fiindcă am creierul în ceață. Prin urmare, am făcut câteva mici reparații prin casă. Le putem considera echivalentul unei chirii.
— Nu e cazul să-mi plătești chirie.
— Eu simt nevoia. Mă face să mă simt mai împăcată. Fac asta și cu Julie.
— Bine, spuse el luând-o în brațe și punând-o jos.
— Nu terminasem încă.
— Îmi blochezi accesul la cafea.
— A! Eu am băut două căni una după alta. O idee proastă, iar acum sunt cam agitată.
— Serios? Ash verifică nivelul cafelei și văzu că Lila reumpluse compartimentul. Nu am observat.
— Chiar și un creier în ceață recunoaște sarcasmul. Te-ai gândit vreodată să-ți zugrăvești sala de baie de la parter? Mă gândeam la toate acele clădiri superbe de la Florența. Există o tehnică de zugrăvire a pereților falși astfel încât să pară vechi. Ar fi grozavă ca fundal pentru diverse lucrări de artă. Cred că aș putea să o fac eu, și dacă încep cu sala de baie, va fi doar un spațiu restrâns în caz că dau greș.
Ash continuă s-o privească uimit în timp ce mașinăria măcina boabele de cafea. De la „Rawhide“ la WD-40 și zugrăvirea băilor.
De ce dura atât de mult preparatul cafelei?
— Poftim? E toiul nopții, iar tu te gândești să zugrăvești baia? De ce?
— Fiindcă în esență mi-am terminat cartea, mai am aproape două săptămâni până la următorul client și am băut două căni de cafea. Dacă nu îmi găsesc ceva care să mă țină ocupată, mă sui pe pereți.
— Nu crezi că încercarea de a dejuca planurile unei asasine profesioniste și ale angajatorului ei țicnit îți va da suficient de lucru?
— Câtă vreme sunt ocupată, accept mai ușor faptul că am cunoscut o asasină atât de îndeaproape încât i-am trântit un pumn în față. E doar a doua oară în viața mea când îi trântesc cuiva un pumn în față.
— Când s-a întâmplat prima dată?
— Ei, cu Trent Vance. Aveam amândoi treisprezece ani, iar eu credeam că îmi place de el, până m-a împins cu spatele într-un copac și m-a pipăit pe sâni. Nu prea aveam sâni pe atunci, dar el tot a încercat… explică ea ridicându-și mâinile cu palmele făcute căuș. Așa că i-am dat un pumn.
Ash își lăsă mintea încă nestimulată de cofeină să absoarbă imaginea.
— În ambele cazuri, pumnul trântit în față a fost complet justificat.
— Tu poți să spui asta, fiindcă ai împărțit și tu pumni la vremea ta. Sunt de acord însă. Oricum, dacă am ceva care să mă țină ocupată, pot să mă gândesc limpede la ce am putea să facem, ce ar trebui să facem și ce nu.
— Și zugrăvirea băii ar realiza toate astea?
— E posibil.
— Dă-i bătaie.
Ash dădu pe gât cafeaua, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru ea.
— Serios?
— Tu ai s-o vezi sau ai s-o folosești la fel de mult – sau poate chiar mai mult – ca mine, având în vedere că vei locui aici în intervalele dintre clienți.
— Nu am spus niciodată că voi…
— Joacă-te cu baia, o întrerupse el. Și vom vedea amândoi ce părere avem despre asta.
— Și între timp?
— Între timp, cum poliția nu ne-a mai oferit nimic nou, am de gând să-l contactez pe Vasin direct.
— Direct? Cum?
— Dacă tot e să purtăm o conversație serioasă, vreau și mâncare serioasă.
Deschise frigiderul și se holbă la conținutul foarte limitat, după care deschise congelatorul.
— Am gofre congelate.
— Accept. Vasin trăiește complet izolat și nici măcar nu putem fi siguri unde se află. Dacă e în Luxemburg? Tu ai să-mi spui că putem să sărim pur și simplu în convenabilul tău avion privat și să zburăm la Luxemburg. Nu am să mă obișnuiesc prea curând cu asta.
— Nu e al meu, ci al familiei.
— Nici cu asta. Cu o avere ca a lui, probabil că e protejat de tot felul de ziduri. Metaforic vorbind.
