Ora 10:00

Se consideră că un eveniment este hotărâtor atunci când îți dă cu totul peste cap viața. Asta citise Camille Verhoeven, cu câteva luni mai devreme, într-un articol despre „Accelerarea istoriei“. Acest eveniment decisiv, acaparator, neașteptat, capabil să îți electrizeze întregul sistem nervos este perceput imediat printre toate celelalte accidente ale existenței, fiindcă este încărcat cu o energie de o densitate specifică: de îndată ce își face apariția, înțelegi că va avea pentru tine consecințe uriașe, că lucrul întâmplat este ireversibil.

De pildă, cele trei focuri ale puștii cu aer comprimat, trase în direcția femeii pe care o iubești.

Asta o să i se întâmple lui Camille.

Nu contează că în ziua cu pricina o să te duci, ca și el, la înmormântarea celui mai bun prieten și că o să ai senzația că deja ți-a ajuns până peste cap pentru toată ziua. Soarta nu se mulțumește ea cu banalități de felul ăsta, ci e în stare, în pofida așteptărilor, să se manifeste sub forma unui criminal echipat cu un Mossberg 500 de calibru 12, cu țeavă retezată.

Mai rămâne de aflat cum vei reacționa. Aici e problema.

Întrucât gândirea, uluită până peste poate, te face de cele mai multe ori să reacționezi numai din reflex. Spre exemplu, atunci când, înaintea celor trei focuri de armă, femeia pe care o iubești este pur și simplu călcată în picioare, după care observi limpede criminalul apăsându-și patul puștii de umăr, nu înainte de a o fi armat cu zgomot sec.

Fără îndoială, în astfel de momente ies la lumină bărbații de excepție, cei care știu să ia cele mai bune hotărâri în cele mai grele situații.

Dacă însă ești o ființă oarecare, te aperi și tu cum poți. Adesea, în fața unui asemenea seism, ești condamnat la aproximări ori la eroare, atunci când nu ești redus de-a dreptul la neputință.

Când ai adunat destui ani sau când genul acesta de lucruri ți-a mai trecut viața prin furtună, îți închipui că ai ajuns imun. Este și cazul lui Camille. Prima lui soție a fost ucisă — un adevărat cataclism după care i-au trebuit ani și ani să-și revină. Trecut printr-o astfel de încercare, ajungi la convingerea că nimic mai teribil nu te mai poate ajunge.

Ei, în asta constă capcana.

Fiindcă ai coborât garda.

Or, pentru destinul cu ochiul mereu treaz, este cea mai bună clipă pentru a apărea și a te lua pe sus.

Pentru a-ți reaminti infailibila punctualitate a hazardului.

Anne Forestier intră în galeria Monier la puțin timp după ora începerii programului. Coridorul principal este aproape gol, încă mai plutește în aer mirosul cam iritant al detergenților, buticurile se deschid fără grabă, se scot tarabele supraetajate pentru cărți și bijuterii, se aranjează standurile de prezentare.

În galeria construită în secolul al XIX-lea, în partea de jos a bulevardului Champs-Élysées, se vând produse de lux, papetărie, marochinărie, antichități. Edificiul este îmbrăcat în pereți de sticlă și, ridicând privirea, persoana avizată ieșită la plimbare poate descoperi o mulțime de detalii Art déco, faianță, cornișe, mici vitralii. Anne le-ar putea admira și ea dacă ar avea chef, dar, cum recunoaște fără probleme, nu este vreo matinală. La ora asta, înălțimile, amănuntele și tavanele sunt cea mai neînsemnată grijă a ei.

Are nevoie, înainte de orice altceva, de o cafea tare. Foarte tare.

Întrucât, parcă special în această dimineață, Camille a mai lenevit în pat. El care, spre deosebire de ea, chiar este mai degrabă un matinal. Numai că pe Anne n-a prea tras-o inima. Prin urmare, a scăpat cu diplomație de avansurile lui Camille — care are mâinile foarte fierbinți, deci nu este ușor să îi reziști —, a fugit la duș uitând de cafeaua pe care și-o turnase în ceașcă, s-a întors la bucătărie, uscându-și părul, și a dat de cafeaua deja rece, a prins una dintre lentilele de contact la doar câțiva milimetri de marginea chiuvetei…

După care s-a făcut timpul de plecare. Cu burta goală.

Drept care, încă de la sosirea în pasajul Monier, pe la zece și câteva minute, se așază pe terasa micii braserii de la intrare, unde e cea dintâi clientă. Filtrul de cafea încă lucrează, așa că este nevoită să aștepte, uitându-se de mai multe ori la ceas, ceea ce nu înseamnă că se grăbește. E doar din cauza chelnerului, pentru a-l descuraja. Fiindcă respectivul, cum nu are mare lucru de făcut, așteptând să fie gata cafeaua, încearcă să lege o conversație: șterge mesele din jurul ei privind-o pe sub mână și, cu aerul că nimic nu ar pândi-o, se apropie în cercuri concentrice. E un tip înalt, slab, plin de el, un blond cu păr unsuros, de felul celor de care dai adesea prin zonele turistice. Când termină de dat târcoale, se proțăpește în apropiere, cu o mână în șold, lasă să-i scape un suspin admirativ, uitându-se pe geam, și emite o cugetare meteo despre starea zilei, dezarmantă în mediocritatea ei.

O fi chelnerul imbecil, dar bun-gust tot are întrucât, la patruzeci de ani, Anne tot fermecătoare a rămas: brunetă, delicată, cu ochii de un verde-deschis, cu surâsul amețitor aproape… O femeie luminoasă, sincer. Cu gropițe. Și gesturi lente, suple, de-ți vine fără scăpare să pui mâna fiindcă, la ea, totul pare rotund și tare, sânii, fesele, coapsele, pântecele, păi da, totul este fără discuție rotund și tare, genul care te bagă-n boală.

De fiecare dată când se gândește la asta, Camille se întreabă ce-o fi căutând cu el care are cincizeci de ani, a chelit zdravăn, însă, mai ales, nu are decât un metru și patruzeci și cinci de centimetri. Ca să fim mai clari: este de înălțimea unui băiat de treisprezece ani. Nu întârzii să precizez, pentru a evita speculațiile, că nici Anne nu este prea înaltă, dar, oricum, tot are cu douăzeci și doi de centimetri mai mult decât el. Cu aproape un cap mai mult, adică.

Răspunde avansurilor chelnerului cu un zâmbet încântător și extrem de expresiv: ia mai du-te tu în mă-ta (bărbatul îi face semn că a priceput, nu a vrut decât să fie și el drăguț…), iar ea, imediat ce a înghițit cafeaua, o și ia prin pasajul Monier către strada Georges-Flandrin. Când ajunge la celălalt capăt al galeriei, bagă mâna în geantă, cu siguranță pentru a scoate portofelul, și simte ceva umed. Degetele i se umplu de cerneală. Curge un stilou.

Pentru Camille, propriu-zis cu acest stilou a început povestea. Sau cu faptul că Anne a ales să se ducă exact în această galerie, și nu în alta, exact în această dimineață, și nu în alta etc. Suma coincidențelor necesare pentru nașterea unei catastrofe este cu adevărat derutantă. Numai că aceeași sumă de coincidențe a dus la ziua în care Camille a întâlnit-o pe Anne, așadar, nu poți mereu să te plângi de tot și de toate.

Prin urmare, despre stiloul acela este vorba, despre cartușul lui cu cerneală, unul obișnuit, dar care curge. Cartușul albastru-închis și foarte mic. Camille și-l reamintește perfect. Anne e stângace, când scrie, poziția mâinii este una cu totul deosebită, nici nu se prea înțelege cum de reușește s-o ducă până la capăt și, după toate astea, mai și face literele foarte mari, de parcă ar înșira, înfuriată, o serie de semnături. Ca o ciudățenie, alege întotdeauna stilouri cât se poate de mici, ceea ce face scena încă și mai uluitoare.

Scoțând din geantă mâna plină de cerneală, Anne se duce imediat cu gândul la pagubele colaterale. Și iat-o căutând soluția și descoperind, în dreapta, o ladă pentru flori. Lasă geanta pe marginea de lemn a acesteia și începe să scoată lucrurile dinăuntru, rând pe rând.

E ușor enervată, dar în toată povestea este mai degrabă vorba despre teamă decât despre o stare de rău. De altfel, atunci când ajungi să o cunoști mai bine, nu prea vezi ce ar fi de temut, din moment ce Anne nu are nimic. Nici în geantă, nici în viață. Tot ce are pe ea ar putea avea oricine altcineva. Nu și-a cumpărat nici apartament, nici mașină, cheltuiește tot ceea ce câștigă, în niciun caz mai mult, însă niciodată mai puțin. Nu pune deoparte, fiindcă așa ceva e străin de palierul ei cultural. Tatăl ei a lucrat în comerț și, chiar înainte de a falimenta, a fugit cu încasările a vreo patruzeci de asociați al căror trezorier fusese abia ales, și nici că l-a mai văzut cineva vreodată. Lucrul acesta explică, fără îndoială, faptul că Anne are legături foarte reci cu banii. Singurele ei îngrijorări financiare, îți explică, țin de vremea când și-a crescut singură fiica, pe Agathe, dar asta a fost demult.

Aruncă stiloul la coș și bagă telefonul mobil în buzunarul hainei. Și portofelul s-a pătat și ar fi și el bun de aruncat, dar hârtiile dinăuntru sunt intacte. Căptușeala genții e și ea udă, dar cerneala nu a trecut până în partea cealaltă. Probabil că Anne se jură că va cumpăra alta în dimineața asta, doar o galerie comercială este locul ideal, dar nu vom fi nicicând siguri, întrucât evenimentele ulterioare o vor împiedica să își pună planurile în aplicare. Până atunci, îmbracă, de bine, de rău, fundul genții cu batistele de hârtie pe care le are la ea. Odată încheiată operațiunea, încep să o preocupe degetele pline de cerneală, de acum degetele de la ambele mâini.

S-ar putea întoarce la braserie, dar perspectiva de a da iarăși de chelnerul acela e destul de descurajatoare. Se pregătește totuși să o rezolve cumva când zărește, în fața ei, un panou indicând o toaletă publică, lucru de care nu prea dai în asemenea locuri. Este un colțișor situat chiar dincolo de patiseria Cardon și de magazinul de bijuterii Desfossés.

Ei bine, începând din acest moment cursul evenimentelor se accelerează.

Anne parcurge cei treizeci de metri până la toaletă, împinge ușa și dă de doi bărbați care au intrat pe ieșirea de urgență dinspre strada Damiani și care se îndreaptă spre galerie.

Doar o secundă să fi… Bine, e ridicol, dar sare-n ochi: dacă Anne ar fi intrat cu cinci secunde mai târziu, indivizii și-ar fi scos cagulele și lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

Doar că treaba așa a mers: Anne intră, toți sunt uimiți și încremenesc.

Anne se uită când la unul, când la celălalt, șocată de prezența lor, de ținută și, mai ales, de combinezoanele negre.

Și de arme. De puștile cu aer comprimat. Așa e când nu te pricepi la arme: e tare impresionant.

Unul dintre tipi, cel mai scund, lasă să-i scape un soi de grohăit, un țipăt poate. Anne îl privește. Omul e stupefiat. Pe urmă se întoarce spre celălalt. E mai înalt, cu față dură, colțuroasă. Scena ține doar câteva secunde, însă cele trei personaje rămân mute, înțepenite, toate la fel de uluite. Toate prinse pe picior greșit. Bărbații își pun în grabă cagulele la loc. Cel mai înalt ridică pușca, se întoarce pe jumătate, de parcă ar ține în mână un topor a cărui lamă s-ar pregăti să o înfigă în trunchiul unui stejar, după care o lovește pe Anne în plină figură cu patul armei.

Cu toată puterea.

Făcându-i țeasta pur și simplu să explodeze. Ba chiar scoate un soi de „Îhhh!“, din pântece, ca un jucător de tenis când lovește mingea.

Anne cade pe spate, încercând să se agațe de ceva, însă nu găsește nimic. Lovitura a fost atât de neașteptată și de violentă, încât are senzația că i s-a desprins capul de restul trupului, fiind aruncată înapoi mai bine de un metru. Ceafa i se izbește apoi de ușă, își desface brațele și se prăbușește fără cunoștință de podea. Patul de lemn al armei aproape că i-a căscat jumătate din față, de la mandibulă până la frunte, și i-a spart pometele drept, care s-a înfundat ca un fruct prea copt. Din obrazul astfel distrus pe vreo zece centimetri, sângele a țâșnit imediat. Din afară, zgomotul loviturii a părut la fel cu acela al unei mănuși de box izbind sacul de antrenament. Dinăuntru, pentru Anne a fost ca izbitura unui ciocan, însă a unuia de douăzeci de centimetri lățime, ținut și repezit apoi cu ambele mâini.

Celălalt bărbat începe să urle înfuriat. Anne îl aude ca prin ceață, căci creierului îi este greu să își regăsească echilibrul.

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cel mai înalt înaintează spre Anne și îndreaptă țeava puștii către capul ei, armând-o cu un zgomot sec și pregătindu-se să tragă, dar în același timp complicele lui urlă încă o dată. Acum și mai tare. Poate chiar face un pas înainte și își prinde tovarășul de mânecă. Aproape inconștientă, Anne nu reușește să deschidă ochii, doar palmele i se agită, deschizându-se și închizându-se în gol, într-o mișcare spasmodică, reflexă.

Bărbatul cu pușca se oprește, se întoarce, ezită. Este adevărat că focurile de armă sunt cea mai sigură modalitate de a te trezi cu poliția pe cap până să te apuci de treabă. Orice profesionist ți-o poate spune. Pentru o secundă pare că ezită între variantele de jurisprudență de urmat și, odată ce se oprește la una dintre ele, se întoarce iarăși către Anne căreia îi cară o ploaie de lovituri de picior. Peste față și în pântece. Femeia încearcă să se ferească, dar chiar dacă ar găsi puterea de a o face, tot nu ar avea cum din cauza ușii în care este înghesuită. Nu e nicio ieșire. De o parte se află ușa de care e lipită, de cealaltă, bărbatul care, sprijinindu-se pe piciorul stâng, o lovește cu toată puterea cu vârful ghetei drepte. Între două izbiri, Anne își regăsește rapid suflul. Individul se oprește și el o clipă, apoi, fără îndoială fiindcă nu obține rezultatul scontat, se hotărăște să adopte o metodă mai radicală, așa că ridică iarăși pușca deasupra capului și începe să îi piseze corpul cu lovituri de pat. Cu toată forța, din toate puterile.

Ai zice că încearcă să înfigă un țăruș în pământul înghețat.

Anne se răsucește pentru a se apăra, își întoarce fața spre podea, alunecă pe propriul sânge care a curs de acum din abundență, își încrucișează mâinile peste ceafă. Iar cea dintâi lovitură tocmai peste occipital se năpustește. A doua, mai bine țintită, îi sfărâmă degetele.

Schimbarea de metodă nu pare a fi opțiunea unanimității, din moment ce bărbatul celălalt, cel mai scund, se agață de complice și îl împiedică să își continue loviturile, prinzându-l de braț și țipând. Cum figura nu mai ține, tipul își lasă baltă planul și se întoarce la practica rudimentară, reîncepând loviturile de picior, bine aliniate dintr-o parte în alta a trupului lui Anne, trase cu încălțămintea masivă, din piele, de felul bocancilor militari. Acum ia la țintă capul. Făcută ghem, Anne continuă să încerce să se pună la adăpostul propriilor brațe de loviturile care i se năpustesc peste craniu, ceafă, antebrațe, spate, nici nu se mai știe despre câte lovituri se poate vorbi, medicii vor spune că opt pe puțin, legistul va considera că mai degrabă nouă, vezi de află, lovituri cu care plouă din toate părțile.

Este momentul în care Anne își pierde cu totul cunoștința.

Pentru cei doi bărbați, problema pare rezolvată. Numai că trupul lui Anne blochează ușa care dă spre galeria comercială. Fără să mai stea la discuții, se apleacă amândoi, iar cel scund o prinde de un braț și o trage spre el, în timp ce capul femeii se izbește de pardoseală. Îi dă drumul abia când ușa în sfârșit se poate deschide, brațul lui Anne căzând greu, însă într-o poziție aproape grațioasă. Brațele Madonnei sunt uneori astfel pictate, senzuale și lipsite de vlagă. Dacă ar fi asistat la această parte a scenei, Camille ar fi recunoscut pe loc ciudata asemănare a brațului lui Anne, abandonul total pe care îl sugera, cu acela din tabloul Victima sau Asfixiata al lui Fernand Pelez, lucru care i-ar fi marcat tare urât moralul.

Povestea s-ar putea opri aici. Povestea unei împrejurări nenorocite. Însă cel mai înalt dintre cei doi bărbați nu concepe astfel situația. În mod clar, el e șeful și, ca atare, cântărește rapid situația în care au ajuns.

Ce-o să se întâmple acum cu fata asta?

O să își revină din leșin și o să înceapă să urle?

Se va repezi în galeria Monier?

Sau, cea mai rea variantă: va ieși, fără ca el să își dea seama, pe ușa de urgență și va striga după ajutor?

Ori se va ascunde într-una dintre cabine, își va scoate mobilul și va suna la poliție?

Așa că întinde un picior pentru a ține ușa deschisă, se apleacă spre ea, o prinde de glezna dreaptă și iese de la toaletă trăgând-o pe jos vreo treizeci de metri ca un copil care își târăște jucăria după el, cu aceeași ușurință și indiferență față de ceea ce se întâmplă în urma lui.

Corpul lui Anne se izbește când de una, când de alta, ba umărul de colțul de la toaletă, ba șoldul de peretele coridorului, capul i se clatină după cum e scuturat trupul în drum, lovindu-se uneori de plintă, alteori de vreun colț al ghivecelor pentru plante așezate pe marginile galeriei. Anne nu mai este decât o cârpă, un sac, un manechin amorf, lipsit de viață, care se golește de sânge și lasă în urma lui o dâră lată și roșie ce se coagulează cu fiecare minut ce trece. Căci sângele se usucă repede.

E ca și moartă. Când bărbatul îi dă drumul, lasă practic după el, pe jos, un trup dezarticulat spre care nu aruncă nici măcar o privire, nu mai e treaba lui, tocmai și-a armat iarăși pușca, acum cu un gest sigur pe el, definitiv, care spune totul despre hotărârea luată. Cei doi bărbați se năpustesc în magazinul de bijuterii Desfossés strigându-și ordinele. Magazinul abia dacă a deschis. Un observator din exterior, dacă ar exista vreunul, ar fi surprins de decalajul dintre brutalitatea de care dau dovadă cei doi încă din momentul în care intră și cele câteva persoane din magazin. Bărbații își latră comenzile către personalul prezent (nu este vorba decât despre două femei), lovesc în burtă, în figură, totul se desfășoară foarte repede. Zgomot de sticlă spartă, țipete, gemete, gâfâieli înspăimântate.

Să fie oare efectul capului greblând pe jos cale de treizeci de metri, scuturăturilor datorate transportului, vreunei neașteptate pulsiuni vitale?… Oricum, e clipa în care Anne încearcă să se racordeze din nou la realitate. Creierul ei, ca un radar nebun, caută cu disperare un sens al situației în care se află, însă nu este nimic de făcut, conștiința i s-a rătăcit, literalmente anesteziată de lovituri și de imprevizibilul întâmplării. Cât despre trup, acesta este îndobitocit de durere, ar fi peste poate să îl faci să miște și pe cel mai neînsemnat mușchi.

Spectacolul corpului lui Anne, târât pe alee și zăcând în balta de sânge, la intrarea în butic, va avea și un efect pozitiv, dând un impuls uriaș întru accelerarea desfășurării lucrurilor.

În magazin nu se află decât patroana și o ucenică, o fată de șaisprezece ani, subțire ca o frunză, care își face coc de venerabilă pentru a avea cât de cât prestanță. Imediat ce observă intrând cei doi bărbați cu cagule și înarmați, înțelege că este vorba despre un hold-up și rămâne cu gura căscată ca un pește, hipnotizată, martirizată, pasivă ca o victimă gata de jertfire. Nu o mai țin picioarele și este nevoită să se sprijine de tejghea. Înainte să o lase genunchii, încasează în plină figură țeava unei arme și se prăbușește încet ca o adiere. Restul timpului în această poziție și-l va petrece, numărându-și bătăile inimii, cu brațele strânse deasupra capului, de parcă s-ar aștepta să cadă pietre.

Proprietarei magazinului de bijuterii i se taie răsuflarea descoperind corpul neînsuflețit al lui Anne târât pe jos de un picior, cu fusta ridicată până la brâu și lăsând în urmă dâra lată de sânge. Încearcă să pronunțe un cuvânt, însă acesta rămâne blocat cine știe pe unde. Cel mai înalt dintre bărbați s-a postat la intrarea în butic, pândind mișcările din preajmă, pe când cel mai scund se repede la ea cu țeava puștii înainte, pe care i-o înfige în burtă. Cu greu, femeia se abține să nu vomeze. Tipul nu spune nimic, nici nu e nevoie, oricum femeia din fața lui a trecut pe pilot automat, oprește cu mișcări stângace sistemul de securizare, caută cheile vitrinelor, însă nu le are pe toate la ea, trebuie să se ducă până în încăperea din spate și abia când face primul pas în acea direcție realizează că s-a pișat pe ea. Îi dă toate cheile cu mâna tremurândă. Nu o va mărturisi în nicio declarație, dar exact în acea clipă a murmurat: „Nu mă omorî…“ Ar da la schimb întregul pământ pentru încă douăzeci de secunde de viață. Spunând asta, fără să îi mai ordone nimeni, se culcă pe podea, cu mâinile la ceafă, și poate fi auzită șoptind febril niște cuvinte, care sunt rugăciuni.

Luând însă în calcul brutalitatea respectivilor bărbați, chiar te întrebi dacă rugăciunile, fie ele și fierbinți, pot constitui o soluție practică. Nu mai contează, în timpul rugăciunilor nu se freacă menta, ci se deschid toate vitrinele care sunt golite de conținut în saci mari, de pânză.

Lovitura este foarte bine pusă la punct și nu durează mai mult de patru minute. Ora a fost perfect aleasă, sosirea pe la toaletă bine gândită, rolurile repartizate profesionist: în timp ce unul curăță vitrinele, celălalt, de lângă ușă, bine înfipt pe picioare, zdravăn și hotărât, supraveghează atât magazinul, cât și galeria.