— Zidurile metaforice constau din oameni – avocați, contabili, gărzi de corp. Există oameni care îi fac curățenie în casă, îi gătesc mâncarea. Are doctori. Colecționează lucrări de artă, deci niște experți pe care se bizuie. Are o mulțime de angajați.
— Inclusiv propria asasină plătită.
— Inclusiv, confirmă Ash, aruncând două gofre congelate în prăjitorul de pâine. Nu am nevoie decât de o singură persoană pentru început.
Inima Lilei tresări ușor:
— Doar nu te gândești să o folosești pe mercenară?
— Asta e calea cea mai directă. Dar având în vedere că ea e probabil încă în Italia, cred că vom începe cu avocații. Vasin are afaceri în New York, deține proprietăți în New York, deci va avea și avocați în New York.
Scotoci printr-un dulap – cu balamalele proaspăt strânse – și scoase o sticlă de sirop.
— De cât timp stă asta acolo? se interesă Lila cu o privire bănuitoare.
— Nu este în principiu decât sevă de copac, deci ce contează?
Luă gofrele când săriră din prăjitor, puse câte una pe fiecare farfurie, turnă din abundență sirop peste amândouă și îi întinse una.
Lila se încruntă spre gofra necoaptă, înecată într-o baltă de sirop dubios.
— Ai avut întotdeauna bucătari, nu-i așa?
— Da. Pe de altă parte, cunosc oameni de pe Long Island care au bucătari, deci ar putea fi și asta o cale. Îi întinse un cuțit și o furculiță și, rămânând în picioare lângă blatul de marmură, își tăie o bucată din propria gofră. Peste o clipă continuă: Dar avocatul este mai direct. Avocații noștri iau legătura cu avocații lui, îl informează că doresc să discut cu el. Apoi vedem ce se întâmplă mai departe.
— Contactul l-ar lua prin surprindere. S-ar putea să-l irite sau să-l intrige. Poate ambele.
— Ultima variantă e în regulă, decise Ash. Ba e chiar mai bună.
Conștientă că nu putea înghiți gofrele îmbibate în sirop dacă nu avea o băutură alături, Lila deschise frigiderul.
— Ai V8 Fusion! Cel cu gust de mango.
Băutura ei favorită de dimineață, își spuse, scoțând sticla încă nedeschisă și scuturând-o.
Ash era atent la detalii, iar acest lucru i se părea mai romantic decât trandafirii și poeziile.
— Ar trebui să bei și tu. Îți face bine. Cum el se mulțumi să mormăie, Lila puse jos două pahare de suc și reveni la subiectul principal de discuție: Vasin nu va recunoaște că are vreo legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui Oliver. Ar fi nebun să o facă.
— E un om retras care angajează asasini pentru a pune mâna pe obiecte de artă pe care nu le poate arăta nimănui. Cred că am stabilit deja că e nebun.
— Ai dreptate.
— Dar tot ce trebuie este să-mi facă o ofertă pentru ou. Nu putem pretinde că îl avem pe cel de-al doilea, fiindcă știm că e la el. Deci folosim informațiile de care dispunem. Un astfel de ou reprezintă un trofeu enorm, realizarea vieții pentru un colecționar.
— Iar să ai două e ceva cu totul extraordinar. Gofra nu era chiar atât de rea pe cât se temuse, își zise Lila. Dar dacă avea să locuiască acolo oricât de puțin, în mod cert trebuia să preia controlul în materie de cumpărături. La ce te ajută dacă îl determini să-ți facă o ofertă? îl întrebă pe Ash. Nu e nimic ilegal în asta – ai un contract de vânzare-cumpărare, deci e o tranzacție legitimă.
— Am să-l refuz. Am să-i spun foarte clar că nu vreau decât un singur lucru în schimbul oului. Pe Maddok.
— Tipa Asiatică Sexy? De ce ți-ar preda-o? De ce ar accepta ea să fie dată astfel la schimb?
— Să începem cu începutul. Ea e doar o angajată – desigur, una valoroasă, însă nimic mai mult decât atât.
— E o persoană, obiectă Lila. O persoană oribilă, dar o persoană.
— Nu gândești ca un om care ar ucide pentru un ou de aur.
— Ai dreptate. Lăsând deoparte pentru moment propriile sensibilități și coduri morale, încercă să intre în pielea lui Vasin. E doar un mijloc pentru atingerea unui scop, un instrument, conchise în cele din urmă.
— Exact. Și Frederick Capelli lucra pentru el, trebuie să fi primit măcar un comision. Vasin nu a avut scrupule să-l execute.
— În regulă, am să accept că oul valorează pentru el mai mult decât o ființă umană. Dar nu-și poate asuma riscul să o predea, Ash. S-ar întoarce împotriva lui, ar negocia o înțelegere cu poliția, le-ar spune tot de la cap la coadă. Cel puțin, asta ar fi o posibilitate demnă de luat în calcul.
Fiindcă era la îndemână, Ash gustă sucul și îl găsi surprinzător de bun.
— Nu mă interesează să o dau pe mâna polițiștilor, să-i ofer ocazia să ajungă la o înțelegere cu ei. De ce mi-aș asuma riscul ca ea să obțină imunitate sau să fie înscrisă în programul de protecție a martorilor?
— Ei bine, ce altceva ai putea să faci?
— Vreau răzbunare, vreau ca ea să plătească dracului odată, se răsti el punând jos paharul cu o bufnitură. Am s-o fac să plătească dracului odată. Cățeaua aia mi-a ucis fratele. A vărsat sângele familiei mele, acum vreau eu să i-l vărs pe al ei.
— Nu cumva vrei să spui… nu poți, îngăimă Lila, scuturată de un fior. Nu ai face-o.
— Pentru o clipă ai crezut că aș putea să o fac. Ash gesticulă cu furculița și mai luă o bucată de gofră îmbibată în sirop, adăugând: Tu, care mă cunoști cu mult mai bine decât m-ar putea cunoaște el, aproape m-ai crezut. El o să mă creadă. O să mă creadă, fiindcă o parte din mine vorbește serios.
— Chiar dacă te-ar crede, și chiar dacă ar spune „Hei, hai să batem palma“, Maddok nu s-ar lăsa prinsă. A ucis doi agenți profesioniști când s-au apropiat prea mult de ea.
— Asta îl privește. Dacă vrei oul, dă-o pe mâna mea pe cățeaua care l-a ucis pe fratele meu. Este singurul lucru pe care îl vreau. Altfel am să-l distrug.
— Nu te-ar crede niciodată în stare să faci așa ceva.
— Ba aș fi în stare, pe toți dracii! Ash se împinse de la tejghea cu atâta violență, încât Lila tresări și se dădu în spate, încordându-se. Individa aia mi-a ucis două rude apropiate. E mânjită cu sângele lor. M-am săturat să fiu hărțuit – de poliție, de el și de ucigașii lui plătiți. Totul din cauza unei jucării frivole pe care un țar mort a comandat-o pentru soția lui răsfățată? Dracu’ s-o ia de treabă! Aici e vorba de familie. Eu nu sunt Oliver și mă doare în paișpe de bani. Nenorocita l-a ucis pe fratele meu, ori o voi ucide, ori pun barosul pe ou.
— În regulă. În regulă. Lila își duse la buze ceașca de cafea cu o mână tremurătoare și luă o înghițitură. Ai fost convingător. M-ai speriat zdravăn.
— Parțial vorbesc serios și în privința asta. Frecându-se la ochi, Ash murmură: Mă doare în paișpe de ou și am încetat să-mi mai pese din clipa în care Jai te-a tăiat.
— O, a fost doar…
— Nu-mi spune că a fost doar o zgârietură. Dă-o dracului și pe asta, Lila. Dacă ar avea ocazia, te-ar ucide cât ai zice pește, o știi prea bine. Nu apăsa butonul ăla când sunt deja furios. Vreau – am nevoie – ca oamenii răspunzători pentru moartea lui Oliver și a lui Vinnie, chiar și pentru cea a femeii pe care nu am întâlnit-o niciodată, să fie pedepsiți. Închiși. Oul contează pentru ceea ce e, pentru ceea ce reprezintă, pentru valoarea lui în lumea artelor. Locul lui e într-un muzeu, și voi avea grijă să ajungă unde îi e locul. Fiindcă Vinnie și-ar fi dorit asta. Dacă ar fi după mine, l-aș strivi într-o clipită. Ochii lui tăioși, intenși, scânteiau ca atunci când o picta. L-aș strivi Lila, fiindcă, pe toți dracii, tu ești mult mai importantă, încheie el.