O cameră video din magazin îl va arăta pe cel dintâi tâlhar deschizând și jefuind vitrinele, sertarele. O a doua cameră acoperă intrarea și o mică parte din galeria comercială. În imaginile înregistrate de aceasta poate fi văzută Anne întinsă în apropierea ușii.

Ei bine, cam din acest moment organizarea jafului armat începe să scârțâie. Din clipa în care, în imagine, poate fi văzută Anne mișcând. E ceva infinitezimal, ceva ce pare un gest reflex. Camille a crezut, la început, că se înșală, că nu a văzut bine, însă, da, Anne se mișcă… Își schimbă poziția capului întorcându-l de la dreapta la stânga, extrem de încet. Camille cunoaște gestul, pe care femeia îl face în anumite momente ale zilei, când vrea să se relaxeze, mișcându-și vertebrele cervicale și mușchii gâtului și explicându-i cum stă cu „sternocleido-mastoidianul“ despre care bărbatul habar nu avea că există. Evident, de această dată gestul nu are nici amplitudinea, nici tihna obișnuite. Anne e întinsă pe o parte, cu piciorul drept îndoit, cu genunchiul atingându-i pieptul, cu cel stâng întins, cu bustul răsucit de parcă s-ar pregăti să se întoarcă. Fusta ridicată până sus lasă la vedere chiloții albi. Fața îi sângerează abundent.

Nu, nu e întinsă, pur și simplu acolo a fost aruncată.

La început, bărbatul rămas în apropierea ei i-a mai aruncat câte o privire, dar cum ea nu se mai mișca, întreaga atenție și-a concentrat-o pe supravegherea împrejurimilor. N-o mai bagă în seamă, îi întoarce spatele și nici măcar nu realizează că un pârâiaș de sânge i-a atins talpa dreaptă.

Cât despre Anne, aceasta abia dacă reușește să iasă din coșmar, încercând să găsească un sens lucrurilor care se petrec în jurul ei. Când își ridică fruntea, camera îi înregistrează pentru o clipă chipul. E sfâșietor.

Când descoperă asta, Camille este atât de impresionat, încât încurcă tastele telecomenzii, mai încearcă de două ori, oprește imaginea, dă înapoi, apoi nici măcar nu o mai recunoaște. Nu găsește nimic în comun între Anne, cu figura ei luminoasă, cu privirea veselă, și fața aceasta înecată în sânge, buhăită, cu ochii pierduți și goi, părând a-și fi dublat volumul și a-și fi pierdut forma.

Camille apucă și strânge marginea mesei și îi vine să plângă, fiindcă Anne se uită în obiectivul camerei, se întoarce cumva spre el, ca pentru a-i vorbi, ca pentru a-i cere ajutorul, cam asta îi vine în minte, or o astfel de atitudine a gândirii este tare nocivă. Închipuiți-vă pe unul dintre cei apropiați, dintre cei care se bazează pe dumneavoastră pentru a-i proteja, închipuiți-vi-i suferind, gata să moară, și veți simți cum vă năpădește o sudoare înghețată. Lărgiți acum perspectiva și închipuiți-vi-i chemându-vă chiar în momentul în care groaza îi cuprinde fără scăpare și vă va veni să muriți, nu altceva. Camille în această situație se găsește, în fața ecranului, complet neputincios, nemaiavând de făcut altceva decât să se uite la imagini, deși totul s-a terminat de multă vreme…

E insuportabil, de-a dreptul insuportabil.

Și-o să se mai uite la aceste imagini de zeci și zeci de ori.

Anne se va comporta de parcă nimic nu ar fi existat în jurul ei. Și dacă tâlharul ar veni deasupra și ar îndrepta din nou țeava armei spre ceafa ei, tot același lucru l-ar face. Este un extraordinar reflex de supraviețuire chiar dacă, văzut de partea aceasta a ecranului, seamănă mai degrabă a sinucidere: din poziția în care se află, la mai puțin de doi metri de bărbatul înarmat care a demonstrat cu doar câteva minute mai devreme că este gata să-i descarce pușca în cap fără să clipească, Anne se pregătește să facă ceea ce nimănui altcuiva nu i-ar trece prin minte.

Va încerca să se ridice fără a-i păsa de consecințele gestului. Și va încerca să fugă. Anne este o femeie puternică, dar de aici și până la a înfrunta o armă cu aer comprimat cu mâinile goale… Totul are o limită.

Ceea ce urmează să se întâmple este rezultatul aproape mecanic al situației date. Se vor înfrunta două energii adverse. Una dintre ele trebuie să câștige, căci ambele sunt prinse într-un angrenaj. Deși e evident că una dintre aceste energii este susținută de o armă de calibru 12. Indiscutabil, asta oferă un avantaj. Numai că Anne nu mai este în stare să calculeze starea forțelor prezente, să cântărească rațional șansele fiecăreia dintre ele, ci se poartă de parcă ar fi de una singură. Își adună ultima rămășiță de vitalitate care i-a mai rămas — și, din imagini, se observă imediat că mare lucru n-ar mai fi —, aduce piciorul spre ea, se sprijină pe brațe, actul este extrem de laborios, palmele îi alunecă pe balta de sânge, nu reușește să se ridice, o ia de la capăt pentru o a doua oară, iar lentoarea tentativei dă scenei o aură halucinantă. E îngrozitor de greoaie, de amorțită, parcă o aude cum se opintește, ar vrea să împingă și el odată cu ea, să tragă, să o ajute să se ridice în picioare.

Lui Camille îi vine, mai degrabă, să o implore să nu mai facă nimic. Chiar dacă individului îi ia un minut până să se întoarcă, în starea de buimăceală, de rătăcire în care se află, Anne nu are cum să facă mai mult de trei metri până când prima salvă să o rupă aproape în două. Camille este însă dincoace de ecran și multe ore mai târziu, iar ceea ce gândește acum nu mai are nicio importanță, e prea târziu.

Comportamentul lui Anne nu este comandat de niciun gând, e doar hotărâre în stare pură, care scapă oricărei logici. Lucrul acesta sare în ochi în imaginile video: decizia ei nu are nicio altă cauză în afara dorinței de a supraviețui. Nu ai zice că este o femeie amenințată, la bunul-plac al unei arme cu aer comprimat, ci o bețivă la încheierea petrecerii, care o să-și adune geanta — de care însă rămăsese încleștată încă de la început și pe care o târâse după ea, umplând-o de sânge — și, clătinându-se, va căuta ieșirea pentru a se întoarce acasă. Ai jura că adversarul real este propria conștiință încețoșată, nu pușca de calibru 12.

Principalul nu întârzie să se producă: Anne nu stă pe gânduri, ci se ridică cu greu. Găsește o părere de echilibru, fusta îi rămâne prinsă, descoperind un picior până sus… Nici nu s-a ridicat bine în picioare că a și început să fugă.

De aici, totul se va derula aberant, doar o înșiruire de incoerențe, hazard și stângăcii. Ai zice că Dumnezeu, depășit de evenimente, și-a pierdut capul, iar actorii improvizează, ceea ce e rău, tare rău.

În primul rând fiindcă Anne nu știe unde se află. Geografic vorbind, nu reușește să își repereze poziția. Ba chiar, dacă e să vorbim cinstit, e orientată în cel mai prost sens pentru intenția ei de a o lua la fugă. Va întinde mâna, va atinge umărul bărbatului și n-o să dureze prea mult până când acesta se va întoarce…

Se clatină o interminabilă clipă, buimacă, năucă. Echilibrul ei șovăitor ține de miracol. Își trece dosul mânecii peste fața însângerată, își lasă capul într-o parte, ca pentru a asculta ceva anume, dă să facă un pas… Și, dintr-odată, cine mai știe de ce, se hotărăște să o rupă la fugă. Văzând scena înregistrată de camera video, Camille simte cum îi fuge pământul de sub picioare, cum i se dizolvă și bruma de șarpantă emoțională care i-a mai rămas.

Intenția lui Anne e bună. Materializarea e păcătoasă, întrucât picioarele îi alunecă prin balta de sânge. Se vede limpede cum îi patinează. Probabil că, într-un desen animat, scena te-ar face să râzi, însă în realitate e patetică fiindcă femeia se bălăcește în propriu-i sânge, încearcă să rămână în picioare, își caută direcția și nu face altceva decât să se agite în van, abia menținându-se într-un echilibru periculos. Parcă ar alerga cu încetinitorul în fața lucrului de care încearcă să scape. E înfiorător.

Bărbatul nu își dă seama imediat ce se petrece. Anne e cât pe ce să pice peste el, însă picioarele îi întâlnesc pe neașteptate ceva teren uscat, pare a-și reveni, nici nu îi trebuie mai mult și țâșnește ca săgeata.

În direcția greșită.

Schițează, mai întâi, o traiectorie stranie, răsucindu-se ca o păpușă dezarticulată. Mai face un sfert de întoarcere, un pas, se oprește, se răsucește încă o dată ca un drumeț dezorientat care încearcă să dibuie pe unde s-o ia și, ca prin minune, sfârșește prin a se îndrepta către ieșire. Trec câteva secunde până când atacatorul observă cum prada e pe cale de a spăla putina. Însă, imediat ce realizează ce se întâmplă, se întoarce și trage.

Camille pune iar și iar secvența: nu e nicio îndoială, trăgătorul e luat pe nepregătite. Și trage cu arma ținută la nivelul șoldului ceea ce, când este vorba despre o pușcă cu aer comprimat, înseamnă genul de poziție făcută să dea peste cap tot ce mișcă mai peste tot, pe o rază de patru sau cinci metri. Poate că, însă, nu este chiar sigur pe el sau poate că e prea de tot, doar chestia asta se mai întâmplă, luați un timid, dar timid rău de tot, dați-i o armă de calibru 12 și dreptul de a face cu ea ce îl taie capul și imediat se va da îndrăznețul lumii. S-ar putea totuși să fie doar efectul surprinderii ori un amestec din toate astea. Cert e că țeava puștii e îndreptată în sus, mult prea în sus. Trage din reflex. Fără să țintească.

Anne nu observă nimic. Pierdută, înaintează într-o gaură neagră până când ploaia de sticlă se abate peste ea cu zgomot torențial, fiindcă focul de armă a făcut să explodeze vitraliul semicircular cu baza de aproape trei metri, aflat la doar câțiva metri de ieșire. Aici intervine o constatare crudă, care lămurește soarta lui Anne: vitraliul reprezenta o scenă de vânătoare călare, cu câini. Doi călăreți sprinteni își ridicau caii pe două picioare la doar câțiva metri de un cerb cu coarne uriașe, pur și simplu luat cu asalt de o haită teribil de agresivă, cu colți scânteietori, guri lacome… Se anunțau vremuri grele pentru sărmanul cerb… E chiar aiurea: galeria Monier și vitraliul ei semicircular au supraviețuit în două războaie mondiale și a fost suficient să dea buzna un bandit înarmat și neîndemânatic… Zău că există lucruri greu de acceptat!

Totul se scutură: pereții, sticla, solul și fiecare, în felul lui, încearcă instinctiv să se apere.

— Eu mi-am băgat capul între umeri, îi va spune anticarul lui Camille mimând scena.

Este un bărbat de treizeci și patru de ani (a insistat asupra numărului ca nu cumva să se confunde cu treizeci și cinci). Pe cap poartă o perucă puțin cam scurtă, zburlită în față și la ceafă. Are nasul lat și ochiul drept aproape închis, cam ca acel personaj cu cască din alegoria Idolatria a lui Giotto. Numai când se gândește și înmărmurește și acum, într-atât îl surprinsese explozia aceea.

— Nu e cine știe ce greu de înțeles: am crezut că este vorba despre un atac terorist.

Cu asta consideră că a lămurit totul. Apoi:

— Mi-am zis, însă, imediat: ba nu, un atentat aici ar fi ridicol, nu e locul ăsta bun de țintă etc.

Genul de martor care reconstruiește realitatea cu întreaga viteză a memoriei. Fără a-și pierde totuși capul. Înainte de a ieși în galerie pentru a vedea ce se întâmplă, a aruncat o privire prin magazin pentru a se convinge că nu există pagube.

— În niciun caz, zice fericit, pocnind unghia de la degetul mare trasă de sub incisivi.

Galeria e mai mult înaltă decât lată, un coridor de vreo cincisprezece metri mărginit de la un capăt la celălalt de vitrinele magazinelor. Pentru un asemenea spațiu, deflagrația fusese colosală. După explozie, vibrațiile s-au amplificat cu viteza sunetului, s-au întors spre locul de unde fuseseră generate, s-au repercutat apoi în toate obstacolele, lăsând impresia unui ecou sosind val după val.

Descărcarea armei, apoi miile de țăndări năpustindu-se ca grindina au oprit avântul lui Anne. Pentru a se apăra, ridică brațele deasupra capului, bagă bărbia în piept, șovăie, cade de data aceasta pe-o parte, trupul i se rostogolește peste cioburi, dar e nevoie de mai mult decât un simplu foc de pușcă și de explozia unui vitraliu pentru a opri o astfel de femeie. Nici nu-ți poți da seama cum, iat-o din nou pe picioare.

Trăgătorul a ratat prima lovitură, însă lecția îi e de folos și acum face lucrurile cu toată răbdarea. Imaginile îl arată armând încă o dată, aplecând fruntea și, dacă înregistrarea ar fi suficient de precisă, i s-ar putea vedea și arătătorul contractându-se pe trăgaci.

Dintr-odată își face apariția o mână îmbrăcată într-o mănușă neagră. E celălalt bărbat care îl împinge în umăr chiar în clipa în care trage…

Vitrina librăriei se sparge în sute de bucățele, fragmente întregi de sticlă, unele mari cât niște farfurii și tăioase ca lamele, cad și se fac praf pe jos.

— Eu eram în încăperea din spatele magazinului…

O femeie de vreo cincizeci de ani, comerciantă până în vârful unghiilor, scundă și îndesată, sigură de ea, un sac de bani dat cu fond de ten, trecut pe la cosmeticiană de două ori pe săptămână și acoperit de brățări, coliere, lanțuri, inele, broșe, cercei (chiar stai și te întrebi de ce tâlharii n-o luaseră și pe ea pe post de pradă), voce răgușită, țigară, poate și alcool, Camille nu a avut timp să facă săpături și în direcția asta. În definitiv, lucrurile se petrecuseră cu doar câteva ceasuri mai înainte, se simte rău, dar vrea să afle, și-a pierdut răbdarea.

— Și m-am repezit…, zice cu un gest larg către galerie.

Lasă o pauză, fiindcă se dă în vânt după tot ceea ce o poate scoate în evidență. Își îngrijește cu atenție efectele. Cu Camille, însă, prea mult n-o să-i țină.

— Ia dă-i bătaie! murmură acesta aspru.

Cam nepoliticos pentru un curcan, își zice femeia, pesemne că din cauza taliei, îi provoacă dorința revanșei, îl irită. Ceea ce a văzut, după zgomotul armei, a fost trupul lui Anne aruncat în rafturile de prezentare a mărfii, de parcă o mână uriașă ar fi împins-o în spate, făcând-o să ricoșeze în vitrină și să se prăbușească. Imaginea îi este încă atât de puternică în minte, încât librăreasa uită de impresia pe care ține cu tot dinadinsul să o producă asupra celorlalți.

— S-a lovit rău de vitrină! Dar nici n-a căzut bine, că a și dat să se ridice!

E stupefiată, ba chiar pătrunsă de admirație.

— Era plină de sânge și extrem de agitată, de înfrigurată, brațele i se mișcau în toate direcțiile, aluneca, nu știu cum să vă explic…

În înregistrarea video, pentru o clipă, cei doi bărbați par că încremenesc. Cel din cauza căruia glonțul deviase, căci își împinsese violent complicele, își aruncă sacul pe podea. Cu brațele bălăngănindu-i-se, pare gata să se descompună. Pe sub cagulă nu i se văd decât buzele strânse, ai zice că își scuipă cuvintele.

Cel care a tras lasă țeava puștii în jos. Mâinile îi strâng arma, simți că ezită, dar, până la urmă, principiul realității câștigă și bărbatul renunță. Se întoarce cu vizibil regret spre Anne. Fără îndoială, o vede cum se ridică și se îndreaptă clătinându-se către ieșirea din pasajul Monier, dar timpul presează și un semnal de alarmă i se aprinde pe undeva, prin creier: treaba a început să țină cam mult.

Cu un gest hotărât, complicele ridică sacii și îi aruncă unul în brațe. O iau amândoi la fugă și dispar de pe ecran. Peste o fracțiune de secundă, cel care trăsese se întoarce, poate fi văzut țâșnind din dreapta, luând de pe jos geanta pe care Anne o abandonase în încercarea de a scăpa și plecând iarăși, de data aceasta fără a mai reveni. Se știe, de acum, că ambii bărbați o luaseră tot pe la toaletă, de unde ieșiseră peste câteva clipe în strada Damiani, fiind așteptați cu mașina de un al treilea.

Anne nu mai știe pe ce lume se află. Cade, se ridică și reușește, totuși, nimeni nu știe cum, să ajungă la ieșirea din galerie și, de acolo, în stradă.

— Era atât de plină de sânge și mergea… de să zici că e un zombi!

Origine sud-americană, păr negru, ten bronzat, circa douăzeci de ani. Lucrează în salonul de coafură din colț și ieșise după o cafea.

— Aparatul nostru se stricase și trebuia să le aducem cafea clienților.

Patroana este cea care explică. Janine Guénot. Proțăpită în fața lui Verhoeven, ai zice că e o matroană de bordel, căci are toate calitățile necesare. Și un simț al răspunderii pe măsură, drept care nu și-ar lăsa vreuna dintre fete să stea la taclale cu bărbații, pe trotuar, fără să aibă grijă de profit. Nu contează din ce cauză se ieșise din coafor — cafea, pană de automat —, Camille face semn că nu are nicio importanță. Deși, parcă nu, ceva-ceva tot ar fi de luat în seamă.

Fiindcă în clipa în care Anne apare în trombă pe trotuar, coafeza tocmai duce o tavă rotundă, cu cinci cafele, și se deplasează în viteză, întrucât clientele din cartierul ăsta sunt al dracului de colțoase, au bani la greu și a se rupe-n pretenții este, pentru ele, ca și cum s-ar folosi de un drept câștigat de milenii.

— O cafea călduță e o adevărată dramă, explică patroana cu ceva dureros în privire.

Așadar, coafeza cea tânără.

Uluită deja și intrigată de cele două zgomote ca de explozie pe care le auzise din stradă, fuge cu platoul în mâini pe trotuar și dă nas în nas cu o nebună plină de sânge, care iese clătinându-se din galerie. Chestie care o șochează. Cele două femei se izbesc una de cealaltă, platoul zboară în aer, adio cești, farfurioare, pahare cu apă, coafeza se trezește cu toată cafeaua pe taiorul ei albastru, uniformă a salonului. Acum focurile de armă, cafelele, timpul pierdut, hai, mai treacă-meargă, dar un taior de un asemenea preț, dă-o-n mă-sa, și patroanei i se ascute glasul fiindcă vrea să se înțeleagă amploarea pagubelor, bine, bine, face Camille un gest, dar este întrebat cine va plăti chitanța de la curățătorie, ar trebui să prevadă legea pe undeva și socoteala asta, totuși, bine, bine, repetă gestul lui Camille.

— Nici măcar nu s-a oprit…! subliniază patroana, de parcă peste angajată ar fi dat o bicicletă cu motor.

Și povestește totul de parcă ei i s-ar fi întâmplat. A luat autoritar cuvântul întrucât este vorba despre una dintre „fetele ei“, iar treaba cu cafelele vărsate pe taior îi dă toate drepturile. Când e vorba despre clientelă, ești întotdeauna marcat. Camille o apucă de braț, iar femeia își coboară privirea spre el, curioasă, de parcă s-ar uita la un rahat scăpat pe trotuar.

— Fă…, zice cât poate de încet Camille, nu mă mai fute la cap…

Patroanei nu îi vine să își creadă urechilor. Păi, din partea piticaniei ăsteia?! Acuma chiar c-a trăit să le vadă pe toate… Numai că Verhoeven o privește drept în ochi, ceea ce, oricum ai da-o, e impresionant. În pofida nebuloasei în care se trezește, mica angajată vrea să demonstreze că ține la serviciul ei:

— Gemea…, precizează încercând o diversiune.

Camille se întoarce spre ea, dorindu-și să afle mai multe. Cum adică, gemea? Da, adică niște țipete scurte ca niște… e greu de explicat… nu știu cum să zic. Încearcă, intervine patroana care, oricum, ar vrea să își răscumpere greșeala în ochii poliției, în definitiv nu se știe niciodată, așa că o împinge pe fată de cot, haide, dragă, fă ce spune domnul, cum a fost cu strigătele alea? Fata se uită la cei doi, clipește fără a fi sigură că a înțeles ce vor de la ea, apoi, dintr-odată, în loc să descrie sunetele, încearcă să le imite, trimițând spre ei scâncete scurte, un soi de vaiet, caută tonalitatea potrivită, iiih, iiih, ba mai degrabă uuuah, uuuah, mai bine așa, zice foarte concentrată, uuuah, uuuah și, cum în sfârșit a găsit sunetul perfect, crește volumul, închide ochii, îi deschide iarăși, holbați, așa că, după câteva secunde de uuuah, uuuah, ai putea jura că e gata să își dea drumul.

Ne aflăm pe stradă, unde e destulă lume (chiar în locul în care cei de la salubritate stropiseră superficial cu furtunurile sângele lui Anne, care ajunsese până în rigolă, iar acum se calcă pe urmele vizibile încă, lucru care lui Camille îi face rău…), drept care trecătorii descoperă un caraliu de un metru patruzeci și cinci și, în fața lui, o tânără coafeză cu pielea arămie, care îl privește fix, ciudat, emițând țipete orgasmice, ascuțite, sub privirile aprobatoare ale matroanei… Doamne-Dumnezeule, nu s-a mai văzut pe-aici așa ceva! Ceilalți vânzători, din pragul magazinelor lor, asistă încremeniți la spectacol. Oricum, pentru clientelă, focurile de armă numai publicitate ideală nu fuseseră, însă acum strada asta ajunge de-a dreptul bordel.

Camille e pe cale de a strânge declarațiile martorilor, de a verifica informațiile și de a înțelege cum s-a terminat totul.