— Nu știu ce să fac sau să spun, murmură ea, încă sub efectul șocului. Nimeni nu a simțit pentru mine ceea ce simți tu. Nimeni nu m-a făcut să mă simt așa cum mă faci tu.
— Ai putea încerca să accepți.
— Nu am avut niciodată nimic concret în afară de ceea ce am obținut singură. Pur și simplu așa au stat lucrurile. Nu mi-am permis niciodată să mă atașez prea tare de vreun lucru, fiindcă era posibil să fiu nevoită să-l las în urmă. O mare afecțiune aduce și o suferință pe măsură.
— Asta e ceva concret, spuse el luându-i mâna și așezând-o peste inima lui. Asta e a ta.
Lila îi simți inima bătând constant, puternic. Era a ei dacă reușea să o accepte.
— Nu-mi dau seama cum s-a întâmplat.
— M-ai cucerit atunci când mi-ai arătat compasiune, când mi-ai oferit un sprijin, deși nici măcar nu mă cunoșteai. Așa că acum lasă-mă să-ți ofer la rândul meu un punct de sprijin. Pentru a-i demonstra, o trase în brațele lui și rosti: Nu ai să lași nimic în urmă. Tu ai să zugrăvești baia, eu am să-i sun pe avocați. Tu ai să-ți faci treaba ta, eu pe a mea. Și am să aștept până vei fi pregătită să te sprijini pe mine.
Lila închise ochii și se întări sufletește. Avea să primească oferta lui, să-și accepte propriile sentimente. Deocamdată, cel puțin.
Pregătirea sălii de baie, cercetările mai aprofundate legate de tehnică și materiale, discuțiile privind culoarea de bază – și ar fi trebuit să știe că artistul avea să vină cu idei foarte clare în această privință – reușiră să o țină ocupată. Hotărând să-și acorde o zi în plus pentru a îngădui proiectului să se sedimenteze în mintea ei, se apucă să lucreze la definitivarea cărții.
Apoi îngădui acelui proiect să se sedimenteze și, suflecându-și mânecile, se apucă de treabă cu pensula și trafaletul.
Ash își petrecea în atelier cea mai mare parte a timpului. Lila se așteptase să-i ceară să pozeze din nou, dar el nu pomeni nimic. Își imagina că avea destule pe cap discutând cu avocații, încercând să pregătească terenul pentru confruntarea finală cu Vasin.
Nu mai deschisese subiectul. Își imaginase câteva scenarii, dar nici unul dintre ele nu funcționa fără primul pas. Deci Ash avea să pregătească terenul, apoi urma să intervină și ea, să își aducă propria contribuție, gândurile – ca o tușă finală.
Avea oricum destule probleme, cea mai importantă fiind legată de sentimentele lor. Putea să refuze ceea ce i se oferea – nu, mulțumesc, pare grozav, dar...? Voia să o facă? Putea să guste puțin apoi să spună „Mersi, m-am săturat“? Sau putea să se așeze comod și să se înfrupte după pofta inimii?
Dar dacă te așezai comod, nu ajungeai la un moment dat să epuizezi ceea ce ți se oferea? Sau era ceva de genul miracolului cu pâinile și peștii?
— Încetează, își porunci. Încetează odată.
— Dacă te oprești acum, n-o să poată folosi nimeni sala de baie.
Lila aruncă o privire peste umăr. Iată-l acolo, punctul central al gândurilor ei, cu superbul lui păr negru în dezordine, cu fața chipeșă acoperită de barbă din cauza aversiunii lui față de lama de ras și corpul atletic îmbrăcat într-o pereche de blugi – cu o urmă vagă de vopsea cărămizie pe șoldul stâng – și într-un tricou negru.
Arăta ca un artist și, întotdeauna când arăta astfel, îi stârnea toate emoțiile posibile.
Vârându-și degetele mari în buzunarele din față, Ash o studie nedumerit:
— Ce e?
— Mă întrebam de ce bărbații par atât de sexy când sunt nerași, iar femeile care nu acordă atenție fiecărui detaliu arată pur și simplu neîngrijite sau neglijente. Presupun că o să dăm vina pe Eva – oricum e găsită vinovată pentru toate.
— Care Eva?
— Eva a lui Adam. În fine, nu mă opresc din zugrăvit, era vorba doar de niște jocuri mintale la care trebuie să renunț. Nu te încrunta. Gesticulă ușor amenințător cu trafaletul înmuiat în vopsea: Ăsta e doar stratul de grund. Tehnica tencuielii venețiene are mai multe etape. Du-te de aici.
— Exact asta aveam de gând să fac. Trebuie să ies la cumpărături. Ai nevoie de ceva?
— Nu, sunt… Gândindu-se mai bine, își apăsă o mână pe burtă. S-ar putea să-mi fie foame mai târziu. Te tentează să împărțim o pizza calzone? Voi fi gata cu stratul de bază pe când te întorci tu.
— S-ar putea să fiu interesat de o pizza calzone, dar vreau una numai pentru mine.
— Eu nu pot să mănânc una întreagă.
— Eu da.
— Nu contează, ia-mi o jumătate de sendviș. Curcan, cașcaval afumat și mai știu eu ce. Cu de toate – dar doar o jumătate.
— Pot să fac asta.
Se aplecă s-o sărute și aruncă din nou o privire spre peretele pe care îl zugrăvea Lila.
— Înțelegi, nu, ce înseamnă strat de grund?
— Întâmplarea face că da. Înțelegea totodată și ce însemna să lași vopseaua în mâinile unui amator. Era doar o baie, își aminti, și una pe care oricum o folosea rar. Rămâi cu ușa încuiată, nu ieși, stai departe de studioul meu, îi ordonă.
— Dacă trebuie să…
— Nu lipsesc mult, zise el sărutând-o din nou.
— Ieși singur, în pofida indicațiilor tale, îi strigă ea din urmă. Poate ar trebui să aștepți până iau un cuțit de bucătărie și vin să te însoțesc.
Ash îi aruncă o privire peste umăr și zâmbi:
— Nu lipsesc mult.
— „Nu lipsesc mult“, îl maimuțări ea, după care își descărcă nervii mânuind trafaletul cu forță. „Încuie ușa, stai înăuntru. Stai departe de atelier.“ Nici măcar nu mă gândisem să merg acolo până nu mi-a interzis el să o fac.
Ridică privirea spre tavan. L-ar fi învățat minte dacă s-ar fi dus direct acolo, băgându-și nasul peste tot. Însă etica ei profesională se dovedi mai puternică. Trebuia să stea departe de spațiile personale, să respecte granițele.
În plus, voia să termine stratul de grund și să rescrie în minte o scenă din carte. Poate ar fi ieșit mai bine din altă perspectivă.
Se amuză cu trafaletul și pensula gândindu-se că ideea de schimbare a perspectivei nu era deloc rea. Avea să se apuce de treabă imediat după pauza de prânz.
Se dădu în spate și studie pereții. Realizase un galben toscan cald și plăcut, îmbogățit subtil cu câteva note de portocaliu. Acum trebuia să aștepte douăzeci și patru de ore bune înainte să aplice tencuiala – o nuanță mai închisă, spre ocru. Atunci avea să înceapă partea mai interesantă, mai puțin banală, a procesului.
Încă admirându-și opera, își scoase telefonul din buzunar pentru a răspunde la tonul de apel.
— Bună, sunt Lila.
— Ți-a plăcut vacanța în Italia?
Vocea îi îngheță sângele în vene. Detestă să descopere că prima ei reacție era una de frică extremă.
— Mi-a plăcut foarte mult.
Privi înnebunită în jur – la ușă, ferestre – așteptându-se pe jumătate să vadă acea față uluitoare, exotică, prin sticlă.
— Sunt convinsă. Avion privat, hoteluri elegante. Ai pescuit un pește mare și strălucitor, nu-i așa?
Lila își înăbuși tresărirea de furie, izbutind chiar să râdă sardonic.