Așadar, Anne a dat buzna din pasajul Monier în strada Georges-Flandrin, în dreptul numărului 34, complet debusolată, s-a întors la dreapta și a luat-o în sus, spre intersecție. După câțiva metri s-a izbit de coafeză, dar nu s-a oprit, și-a continuat drumul pas cu pas, sprijinindu-se de mașinile parcate lângă trotuar, i s-au găsit urmele palmelor însângerate pe capote și portiere. Pentru cei din afară, după exploziile care s-au auzit din galerie, apariția femeii pline de sânge din cap până-n picioare a fost ceva absolut ieșit din comun. Aceasta mergea plutind parcă, se clătina, dar nu se putea opri, nu mai știa ce face, unde se află, pur și simplu mergea, gemea (uuuah, uuuah) ca beată, dar o ținea tot înainte. Cei de pe trotuar se dădeau la o parte din fața ei. Totuși, cineva a încercat un „Doamnă…“, dar l-a terminat sângele acela, chipul ei…

— Vă jur, domnule, că m-a speriat tânăra doamnă… N-am știut ce să fac.

E pe cale de descompunere. Un bătrân cu figură liniștită, cu gâtul înspăimântător de subțire, cu privirea ușor aburită — cataractă, își zice Camille, și tatăl lui avusese către sfârșitul vieții. La capătul fiecărei fraze, pare a aluneca în visare. Îl privește atent pe Camille, o perdea de ceață îi trece peste ochi și, înainte de a-și continua povestea, lasă să treacă o pauză. Îi pare rău, își desface brațele dezolat, brațe și ele foarte slabe, iar Camille înghite în sec, bombardat de emoția celor din preajmă.

Bătrânul strigă:

— Doamnă!

Însă nu îndrăznește să o atingă, se dă la o parte ca din fața unei somnambule, și Anne mai face câțiva pași.

După care se întoarce la dreapta.

Nu încercați să aflați de ce. Nimeni nu știe. Întrucât la dreapta începe strada Damiani. Pe unde, la două sau trei secunde după apariția lui Anne, țâșnește în viteză nebună și mașina bandiților.

Către ea.

Observându-și victima la doar câțiva metri de el, individul care îi crăpase țeasta și o ratase de două ori ca țintă nu rezistă la ideea de a pune încă o dată mâna pe pușcă. Pentru a-și termina treaba. Când automobilul ajunge în dreptul ei, cu geamul coborât, arma o ia din nou în cătare, totul se desfășoară extrem de repede, Anne vede pușca, însă nu mai este în stare să facă niciun gest.

— S-a uitat la mașină…, povestește bătrânul, nu știu cum să vă zic… de parcă ar fi așteptat-o.

Realizează enormitatea propriilor cuvinte. Camille pricepe. Vrea să spună că Anne era pătrunsă de o imensă lehamite. Acum, după tot ce i se întâmplase, era pregătită să moară. De altfel, toată lumea pare a se fi pus de acord în acest sens, Anne, trăgătorul, bătrânul domn, destinul, toată lumea. Până și micuța coafeză:

— Am văzut țeava puștii ieșind pe geam. Și doamna a văzut-o. Toți ne uitam la ea, doar că doamna, dacă mă înțelegeți, era chiar în fața ei.

Camille își ține respirația. Prin urmare, toată lumea este de acord. Cu excepția șoferului. După părerea lui Camille, care s-a gândit multă vreme la acest aspect al problemei, șoferul nu știe prea bine până unde a ajuns carnajul. Încă de când, din automobil, supraveghea împrejurimile, auzise focurile de armă și constatase că timpul prevăzut pentru încheierea loviturii fusese de mult depășit. Deja își pierduse răbdarea și, îngrijorat, bătea cu palmele în volan, poate chiar se gândea să fugă când, în sfârșit, își văzuse complicii apărând, împingându-se unul pe altul spre mașină. Să se fi lăsat cu morți? s-a întrebat. Cu câți? Până la urmă, ceilalți doi s-au urcat la bord. Sub presiunea evenimentului, șoferul demarează și uite că la colț — parcurseseră, cât să fi fost?, două sute de metri?, vehiculul încetinește considerabil pentru a putea face manevra din intersecție — descoperă pe trotuar o femeie plină de sânge, care abia se mai ține pe picioare. Zărind-o, trăgătorul îi urlă, fără îndoială, să calce mai bine frâna, coboară rapid geamul, poate că îi scapă chiar un strigăt victorios, acum e ultima șansă, așa ceva nu se refuză, aproape că destinul este vocea care îl cheamă, e de parcă, pe neașteptate, și-ar fi întâlnit sufletul pereche, nu mai credea să se poată și uite-acuma! Ia pușca, fixează patul în umăr și țintește. Cât despre șofer, într-o fracțiune de secundă, acesta se și vede complice la o crimă comisă aproape cu țeava lipită de victimă, în fața unei duzini și mai bine de martori, pentru a nu mai pune la socoteală ceea ce se petrecuse în galerie, despre care nu știe nimic, dar la care, fără îndoială, poate fi considerat complice. Lovitura s-a transformat în catastrofă. Or, nu așa văzuse el lucrurile…

— Mașina a frânat brusc, zice coafeza. Și-au făcut frânele un zgomot de…

Prelevarea urmelor de cauciuc de pe asfalt a permis determinarea mărcii vehiculului: un Porsche Cayenne.

În interior, toată lumea vine claie peste grămadă, cu tot cu trăgător. Focul armei găurește ambele portiere și face țăndări geamurile laterale ale automobilului staționat lângă trotuar, alături de care Anne a încremenit, gata să moară. Pe stradă toată lumea s-a aruncat pe burtă, cu excepția bătrânului domn care nu are timp nici măcar să mai schițeze vreun gest. Anne se prăbușește, șoferul strivește pedala de accelerație, mașina face un salt, pneurile scârțâie încă o dată pe asfalt. Ridicându-se, coafeza îl vede pe bătrânul domn ținându-se cu o mână de perete și cu cealaltă de inimă.

Cât despre Anne, aceasta este întinsă pe trotuar, cu un braț în rigolă și un picior sub mașina parcată. „Scânteietoare“, va adăuga bătrânul și chiar așa și era, căci fusese acoperită de cioburile de la geamurile automobilului de alături.

— Parcă fusese ninsă…

Ora 10:40

Turcii nu sunt mulțumiți.

Deloc nu sunt mulțumiți.

Grasul, cu aerul lui șovăitor, conduce prudent, traversează piața Étoile și coboară pe bulevardul Grande-Armée strângând palmele pe volan. Se încruntă. Face totul demonstrativ. Doar e o dovadă de cultură să își manifeste așa emoțiile.

Cel mai înfierbântat este frățiorul. Un arțăgos. Incredibil de negricios, cu mutră brutală dincolo de care se simte caracterul irascibil. Altfel foarte comunicativ, amenință cu arătătorul fluturat în aer, lucru destul de obositor. Nu înțeleg nimic din ce zice — eu, spaniolul… —, dar nu e greu de ghicit: am fost trimiși pentru o lovitură rapidă, din care să ne umplem de bani, și ne-am trezit în mijlocul unui șir de împușcături care nu se mai termină. Își desface larg brațele: adică, dacă nu te-aș fi ținut? O tăcere cam grea se lasă în mașină. Pune întrebarea cu o insistență vizibilă, cu siguranță interesându-se ce s-ar fi întâmplat dacă fata aia ar fi murit. Dintr-odată, ceva mai puternic decât el îl umple de furie: doar plecaseră să dea o lovitură, nu să măcelărească lume și altele la fel.

Pe bune că e obositor. Noroc că sunt eu om calm. Păi, dacă m-aș fi enervat, lucrurile ar fi luat-o razna la marea repezeală.

Nu c-ar avea vreo importanță, dar e supărător. Băiatul ăsta își epuizează energia beștelindu-ne, dar mai bine-ar face să și-o păstreze, fiindcă sigur va avea nevoie de reflexe mai încolo.

Treaba nu a mers chiar conform planului, însă, în mare, obiectivul a fost atins și asta e esențialul. Pe podeaua automobilului sunt doi saci. Lipsa de griji a zilei de mâine. Și ăsta nu este decât începutul fiindcă, dacă totul merge bine, o vom ține pe firul apei înainte și-o să mai luăm după noi și alți saci plini. Turcul trage și el cu ochiul spre saci, îi zice ceva fratelui lui, par să se pună de acord, șoferul face semn că e de aceeași părere. Își spală rufele în familie, de parcă nu ar mai fi și altcineva de față, socotind, pesemne, cât au dreptul să ceară. Să ceară… ăștia chiar visează. Din când în când, cel mai mic se întrerupe pentru a mi se adresa înfuriat. Două-trei cuvinte tot se înțeleg: „biștari“, „împărțeală“. Stai și te întrebi de unde le-or fi învățat, că în Franța nu au ajuns decât de douăzeci și patru de ore… Cine să mai știe, or avea turcii un talent special pentru limbile străine. La drept vorbind, nici nu contează. Deocamdată, ajunge să am un aer încurcat, să las un pic de la mine, să aprob din cap cu o mutră mâhnită, doar am ajuns de acum la Saint-Ouen și, dacă totul merge uns, nici că vor fi probleme.

Mahalaua defilează pe lângă noi. Incredibil ce scandal poate să facă otomanul ăsta! Ținând-o tot într-o urlătoare, când ajung în fața garajului atmosfera din mașină e deja de nerespirat, se simte că se apropie clipa Marii Explicații finale. Cel mai mic pune de mai multe ori, țipând, aceeași întrebare și, pentru a arăta cât e de jignit, agită în aer arătătorul și bate cu el în pumnul strâns al celeilalte mâini. Gestul are, probabil, o semnificație clară la Izmir, însă la Saint-Ouen e problematic să fie priceput. Totuși, în mare, intenția se poate înțelege, e ceva între revendicare și amenințare, e suficient deci să faci semn de aprobare din cap, să se vadă că nu ai nimic împotrivă. Nici nu ar fi tocmai o minciună, fiindcă se vor pune de acord extrem de repede.

În acest timp, șoferul a coborât din automobil, dar degeaba se tot chinuie să descuie garajul, broasca oblonului de fier nu se lasă convinsă. Încearcă să învârtă cheia în toate direcțiile, e uluit, se întoarce către mașină, se vede că își pune niște întrebări, doar atunci când a mai încercat totul a mers strună, transpiră în timp ce motorul toarce în continuare. Nu e niciun risc să dea cineva de noi, suntem într-o fundătură adâncă, într-o țară a nimănui parcă, dar nu țin să rămân o veșnicie pe aici.

Pentru ei nu este decât un eveniment neprevăzut. Încă unul. Deja prea mult. De data asta, cel mai mic este la limita apoplexiei. Nimic nu e conform planului, se simte înșelat, trădat, „Franțuji de căcat“, trebuie să par și eu pus pe gânduri, intrigat de povestea asta a ușii care nu se descuie, doar trebuia să meargă unsă, nu am încercat-o ieri cu toții? Ies calm din mașină, mirat și încurcat.

În încărcătorul Mossbergului 500 intră cinci cartușe. În loc să ragă ca niște hiene, incașii ăștia mai bine ar fi numărat câte focuri am tras. Uite-așa or să afle că, atunci când nu te pricepi la lăcătușerie, ar fi bine s-o faci măcar la aritmetică, fiindcă, odată în picioare și cu portiera deschisă, îmi este de ajuns să mă duc până lângă oblonul din fier, să-l dau ușor la o parte — ia lasă-mă pe mine — și, când mă întorc, sunt deja în poziția ideală. Îmi rămâne loc exact cât să iau șoferul în cătarea puștii și să-l lipesc de peretele de beton, descărcându-i arma drept în piept. Cât despre cel mic, întorc foarte puțin țeava și-o să fie o adevărată relaxare să-i fac țăndări căpățâna prin parbriz. O jerbă fulgerătoare. Parbrizul explodează, geamurile laterale se umplu de sânge și nu se mai vede nimic. Trebuie să te apropii pentru a descoperi rezultatul, capul care a zburat transformat fărâme, în rest nimic-nimic, doar gâtul și, sub el, corpul care se bâțâie, cum fac puii când îi tai, iar ei continuă să fugă. Și cu turcii e cam la fel.

Face el, Mossbergul, ceva zgomot, dar, apoi, câtă liniște!

Bun, să n-o mai lungim. Cei doi saci se lasă de-o parte, se scoate cheia potrivită a boxei, se trage fratele cel mare în garaj, se bagă și vehiculul cu fratele cel mic înăuntru, bine tranșat — trebuie să trec peste corpul lui, însă nu e grav, oricum nu-mi mai poate purta pică —, se încuie ușa și jocul e încheiat.

E suficient să iau sacii, să mă duc până în capul fundăturii și să urc în automobilul închiriat. La drept vorbind, nu este chiar totul încheiat. Dacă stai și te uiți mai bine, suntem abia la început. Trebuie încheiate conturile. E de scos telefonul mobil și de format numărul celuilalt aparat, care declanșează bomba a cărei detonare se simte până aici. Deși mă aflu destul de departe, mașina închiriată se cutremură sub efectul suflului. La mai bine de patruzeci de metri. Asta da explozie! Pe turci asta o să-i ducă direct în Grădina Plăcerilor, unde-or să poată pipăi toate fecioarele, fraierii. O jerbă de fum negru urcă peste acoperișurile atelierelor. Cam totul e închis pe aici, iar municipalitatea expropriază pentru a reconstrui. Până la urmă, am dat o mână de ajutor colectivității. Și uite-așa poți să fii și tâlhar, și în serviciu public. În treizeci de secunde, pompierii vor fi pe drum. Nu e timp de pierdut.

Cei doi saci cu bijuterii trebuie lăsați într-o casetă, la Gara de Nord. O să trimită mijlocitorul pe cineva să îi ia. Cheia se pune într-o cutie de scrisori, pe bulevardul Magenta.

Acum să cântărim lucrurile. Se pare că toți criminalii se întorc acolo unde au comis crimele.

Să respectăm tradiția.

Ora 11:45

Cu două ceasuri înainte de a se duce la înmormântarea lui Armand, cineva l-a întrebat, la telefon, pe Camille dacă o cunoaște pe o anume Anne Forestier. Numărul lui, aflat în fruntea listei mobilului, fusese ultimul pe care femeia îl formase. Apelul îi dăduse fiori reci pe șira spinării, căci în acest mod le era adusă la cunoștință moartea celor apropiați.

Anne nu este însă moartă.

— A fost victima unei agresiuni și tocmai a fost internată în spital.

După tonul funcționarei, Camille înțelege pe loc că Anne e într-o stare deosebit de gravă.

La drept vorbind, Anne este într-o stare cu totul și cu totul gravă. Extrem de slăbită pentru a putea fi interogată. Polițiștii însărcinați cu anchetarea cazului au spus că vor suna și se vor întoarce să o vadă imediat ce va fi posibil. Lui Camille îi sunt necesare mai multe minute de negociere cu infirmiera de pe etaj, o femeie de vreo treizeci de ani, cu buze cam groase și un tic la ochiul drept, pentru a obține dreptul de a intra în camera ei. Cu condiția de a nu rămâne prea mult.

Împinge ușa și rămâne o clipă în prag. Îl dărâmă faptul de a o descoperi în starea asta.

La început nu îi vede decât capul, în întregime bandajat. Ai putea jura că a trecut un camion peste ea. Jumătatea dreaptă a feței nu mai este decât un imens hematom albastru-negru, atât de umflată încât ochii i-au dispărut ca înfundați în cap. Jumătatea stângă lasă să se vadă o rană lungă de vreo zece centimetri, cu marginile roșii și galbene, închise prin puncte de sutură. Buzele sunt tăiate, tumefiate, pleoapele învinețite și groaznic de inflamate. Nasul, rupt, și-a triplat volumul. Maxilarul inferior este atins în două locuri, iar Anne ține gura întredeschisă, lăsând să curgă în permanență un firișor de salivă. Parc-ar fi o babă. Peste pătură i se odihnesc brațele bandajate până la degete, la capătul cărora se pot zări atelele. Mâna dreaptă e pansată mai ușor, așa că se poate ghici o rană adâncă, cusută și ea.

Când sesizează prezența lui Camille, încearcă să îi întindă mâna, ochii i se umplu de lacrimi, pe urmă energia pare să o părăsească, coboară pleoapele, le ridică iarăși. Ochi cețoși, înrourați, care par a-și fi pierdut minunatul lor verde-deschis.

Cu capul lăsat într-o parte, încearcă să se exprime cu voce răgușită. Limba îi e grea și o doare, și-a mușcat-o profund, abia de se înțelege ce vrea să zică, sunetele labiale nu au cum se forma.

— Mi-e rău…

Camille rămâne fără glas. Anne încearcă să vorbească, iar el își lasă palma pe cearșaf pentru a o liniști, neîndrăznind nici măcar să o atingă. Dintr-odată, Anne devine agitată, extrem de nervoasă, ar vrea să facă ceva pentru ea, însă nu știe ce. Să cheme pe cineva? Privirea lui Anne e febrilă, ține neapărat să exprime ceva anume, și asta urgent.

— … ită… are…

Rapiditatea evenimentelor își păstra încă amprenta de stupoare asupra ei, de parcă abia ce se produseseră.

Aplecat spre ea, Camille o ascultă cu atenție, prefăcându-se că o înțelege, încercând să zâmbească. Ai zice că Anne mestecă fără încetare un piure fierbinte. Prinde silabe teribil de deformate, însă, concentrându-se, după câteva minute începe să ghicească vorbele și să deducă sensurile… Traduce în minte. E aiuritor cât de repede se poate adapta omul. La orice. Uneori, chestia asta e chiar deprimantă.

„Prinsă“, pricepe, „lovită“, „tare“.

Sprâncenele lui Anne se ridică, ochii i se măresc de groază, de parcă bărbatul acela s-ar afla iarăși în fața ei, pregătindu-se să o piseze cu lovituri date cu patul armei. Camille întinde mâna și o lasă pe umărul ei, dar Anne tresare violent și țipă.

— Camille…

Întoarce capul de la dreapta la stânga și vocea aproape că nu i se mai aude. Dinții lipsă o fac să șuiere, fiindcă și despre asta este vorba, trei dinți sunt sparți, incisivii din partea stângă, de sus și de jos. Când deschide gura, Anne are cu treizeci de ani mai mult, o Fantine1 din Mizerabilii în cea mai deprimantă versiune. O rugase pe infirmieră, însă nimeni nu fusese de acord să i se aducă o oglindă.

De altfel, chiar dacă îi este greu, încearcă să își ascundă gura când vorbește. Cu dosul palmei. Cel mai adesea nu reușește, iar gura îi este ca o gaură mărginită de buzele moi și vinete.

— … mă… opereze?…

Cam asta crede Camille că a înțeles. Lacrimile revin, ai zice că sunt independente de ceea ce spune femeia, că țâșnesc și curg fără vreo logică aparentă. Chipul lui Anne nu exprimă nimic altceva decât o imensă stupoare fără cuvinte.

— Nu se știe… Liniștește-te, răspunde foarte încet Camille. O să fie bine…

Gândurile lui Anne, însă, sunt deja în altă parte. Își întoarce capul, de parcă i s-ar fi făcut rușine. Și ceea ce spune se aude încă și mai greu. Camille crede că pricepe un „Nu așa…“, de parcă pacienta și-ar dori să nu o vadă nimeni în starea în care se află. Reușește să se întoarcă cu totul. Camille îi lasă din nou mâna pe umăr, dar Anne nu reacționează, poziția de acum fiind parcă un refuz manifest, din spate putându-i-se percepe doar suspinele mute.

— Vrei să rămân cu tine? o întreabă.

Niciun răspuns. Rămâne totuși, neștiind ce altceva să facă. După o clipă interminabilă, Anne face semn din cap că nu, un nu adresat nu se știe cui ori față de ce, poate întregii întâmplări, oricărui lucru care se poate petrece sau care deja s-a petrecut, absurdului care pune stăpânire pe viețile noastre fără a ne preveni, nedreptății căreia victimele nu se pot împiedica să nu îi dea o semnificație personală. Este imposibil de dialogat cu ea. E prea devreme. Nu locuiesc încă în același timp. Și tac amândoi.

Poate a adormit. Cine poate ști? Se întoarce încet pe spate, cu ochii închiși. Nu mai mișcă.

Cam asta este situația.

Camille o privește cu palma lăsată peste a ei, îi ascultă înfrigurat respirația, încercând să îi compare ritmul cu acela din somn, pe care i-l știe mai bine decât oricine. Ore în șir se uitase la ea cum doarme. La început, se trezea noaptea pentru a o putea observa mai bine și pentru a-i desena profilul care seamănă cu acela al unei înotătoare, întrucât în timpul zilei nu reușea niciodată să regăsească magia exactă a chipului ei. Și astfel a realizat sute de schițe și a petrecut un timp nesfârșit pentru a traduce ce îi spuneau buzele, pleoapele, puritatea. Ori pentru a trasa crochiuri ale trupului ei surprins sub duș. Splendidele eșecuri în domeniu l-au făcut să înțeleagă cât de importantă e Anne: dacă, după doar câteva minute, reușea să reproducă trăsăturile oricui altcuiva cu o exactitate aproape fotografică, Anne deține ceva ireductibil, insesizabil, care scapă privirii, experienței, spiritului lui de observație. Or, femeia întinsă aici, tumefiată, bandajată, mumificată parcă, nu mai are nicio umbră de magie, nu a mai rămas din ea decât învelișul, un corp urât, teribil de prozaic.

Acesta și este motivul pentru care, odată cu scurgerea minutelor, pe Camille îl cuprinde furia.

Uneori, Anne se trezește brusc, țipă scurt, se uită împrejur, iar Camille descoperă și la ea ceea ce observase și la Armand, în săptămâna dinaintea morții acestuia: expresii necunoscute, cu totul noi, care exprimă stupoarea de a fi acolo, neînțelegerea. Nedreptatea.

Nici nu apucase să își revină din suferința aceea. Apare și infirmiera care îl anunță că s-a scurs timpul pentru vizită. Este discretă, însă nu părăsește încăperea până când nu îl vede plecat. Pe ecuson îi citește numele: Florence. Stă cu mâinile la spate, într-o poziție care îmbină insistența și respectul, cu un surâs plin de înțelegere, pe care colagenul ori acidul hialuronic îl transformă în ceva cu totul artificial. Camille își dorește să mai rămână până când Anne va fi în stare să îi povestească, întrucât este groaznic de nerăbdător să știe cum și ce s-a întâmplat. Deocamdată, însă, nu are altceva de făcut decât să aștepte. Și să iasă. Anne trebuie să se odihnească. Drept care, Camille chiar iese.