— Și încă unul atât de arătos. Ție ți-a plăcut vacanța în Italia? Te-am văzut în Piazza della Signoria. Păreai să te grăbești să ajungi într-un loc important. Scurta ezitare a lui Jai Maddok îi spuse că marcase un punct și o ajută să-și potolească bubuitul inimii. Mai calmă acum, își aminti de aplicația de înregistrare a convorbirilor. Punând-o rapid în funcțiune, continuă: Rămân o admiratoare a pantofilor tăi. Mi-am cumpărat mai multe perechi cât am fost acolo.
— Mare păcat că nu te-am văzut.
— Ei bine, erai preocupată. Trebuia să ajungi în diverse locuri, să ucizi un comerciant de artă. Gâtul ei, teribil de uscat, implora apă, însă picioarele păreau să-i fie lipite de sol. Cine crezi că i-a informat pe polițiști, Jai?
Al doilea punct, își spuse. Înspăimântată, da, dar nu neajutorată. Nu proastă.
— Poliția nu mă îngrijorează, biao zi. Și nu te va ajuta. Nu ai să mă vezi data viitoare. Nu ai să vezi nici cuțitul, nu până când nu am să te fac eu să-l simți.
Lila închise ochii și se sprijini slăbită de tocul ușii, dar se forță să adopte un ton curajos:
— Tu și cuțitul tău nu ați făcut cine știe ce ultima dată. Cum ți-e buza? S-a vindecat? Sau ești nevoită să o acoperi cu rujul pe care l-ai furat de la Julie?
— Ai să mă implori să te ucid. Oul Fabergé e doar o comandă, dar tu, bi? Tu vei fi o plăcere.
— Angajatorul tău știe că m-ai contactat, că vorbești prostii? Pun pariu că nu i-ar plăcea.
— De fiecare dată când închizi ochii, vei ști că s-ar putea să mă găsești acolo când îi deschizi din nou. Bucură-te de viață cât încă mai poți, căci viața e scurtă, dar moartea, biao zi, e foarte, foarte lungă. De-abia aștept să-ți arăt cât de lungă. Ciao.
Lila își apăsă telefonul pe inima care-i gonea nebunește. Reuși să se împleticească până în baie, unde se stropi cu apă rece pe fața transpirată, apoi se lăsă pur și simplu să alunece la podea când picioarele îi cedară.
Trebuia să sune la poliție – oricât de puțin ar fi ajutat-o – imediat ce se oprea din tremurat.
Dar se descurcase onorabil, nu-i așa? Câți oameni puteau spune că se descurcaseră onorabil în fața unui asasin profesionist mânat de răzbunare? Darămite să mai fi avut și inspirația de a înregistra întreaga experiență?
Era probabil o listă destul de scurtă.
Iar acum era vorba de o răzbunare personală, una care începuse cu un pumn în față.
— În regulă. Inspiră adânc, expiră, își sprijini capul pe genunchii ridicați la piept. Sunt mai bine. O să sun la poliție și…
Nu, își dădu ea seama. Ash.
Nu îl sunase la Florența și făcuse o greșeală. Atunci se descurcase onorabil, dar nu însemna că trebuia să rămână – în picioare sau așezată – singură.
Își studie mâna pentru a se asigura că nu mai tremura, însă tocmai atunci, soneria de la intrare o făcu să-și scape telefonul pe podea.
Îl culese de pe jos și se ridică în picioare, cu privirea ațintită asupra ușii. Era închisă, desigur – chiar dacă nu trăsese și zăvorul interior după plecarea lui Ash. Ferestrele erau însă vulnerabile.
Primul ei gând fu să se apere. Fără a scăpa ușa din ochi, porni încet spre bucătărie. Într-o bucătărie se găseau arme nenumărate.
Soneria se făcu din nou auzită, iar Lila tresări din nou.
Soneria, își spuse. „Nu ai să mă vezi nici pe mine, nici cuțitul.“ O femeie hotărâtă să ucidă nu suna naibii la ușă.
Era stupid, reflectă ea, pur și simplu stupid să tresară doar fiindcă era cineva la ușă.
— Du-te să vezi cine e, șopti. Du-te până acolo să te lămurești, în loc să tremuri aici ca o piftie.