Pentru a înțelege tot ce s-a întâmplat, va trebui să aștepte douăzeci și patru de ore.

Or, douăzeci și patru de ore sunt cu mult mai mult decât îi este necesar unui om precum Camille pentru a scormoni și a da peste cap întreaga planetă.

La plecare nu dispune decât de câteva informații care i-au fost furnizate la telefon și aici, la spital. În realitate, cu excepția unor chestiuni generale, nimeni nu știe nimic, e încă imposibil să se traseze cu precizie firul evenimentelor. Camille nu este decât posesorul imaginii înfricoșătoare a lui Anne cea desfigurată, ceea ce este mult pentru un bărbat oricum extrem de permeabil în fața senzațiilor tari. Spectacolul nu a făcut altceva decât să îi încurajeze predispoziția naturală pentru furie.

De cum iese pe ușa de la urgențe, începe să fiarbă.

Vrea să afle totul, imediat, să fie cel dintâi care să știe adevărul, vrea…

Să ne înțelegem bine: Camille nu are nimic dintr-o fire răzbunătoare. Sigur, are și el, ca oricine, ranchiunele lui, dar, pentru a da un singur exemplu, să-l luăm pe Buisson, cel care i-a omorât prima soție cu patru ani mai înainte2. Ei bine, acesta trăiește în continuare, iar Camille nu a ținut niciodată să pună să fie ucis în închisoare, deși, ținând cont de relațiile pe care le are în mediul respectiv, nu ar fi fost prea complicat.

Nici acum, cu Anne (care nu e cea de-a doua soție a lui, dar nici nu știe ce cuvânt ar trebui să întrebuințeze pentru a desemna legătura lor), așadar, nici cu Anne nu este vorba despre răzbunare, nu acesta ar fi termenul potrivit.

Mai degrabă este de parcă propria lui viață ar fi amenințată de evenimentul petrecut în galeria Monier.

Are nevoie să acționeze fiindcă nu este în stare să își închipuie consecințele unui act care a adus atingere relației lui cu Anne, unicul lucru care, de la moartea lui Irène, a oferit iarăși un rost vieții lui.

Dacă vi se pare că acestea sunt vorbe mari, asta se întâmplă fiindcă nu sunteți răspunzător de moartea unei ființe dragi. Lucru ce reprezintă o imensă diferență, vă rog să mă credeți.

În timp ce coboară grăbit scara spitalului, Camille revede chipul lui Anne, ochii ei cu cearcăne gălbui, culoarea mizerabilă a hematoamelor, carnea tumefiată.

Tocmai a văzut-o moartă.

Habar nu are cum și nici din ce cauză, însă cineva a vrut să o ucidă.

Repetându-și gândul, intră în stare de alarmă. După asasinarea lui Irène… Sigur, împrejurările, în cele două cazuri, nu au nimic de-a face unele cu altele. Irène era vizată personal de criminal, Anne pur și simplu își încrucișase pașii cu omul nepotrivit în cel mai prost moment, numai că, în clipa de față, Camille nu mai stă să își analizeze și nici să își aleagă propriile emoții.

Pur și simplu nu poate lăsa lucrurile să meargă înainte fără a acționa.

Fără a încerca să acționeze.

De altfel, făcuse deja un prim pas fără să își dea seama, din instinct, încă de la conversația telefonică de dimineață. Anne fusese „rănită“ în timpul unui atac cu mână armată, din Arondismentul 8, și „molestată“, îi comunicase funcționara de la Administrația Centrală a Poliției. Camille moare după cuvântul „a molesta“. Așa e el, cuvântul ăsta, adorat de către cei care lucrează în poliție. Ar mai intra aici „individ“ și „a stipula“, dar „a molesta“ e cu mult mai sus, cele trei silabe ale lui acoperă o gamă largă, mergând de la o simplă burdușeală până la tăbăcirea pielii, interlocutorul pricepe ce vrea el, deci nimic nu poate fi mai practic.

— Cum așa, „molestată“?

Funcționara nu știa mai mult, probabil că pur și simplu citea de pe o hârtie, de te-ai fi întrebat dacă înțelege ce spune:

— Tâlhărie cu mână armată. S-au tras focuri de armă. Doamna Forestier nu a fost atinsă, dar a fost molestată. Și transportată la urgență.

Adică a tras cineva? În Anne? În timpul unui atac cu mână armată? Astfel prezentate evenimentele, nu e simplu să le prinzi din zbor, să ți le imaginezi. Anne și „mâna armată“ sunt două noțiuni atât de îndepărtate una de cealaltă, încât…

Fata i-a explicat că Anne nu avea niciun document de identitate la ea, nici vreo geantă, însă îi fuseseră descoperite numele și adresa în agenda telefonului mobil.

— S-a sunat acasă, dar nu a răspuns nimeni.

Drept care hotărâseră să încerce numărul de telefon cel mai utilizat, cel al lui Camille, aflat în capul listei de contacte. În consecință, l-a întrebat cum se numește, pentru a-și redacta raportul. Cum pronunțase verveine3, Camille a corectat-o, precizând pronunția corectă: Verhoeven. După un moment de tăcere, funcționara l-a rugat să-și spună numele pe litere. A fost momentul declicului, pentru Camille, chestie de reflex.

Fiindcă, dacă Verhoeven nu este în general un nume prea utilizat, în orice caz printre caralii e pe bune rar de tot. Fără a dori să insistăm asupra subiectului, Camille chiar face parte dintre acei comisari ai poliției de care chiar își aduce omul aminte. Și nu numai din cauza înălțimii, a vieții personale, a reputației, a lui Irène, a cazului cu bombele4, a tuturor acestora la un loc. Pentru cei mai mulți, poartă marca „Văzut la televizor“, fiindcă a avut câteva apariții remarcabile pe sticlă, cameramanilor plăcându-le să îl prindă în plonjeu, cu privirea lui de vultur și craniul strălucind. Atâta doar că funcționara din serviciul auxiliar nu a făcut legătura cu numele Verhoeven, cu polițistul de pe ecranul televizorului, cu toate alea-alea, și l-a pus să își zică numele pe litere.

Dând timpul înapoi, furia îi șoptește la ureche lui Camille faptul că dovada de ignoranță s-ar putea să fie prima veste bună a unei zile în care altceva la fel nici că va mai exista.

— Ați spus Ferven? a insistat fata.

Camille i-a răspuns:

— Da, asta este, Ferven.

Și i-a repetat-o pe litere.

Ora 14:00

Așa e făcută omenirea asta: e de ajuns un accident, că se și apleacă fiecare peste balustradă. Cât va mai rămâne un singur girofar ori o dâră de sânge, se va găsi cineva care să se uite la ele. De data asta, chiar se găsesc destui. Vă dați seama despre ce este vorba? O tâlhărie și focuri de armă în buricul Parisului. Pe lângă asta, Bâlciul Tronului5 nu e decât o glumiță.

Teoretic, strada este închisă, ceea ce nu împiedică pietonii să treacă pe acolo. Sigur, consemnul este de a nu lăsa liberă decât intrarea riveranilor, pariu pierdut, căci toată lumea a ajuns să locuiască în zonă, întrucât toată lumea ține să știe care e treaba. De acum liniștea s-a reîntors, dar dacă e să tragi cu urechea la comentarii, pe la sfârșitul dimineții a fost debandada de pe lume. Mașini de poliție, camionete, tehnicieni, motociclete, toate strânse în partea de jos a bulevardului Champs-Élysées, după care balamucul a ajuns până la celălalt capăt și, în două ceasuri, totul părea blocat între piețele Concorde și Étoile, între bulevardul Malesherbes și palatul Tokio. Să m-apuce amețeala, nu altceva, dacă stau și mă gândesc că autorul acestei extraordinare efervescențe sunt eu și numai eu.

După ce ai tras de mai multe ori într-o fată plină de sânge din cap până-n picioare și-ai zburat cu un 4 x 4, în scrâșnet de pneuri, cu cincizeci de mii de euro în bijuterii după tine, să te întorci în locurile cu pricina are, inevitabil, ceva din efectul madlenei lui Proust. Ceea ce, la drept vorbind, nici nu ar avea cum să fie neplăcut. Când îți merg bine afacerile, nu ai cum să nu te simți ușurat. Pe strada Georges-Flandrin, chiar la ieșirea din pasajul Monier, există o cafenea foarte bine așezată. Brasseur. Și încă mai e o agitație!… Și discuții la obiect. Treaba e simplă: toată lumea a văzut totul, a auzit totul, știe totul.

Mă așez discret, departe de intrare, rămân într-un colț al barului, acolo unde e cea mai mare aglomerație, mă pierd în mulțime și ascult.

Dată naibii haita asta de imbecili!

Ora 14:15

Ai zice că bolta asta cerească de toamnă a fost pictată special pentru cimitir. Și e multă lume. Avantajul funcționarilor care încă nu au ieșit la pensie este că deplasările le fac numai în delegație, iar lumea se adună pe dată.

Încă de departe, Camille zărește apropiații lui Armand: nevasta, copiii, frații, surorile. Toți arată la fel, stând drept, triști, serioși. Nu își dă seama cu ce seamănă exact tabloul, însă grupul te duce cu gândul la o familie de quakeri.

Moartea lui Armand, de acum patru zile, l-a îndurerat profund pe Camille. Dar l-a și eliberat. Săptămâni de-a rândul a tot venit să îl vadă, să îi țină mâinile în mâinile lui, să îi vorbească până și atunci când nimeni nu ar mai fi putut afirma că mai înțelegea ceva, cât de cât. Se mulțumește să îi facă soției prietenului, de la depărtare, un semn din cap. După nesfârșita agonie, toate cuvintele de spus acesteia și copiilor, Camille le spusese, de acum nu i-a mai rămas nicio vorbă pentru ei, ar fi putut chiar nici să nu vină, tot ceea ce putuse da pentru Armand, dăduse deja.

Erau multe lucruri care îi legaseră pe Armand și pe el. În primul rând faptul că intraseră în profesie împreună, o legătură de tinerețe cu atât mai prețioasă cu cât nici unul, nici celălalt nu fuseseră cu adevărat tineri vreodată.

Pe urmă, avariția patologică a lui Armand, domeniu în care nimeni nu putea bănui de ce era în stare. Se angajase într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva risipei și, până la urmă, împotriva banilor. Camille nu se poate opri să nu îi conceapă moartea ca pe o victorie a capitalismului. Sigur, nu avariția îi unea, însă fiecare dintre ei avea ceva înspăimântător de mărunt în fire și obligația de a o putea duce împreună cu acel ceva mai puternic decât sine. Dacă vreți, era vorba despre un soi de solidaritate a handicapaților.

Agonia a confirmat-o: Camille s-a dovedit cel mai bun prieten al lui Armand.

O legătură extraordinar de puternică, ar fi zis ceilalți, fiindcă, iată, dintre cei patru membri istorici ai echipei, Camille este unicul în viață prezent la cimitir, chestiune pe care cu greu ar putea-o explica.

Louis Mariani, adjunctul lui, nu a sosit încă. Lucrul acesta însă nu îl neliniștește, Louis are simțul datoriei, așa că va apărea în timp util, întrucât, pentru el, a lipsi de la o înmormântare este la fel de neconceput ca a râgâi la masă.

Evident, și Armand are o scuză, nimic de zis: cancerul de esofag…

Ar mai rămâne Maleval, pe care Camille nu l-a mai văzut de ani de zile. Recrut sclipitor, până la urmă fusese dat afară din poliție. El și Louis erau prieteni buni, în pofida diferenței de clasă socială, erau cam de aceeași vârstă și se completau eficient. Până la seism: Maleval fusese cel care îi oferise informațiile necesare celui care o ucisese pe Irène, soția lui Camille. Bun, nu o făcuse conștient, dar tot o făcuse. În clipa respectivă, Camille l-ar fi omorât cu mâinile lui, se trecuse la două degete de o tragedie ca la carte, povestea Atrizilor în varianta Brigăzii criminale. După moartea lui Irène, praful se alesese de curajul lui Camille, îl covârșise depresia, iar acum, chiar nu ar mai fi avut niciun sens răzbunarea.

Armand îi lipsește mai mult decât oricine altcineva. Odată cu el, brigada Verhoeven dispare din peisaj. Înmormântarea de acum deschide un al treilea capitol al unei istorii pe scheletul căreia Camille încearcă să își reconstruiască viața. Teribilă fragilitate.

La apariția lui Louis, familia lui Armand începuse deja să intre în clădirea crematoriului. Costum Hugo Boss deosebit de elegant. „Bună, Louis.“ Cel salutat nu are voie să răspundă „Bună ziua, patroane“, Camille i-a interzis, explicându-i că nu sunt într-un serial TV.

Întrebarea pe care Camille și-o pune deseori este cu atât mai justificată pentru adjunct: ce Dumnezeu caută individul ăsta în poliție? Este înfiorător de bogat și, pentru a spune întregul adevăr, dotat cu o inteligență care i-a deschis porțile celor mai bune școli la care s-ar putea cineva gândi. După care, inexplicabil, a intrat în poliție pentru o leafă de învățător. În fond, Louis este un romantic.

— Totul e-n ordine?

Camille îi face semn că da, deși, bineînțeles, gândurile îi sunt în altă parte. Cea mai mare parte din el a rămas în camera de spital în care Anne, pe jumătate inconștientă ca urmare a analgezicelor, așteaptă să facă radiografii, să intre la tomograf…

Louis își privește șeful o clipă mai mult decât s-ar cuveni, clatină din cap și lasă să-i scape un „Hmmm!“. Cum e un băiat extrem de bine educat, acest „Hmmm!“ al lui are valoare de limbaj relevant, ca atunci când îți aranjezi vreo șuviță rebelă anume cu mâna dreaptă ori cu cea stângă. Așadar, respectivul „Hmmm!“ vrea să zică limpede: asta nu e fața dumneavoastră de înmormântare, prin urmare despre altceva este vorba.

Or, pentru ziua de azi, ceva care să ocupe mai mult spațiu în mintea lui Camille decât moartea lui Armand nu poate fi decât un lucru extrem de important…

— O să ne ocupăm de o lovitură dată de dimineață, în arondismentul 8…

Louis se întreabă dacă acesta este răspunsul la întrebarea lui.

— Victime?

Camille dă din cap: da, nu.

— O femeie…

— Moartă?

Da, nu, nu chiar, Camille se uită în gol, înainte, ca prin ceață, încruntându-se.

— Nu… Mă rog, nu încă…

Louis e destul de mirat. Nu e genul de problemă de care se ocupă în mod obișnuit unitatea lor, tâlhăria cu mână armată nu e specialitatea comisarului-șef Verhoeven. În același timp, pare a-și spune Louis, de ce nu, însă a lucrat destul împreună cu Camille pentru a simți că lucrurile nu merg așa cum trebuie. Expresia surprinderii este o privire îndreptată către pantofi (Crockett & Jones perfect lustruiți), însoțită de o tuse seacă, destul de greu de auzit. Cam aceasta ar fi, pentru Louis, dovada supremă a emoției.

Camille face semn către cimitir și intrarea în capelă.

— Cum se termină toată chestia asta, m-aș bucura dacă ai putea obține ceva informații. Discret… Cum să zic, încă nu e cazul nostru…

În sfârșit, Camille își întoarce privirea spre adjunct.

— Ca să mai câștigăm timp, înțelegi?

Îl caută cu privirea, în mulțime, pe Le Guen și îl descoperă fără greutate. Nici nu s-ar fi putut altfel, doar e de-a dreptul un mastodont.

— Bun, de-acum trebuie să mergem.

Când Le Guen mai era chestor-șef adjunct, lui Camille îi era de ajuns să ridice un deget pentru a obține ce își dorea, însă acum e mai dificil. Chiar alături de chestorul-șef Le Guen își bâțâia fundul comisarul-șef adjunct Michard, de-ai fi putut jura că e o gâscă, nu o polițistă.

Ora 14:20

Cafeneaua Brasseur trăiește unul dintre momentele de vârf ale existenței sale. Opinia unanimă este că o asemenea lovitură nu poate avea loc de două ori într-un secol. Până și cei care nu au văzut nimic sunt de acord cu asta. Martorii oculari sunt pe cai mari. Se observase o fată, uneori două, sau o femeie, înarmată, neînarmată, cu mâinile goale și care țipa. Nu era proprietara magazinului de bijuterii? Nu, nu, fata ei! Pe bune? Nu știam că are o fată, chiar sunteți sigur? Aha, tâlhărie cu mașină… Ce fel de mașină? Părerile acoperă aproape întreaga gamă de automobile străine vândute în Franța.

Personal, îmi sorb liniștit cafeaua. E primul meu moment de odihnă dintr-o zi suficient de lungă.

Patronul, un individ de-a dreptul agasant, estimează că prada se ridică la cinci milioane de euro. Niciun cent mai puțin. Nu se știe de unde a scos cifra, dar e categoric. Mai că-ți vine să-i pui în mână un Mossberg încărcat și să-l împingi pe ușa primului magazin de bijuterii care-ți iese în cale pe aici, prin cartier. După ce va doborî la pământ întregul personal și se va întoarce la el la cârciumă, își va putea număra captura și, dacă va găsi măcar a treia parte din ce a sperat, nu are decât să iasă la pensie, jigodia, fiindcă mai mult de atât nici nu ar avea cum.

Dar mașina în care au tras?! În care? În aia! Ai zice că s-a ciocnit cu un bivol în goană. Păi, cu ce naiba au atacat-o, cu o bazooka? Și aici comentariile balistice seamănă cu cele referitoare la automobile: toate calibrele ies la iveală, de-ți vine să tragi un foc în aer pentru a face liniște. Sau să tragi la grămadă pentru un pic de pace.

Umflându-se în pene, patronul declară peremptoriu:

— Carabină de douăzeci și doi.

Și închide ochii, sigur de priceperea de care dă dovadă.

Mi-l închipui, ca pe unul dintre turci, decapitat de arma mea de calibru 12, ceea ce îmi ridică moralul. Carabină de douăzeci și doi sau altceva, clientela aprobă fiindcă nimeni nu se pricepe în domeniu. Cu asemenea martori, curcanii or să se distreze la greu.

Ora 14:45

— Păi… de ce vrei chestia asta? îl întreabă chestorul-șef adjunct întorcându-se.

Se învârte amplu în jurul axei principale: curul titanic, babilonian. Dincolo de orice proporție posibil de conceput. Chestorul-șef adjunct Michard are, să zicem, vreo patruzeci și cinci de ani, față pe care au fost tipărite cândva promisiuni niciodată ținute, păr extrem de negru și deci, fără îndoială, destul de alb în stare naturală, dinți mari, de iepure, în față și, deasupra lor, ochelari pătrați care anunță de departe că este o femeie autoritară, dură. Caracter înflăcărat (în traducere = o pisăloagă), inteligență vie (altfel zis, o însutită putere de a stresa), dar, înainte de orice, lucrul ei cel mai spectaculos, curul monumental. De un volum halucinant, că te și întrebi cum de reușesc să-l țină picioarele. Curios lucru, chestorul-șef adjunct Michard (cu un asemenea nume6 oricine își poate închipui fără greutate bancurile care, pe măsură ce ajungeai să o cunoști mai bine, coborau în obscenitate până la sordid) are o mutră de fraieră, care contrazice tot ceea ce se știe despre ea: că este de o indiscutabilă competență, cu un simț al strategiei ieșit din comun, cu fapte de arme remarcabile în bună măsură, genul de conducător care muncește de zece ori mai mult decât subordonații, felicitându-se pentru că poate fi un adevărat șef. Asistând la numirea ei în funcție, Camille a înțeles că, dacă prin Doudouche (pisica lui pe care o adoră, proprietară a unui caracter isteric) avea pe cineva care să-l calce pe nervi acasă, de acum va mai avea pe cineva la fel și la birou.

Deci „de ce vrei chestia asta?“

În fața anumitor ființe este greu să rămâi calm. Chestorul-șef adjunct Michard se apropie foarte tare de Camille. Mereu îi vorbește așa. Fizicul ei de fotoliu imperial în fața lui Verhoeven care parcă stă să se dizolve, ai zice că ești la un casting pentru o comedie americană, însă femeia asta este cu totul lipsită de simțul ridicolului.

Stau amândoi față în față, încurcând drumul spre crematoriu, chiar dacă sunt printre ultimii. Camille a manevrat cu greu lucrurile pentru a se afla exact acolo și exact în acel moment. Căci, în clipa în care adresează cererea, pe lângă ei trece chestorul-șef Le Guen, prietenul lui cel mai bun, cel care i-a luat-o înainte chestorului-șef adjunct (conform principiului jocului scaunelor muzicale, unul a ajuns șef, celălalt șef-adjunct). Or, toată lumea o știe, Camille și Le Guen sunt prieteni la cataramă, ba chiar Camille este martorul tuturor căsătoriilor amicului său, ocupație foarte solicitantă, întrucât Le Guen tocmai s-a căsătorit pentru a șasea oară, recăsătorindu-se cu cea de-a doua nevastă.

Chestorul-șef adjunct Michard, care tocmai a fost unsă în funcție, trebuie deocamdată „să împace capra cu varza“ (moare după expresii stereotipe cărora se face luntre și punte pentru a le reda prospețimea), prin urmare trebuie să analizeze bine miza înainte de a se apuca să facă valuri. Or, când prietenul cel mai bun al șefului îți cere ceva, e bine să reflectezi asupra răspunsului. Mai ales că doar ei trei mai sunt de intrat. Răspunsul ar trebui lăsat să se mai coacă, dar Michard este vestită pentru spiritul viu și se mândrește cu faptul că poate lua rapid hotărâri. Maestrul de ceremonii îi privește fix de la intrarea în sală, trebuie să înceapă, e îmbrăcat într-un costum la două rânduri, e blond spălăcit, seamănă mai degrabă a fotbalist. Nici funcționarii de la pompele funebre nu mai sunt ce au fost…

Numai pentru respectiva întrebare — de ce ține Verhoeven să se ocupe de un asemenea caz? — a avut timp Camille să se pregătească, fiind și singura care i s-ar putea pune.

Lovitura a fost dată înainte de zece dimineața, iar acum nu s-a făcut încă trei după-amiaza. La fața locului, în pasajul Monier, colegii de la criminalistică au prelevat probele, ceilalți au interogat cei dintâi martori, însă cazul nu a fost încă distribuit cuiva anume.

— Fiindcă am eu un informator, încearcă Verhoeven. Foarte bine plasat…

— Adică erai la curent cu lovitura?

Michard cască ochii teatral, iar pe Camille gândul îl duce imediat la privirile furibunde ale samurailor din iconografia japoneză. Chestorul-șef adjunct ar da să zică: asta-i ori prea mult, ori prea puțin, genul de expresii de-a gata după care se dă în vânt, convinsă că le redă ca nimeni altcineva.

— Sigur că nu, cum să știu! strigă Camille.

Având timpul necesar pentru a se convinge de rolul pe care urma să îl joace în scenetă, lasă impresia că într-adevăr crede în ceea ce spune.

— Nici vorbă, însă informatorul nu aș fi chiar convins că nu a mirosit ceva-ceva… Oricum, acum e de strâns, cât e cald, jar nu altceva!

Verhoeven e sigur că folosește genul de imagini după care Michard se dă în vânt.

— În clipa asta e foarte cooperant și ar fi păcat să nu profităm.

E de ajuns o privire pentru ca dialogul să se transforme dintr-unul tehnic în altul absolut tactic. Camille își îndreaptă privirea spre fundul cimitirului, în așa fel încât figura tutelară a chestorului-șef să poată arunca o umbră asupra dialogului. Tăcere. Chestorul-șef adjunct zâmbește, semn că a priceput și e de acord. Formal, Camille adaugă:

— Nu e vorba numai despre un jaf cu mână armată, dar și despre o tentativă de crimă agravată și…

Chestorul-șef adjunct îl privește ciudat, după care clatină din cap încet, de parcă, dincolo de cuvintele comisarului-șef, manevră destul de greoaie, la drept vorbind, ar ghici o luminiță greu de definit și ar încerca să înțeleagă ceva din toată povestea. Ori chiar ar înțelege. Sau ar fi pe punctul de a o face. Camille știe cât de sensibilă este femeia asta și că, imediat ce apare vreo neregulă, seismograful începe să-i sune alarma de-ți sparge urechile. Așa că ia din nou inițiativa cu cel mai convingător ton de care dispune, vorbind grăbit:

— Să vă explic: omul meu l-a cunoscut pe un altul care făcea parte dintr-o bandă… E o poveste de anul trecut, nu are nicio legătură directă, dar s-ar putea…

Chestorul-șef adjunct Michard îl întrerupe cu un gest care ar vrea să însemne că, oricum, are și ea destule pe cap. Că a înțeles. Că, oricum, e de prea puțină vreme în funcție pentru a se băga la mijloc, între șef și un subordonat.

— De acord, domnule comisar-șef. Voi vorbi cu judecătorul Pereira.

Camille nu o arată, însă este exact ceea ce și-a dorit, fiindcă, dacă nu ar fi obținut o capitulare atât de rapidă, nu avea nici cea mai mică idee de cum și-ar fi putut încheia pledoaria.

Ora 15:15

Louis a plecat imediat. Camille, prizonier al propriei funcții, este nevoit să aștepte până la capăt. Ceremonia este lungă, extrem de lungă și se limitează la a arăta de ce este fiecare în stare în materie de discursuri. Îndată ce se poate, Camille o șterge discret.

În drum spre mașină, ascultă mesajul care abia i-a sosit. E Louis. A dat deja câteva telefoane și deține esențialul:

— Mossbergul 500 nu a mai fost întâlnit într-un jaf cu mână armată decât o sigură dată, pe 17 ianuarie. Asemănarea nu lasă loc de dubii. Și nu e un caz oarecare… Mă sunați?

Camille o face.

— În ianuarie, îi explică Louis, a fost mai rău. Lovitură cvadruplă! Un mort. Șeful bandei este cunoscut: Vincent Hafner. Din ianuarie nu s-a mai aflat nimic despre el și acum își semnează întoarcerea cu surle și trâmbițe…

Ora 15:20

Agitație subită la Brasseur.

Conversația este întreruptă de sirene, toată lumea aleargă pe terasă și se apleacă peste balustradă, până și girofarurile ai zice că luminează mai tare. Patronul e categoric: a venit și ministrul de Interne. Unii caută să își aducă aminte cum îl cheamă, dar degeaba, dacă ar fi fost un prezentator de la vreo televiziune, lucrurile s-ar fi dovedit mai simple. Reîncep discuțiile. Unii consideră că totul se datorează apariției unei noutăți, probabil a fost descoperit un cadavru sau ceva de felul ăsta, însă patronul închide încă o dată ochii, plin de el. A-și contrazice clienții este de-a dreptul un omagiu adus erudiției sale.

— Dacă vă zic eu că e ministrul de Interne!…

Șterge paharele liniștit, cu un vag zâmbet pe buze, fără ca măcar să tragă cu ochiul spre terasă, pentru a-și sublinia convingerea asupra diagnosticului.

Și toți așteaptă excitați, ținându-și respirația, de parcă ar fi la o etapă a Turului Franței.

Ora 15:30

Are senzația că i-a fost umplut capul cu vată hidrofilă strânsă în chingile unor vene groase ca pe mână, care se izbesc unele de altele și bat necontenit darabana.

Anne deschide ochii. Camera. Spitalul.

Încearcă să își miște picioarele, înțepenită, ca o bătrână anchilozată de reumatism. Deși este o încercare dureroasă, ridică mai întâi un genunchi, apoi pe celălalt, iar picioarele îndoite îi aduc o clipă de liniște. Își mișcă încet capul, pentru a regăsi senzații cunoscute, dar acesta cântărește de acum o tonă, iar degetele acoperite de bandaje par niște clești de crab, pe deasupra și murdari. Imaginile sunt cam voalate: ușa de la toaleta din galeria comercială, o pânză de sânge, focuri de armă, sirena înnebunitoare a ambulanței, fața radiologului și, de undeva, din spatele lui, vocea unei infirmiere care spune: „Ce-i facem?“ O invadează iarăși emoția, dar își oprește lacrimile, respiră profund, încearcă să se stăpânească, să nu se lase dusă de val, să nu abandoneze.

Și pentru asta se va ridica, va trăi.

Cu o singură mișcare dă pătura la o parte și își coboară un picior, apoi celălalt. I se întunecă o clipă privirea și rămâne în echilibru pe marginea patului, își împinge apoi iarăși picioarele, se ridică. E obligată să se așeze la loc, abia acum resimte cu adevărat durerea, peste tot, precisă, în spate, în umeri, în claviculă, doar a fost pisată, zdrobită, încearcă să își regleze respirația, se ridică din nou, în sfârșit e pe picioare, dacă se poate spune asta din moment ce este obligată să se sprijine de noptieră.

În fața ei este baia. De parcă ar fi în plină escaladă, trece de la un punct de sprijin la altul, de la sulul de căpătâi la noptieră, apoi la clanța ușii, la chiuvetă și iat-o, în sfârșit, la oglindă. Doamne-Dumnezeule, ea să fie!?

De data asta chiar nu mai are ce le face lacrimilor care îi năvălesc în ochi. Obrajii ăștia vineți, echimozele, dinții sparți… Plus plaga de pe obrazul stâng, pometul făcut zob, lungul șir de puncte de sutură…

Ce i-au făcut?!

Anne se ține de marginea chiuvetei să nu cadă.

— Ce e cu dumneavoastră în picioare?

Anne se întoarce, dar o cuprinde leșinul, infirmiera nu mai are timp decât să pună mâna pe ea, așa că acum e întinsă pe jos, cea care a încercat să o susțină se ridică și scoate rapid capul pe ușă:

— Florence, vino să mă ajuți!

Ora 15:40

Camille înaintează încordat, cu pași mari, și Louis alături, la doar câțiva centimetri în spatele șefului, măsura exactă a distanței pe care o menține față de Verhoeven fiind rezultatul unei savante științe a dozării respectului și a familiarității, combinație foarte delicată pe care numai el știe să o realizeze.

Cât despre Camille, degeaba e el grăbit și îngrijorat, tot nu se poate abține să nu-și ridice privirea către imobilele care mărginesc strada Flandrin. Nimeni nu mai are ochi pentru arhitectura haussmanniană, înnegrită de fum, de care e plin cartierul, doar retina lui înregistrând din zbor linia balcoanelor sprijinite la capete de câte doi atlanți monumentali, a căror cârpă din jurul șoldurilor e umflată de protuberanțe de dimensiuni excepționale și, la mijloc, de cariatide cu sâni insolent de generoși, care se uită spre cer. Adică sânii se uită spre cer, nu cariatidele, căci ele au privirea dulceagă, de mironosițe prefăcute, sigure de virtuțile trupurilor lor. Mergând înainte, Camille clatină admirativ din cap.

— René Parrain, cred…

Tăcere. Camille își coboară privirea în așteptarea replicii.

— Chassavieux, mai degrabă, nu?

De fiecare dată, la fel: Louis, deși are cu douăzeci de ani mai puțin decât el, știe de douăzeci de mii de ori mai multe chestii. Cel mai nasol e că nu se înșală niciodată. Aproape niciodată. Camille a tot încercat să-l păcălească, și-a încercat, și-a încercat, dar nu e nimic de făcut, omul e o adevărată enciclopedie.

— Mdaa, probabil, conchide.

Apropiindu-se de pasajul Monier, Camille dă peste vehiculul a cărui parte dreaptă a fost făcută praf de arma de calibru 12 și care este acum încărcat pe platforma unei mașini de depanare. Urmează să afle că, de partea cealaltă, Anne fusese ținta și ar fi trebuit să primească încărcătura în plin.

Vasăzică, ăla micu’ e șeful. Uite că și la caralii, în ziua de azi, e fix ca în politică: funcția cea mare e invers proporțională cu înălțimea ocupantului. Iar pe sticletele ăsta chiar că-l cunoaște toată lumea. Acuma, cu un fizic ca al lui… Ajunge să-l vezi o dată, că sigur îl vei ține minte, în schimb, în privința numelui, în cafenea opiniile variază. Unii își amintesc că e unul străin. German, danez, olandez? Cineva afirmă că e rus, altul spune: „Da, Verhoeven“, asta e, hohote de râs, păi nu asta am spus?, deci are dreptate și dreptul de a fi mulțumit.

Și uite-l proțăpindu-se la intrarea în pasaj. Nu este cazul să își mai prezinte legitimația, sub un metru cincizeci ești scutit. Dincolo de geamul terasei toată lumea își ține respirația, însă fiecărei senzații îi vine rândul să fie înlocuită de o alta — ce zi minunată! —, căci în bar intră o fată cu tenul măsliniu. Patronul o salută în gura mare și toată suflarea întoarce capul. E coafeza de alături, care comandă patru cafele fiindcă aparatul lor s-a stricat. Fata știe tot, surâde cu modestie și așteaptă să fie servită. Și întrebată. Zice că nu are timp, dar se înroșește de plăcere, nici c-ar fi loc de mai bine.

Acum chiar vor afla cu toții tot ce e de știut.

Ora 15:50

Louis le strânge mâna colegilor. Camille ține să vadă înregistrarea video. Imediat. Louis se miră. Cunoaște foarte bine minimumul respect dovedit de Camille față de uzanțe și protocoale, dar chiar o asemenea lipsă de metodă este surprinzătoare din partea unui om de nivelul și cu experiența șefului. Louis își trece palma stângă peste șuvița rebelă, dar îl urmează în încăperea din spate a librăriei, rechiziționată pe post de cartier general provizoriu. Fără a se opri, Camille îi strânge neatent mâna vânzătoarei care arată ca un pom de Crăciun și fumează din țigara pe care o lasă în scrumiera de fildeș, obiect din care greu mai dai de un veac încoace.

Tehnicienii au recuperat înregistrările făcute de cele două camere video. De cum se așază în fața laptopului, Camille se întoarce către adjunctul său.

— Bun, eu o să mă uit la chestiile astea, iar tu vei analiza elementele pe care le deținem.

Face un gest în direcția camerei de alături, altfel zis îi arată ușa și, fără a mai aștepta, se așază în fața ecranului, aruncându-le o privire tuturor celor din preajmă. Ai putea jura că își dorește să rămână singur pentru a se uita la un film porno.

Louis preferă să adopte tactica celui căruia totul i se pare absolut logic, cam ca un majordom.

— Haideți, zice împingându-i pe ceilalți, ne instalăm dincolo.

Înregistrarea care îl interesează pe Camille este cea făcută de camera video așezată deasupra intrării în magazinul de bijuterii.

Peste douăzeci de minute, în timp ce Louis privește și el înregistrarea, comparând imaginile cu primele declarații ale martorilor, concepând ipoteze inițiale de lucru, Camille se duce pe aleea centrală și se așază aproape exact pe locul unde stătuse trăgătorul.

Prelevarea de probe s-a încheiat, specialiștii au plecat, cioburile de sticlă au fost adunate, perimetrul securizat cu bandă autocolantă, sunt așteptați experții și reprezentanții firmelor de asigurare, după care se va strânge totul, vor fi solicitate firmele specializate și, în două luni, totul va fi ca nou, așa încât un alt tâlhar dement își va putea face apariția pentru a alinia clienții, la ora deschiderii magazinelor.

Paza e asigurată de un agent înalt, slab, cu privirea obosită, prognatic, cu cearcăne cât geamantanele sub ochi. Camille îl recunoaște imediat, l-a mai întâlnit de o sută de ori la locul comiterii unor crime, parcă ar fi un actor de roluri secundare al cărui nume nu îl vei ști niciodată. Își fac un mic semn din mână.

Camille se uită la magazinul devastat și la vitrinele sparte. La bijuterii nu se pricepe nicidecum, evident nu este genul de magazin pe care și l-ar fi ales pentru o spargere. Știe însă că asta este o impresie cu totul înșelătoare. Te uiți la o agenție bancară care nu arată cine știe ce, însă dacă o cureți de tot ce găsești prin ea te-ai cam scoate.

Camille încearcă să își păstreze calmul, dar nu își scoate mâinile din buzunarele paltonului fiindcă îi tremură neîncetat de când a văzut înregistrările video la care siderat, distrus, s-a uitat iar și iar, cât i-a permis timpul.

Își scutură capul de parcă i-ar fi intrat apă în urechi, de parcă ar vrea să și-l golească de preaplinul emoțional, să-și regăsească distanțarea necesară, dar, ce tot spui tu acolo?, urmele acelea ca niște aureole, de pe jos, sunt de la sângele lui Anne, fusese uite-aici, ghemuită pe pavaj, individul trebuie că stătuse colo, Camille face câțiva pași, iar polițistul cel înalt, lăsat de pază, îl privește îngrijorat. Camille se întoarce brusc, ține lipită de șold o pușcă imaginară, polițistul deșirat pune mâna pe stația walkie-talkie, comisarul înaintează trei pași, privește când spre locul în care stătuse trăgătorul, când spre ieșirea din galerie și, dintr-odată, o ia la fugă. De data asta, nu mai e nicio îndoială, agentul apucă aparatul de emisie-recepție, dar Camille se oprește brusc, iar celălalt își lasă gestul la jumătate. Neliniștit, cu un deget la buze, Camille se întoarce pe propriile urme, ridică privirea care i se încrucișează cu cea a agentului, își zâmbesc temător, de parcă și-ar dori să simpatizeze, cu toate că nu vorbesc aceeași limbă.

Ce să se fi întâmplat aici, în realitate?

Camille se uită la dreapta, la stânga, își ridică privirea spre arhitrava distrusă de focul de armă, înaintează și uite-l ajuns la ieșirea din galerie, pe strada Georges-Flandrin. Nu știe ce caută — un semn, un detaliu, un declic —, iar memoria lui aproape fotografică, reținând locuri și persoane, așază din nou totul într-o ordine diferită.

Inexplicabil, are acum senzația că se află pe un drum greșit. Că nu are nimic de văzut pe aici. Că nu a început rezolvarea cazului de la capătul potrivit.

Drept care se întoarce și reîncepe interogatoriile.

Colegilor care au notat cele dintâi depoziții le explică faptul că vrea să își facă și singur o idee, așa că stă de vorbă cu vânzătoarele de la librărie și de la anticariat, apoi, pe trotuar, cu fata de la salonul de coafură. Patroana magazinului de bijuterii a fost dusă la spital, cât despre ucenica ei, aceasta, pe tot parcursul loviturii, a stat cu nasul în pământ și cu capul prins în mâini. Pur și simplu ți se face milă de copilul ăsta șters, insignifiant. Camille o sfătuiește să se ducă acasă, o întreabă dacă este nevoie să fie condusă, fata îi răspunde că prietenul o așteaptă în cafeneaua Brasseur pe care i-o arată de cealaltă parte a străzii, cu terasa plină de oameni care stau și cască ochii la ei doi. Comisarul îi zice:

— Bine, gata, șterge-o!

Apoi, încă o dată, ascultă declarațiile martorilor și se uită atent la înregistrările video.

Încăpățânarea asta de a o ucide pe Anne are drept cauză mai întâi electrizarea, tensiunea groaznică care domnește în timpul unei asemenea lovituri și, apoi, înlănțuirea împrejurărilor. Angrenajului.

Totuși, o astfel de obstinație, de ferocitate…

Judecătorul a fost anunțat și va ajunge dintr-o clipă în alta. Așteptându-l, se face istoricul cazului care seamănă ca două picături de apă cu un altul, petrecut în ianuarie.

— Așa este, nu? întreabă Camille.

— Cu certitudine, confirmă Louis. Doar scara e alta: astăzi au dat doar o lovitură, în ianuarie, patru. Patru magazine de bijuterii sparte în mai puțin de șase ore…

Lui Camille îi scapă un șuierat admirativ.

— S-a folosit aceeași metodă ca și azi: trei bărbați — unul a deschis seifurile și le-a curățat de bijuterii, al doilea l-a acoperit înarmat cu un Mossberg cu țeava retezată, iar al treilea a condus mașina.

— Zici că în ianuarie s-a consemnat și un mort?

Louis se uită pe însemnări.

— În ziua respectivă, prima țintă s-a situat în arondismentul 15, la ora deschiderii magazinului. Și-au făcut treaba în zece minute pe ceas și a fost lovitura cea mai curată a zilei, întrucât, pe la zece și jumătate, au dat buzna într-un magazin de bijuterii de pe strada Rennes, dar, la plecare, au lăsat pe jos un angajat care a întârziat cu deschiderea seifului din încăperea din spate — traumatism cranian, patru zile în comă, în fine, băiatul s-a înzdrăvenit, dar cu sechele, și acum se luptă cu administrația pentru a obține o pensie de invaliditate parțială.

Camille ascultă încordat, deosebit de atent. Iată de la ce a scăpat Anne ca prin miracol. Are nervii întinși la maximum, e obligat să respire adânc, se străduiește să își relaxeze mușchii, de pildă „sterno… claudio…“ ei, căcat!

— În jurul orei paisprezece, continuă Louis, la redeschiderea de după pauza de prânz, banda aterizează într-un al treilea magazin, în galeria Louvre des Antiquaires. Nu-și pierd vremea cu nimicuri, deja au antrenament. În zece minute pleacă, lăsând pe trotuar corpul unui client care a ridicat cam prea sus o mână… Deși nu tot atât de grav ca angajatul de dimineață, la spital starea lui a fost considerată destul de serioasă.

— Tensiunea începuse să dea pe afară, își continuă Camille construcția logică de mai devreme.

— Da și nu, răspunde Louis. Indivizii nu și-au pierdut capul, doar și-au exercitat meseria în felul lor.

— Totuși, au avut o zi al dracului de grea…

— Cu siguranță.

Fie și pentru o echipă experimentată, pregătită și motivată, patru lovituri în doar șase ceasuri înseamnă un randament de excepție. Vrând-nevrând, după o vreme oboseala sfârșește prin a pune stăpânire pe tine. Hold-up-ul e ca proba de coborâre la schi: accidentul survine întotdeauna la sfârșitul zilei și ultimul efort duce la cele mai multe pierderi.

— Directorul magazinului de bijuterii de pe strada Sèvres a vrut să joace rolul celui care se poate împotrivi, explică Louis. În momentul în care banda se pregătea să plece, și-a închipuit că îi poate întârzia, așa că l-a apucat de mânecă pe cel care avea în sarcină curățarea seifurilor, și a încercat să-l pună la pământ. Până să aibă timp cel cu Mossbergul să îl ia în bătaia puștii, cel prins de mânecă i-a și trimis două gloanțe de 9 milimetri direct în piept.

Nu se va afla niciodată dacă oricum așa li s-ar fi încheiat ziua sau dacă nu cumva mai aveau și alte planuri pe care moartea bijutierului le anulase, punându-i pe fugă.

— Dacă nu punem la socoteală numărul de buticuri sparte în aceeași zi, modul de operare e absolut clasic. Ăștia tinereii, nou-intrați în meserie, urlă, gesticulează, trag în aer, sar peste tejghea, aleg arme cum au văzut ei pe la paintball sau alte chestii de genul ăsta, cu totul supradimensionate, deși simți că se scapă pe ei de frică. Pe când cei cu care avem de-a face sunt hotărâți, bine organizați, nu se fâțâie de colo-colo. Dacă nu ar fi dat peste un aspirant la eroism, ar fi plecat lăsând după ei doar ceva pagube colaterale și nimic altceva.

— Cât au furat în ianuarie? întreabă Camille.

— Șase sute optzeci de mii de euro, precizează Louis. Sumă declarată…

Camille ridică o sprânceană. Nu că s-ar mira, bijutierii nu își declară niciodată totalitatea pierderilor, dispunând și de suficiente valori nedeclarate, comisarul ține însă pur și simplu să afle adevărul:

— Mai bine de un milion. Cam șase sute de mii la o vânzare rapidă la negru. Poate chiar șase sute cincizeci. Frumos rezultat.

— Se bănuiește pe ce circuit?

Pentru o astfel de pradă, în egală măsură mare și foarte diversificată, apar pierderi masive la revânzare și nu există prea mulți tăinuitori calificați în Paris.

— Se pare că firul trece pe la Neuilly, însă…

Evident. Ar fi fost cea mai bună alegere. Umblă vorba că tăinuitorul ar fi un răspopit. Camille nu a verificat, dar nici că s-ar mira, cele două meserii părându-i-se destul de asemănătoare.