Își impuse să traverseze încăperea, să deschidă dulapul în care – cu aprobarea lui Ash – mutase monitorul interfonului. Recunoscând persoana care sunase, își spuse că aproape ar fi preferat să o vadă pe asasină.
— La naiba, drace, rahat!
Își apăsă mâinile pe față, luptându-se să-și stăpânească lacrimile de ușurare.
Nu venise nimeni să o ucidă. Poate că vizitatorul ar fi vrut să o știe dispărută de pe fața pământului, dar nu zăcând moartă, într-o baltă de sânge.
Chiar și așa.
Își îndesă mai bine basca de baseball peste părul prins sus. De ce venise tatăl lui Ash tocmai acum? De ce nu putuse aștepta până era Ash acasă – și ea nu?
De ce trebuia să-și facă apariția tocmai acum, când ea era un ghem de nervi și de panică?
Și chiar nu găsise alt moment decât acela când ea purta singura cămașă și singura pereche de pantaloni scurți pe care nu-i aruncase în sacul de cârpe, păstrându-i pentru muncile murdare?
— Rahat, rahat, rahat!
Și-ar fi dorit să poată ignora soneria și vizitatorul, dar nu-și putea permite să fie chiar atât de nepoliticoasă – sau atât de imprudentă încât să prefere să stea singură în loc să aibă companie, oricât ar fi detestat persoana respectivă.
Îndreptându-și umerii, se apropie încet de ușă. „Descurcă-te“, își porunci.
— Domnule Archer! zise, fără a se obosi să mimeze un zâmbet fals. Bunele maniere erau una, ipocrizia era altceva. Îmi cer scuze că mi-a luat atâta timp. Eram cufundată în vopsea.
— Ești pictoriță mai nou?
— Zugrăveam pereți, nu pictam pe pânză. Îmi pare rău, Ash nu e aici. Avea câteva drumuri de făcut. Doriți să intrați, să-l așteptați?
În loc să răspundă, Spence își croi drum înăuntru.
— Să înțeleg că te-ai mutat aici?
— Nu, locuiesc aici până încep munca la următorul client. Pot să vă aduc ceva de băut?
— Locuiești aici, după o călătorie spontană în Italia, insistă el.
— Da, am fost în Italia. Cu mare plăcere vă aduc ceva de băut, sau sunt sigură că vă descurcați prin casă dacă preferați să vă serviți singur. Eu trebuie neapărat să-mi spăl sculele.
— Vreau să știu ce se petrece.
Lila văzu în el ceva din Ash și, în mod bizar, ceva din propriul ei tată.
Era vorba de autoritate. Avea în fața ochilor un bărbat cu autoritate, se folosea de ea și aștepta ca ceilalți să se supună.
Ea nu avea s-o facă.
— Zugrăvesc sala de baie folosind o tehnică de tencuială venețiană.
Nu era prima dată când cineva o privea de sus, dar Spence Archer părea să fie un maestru în această artă.
— Nu face pe proasta.
— Nu fac. Încerc să nu uit că, indiferent ce părere ați avea despre mine, sunteți tatăl lui Ash.
— În calitate de tată al lui, vreau să știu ce se petrece.
— Atunci va trebui să formulați întrebarea mai exact.
— Vreau să știu de ce i-ați făcut o vizită lui Giovanni Bastone. Și, din moment ce ai reușit să te vâri în viața fiului meu, în casa lui atât de repede, vreau să știu cât de departe ai de gând să duci treaba asta.
Capul ei începu să pulseze dureros, un buf-buf-boc constant în tâmple și la baza craniului.
— Prima întrebare ar trebui să i-o puneți lui Ash. Cât despre cea de-a doua, nu sunt obligată să vă răspund. Poate doriți să-l întrebați pe fiul dumneavoastră cât de departe are de gând să o ducă, având în vedere că este vorba de viața lui și de casa lui. Cum sunteți tatăl lui și e evident că nu doriți să mă știți aici, am să plec până când puteți discuta cu Ash.
Luă cheile de rezervă din bolul aflat în același dulap cu monitorul, porni cu pași mari spre ușă și o deschise cu o smucitură.
Se opri însă brusc atunci când îl văzu pe Ash urcând cele câteva trepte de la stradă.