— Trimite pe cineva să dea o raită.

Louis își notează ordinul fiindcă, în cea mai mare parte dintre cazuri, el este cel care distribuie sarcinile.

În acest timp își face apariția și judecătorul Pereira. Ochi albaștri, nas cam lung, urechi de câine. Îngrijorat, aferat îi strânge din mers mâna lui Camille:

— Bună ziua, domnule comisar-șef.

În spatele lui, grefiera, o bombă de treizeci de ani, toată numai țâțe. Tocurile de o înălțime amețitoare răsună pe ciment. Ar trebui să îi spună cineva că e prea de tot… Judecătorul e conștient de zarva imposibilă, dar, deși femeia merge la trei pași în urma lui, sare în ochi cine conduce dansul. Dacă i s-ar pune pata, grefiera s-ar putea chiar fâțâi cum ar tăia-o capul prin galerie, făcând baloane din guma de mestecat pe care o tot molfăie. Camille își zice că Lolita, la treizeci de ani, s-a transformat de-a dreptul în curvă.

Se apropie toți cei prezenți: Camille, Louis și încă doi colegi care abia au apărut. Louis e cel care oficiază, sintetic, precis, metodic, informat (nu demult reușise la examenul de admitere la Școala Națională de Administrație, însă preferase Științele Politice). Judecătorul îl ascultă cu atenție. Este vorba despre accentul din estul Europei. Intră în discuție bande de sârbi ori de bosniaci, oameni extrem de violenți, cunoscute fiind destule cazuri în care s-a tras, deși descărcarea armelor ar fi putut fi evitată. Apoi Vincent Hafner ale cărui fapte de arme sunt rapid trecute în revistă. Judecătorul dă din cap. Hafner și bosniacii, ăsta da amestec exploziv, de mirare că pagubele nu sunt mai mari, doar este vorba despre niște indivizi extrem de nocivi, constată judecătorul și are dreptate.

Se interesează apoi despre depozițiile martorilor. De obicei, la ora deschiderii magazinului, în afara administratoarei și a ucenicei mai este încă o angajată care, în dimineața aceasta, a întârziat. Ajunsă pe câmpul de bătaie, a mai apucat doar să audă ultimul foc de armă. Or, în clipa în care un angajat scapă ca prin minune dintr-o asemenea lovitură, fie ea dată la un magazin de bijuterii sau la o bancă, polițiștii devin pe dată bănuitori.

— A fost reținută, precizează unul dintre polițiști, fără prea mare convingere. Mai facem săpături, dar pare curată.

Grefiera se plictisește groaznic. Se tot răsucește pe catalige, dansând parcă de pe un picior pe altul și privind ostentativ spre ieșire. Unghiile îi sunt lăcuite cu un roșu foarte închis, iar sânii îi sunt strânși într-o cămașă descheiată la primii doi nasturi, de parcă aceștia nu ar mai fi rezistat presiunii, lăsând la vedere o vale albă și incredibil de adâncă. Cei din preajmă pândesc încordați al treilea nasture, în jurul căruia materialul se întinde periculos de tare, ca un surâs carnasier. Camille o privește și o desenează în minte: da, e de efect, dar în linii mari. Luată la bani mărunți, lucrurile se schimbă: picioare groase, nas prea scurt, trăsături cam grosolane, buci revărsate, dar, e drept, tare sus cocoțate. Cur bun pentru un alpinist. Și se dă și cu un parfum… Cu damf de iod. De parc-ai sta la taclale lângă o plasă de stridii.

— Bine, șoptește judecătorul trăgându-l deoparte pe Camille. Doamna chestor-șef adjunct mi-a spus că aveți un indiciu anume…

A pronunțat cu voce aferată „doamna“, de parcă s-ar fi pregătit să spună „domnul ministru“. Numai că grefiera detestă aparteurile și oftează zgomotos.

— Da, confirmă Camille, mâine voi ști ceva mai mult.

— Deci n-ar trebui să se întindă prea mult.

— N-ar trebui…

Judecătorul este satisfăcut. Nu e el chestor-șef, dar îi plac statisticile favorabile. Hotărăște să ridice ședința, aruncând o privire severă grefierei:

— Domnișoară?

Ton autoritar. Zdrobitor.

După figura pe care o face Lolita, o să-l coste scump.

Ora 16:00

Nu e rea mărturia coafezei ăsteia mici. Repetă ceea ce le-a spus și gaborilor, coborându-și pleoapele ca o fată abia măritată. E cel mai limpede lucru din toate câte am auzit. Ba chiar precis. Cu astfel de oameni nu ai cum regreta că ți-ai pus cagula. Ținând cont de agitația de afară, stau cât mai departe de terasă, lângă bar, și mai comand o cafea.

Femeia aia n-a murit. Arma s-a descărcat în mașina din fața ei. Și a luat-o ambulanța.

Acum e la spital. La urgență. Până când o fi să iasă ori să o transfere.

Mai întâi să ne facem plinul. Sunt de băgat șapte cartușe în Mossberg.

Focurile de artificii abia încep.

Să vezi ce-o să mai schimbăm noi scenografia…

Ora 18:00

În pofida tensiunii, Camille nu are cum să bată toba în volan. În mașina lui, toate comenzile sunt centralizate, nici nu e altă soluție când picioarele ți se bălăngăne la mai mulți centimetri de podea și mai ai și brațele scurte. Or, într-o mașină aranjată pentru persoane cu handicap, trebuie să ai grijă unde pui fiecare deget, fiindcă orice gest prea grăbit te poate face să te trezești direct în decor. De adăugat că, printre alte defecte, Camille nu e nici prea abil în chestiunile manuale, ba, cu excepția desenului, s-ar putea zice că e de-a dreptul stângaci.

Oprește, coboară din mașină, traversează parcarea spitalului repetându-și cuvintele destinate medicului, genul acela de fraze bine cizelate, pe care le tot șlefuiești minute în șir și le uiți imediat ce trebuie să le spui. Dimineață, când la primiri era o viermuială imposibilă, urcase direct în camera lui Anne. De data aceasta se oprește lângă recepție, blatul mobilierului ajungându-i la înălțimea ochilor (un metru și cinci centimetri, după părerea lui Camille care, în domeniu, rar se înșală cu mai mult de unul sau doi centimetri). Ocolește și împinge autoritar portița batantă pe care este lipit un afiș cu măsura prohibitivă de rigoare: „Intrarea interzisă“.

— Hei! urlă angajata, nu știți să citiți?!

Camille își prezintă legitimația.

— Dar dumneavoastră?

Fata râde și ridică arătătorul în aer:

— Excelent!

Are simțul umorului. E neagră, slabă, cu privirea vie, pieptul plat, umerii osoși, la vreo patruzeci de ani. Antileză. Pe legitimație scrie „Ophélia“. Este îmbrăcată într-o cămașă cu jabou, de o urâțenie amețitoare, ochelari mari, albi, hollywoodieni, în formă de fluture, și trăsnește a tutun de-ți mută nasul. Desface palma larg spre Camille, pentru a-i da de înțeles să aștepte, răspunde la telefon, expediază scurt conlocutorul, închide, după care se întoarce și îl privește admirativ.

— Ce micuț sunteți! Pentru un polițist, vreau să zic… Păi nu se cere o înălțime minimă la intrarea în poliție?

Deși numai de amuzament nu-i arde, Camille totuși surâde.

— Am fost primit cu dispensă, răspunde comisarul.

— Cu vreo pilă, mdaaa!

În cinci minute, bunăvoința va da în dezinvoltură și, polițist nepolițist, se vor bate camaraderește pe umăr. Camille retează scurt avântul și cere să stea de vorbă cu medicul care se ocupă de Anne Forestier.

— La ora asta, pe rezidentul de pe etaj trebuie să-l căutați.

Camille face semn că a înțeles și se îndreaptă către ascensor. Se oprește și se întoarce.

— A sunat-o cineva?

— După câte știu, nu…

— Sigur?

— Credeți-mă. Mai ales că, pe aici, rar sunt în stare pacienții să răspundă la telefon…

Camille o ia din nou spre ascensor.

— Hei! Hei!

Funcționara flutură o foaie de hârtie galbenă, de parcă s-ar chinui să facă vânt unei persoane mult mai înalte decât ea. Camille se mai întoarce o dată. Femeia îl cuprinde într-o privire lacomă.

— Un bilețel de amor…, murmură.

Este un formular administrativ. Camille îl strecoară în buzunar, urcă la etaj, întreabă de medic și este nevoit să aștepte.

La urgențe, parcarea este plină-ochi. Ascunzătoare ideală: nimănui nu are cum să îi sară în ochi o mașină înfiptă aici, cu condiția să îi mai schimbi din când în când poziția. E de ajuns să rămâi vigilent, discret. Mobil.

Și să ții Mossbergul încărcat, pe scaunul din dreapta, sub un ziar. La caz că.

E, de acum, momentul de a se lăsa în voia gândurilor, văzându-se în viitor.

O primă opțiune ar fi să aștepte până când femeia va ieși din spital. E chiar mai simplu așa. A deschide focul asupra unei ambulanțe este contrar convenției de la Geneva, numai dacă nu ți se rupe cu totul de documentul în chestie. Camerele de supraveghere de deasupra holului de la intrare nu folosesc la nimic, sunt montate acolo numai pentru a mai tăia elanul celor care ar da să intre și, apoi, nimic nu îl împiedică să le pună pe liber cu un foc al carabinei de 12 milimetri, înainte de a trece la treabă. Din punct de vedere moral, nimic nu e insurmontabil. Din punct de vedere tehnic, nimic nu e imposibil.

Ba nu, pentru această soluție, partea spinoasă este mai degrabă logistica, altfel spus, ieșirea. Înghite în sec. Sigur, paznicului îi poți lua oricând piuitul, pentru a forța bariera, convenția de la Geneva nu prevede nimic în legătură cu paznicii, dar nu e cea mai practică variantă.

Altă soluție: dincolo de barieră. Locul ar putea conduce la un moment propice întrucât, la ieșirea din spital, ambulanțele sunt obligate să o ia spre dreapta și să aștepte lumina verde a semaforului cu vreo patruzeci de metri mai departe. La sosire sunt grăbite, doar transportă pachete incomode, în schimb, la plecare apele s-au liniștit. Când ambulanța oprește la semafor, un pușcaș bine motivat sosește calm, deschide ușa din spate într-o secundă, mai adăugați una pentru ridicat arma și încă una pentru tras și, dacă luați în considerare stupoarea pe care o astfel de situație o generează și pentru șofer, și pentru eventualii spectatori, rămâne timp suficient pentru a te urca la loc în mașina ta și pentru a demara pe contrasens, parcurgând cei patruzeci de metri, după care ești liber pe bulevardul cu două benzi pe sens și, ulterior, pe autostrada de centură. Tacticos. Ca orice om cu treburile rezolvate. După care mecanismul se pune iarăși în funcțiune și o nouă pradă se apropie văzând cu ochii.

În ambele cazuri, este necesar ca femeia să iasă, să se întoarcă acasă ori să fie transferată la un alt spital.

Dacă nu apare oportunitatea asta, problema chiar trebuie studiată aprofundat.

Rămâne eventualitatea livrării la domiciliu. Ca un florar. Ori un patiser. Urci în cameră, bați politicos la ușă, intri, lași macaroanele și pleci. Trebuie să te comporți absolut precis. Sau, invers, să bagi scandal cât încape. Două tactici diferite, fiecare cu calitățile ei. Cea dintâi, cea cu tirul cu țintă precisă cere mai multă pricepere și aduce mai multă satisfacție, numai că este o metodă mai narcisică, te gândești mai mult la tine decât la celălalt, e cam lipsită de generozitate. Cea de-a doua, cea a împrăștiatului altruist al gloanțelor, este un mod de abordare indiscutabil mai generos, mai mărinimos, filantropic aproape.

În realitate, cel mai adesea evenimentele sunt cele care hotărăsc pentru noi. De unde și necesitatea de a ne calcula pașii. De a anticipa. Asta le lipsea, de pildă, turcilor: organizați erau, dar, cinstit vorbind, la capitolul anticipare erau nuli. Când pleci de la tine, din fundul provinciei, pentru a da o lovitură într-o capitală europeană a crimei, ar cam trebui să prevezi ce urmează! Ăștia, însă, nici gând, au apărut în aeroport la Roissy încruntând din sprâncenele groase și negre pentru a se face bine înțeleși cum că sunt teroriști adevărați… Ce să-ți spun, verii unei curve de la poarta Chapelle, toată dovada lor de consecvență în meserie fiind tâlhărirea unei băcănii de la marginea Ankarei și a unei benzinării de la Keskin… Sigur, în vederea rolului pe care aveau să îl joace în istorie nu era nevoie să fie recrutați din cine știe ce înalte sfere, dar, oricum, să angajezi asemenea idioți, chiar dacă e mai practic, e aproape umilitor.

Deh, mai bine s-o lăsăm așa. Cel puțin apucaseră să vadă Parisul înainte să moară. Ar fi putut zice și ei un mulțumesc.

Răbdarea este întotdeauna răsplătită. Uite-l și pe caraliul nostru traversând parcarea cu pasul lui mic grăbit și intrând la urgențe. Am trei lungimi în fața lui și țin să îmi păstrez avantajul până la capăt. De unde mă aflu, îl văd cum se proțăpește în fața tejghelei de la recepție. Fata din spate nu-i vede, pesemne, decât smocul de păr de pe creștet, ca în Fălci. Polițistul ăsta e un mic nervos, ia uite-l cum tropăie pe loc. De altfel, ocolește imediat mobilierul.

Mic, dar autoritar.

Nu e grav, o să-i servesc la domiciliu ditamai contradicția.

Ies din mașină și plec în cercetare. Important este să fac totul repede și să închei definitiv afacerea asta.

Ora 18:15

Anne a adormit. Bandajele din jurul capului îi sunt pătate de substanțe cauterizante, de un galben murdar, care îi colorează tenul într-un soi de alb lăptos. Pleoapele închise par umflate cu heliu și gura… Camille încearcă să le graveze forma în minte, linia aceasta pe care va trebui să o regăsească atunci când se va apuca să o deseneze, însă este întrerupt, se deschide ușa, o privire se îndreaptă spre el, este chemat și iese pe coridor.

Rezidentul este un indian serios, cu ochelari mici și, pe ecuson, un nume de familie de șaizeci de litere. Camille este nevoit să își scoată iarăși legitimația pe care tânărul medic o studiază fără grabă, încercând să își dea seama care este atitudinea optimă în astfel de situații. Prezența polițiștilor la urgențe este un lucru frecvent, dar apariția cuiva de la Brigada Criminală rar se întâmplă.

— Vreau să știu în ce stare este doamna Forestier, spune Camille arătând spre ușa camerei. Judecătorul va trebui să o interogheze…

După părerea rezidentului, problema este de competența șefului de serviciu, care va decide ce se poate face și ce nu.

— Hmmm… Și care e starea… În ce stare se găsește pacienta? întreabă Camille.

Doctorul ține în mână radiografiile și paginile cu concluzii, dar nu are nevoie să își mai arunce ochii peste ele, cunoaște dosarul pe de rost: o fractură nazală („curată“, subliniază, care nu va necesita niciun fel de intervenție), o claviculă fisurată, două coaste rupte, două luxații (la încheietura palmei stângi și la piciorul stâng), două degete rupte, și ele tot la mâna stângă, un număr incalculabil de tăieturi pe mâini, brațe, picioare, pântece, o tăietură adâncă la mâna dreaptă, fără a fi fost atins vreun nerv, cu toate acestea un oarecare program de refacere tot va trebui urmat, în privința rănii lungi de la nivelul feței, aceasta pune ceva mai multe probleme și persistența unei cicatrici nu este cu totul imposibilă. Nu mai punem la socoteală echimozele. Totuși, radiografiile sunt limpezi:

— Recunosc că imaginea e spectaculoasă, însă comoția nu a provocat perturbări neuropsihologice sau neurovegetative. Nici vorbă de fractură craniană, sigur, va fi nevoie de chirurgie dentară, poate și de un pic de ghips… Nici măcar asta nu e sigur. Vom vedea în funcție de rezultatul tomografiei. Mâine.

— Suferă? Vă întreb asta, adaugă grăbit Camille, în vederea dialogului pe care va trebui să îl poarte cu judecătorul, mă înțelegeți…

— Suferă cât mai puțin cu putință. Avem o anumită experiență în domeniu.

Camille reușește să schițeze un zâmbet și să bâlbâie un mulțumesc. Rezidentul îl privește adânc în ochi, straniu. Ce-o fi cu polițistul ăsta atât de emoționat? pare a se întreba. De parcă nu i s-ar fi părut prea profesionist comportamentul lui Camille, de parcă i-ar veni să-i mai ceară o dată legitimația. Preferă însă să mai scormonească prin rezerva de compasiune, întrucât adaugă:

— Va fi nevoie de timp pentru ca totul să fie iarăși la locul lui, hematoamele se vor resorbi, vor mai rămâne ceva cicatrici pe ici, pe colo, dar doamna… (îi caută numele în dosar) Forestier nu mai este în pericol și nu suferă de leziuni ireversibile. Aș zice că problema principală a pacientei nu mai este tratamentul, ci șocul la care a fost supusă. O vom ține sub observație o zi sau două, după care… s-ar putea să aibă nevoie de ajutor.

Camille mulțumește încă o dată. Trebuie să plece, nu mai are ce face aici, dar asta nici nu intră în discuție. Nu e în stare să se urnească.

Nimic de folos pe latura dreaptă a clădirii. În schimb, pe cea stângă e mult mai bine. O ieșire de urgență. Deja suntem pe teren cunoscut: ușa este aproape la fel cu aceea de la toaleta din pasajul Monier, dublă, genul anti-incendiu, prevăzută cu o bară groasă, orizontală, pe dinăuntru, din cele care se deschid extrem de ușor de afară cu o placă elastică din metal, de chiar stai și te întrebi dacă nu cumva inginerii au inventat-o special pentru a veni în ajutorul spărgătorilor.

Trag cu urechea, dar nu mă ajută la nimic, fiindcă ușa este mult prea groasă. Cu atât mai rău, mă uit împrejur, strecor plăcuța de metal între cele două uși, deschid și ajung pe un culoar. La capăt, un altul pe care îl parcurg cu pași siguri, ba chiar cu ceva zgomot la caz că dau de cineva și… iată-mă în fundul holului, chiar în spatele biroului pentru primiri. S-ar spune că spitalele nu au fost concepute și pentru cazuri de crimă.

Pe dreapta e afișat planul de evacuare a etajului. Clădirea e complicată, rod al mai multor adaosuri, reparații, modernizări, o adevărată bătaie de cap pentru cei de la pază. Mai ales că nimeni nu bagă niciodată în seamă planurile astea agățate pe pereți, ar trebui încercat, într-o bună zi, un pic de incendiu, mulți ar regreta că nu le-au studiat, deși, când vezi așa, la rece… și, mai ales, într-un spital, ai senzația, cât de ocupat ar fi personalul, că tot ești pe mâini bune. Cu toate astea, o perfectă cunoaștere a planului de evacuare, când e să te trezești față în față cu un om hotărât și înarmat cu un Mossberg, ar fi tare utilă.

Nu contează.

Scot telefonul mobil și pozez planul de evacuare. Toate etajele sunt asemănătoare din cauza ascensoarelor și a rețelei de apă. Vrând-nevrând, arhitectul a fost prizonierul unei anumite configurații.

Înapoi la mașină. Să ne gândim. Riscul prost calculat este exact motivul care poate genera eșecul la doar câțiva centimetri de țintă.

Ora 18:45

Ajuns în camera lui Anne, Camille nu aprinde lumina, ci se așază pe scaun, în penumbră (în spitale, scaunele sunt foarte înalte), și încearcă să își revină. Totul s-a desfășurat extraordinar de rapid.

Anne sforăie. Mereu e așa, nu prea tare, depinde de poziție. E tare încurcată când realizează că i s-a întâmplat. Acum e plină de vânătăi, dar, de obicei, când roșește e tare drăguță, pielea îi este cumva ca de roșcată, cu mici pete foarte deschise ca nuanță, care nu apar decât în caz de emoție și în alte câteva circumstanțe. Deseori, Camille îi spune:

— Nu sforăi, doar respiri puternic, nu e nicio legătură.

Ea se îmbujorează și își trece mâna prin păr pentru a-și păstra stăpânirea de sine.

— În ziua în care îmi vei considera defectele într-adevăr defecte, va fi timpul să tragem cortina.

Pentru ea era ceva obișnuit să se refere la clipa când se vor despărți. Povestea fără deosebire despre momentele în care sunt împreună și despre cele când nu vor mai fi, de parcă diferența nu ar fi decât o chestiune de nuanță. Pe Camille îl liniștea acest mod de a pune problema. Reflex de văduv, de depresiv. Nu prea știe dacă mai este depresiv, dar văduv tot rămâne. De când a cunoscut-o pe Anne, lucrurile nu mai sunt atât de evidente, de clare. Merg împreună înainte pe calea unei durate despre care nu știu nimic, discontinuă, nesigură, ca un contract care totuși se poate reînnoi.

— Îmi pare rău, Camille…

Anne a deschis ochii. Articulează fiecare cuvânt, ca o dovadă de voință. În pofida labialelor grele, a dentalelor șuierate, a mâinii puse la gură, Camille înțelege totul, imediat.

— De ce să îți pară rău, dragoste?

Dintr-un semn, Anne își arată trupul întins, camera, gest care îl cuprinde și pe Camille, și spitalul, viața lor, lumea-ntreagă.

— Toate astea…

Privirea pierdută îi dă aerul acela de supraviețuitor care poate fi observat la cei care au trecut prin atentate. O ia de mână și degetele îi ating atelele. Trebuie să te odihnești, nu ți se poate întâmpla nimic rău, sunt aici. De parcă asta ar schimba ceva. Deși bombardate de senzații teribil de personale, reflexele profesionale ies la suprafață. Gândul care nu îi dă pace este perseverența cu care trăgătorul din pasajul Monier și-a dorit să o ucidă. În asemenea măsură încât a luat-o de la capăt de patru ori. Sigur, tensiunea loviturii, contextul, și totuși…

— Ai văzut sau ai auzit ceva deosebit acolo, la magazinul de bijuterii? o întreabă.

Anne nu e sigură că a înțeles bine întrebarea, așa că îngaimă:

— Ceva deosebit… față de ce?

Nu, nimic. Camille încearcă să zâmbească, dar nu prea convingător, așa că îi așază palma pe braț. Acum o va lăsa să doarmă. Va trebui însă ca ea să îi explice, și asta cât mai repede cu putință. Să îi povestească totul, în detaliu, poate că este ceva care lui i-a scăpat. Să afle ce anume, fiindcă aici e cheia.

— Camille…

Polițistul se apleacă.

— Îmi pare rău…

— Păi… ia mai termină tu cu asta, îi răspunde el tandru.

Așa, cu bandajele înfășurând-o, cu carnea tumefiată care îi înnegrește chipul, cu gura spartă și în semiîntunericul încăperii, Anne este de o urâțenie groaznică. Camille vede timpul defilându-i parcă pe dinaintea ochilor și hematoamele, carnea teribil de umflată trecând pe nesimțite de la negru la albastru, cu nuanțe de violet și de gălbui. Vrea ori nu, chiar trebuie să plece. Cel mai rău îi fac lacrimile lui Anne, care curg ca din izvor. Până și când doarme.

Se ridică. De data asta e hotărât să iasă.

Aici, oricum ai lua-o, nu se mai poate face nimic. Închide ușa cu grijă, de parcă ar fi de la dormitorul unui copil.

Ora 18:50

De cele mai multe ori, funcționara de la primiri nu își vede capul de treabă. Când ritmul se mai liniștește, preferă să se bucure de țigări. Normal, doar în spitale cancerul este considerat coleg de birou. Așa că fumează fără chef, cu brațele încrucișate.

Ocazia visată. Se strecoară de-a lungul clădirii, deschide ușa de urgență, aruncă o privire pentru a verifica dacă femeia s-a întors la post, dar nu, o vede din spate acolo, în holul de la intrare.

Trei pași. Mai rămâne doar de întins brațul și de apucat condica de intrări-ieșiri.

Aici, medicamentele sunt ținute sub cheie, însă fișele personale ale pacienților sunt la îndemâna oricui. Când ești infirmieră îți închipui, pe bună dreptate, că pericolul vine dinspre boli și medicamente, nu te duce gândul că ar putea da o raită prin spital și ceva tâlhari înarmați.

Prov: Pasaj Monier — Paris 8

Int: SAMU LR-453

Ora sosirii: 10:44

Nume: Forestier Anne

Camera: 224

Data nașterii: necunoscută

Adresa: Strada Fontaine-au-Roi numărul 26

Transfer: –

Programare tomograf

O va prelua: în așteptare

Intervenție: Gd-11.5

Întoarcere în parcare. Fata de la recepție își mai aprinde o țigară, așa că am timp să fotografiez tot caietul.

Camera 224. Etajul doi.

Când intru în automobil, trag Mossbergul pe genunchi și îl mângâi ca pe un animal de companie. Sperasem să aflu dacă pacienta va fi transferată la un serviciu specializat sau va rămâne aici, dar am bătut drumul de pomană.

Dacă mai sunt pe undeva bani puși la păstrare, atunci sigur mai sunt destui. Treaba e ori, ori. Cu tot cu pregătirile necesare, nu pot să risc să dau totul peste cap tocmai acum, și asta din lipsă de concentrare.

Imaginea planului de evacuare prinsă de telefonul mobil confirmă realitatea că nimeni nu are o idee globală în legătură cu acest edificiu, un fel de stea cu câteva dintre raze strâmbe, deși dacă îl privești dintr-o parte ai un poligon, dacă îl întorci, ca în desenele acelea pentru copii în care se caută lupul, descoperi un cap de mort. Cam nedelicat pentru un stabiliment spitalicesc.

Dar nu asta este important. Dacă deducțiile mele sunt corecte, atunci pot urca în camera 224 pe scară și, odată ajuns la etaj, ușa va fi la mai puțin de zece metri. Pentru plecare, trebuie optat pentru un traseu mai complex, pentru ștergerea urmelor, deci voi urca încă un etaj, voi traversa coridorul, apoi încă un etaj și, pe lângă secția de neurochirurgie, trecând prin trei rânduri de uși batante, se coboară la primiri cu liftul din partea opusă, la douăzeci de pași de ieșirea de urgență, după care prin parcare până la mașină. După ce ți-ai dat proba talentelor, ca să te caute cineva pe-aici chiar trebuie să se scoale cu noaptea-n cap…

Mai rămâne posibilitatea transferului. În care caz, e mai bine să aștept aici. Cum știu numele pacientei, cel mai sigur ar fi să obțin din când în când vești despre ea.

Caut, apoi formez numărul spitalului.

Tasta 1, tasta 2 — ce mizerie! Mossbergul e mai rapid.

Ora 19:30

Cum nu a pus toată ziua piciorul prin birou, Camille îl sună pe Louis pentru a-i da raportul cazurilor în lucru. În momentul de față au un travestit gâtuit, un tânăr turist german care, fără nicio îndoială, s-a sinucis, un automobilist înjunghiat de alt automobilist, un individ fără locuință golit de sânge în subsolul unui gimnaziu, un drogat tânăr pescuit dintr-un canal din arondismentul 13 și o crimă pasională al cărei vinovat tocmai făcuse mărturisiri complete, la cei șaptezeci și unu de ani ai lui. Camille ascultă, dă instrucțiuni, aprobă măsuri, dar gândul nu îi e tocmai la ceea ce discută. Din fericire, Louis continuă să aibă grijă de treburile zilnice.

Când acesta își încheie raportul, Camille constată că nu a reținut nimic.

Făcând bilanțul, concluzia se impune de la sine: pagube incredibile!

Luându-și distanța necesară, încearcă să cântărească situația. Și-a băgat degetul într-un mecanism greu de stăpânit. A înșelat chestorul-șef adjunct pretextând că are un informator inventat, și-a mințit superiorii, a dat un nume fals la Administrația Centrală a Poliției pentru ca, ulterior, să-i fie repartizat un caz față de care are legături personale…

Mai rău, e amantul victimei principale, considerat martor-cheie al unui caz dur de tâlhărie, caz la rândul lui legat de lovituri anterioare soldate cu morți…

Îl consternează ideea acestui lanț de împrejurări, acestei serii catastrofice de decizii idioate, care nu se potrivesc nici cu el, nici cu experiența lui. Se simte propriul său prizonier. Prizonierul propriilor nervi. E o tâmpenie magistrală întrucât a acționat de parcă nu ar avea încredere în nimeni și asta tocmai el care în primul rând în el însuși nu mai are încredere. În fond, incapabil de a-și depăși impulsurile, a fost redus la a nu face altceva decât ceea ce știe să facă. Intuiția, deseori calitatea care îl face să iasă în evidență, s-a preschimbat acum în pasiune, în lipsă de măsură, în orbire.

Atitudinea îi e cu atât mai stupidă cu cât cazul nu e prea greu de conceput. Niște indivizi dau buzna în pasaj pentru o spargere și nimeresc peste Anne care le vede fețele. O lovesc și o târăsc până în fața magazinului de bijuterii, pentru eventualitatea că i-ar veni proasta idee de a o lua la fugă. Ceea ce, până la urmă, chiar îi dă prin cap să facă. Cel rămas la pândă trage spre ea, dar, luat pe nepregătite, ratează ținta și, când vrea s-o dea gata, intervine complicele. Prada e la el, deci e timpul să spele putina. Mai apare o ultimă șansă în strada Flandrin, dar iar își bagă nasul complicii, ceea ce îi salvează viața lui Anne.

Obstinația individului e înspăimântătoare, dar evident e copleșit de încordarea momentului, iar de tras trage în Anne fiindcă tot îi apare în bătaia puștii.

De acum, treaba e gata.

Tâlharii pesemne că au ajuns departe. Îți vine greu să ți-i închipui prin preajmă. Cu o asemenea pradă se pot duce oriunde, nu au decât de ales.

Arestarea lor se sprijină pe capacitatea lui Anne de a-l recunoaște măcar pe unul dintre ei. Urmarea e clasică: cu mijloacele de care poliția dispune acum și din cauza cazurilor care se acumulează cu fiecare zi ce trece, există o șansă din treizeci de a-i prinde rapid, una dintr-o sută de a pune mâna pe ei într-un răstimp rezonabil și una dintr-o mie să dai cândva de ei din întâmplare sau ca prin minune. Oricum ar fi, într-un sens treaba s-a cam răcit. În prezent se dau atâtea lovituri cu mână armată, încât, dacă autorii nu sunt prinși rapid și dacă mai sunt și profesioniști, au toate șansele să nu fie găsiți.

Drept pentru care, își spune Camille, trebuie să fie totul gata înainte ca povestea să treacă mai sus de Le Guen care încă mai poate aranja lucrurile fără probleme. Încă o mică minciună nu ar însemna nimic pentru el, chestor-șef cum e, dar dacă lucrurile merg mai departe nu mai e nimic de făcut. Camille o să-i explice, Le Guen îi va șopti cumva adjunctei Michard care va fi încântată să câștige astfel niște puncte în fața șefului, credit care îi va fi de folos într-o bună zi, ba chiar îl va considera un soi de investire în următoarea funcție. Hotărât lucru: Camille trebuie să încheie cazul înainte ca judecătorul Pereira să intre la idei.

Comisarul va da vina pe ispită, furie, orbire, rătăcire, doar nu e nimeni care să nu îi recunoască toate aceste calități.

Decizia îl calmează.

Deci, totul trebuie încheiat acum.

Altcineva trebuie să se ocupe de găsirea tâlharilor, doar are colegi absolut competenți în domeniu. Iar el își va consacra timpul îngrijirii lui Anne, fiindcă de ajutorul lui va avea ea cea mai mare nevoie. De altfel, ce ar putea face el mai bine decât alții?

— Ia fiți atent aici!…

Camille se apropie de funcționara de la primiri.

— Două chestii ar fi, zice femeia. Formularul de preluare a pacientului l-ați băgat în buzunar și acolo a rămas. După mine vi se fâlfâie pe bune, numai că pe la noi administrația e mai cu sprâncenele-ncruntate, dacă înțelegeți ce vreau să zic…

Camille dezgroapă formularul din fundul buzunarului. În lipsa CNP-ului, formularul nu putuse fi completat. Femeia îndreaptă degetul către un afiș cam șters, ale cărui colțuri, lipite cu scotch pe geam, sunt pe jumătate rupte, și declamă sloganul:

— „În spital, identitatea este cheia dosarului“. Am urmat chiar cursuri de formare în acest sens, așa că vă dați seama cât de importantă e șmecheria. Lipsa datelor a covârșit spitalul, se pare că este vorba despre milioane…

Camille îi face semn că pricepe, dar acum trebuie să urce până la Anne. Aprobă cu o mișcare a capului, fiindcă îl scot din pepeni groaznic chestiile astea…

— Și a doua, nu se lasă funcționara, luându-și un aer seducător, de fetiță ieșită la agățat, intenție, de altfel, total ratată. Nu ați putea interveni pentru o contravenție, sau vă cer prea mult?

S-o bagi în mă-sa de meserie! Epuizat, fatalist, Camille întinde mâna. Femeii nu îi ia mai mult de trei secunde. Trage sertarul unde s-au îngrămădit pe puțin vreo patruzeci de procese-verbale. Îi surâde polițistului de parcă i-ar prezenta panoplia cu trofee, ocazie pentru acesta de a realiza că infirmiera nu are nici măcar doi dinți de aceeași dimensiune.

— Așa, zice femeia tandru, fac deci gărzi de noapte… dar nu în fiecare zi.

— Am notat, răspunde Camille.

S-o bagi în mă-sa de meserie!

Procesele-verbale de contravenție nu intră toate într-un singur buzunar, așa că le împarte jumătate în stângul, jumătate în dreptul. De fiecare dată când ușile de sticlă se deschid, aerul rece de afară îi biciuie obrajii, dar abia de poate să-l țină treaz, într-atât este de obosit.

Nu este prevăzut niciun transfer. Fata care a răspuns la telefon a precizat că nu se pune problema pentru o zi sau două de acum încolo. Doar n-o să înțepenesc așteptând două zile în parcarea asta. Doar aștept și așa de atâta timp.

S-a făcut aproape opt seara. Ciudat program pentru un caraliu. Tocmai se pregătea să iasă, când a căzut deodată pe gânduri și încă atât de adânc încât se uita la ușile de sticlă de parcă acestea nici nu ar exista. Oricum, peste câteva clipe va părăsi perimetrul.

A sosit clipa.

Demarez și plec să garez de partea cealaltă, unde n-o face nimeni fiindcă este prea departe de intrarea principală, chiar lângă zidul care înconjoară spitalul, la doi pași de ușa de urgență pe unde voi ieși și eu dac-o să vrea Dumnezeu. Și are tot interesul să vrea, fiindcă nu prea sunt în apele mele…

Mă strecor afară din mașină, traversez încă o dată parcarea adăpostit de vehiculele staționate aici și ajung rapid la ieșirea de urgență. Uite și culoarul. Nu e nimeni prin preajmă.

În trecere, zăresc de la depărtare silueta piticaniei de sticlete care încă își mai rumegă gândurile. În curând o să aibă și alte ocazii de a medita, o să-l propulsez eu direct în stratosferă, nu mai e mult.

Ora 19:45

Împingând ușa de sticlă pentru a ajunge în parcare, Camille se mai gândește o dată la telefonul primit de la Administrația Centrală a Poliției și realizează dintr-odată că hazardul l-a desemnat pe el, și nu pe altcineva drept ființa cea mai apropiată de Anne. Evident, nu e așa, numai că el a fost cel anunțat și lui îi revine sarcina de a le transmite vestea celorlalți.

Dar care „celorlalți“? se întreabă. Degeaba scotocește, tot nu-i cunoaște pe „ceilalți“ din viața lui Anne. Le cunoscuse accidental pe unele dintre colegele ei, îi revine în fața ochilor mai ales chipul unei femei cam de patruzeci de ani, cu părul cam prea abundent, cu ochi mari și obosiți, mergând cu pas măsurat și care aveai impresia că dârdâie tot timpul. „O colegă…“, i-o prezentase Anne. Camille încearcă să își amintească numele. Charras, Charron... Charroi, asta este! Tocmai traversau bulevardul când pașii li s-au încrucișat, femeia purta un mantou albastru, și-au făcut un semn discret de salut, și-au zâmbit, pe Camille l-a impresionat. Anne a întors capul: „O scorpie, nu altceva…“, i-a șoptit surâzătoare.

Pe Anne o sună întotdeauna pe mobil, așa că, înainte de a ieși din spital, caută numărul telefonului ei fix de la serviciu. O fi trecut de opt, dar nu se știe niciodată. Răspunde o voce feminină:

— Wertig & Schwindel, bună ziua. Birourile noastre…

Camille simte cum îi crește brusc adrenalina. Pentru o clipă i s-a părut că era vocea lui Anne. E răvășit, fiindcă a mai trăit așa ceva, dar cu Irène. La o lună după moartea ei a format, din greșeală, propriul număr de fix și i-a răspuns vocea acesteia: „Bună ziua, ați sunat la Camille și Irène Verhoeven. Pentru moment nu suntem aici…“ Fulgerat de durere, a izbucnit în lacrimi.

Să lase un mesaj. Se bâlbâie: vă sun în legătură cu Anne Forestier, a fost spitalizată și nu va putea să… (să ce?) se întoarcă la serviciu… prea repede, a fost un accident… nimic grav, în sfârșit, ba da (cum să zic?), vă va suna rapid… dacă va putea. Stângace și încâlcită prestație. Închide.

Enervarea față de sine însuși crește cu viteza unei maree galopante.

Se întoarce. Funcționara de la recepție îl privește amuzată.

Ora 20:00

Uite și etajul doi.

Scara e la dreapta. Cum toată lumea preferă ascensorul, n-ai să vezi pe nimeni luând-o pe trepte. Mai ales în spitale, unde fiecare are grijă de el.

Mossbergul este echipat cu țeavă de patruzeci și cinci de centimetri și muniție. Grație suportului pentru mână, poate fi ținut fără greutate în încăpătorul buzunar interior al impermeabilului. Lucrul acesta te obligă însă să mergi un pic cam țeapăn, cam rigid, ca un robot, întrucât țeava stă lipită de coapsă, dar altfel nu se poate, trebuie să fii mereu gata să tragi ori să fugi. Sau amândouă. Oricum ar fi, important este să fii sigur pe tine. Și motivat.

Piticotul ăla de gabor a coborât, așa că ea e acum singură în cameră. Dacă nu a ieșit încă din spital, va auzi zgomotul de jos și își va da tot interesul să se pună în mișcare, altfel ar comite o gravă greșeală profesională. Drept care n-aș prea paria pe ce-i va rezerva viitorul…

Am ajuns la etajul unu. Culoarul, traversarea, scara din partea opusă. Urcarea încă o dată la etajul doi.

Avantajul serviciilor publice: au atâta de lucru încât nimeni nu te bagă în seamă. Pe coridor dai de familii speriate, de prieteni nerăbdători, se intră și se iese din saloane în vârful picioarelor, ca într-o capelă, te întâlnești cu infirmiere preocupate, cărora nu îndrăznești să te adresezi.

Coridorul este gol. Un adevărat bulevard.

Camera 224 se află la celălalt capăt, ideal situată pentru odihnă maximă. În acest sens voi da imediat o mână de ajutor.

Primii pași în direcția încăperii.

Ușa trebuie deschisă cu grijă, fiindcă o armă cu țeava retezată, căzând dintr-odată pe podeaua unui culoar de spital, atrage pe loc atenția, întrucât oamenii nu au răbdarea de a înțelege despre ce poate fi vorba. Mânerul se lasă cu o ușurință îngerească, piciorul drept se strecoară deja, Mossbergul trece dintr-o mână în cealaltă, pulpanele impermeabilului se desfac larg, o văd întinsă pe pat, îi zăresc din prag picioarele ca de moartă, nemișcate, abandonate și, aplecându-mă puțin, tot corpul ei îmi sare în ochi…

Ce căpățână, fir-ar să fie!

Chiar c-am aranjat-o-ntr-un fel!

Doarme cu capul într-o parte, saliva i se scurge pe pernă, pleoapele îi sunt umflate ca niște burdufuri, nu e deloc genul de gagică pe care ți-ar da prin cap s-o sucești. Îmi vine în minte expresia „a-i face cuiva capul mare“. Absolut exact. Imagine perfectă. Căpățâna îi este ca un bloc de piatră, ca o ladă pentru încălțăminte, evident din cauza bandajelor, dar și dacă te uiți numai la culoarea pielii și tot e impresionant. Pergamentoasă. Ca o prelată. Buhăită. Dacă are de gând să iasă la plimbare, ar trebui s-o lase pe mai târziu.

Mai bine rămân în prag și scot pușca la vedere.

Doar n-am venit în vizită cu mâinile goale.

Chiar dacă am deschis ușa larg, tot doarme. Păi d-aia m-am obosit eu să vin până aici, ca să fiu primit în halul ăsta? Mulțumesc frumos! De obicei, marii răniți se aseamănă un pic cu animalele, sunt mai sensibili. O să se trezească ea, e chestie de secunde. O va aduce în fire instinctul de conservare. Și ochii or să-i cadă pe țeava puștii, doar se cunosc bine ei doi, aproape că s-au împrietenit.

Și, de cum ne va vedea, pe mine și pe Mossberg, pe loc o va cuprinde groaza. Obligatoriu. Va deveni agitată, va încerca să se ridice de pe pernă, capul i se va zbate spre stânga și spre dreapta.

Va începe să zbiere.

În mod normal, cu câte a luat în mestecătoare, urletele nu ar trebui să ajungă chiar un discurs bine construit. Tot ce ar putea gângăvi ar fi un „thuuu“, poate chiar „tuuhuu“, mă rog, ceva de genul ăsta, un urlet ca un hohot, care va atrage întregul personal. Dacă se va întâmpla așa, înainte de a trece la lucrurile serioase îi voi face semn să tacă, sssst!, cu degetul lipit de buze, sssst! Dar ea tot va continua să urle ca toți dracii. Ssssst!, doar suntem într-un spital, las-o dracului!

— Doriți ceva, domnule?

O voce venind destul de departe, de pe coridor, din spatele meu.

Nu trebuie să mă întorc, ci să rămân drept, țeapăn.

— Căutați pe cineva…?

Pe aici, nimeni nu dă atenție nimănui, dar dacă iei ceva la țintă cu o pușcă de vânătoare, imediat te trezești în spate cu o funcționară plină de zel.

Ridic ochii către numărul camerei, ca un om care tocmai realizează că a greșit ușa, fiindcă deja infirmiera nu mai este departe. Și, fără a mă întoarce, bâlbâindu-mă, articulez:

— Am greșit…

Sângele-rece, asta este cheia în orice împrejurare. Fie că dai o lovitură, fie că vizitezi o prietenă la urgențe, sângele-rece este esențial. Revăd în minte planul de evacuare. O iei pe scară, urci la etaj, după care vine pe stânga. Mai bine grăbesc pasul fiindcă, dacă mă întorc în acest moment, trebuie să scot pușca la vedere, să trag și să privez spitalul de o infirmieră, de parcă instituția ar avea suficient personal. Nu, mai bine mă grăbesc. Dar, înainte, armez pușca. Nu se știe niciodată. Dar, pentru a o face, trebuie să aduc ambele mâini în față. Plus că o armă ca asta face și un zgomot special, pregnant metalic. Ceea ce pe un culoar de spital poate răsuna tare neliniștitor.

— Lifturile sunt în direcția aceea…

Zgomotul produs de armare face glasul să se întrerupă, lăsând loc unei tăceri speriate. Un glas tânăr, proaspăt, dar tulburat, prins parcă de-o aripă în plin zbor.

— Domnule!

Acum, că pușca e pregătită, este suficient să nu mă grăbesc, să fac totul metodic. Important este să rămân cu spatele. Impermeabilul lasă să se ghicească arma, de parcă aș avea un picior de lemn. Înaintez trei pași, impermeabilul se desface puțin, pentru o fracțiune de secundă, lăsând să se întrevadă vârful țevii, dar asta se întâmplă incredibil de repede, ca o rază fulgurantă de lumină ori o sclipire a soarelui într-un ciob de sticlă. Nimic, aproape, ceva de nedefinit, iar atunci când nu ai văzut arme de foc decât la cinema, este foarte greu să faci vreo legătură cu ceea ce tocmai ți s-a părut că zărești. Cu toate că ți-a sărit ție în ochi ceva, dar eziți să recunoști că, da, cam asta s-ar fi putut să fie, ei, ba nu, imposibil, deși, până la urmă, totuși…

I-ar rămâne timp infirmierei pentru a-și da seama…

Numai că domnul se întoarce, ține fruntea în pământ, zice că s-a încurcat, își strânge impermeabilul și o ia pe scări… În loc să coboare, urcă… Nu, nu, nu fuge, dacă ar fi așa, ar coborî. Dar de ce îi e piciorul atât de rigid?… Bizar. E dificil să fii sigur de răspuns. Ce să fie? Ai zice că ar putea fi vorba despre o pușcă. Aici? În spital? Nu… Nu crede. Ar mai fi timp să dea o fugă până la scări…

— Domnule… Domnule!?

Ora 20:10

E timpul să plece. Fiind un polițist în misiune, Camille nu se poate comporta ca un îndrăgostit oarecare. Își poate imagina cineva anchetatorul petrecându-și noaptea la căpătâiul victimei? A făcut suficiente prostii pentru ziua de azi.

Chiar așa: telefonul mobil vibrează — e chestorul-șef adjunct Michard. Bagă aparatul cât mai adânc în buzunar, se întoarce spre recepționeră și ridică mâna în semn de la revedere. Femeia îi face cu ochiul și, cu arătătorul, îl invită să se apropie. Camille ezită, se preface că nu pricepe, dar până la urmă dă curs invitației, mai degrabă plictisit decât capabil să opună rezistență. Ce-o să-i mai ceară acum, după figura cu procesele-verbale de contravenție?

— Gata, ne luăm zborul? Păi, ia ziceți-mi, chiar așa devreme bagă lumea cornu-n pernă pe la poliție?…

Un subînțeles tot o fi, dacă infirmiera îi zâmbește scoțând la vedere toți dinții ei inegali. Uite cu ce a ajuns să își piardă el vremea! Expiră lung, schițează un surâs, are limpede nevoie să doarmă. Apucă să facă trei pași, când aude:

— A fost un apel, mi-am zis că ați fi mulțumit să aflați…

— Când?

— Adineauri… Aproape de șapte.

Și, înainte de a interveni Camille:

— Fratele ei.

Nathan. Camille nu l-a văzut niciodată, i-a auzit vocea, în schimb, de mai multe ori, pe robotul telefonului fix al lui Anne, o voce febrilă, grăbită, tânără, între ei fiind mai bine de cincisprezece ani diferență. Anne a avut o grijă deosebită și este foarte mândră de el, a ajuns cercetător într-un domeniu impenetrabil, fotonică, nanoștiință, cam așa ceva, genul de disciplină din care Camille nu înțelege nici măcar numele.

— Cam nepoliticos, pentru un frate. Când îl auzi, nu-ți mai pare rău că ești singură la părinți.

Concluzia face explozie în creierul lui Camille: de unde să afle fratele ei că Anne a fost internată? Ca sărind din somn, se repede spre ușile batante, le împinge și trece în spatele recepției, unde infirmiera nu mai are nevoie să fie întrebată pentru a-i ieși în întâmpinare cu răspunsul:

— Voce de bărbat și… (Ophélia își rotește ochii mari) mai degrabă directă! „Forestier… Mdaaa, și cum se scrie? Cu doi F? (Infirmiera trece la un ton autoritar, neplăcut.) Și ce ziceți că are? Ce spun doctorii? (Imitația ajunge până la grosolănie.) Ce e aia nu se știe? (Voce indignată, aproape scandalizată.)“

— Accent străin?

Funcționara face semn că nu. Camille se uită împrejur. Concluzia va apărea de la sine, știe asta foarte bine, așteaptă doar să se efectueze conexiunile neuronale, e doar o problemă de secunde…

— Voce tânără?

Femeia se încruntă.

— Nu chiar-chiar… Pe la patruzeci, aș zice. După părerea mea…

Camille nu mai stă să audă continuarea, ci o ia imediat la fugă, dând peste cei care îi apar în drum. O ia pe scări, deschizând dintr-o mișcare ușa care se trântește puternic în urma lui, și urcă pe cât de repede îi permite dimensiunea picioarelor.

Ora 20:15

După zgomotul pașilor, bărbatul a urcat un etaj, își zice infirmiera. Are douăzeci și doi de ani, țeasta aproape rasă și cercel în buza de jos, pare provocatoare, dar, pe dinăuntru, nici vorbă de așa ceva, din contră, totul stă să se dizolve, este chiar exagerat de înțeleaptă și de o amabilitate incredibilă. Aude ușa pocnind, stă o clipă pe gânduri, ezită, bărbatul acela poate fi oriunde, pe culoar, la etajul de deasupra, poate să și coboare sau, dimpotrivă, să traverseze secția de neurochirurgie și, apoi, ca să mai dai de el…

Ce e de făcut? mai întâi, trebuie să fie sigură, nu declanșezi alarma pentru nimic, vreau să zic, când nu ești sigură de ceva… Se întoarce spre camera infirmierelor. Nu, nu se poate, nu intră nimeni în spital cu pușca! Despre ce ar fi putut fi vorba? O proteză? Unii vizitatori vin cu buchete de gladiole lungi cât un braț. Să fie oare sezonul gladiolelor? A încurcat camerele, așa zisese.

Nu-i prea vine să creadă. La școală a făcut un opțional despre femeile bătute și știe că soții sunt luptători încăpățânați, capabili să își urmărească nevestele inclusiv în spital. Se întoarce și aruncă o privire în camera 224. Pacienta nu face altceva decât să plângă tot timpul, așa o vede de fiecare dată când intră în camera ei, plângând, și își tot trece degetele peste față, urmărind linia buzelor, iar de vorbit vorbește acoperindu-și gura cu palma. De două ori a fost găsită în fața oglinzii din baie, deși abia de se ține pe picioare.

Totuși, își zice ieșind (fiindcă într-adevăr subiectul o îngrijorează), ce ar fi putut ține sub impermeabil bărbatul acela? Parcă ar fi fost o coadă de mătură și, când, pentru o clipă, impermeabilul s-a desfăcut… parcă ar fi fost ceva din inox, din metal. Ce ar mai putea semăna cu o țeavă de pușcă? Îi vine în minte o cârjă.

Aici ajunge cu reflecțiile în momentul în care, de la celălalt capăt al culoarului, dă buzna polițistul acela scund, cel pe care l-a găsit aici după prânz, care nu trece de un metru șaizeci, e chel, frumos, dar grav, fără umbră de zâmbet. Aleargă ca un dement, dă peste ea, aproape că o răstoarnă, deschide ușa camerei dintr-o lovitură și năvălește spre pat de a-i zice că vrea să se arunce în el, strigând:

— Anne! Anne!…

Și să mai înțelegi ceva… E polițist, dar parcă i-ar fi și bărbat. Pacienta este și ea agitată. Întoarce capul ba la stânga, ba la dreapta și, în fața valului de întrebări, ridică o mână: gata cu țipetele. Polițistul repetă:

— Ești bine? Ești bine?

Chiar trebuie să-l rog să se calmeze. Pacienta lasă brațul pe cearșaf și se uită la mine. E OK…

— Ai văzut pe cineva pe aici? o întreabă. A intrat cineva? L-ai văzut?

Vocea îi este joasă, speriată. Se întoarce spre mine.

— A intrat cineva aici?

Ar fi să răspund da, mai degrabă nu chiar, nu…

— Cineva a încurcat etajele, un domn care a deschis ușa…

Nu așteaptă răspunsul, ci se întoarce din nou spre pacientă, o scrutează, aceasta dă din cap și ai zice că își pierde șirul gândurilor. Nu spune nimic, doar neagă din cap. Pe nimeni nu a văzut. Se lasă să alunece înapoi, pe pat, trage pătura până sub bărbie și plânge. E limpede că polițistul ăsta mic o sperie cu întrebările lui. Deloc n-are stare. Intervin.

— Domnule, sunteți într-un spital!

Îmi face semn că mă aprobă, dar se vede bine că e cu gândul în altă parte.

— De altfel, timpul pentru vizită s-a încheiat.

Se îndreaptă:

— Pe unde a plecat bărbatul acela?

Cum nu răspund destul de repede, continuă:

— Omul acela despre care ziceați că a încurcat camerele, pe unde a luat-o?

Iau pulsul pacientei:

— Pe scări, pe acolo…

Vreți să spuneți că de-acum mi se rupe, însă ceea ce mă interesează în primul rând este starea pacientei. Starea de soț gelos este o altă meserie.

Nici nu îmi termin bine cuvintele că și țâșnește ca un iepure. Îl aud cum se repede pe culoar spre ușă și ajunge la scări. Îmi ascut auzul, însă nu reușesc să îmi dau seama dacă urcă ori coboară.

Dar chestia aia cu pușca am visat-o sau nu?

Pe scara de beton neșlefuit, pașii răsună ca într-o catedrală. Camille se sprijină de balustradă și coboară primele trepte. Se oprește.

Nu. În locul lui, el ar fi urcat.

Întoarcere. Treptele nu sunt de dimensiune normală, trebuie să fie cam cu jumătate de centimetru mai înalte decât standardul. La zece trepte ai obosit, la douăzeci ești epuizat. Mai ales Camille, cu picioarele lui scurte.

Ajunge la etajul următor cu sufletul la gură. În locul individului, ar mai urca unul. Nu? Sau da? Se concentrează. Ba nu, ar ieși chiar aici, pe acest palier. Pe culoar, Camille se lovește de un medic, care strigă imediat:

— Ei, drăcie!

Abia de apucă să îl vadă bine, un bărbat fără vârstă, cu bluza călcată (se mai văd totuși cutele) și părul complet alb, care se oprește cu mâinile în buzunare, aparent speriat de întâlnirea neașteptată cu un individ atât de ațâțat.

— V-ați întâlnit cumva cu cineva? urlă Camille.

Medicul respiră adânc și adoptă o atitudine demnă, pregătindu-se pentru o replică tăioasă.

— Cu vreun bărbat, ce mă-sa! strigă Camille. N-ați observat cumva un bărbat, în trecere?

— Nu… că…

Lui Camille răspunsul îi este mai mult decât suficient, se întoarce, deschide ușa de parcă ar vrea să o smulgă din țâțâni, o ia din nou pe scară, apoi pe culoar, după care la stânga, abia răsuflând, dar nu e nimeni niciunde, se întoarce, aleargă, ceva îi spune (oboseala, poate) că e pe un drum greșit, or, atunci când ajungi să îți spui așa ceva, începi să alergi mai încet, de altfel i-ar fi fost imposibil să mai accelereze, în consecință iată-l pe Camille la capătul coridorului, acolo unde acesta face unghi drept, lovindu-se de un perete în care e încastrat un panou electric încuiat, a cărui ușă înaltă de doi metri este acoperită cu simboluri indicând toate „Pericol de moarte“. Mulțumiri pentru informație…

Marea artă constă în a ieși de undeva exact așa cum ai intrat.

Este cel mai greu lucru, pentru așa ceva îți trebuie putere, concentrare, vigilență, luciditate, calități rare, toate adunate, la un singur bărbat. În privința jafurilor cu mână armată, este cam la fel, pe la sfârșitul acțiunii lucrurile riscă să o ia razna, tu te prezinți cu cele mai pașnice intenții, întâlnești rezistență și, dacă îți lipsește calmul, te trezești că faci mulțimii un duș de plumb cu o armă de calibrul 12 și că lași în urmă un întreg carnaj, totul din cauza unei secunde în care ți-ai pierdut sângele-rece.

De data aceasta, drumul este liber până la capăt. Nu e nimeni, cu excepția unui vraci înfipt pe scară, de te și întrebi ce l-o fi frecând grija pe-acolo, dar pe care îl ocolesc fără probleme.

La parter, ies cu pași grăbiți. Pe aici, oamenii degeaba s-ar grăbi, spitalul nu e un loc propice alergărilor, dacă o faci îți atragi privirile altora, numai că ajung afară înainte să aibă cineva timp să reacționeze. De altfel, să reacționeze la ce?

Și acum, fix la dreapta, în parcare. Aerul rece îmi face bine. Doar a fost necesar să țin Mossbergul perfect vertical sub impermeabil și să nu mă apuc să înspăimânt pacienții, mai ales că la urgențe oricum au ei deja necazurile lor. Și-apoi, aici, afară, atmosfera este destul de liniștită.

Sus, însă, la etaj, atmosfera trebuie că e încinsă. Avortonul adulmecă, pesemne, cu trufa-n aer, ca un câine de prerie, încercând să priceapă ce se petrece.

Infirmiera aia mica nici ea trebuie că nu e prea sigură. Ce să fi fost, pușcă… ori ce altceva?

Stă de vorbă cu colegele, și ele: faci mișto? Pușcă? Zi, ești sigură că n-a fost un tun de 70? Și dă-i drumul la bancuri: hai, bagă, cum ai tras în timpul serviciului, pe goarnă sau pe nară? O alta: totuși, ar trebui să stai de vorbă cu…

Toate astea îmi lasă timp mai mult decât suficient pentru a traversa parcarea, a urca în automobil, a porni liniștit și a mă ține după coloana de mașini care părăsesc spitalul. În trei minute ajung în stradă, fac dreapta și ajung la semafor.

Și aici ar mai apărea o ocazie de a deschide focul.

Dacă nu, după.

Când ești motivat…

Camille se simte învins, însă tot grăbește pasul. De data asta alege ascensorul, pentru a-și putea trage răsuflarea. Cum o să rămână singur, o să și tragă câțiva pumni în peretele liftului, ca să se mai descarce. Se mulțumește doar să respire adânc.

Ieșind vijelios în holul de la primiri, analiza situației i se confirmă. Sala de așteptare este plină, pacienții și personalul medical al spitalului ori de la ambulanță intră și ies permanent, spre dreapta un coridor dă către ieșirea de urgență, un altul, spre stânga, în parcare.

Și asta nu este decât una dintre cele șapte sau opt posibilități de a părăsi clădirea fără a fi observat.

Pe cine să interoghezi? Cum să obții depoziții, mărturii? Și de la cine? Până să convoci echipa, două treimi dintre pacienți vor fi deja înlocuiți de alții.

Să-ți tragi palme, nu alta…

Cu toate acestea, urcă iarăși la etaj și se proțăpește în fața camerei infirmierelor. Fata cu buzele groase, Florence, este aplecată deasupra unui registru. Colega ei unde e? Nu știe. O zice ea fără a ridica ochii. Observând insistența lui Camille, răspunde:

— Avem mult de lucru pe aici.

— Cu atât mai mult, prea departe, deci, nu poate fi…

Fata dă să-i răspundă, însă polițistul deja a dispărut din cadrul ușii și se învârte în sus și-n jos pe coridor, întoarce capul de fiecare dată când se deschide ușa vreunui salon, la nevoie va intra și în toaleta femeilor, în starea în care se găsește nimic nu l-ar putea opri, dar nu mai este nevoie fiindcă uite-o că își face apariția. Vizibil contrariată, își trece palma peste țeasta rasă, iar Camille o desenează în gând: trăsăturile sunt regulate și lipsa părului îi dă chipului un aspect fragil, ai zice că e ușor impresionabilă, dar e o senzație înșelătoare, de fapt este o persoană stăpână pe ea. O confirmă și primul răspuns. Vorbește în mers, iar Camille este obligat aproape să alerge pe lângă ea:

— Domnul respectiv a încurcat camerele, și-a cerut scuze…

— I-ați auzit vocea?

— Nu chiar, abia de l-am auzit scuzându-se…

Lui Camille îi sare muștarul, fiind pus în situația de a fugi astfel după tânăra infirmieră, pe culoarele spitalului, pentru a încerca să obțină niște informații de care are neapărat nevoie pentru a salva viața femeii pe care o iubește. Drept care o prinde de braț, obligând-o să se oprească și să se uite în jos pentru a-i intercepta privirea în care poate citi o hotărâre de neclintit, cu atât mai mult cu cât polițistul i se adresează pe un ton calm, sumbru, în care ghicești însă furtuna:

— Domnișoară, v-aș ruga să vă concentrați…

Camille citește numele de pe ecuson: „Cynthia“. Vasăzică, are părinți hrăniți din greu cu seriale TV.

— Haide să ne concentrăm, Cynthia, fiindcă am neapărat nevoie să aflu…

Fata povestește: bărbatul din fața ușii s-a întors cu fruntea în pământ, fără îndoială jenat de confuzie, era îmbrăcat cu un impermeabil și părea că se deplasează cam țeapăn, dar, în sfârșit… Pe urmă a luat-o pe scări, însă un om care ar fugi ar coborî, nu ar urca, e evident, nu? Camille oftează și nu o contrazice: da, desigur, e evident.

Ora 21:30

— Vine și ea…

Responsabilului cu securitatea nu-i place deloc ce e pus să facă. În primul rând că, deși e târziu, e nevoit să se îmbrace. Și asta în zi de meci. E un fost jandarm plin de el, burtos, fără gât, nervos și zdravăn ca un taur bine hrănit. Păi, uite cum stăm: pentru vizionarea înregistrărilor camerelor video trebuie autorizație semnată de judecător, conform legii.

— La telefon mi-ați spus că îl aveți…

— Nici vorbă, răspunde Camille sigur pe el, v-am spus că îl voi obține.

— Nu asta am înțeles eu…

Un căpos. În general, cu astfel de personaje, Camille negociază, numai că, de data aceasta, nu are nici chef și nici timp.

— Atunci ce ați înțeles?

— Păăăi, că ați avea o comi…

— Ba nu, îl întrerupe scurt Camille, nu m-am referit la nicio comisie rogatorie, ci la individul care v-a intrat în spital cu o pușcă de vânătoare, înțelegeți? Și mai înțelegeți că a urcat până la etajul doi cu scopul de a ucide o pacientă? Și că, dacă i-ar mai fi ieșit și alții în drum, ar fi tras la grămadă? Și că dacă se întoarce și se lasă cu masacru, clar vă treziți cu capu-n laț, trimis direct la schimbare de regim alimentar?

Oricum, ieșirea de urgență este acoperită de camerele video și sunt puține șanse ca bărbatul respectiv, dacă există, s-o fi luat exact prin fața lor, ar fi fost o soluție de-a dreptul idioată. Dacă există.

De altfel, în intervalul orar în care individul ar fi putut intra, nu se observă nimic deosebit. Camille mai verifică o dată. Responsabilul cu securitatea se lasă când pe un picior, când pe altul respirând zgomotos pentru a-și manifesta exasperarea. Camille se apleacă spre ecran: valul de ambulanțe, de vehicule de la SAMU7 sau particulare, oameni care intră și ies, răniți ori nu, mergând normal sau alergând. Nimic care să iasă în evidență, nimic care să îl poată ajuta pe Camille.

Se ridică și pleacă. Se întoarce, apasă pe buton, scoate DVD-ul și pleacă de-a binelea.

— Mă luați de prost? zbiară fostul jandarm. Și procesul-verbal?

Camille face un gest care ar vrea să însemne: las’ că vedem noi mai târziu.

Se întoarce în parcare. Dacă aș fi fost în locul lui, își zice privind atent locul, aș fi trecut pe lateral. Pe la ieșirea de urgență. Se apropie de ușă pentru a o analiza mai îndeaproape. E nevoit să își scoată ochelarii. Nici urmă de forțare.

— Când mergeți să fumați afară, cine vă ține locul?

Întrebarea este obligatorie. Camille se întoarce la primiri, se duce până în fundul holului și, ca din întâmplare, dă de un coridor la capătul căruia se găsește o ieșire de urgență. Ophélia zâmbește, scoțându-și la iveală toți dinții îngălbeniți.

— Nu avem noi înlocuitori nici pentru concediile de naștere, ce să mai vorbim despre micile pauze canceroase!

Așadar: a venit ori n-a venit?

Întors în mașină, își ascultă mesajele:

— Michard sunt! (Ton zdrobitor) Sună-mă! Nu contează la ce oră, n-am pauze. Spune-mi unde ești. În orice caz, raport mâine-dimineață la prima oră, nu-i așa?

Camille se simte singur. Foarte singur.

Ora 23:00

Nu e de ici, de colo noaptea în spitale. Până și liniștea pare suspendată. La urgențe tărgile nu încetează să brăzdeze culoarele, auzi uneori, ca din depărtare, țipete, voci izbucnind, percepi pași grăbiți și sonerii.

Anne reușește să adoarmă, dar somnul îi este agitat, plin de lovituri și de sânge, încă mai simte sub palme cimentul din pasajul Monier, simte cu o exactitate hiperrealistă ploaia de cioburi abătându-se asupra ei, se revede izbindu-se de vitrină și aude iar și iar, din spate, detonările armei, gâfâie fără a se trezi, dar infirmierei cu inel în buza de jos parcă nu îi vine să o trezească. De altfel nici nu ar fi nevoie, la sfârșitul filmului Anne se scoală de una singură tresărind, asaltată de una și aceeași imagine care o face să sară în sus urlând. În fața ei apare figura bărbatului care își trage cagula, urmată de aceea, în gros-plan, a patului puștii pregătindu-se să îi zdrobească obrazul.

Prin somn, cu vârfurile degetelor, Anne își atinge fața, dând de punctele de sutură, apoi de buze, își caută dinții, găsește gingiile și bucățile rupte de dinți, sesizabile ca niște cioturi.

Vrusese să o omoare.

Și se va întoarce. Fiindcă vrea să o omoare.

---

1 Personaj-cheie al romanului Mizerabilii de Victor Hugo.

2 Vezi Pierre Lemaitre, Travail Soigné, Ed. Le Masque, 2006, și Ed. Livre de poche, 2010.

3 Verbină. (N.t.)

4 Vezi Les Grandes Moyens, Ed. SmartNovel, 2011.

5 Serbare câmpenească pariziană din arondismentul 12, girată de Primăria Parisului, care se ține din 1965 în pădurea Vincennes, în lunile aprilie și mai, inițiată în anul 957, în timpul Săptămânii Patimilor, pe locul actualei Piețe Nation, fostă Place du Trône. (N.t.)

6 În argoul francez, miche poate însemna „bucă“ sau „țâță“. (N.t.)

7 Service d’aide médicale urgente, Serviciul Medical de Urgență (N.t.)