Ora 6:00

Nici vorbă despre somn în noaptea asta. Când este vorba despre prezența emoției în casă, Doudouche are antenele ei.

Aseară, Camille a trebuit să treacă și pe la birou pentru a termina ceea ce nu avusese timp toată ziua, după care s-a întors acasă epuizat, s-a culcat îmbrăcat pe canapea, iar Doudouche a venit, s-a lipit de el și nu s-au mai mișcat niciunul toată noaptea. A uitat să îi dea de mâncare, dar nici pisica nu a cerut, fiindcă i-a înțeles îngrijorarea. Acum toarce. Camille îi cunoaște pe de rost toate nuanțele torsului.

Nu demult petrecea asemenea nopți albe, încordate, deprimante în memoria lui Irène. Alături de ea. Revedea viața lor împreună, în minte revenindu-i imagini dureroase. Nu exista un subiect mai important decât moartea lui Irène. În definitiv, nu exista un altul.

Camille se întreabă ce îi face mai rău în acest moment, îngrijorarea provocată de Anne, spectacolul chipului ei, durerile pe care le resimte ori exact această alunecare a tuturor gândurilor lui către ea, pe nesimțite, zi după zi, săptămână după săptămână. Există un soi de vulgaritate în faptul de a trece astfel de la o femeie la alta. Se simte condamnat în felul ăsta la banalitate. Nu se gândise niciun moment să își refacă viața, numai că viața lui este pe cale de a se reface de una singură, aproape împotriva voinței lui. Cu toate acestea, ceea ce rezistă cu tenacitate, poate că pentru totdeauna, sunt imaginile sfâșietoare ale lui Irène. Și rezistă în fața a orice, a timpului, a întâlnirii cu alte persoane. În sfârșit… întâlnirii, fiindcă pe altcineva nu mai cunoscuse.

Pe Anne o acceptase fiindcă ea declarase că nu este decât în trecere prin viața lui. Avea și ea după ce purta doliu și nu ținea să își facă planuri de viitor. Atâta doar că, și fără vreun plan, uite că era acum parcată în viața lui. Iar în veșnicul balans dintre cel care iubește și cel care este iubit, în această clipă Camille habar nu are ce loc ocupă.

S-au întâlnit în primăvară. Pe la începutul lui martie. O pierduse pe Irène cu patru ani mai înainte și ieșise la suprafață din depresie de doi ani, nu cine știe ce zglobiu, dar, oricum, viu. Ducea traiul lipsit de riscuri și de dorințe al bărbaților dedicați singurătății. Un bărbat de înălțimea lui nu găsește prea ușor o femeie potrivită, dar nici nu conta, fiindcă nu asta îi lipsea.

Întâlnirile țin întotdeauna, măcar un pic, și de miracol.

Anne, care de felul ei nu este o colerică, nu a făcut scandal într-un restaurant decât o singură dată în viață (o jurase cu mâna pe inimă și cu un surâs care te topea), și evenimentul a trebuit să se producă exact în seara aceea, la Fernand, în momentul în care Camille tocmai își termina cina, la două mese depărtare, și când vociferările s-au preschimbat în altercație violentă.

S-a lăsat cu pagube, înjurături, farfurii sparte, platouri răsturnate, snopuri de tacâmuri pe jos, clienți sărind în picioare, cerându-și paltoanele, s-a solicitat ajutorul poliției, patronul, Fernand, s-a pus pe țipat, socotind pagubele la cifre astronomice. Cât despre Anne, aceasta s-a oprit dintr-odată din urlat și, văzând scena, a apucat-o un râs nebunesc. Privirile i s-au întâlnit cu ale lui Camille care a închis pentru o clipă ochii, a tras adânc aer în piept, s-a ridicat fără grabă și și-a prezentat legitimația. Și pe el însuși: comisar-șef Verhoeven, de la Brigada Criminală.

Parcă ar fi ieșit din pământ polițistul! Anne nu a mai râs, ci s-a uitat îngrijorată la el.

— La țanc ați picat! a început din nou să țipe patronul.

După care l-au cuprins dubiile:

— Ăăă… adică cum de la Brigada Criminală?

Camille a clătinat din cap, ca dintr-odată cuprins de o oboseală teribilă, l-a luat de braț pe patron și l-a tras după el câțiva pași.

Peste două minute, ieșea din restaurant alături de Anne care nu știa dacă trebuie să râdă, să respire ușurată, să îi mulțumească sau să fie îngrijorată. Era liberă și, ca toată lumea, nu știa ce are de făcut cu propria libertate. Camille știe acum că, în clipele respective, ca oricare altă femeie, Anne se întreba cam cât avea să o coste scandalul din restaurant. Și cum avea să plătească. Până la urmă, l-a întrebat:

— Ce i-ați spus?

— Că sunteți arestată.

Mințea. În realitate, îl amenințase pe patron cu descinderi săptămânale ale poliției, până la închiderea definitivă a stabilimentului din lipsă de clientelă. Curat abuz de putere. I-a fost rușine, nu-i vorbă, dar și individul ăla putea să facă profiterolul măcar acceptabil la gust.

Anne a cam mirosit minciuna, însă i s-a părut haioasă.

În momentul în care, la colțul străzii, s-au întâlnit cu mașina echipajului de poliție care se îndrepta în viteză spre restaurant, Anne a trimis la întâmpinare surâsul ei cel mai tare, cel capabil să facă ravagii, cu intențiile lui de gropițe aducând o umbră de riduri în jurul ochilor verzi… Dintr-odată, în mintea lui Camille, problema banilor pe care femeia urma să îi dea lui Fernand a început să atârne greu. Astfel că, ajunși lângă stația de metrou, a întrebat-o tranșant:

— Luați metroul?

Anne a stat o secundă pe gânduri.

— Aș prefera un taxi.

Soluția i s-a părut perfectă lui Camille. Oricum ar fi fost, ar fi ales varianta inversă. Drept care s-a mulțumit să îi facă un simplu gest de la revedere din mână și a coborât treptele cu o falsă lipsă de grabă, în realitate cât mai repede cu putință, dispărând din raza vederii ei.

Abia a doua zi au făcut dragoste.

Când Camille a încheiat programul la Brigadă, pe seară, Anne îl aștepta jos, pe trotuar. S-a prefăcut că nu o vede și și-a continuat drumul până la stația de metrou, dar, întorcându-se, a observat-o stând în același loc, liniștită. Manevra l-a făcut să zâmbească. Nu mai avea pe unde-și scoate cămașa.

Au mers să ia cina împreună. O seară clasică. Dezamăgitoare chiar, dacă nu ar fi planat deasupra lor ambiguitatea problemei datoriei generate de pagubele aduse restaurantului lui Fernand, ceea ce oferea ocaziei un aer în egală măsură excitant și dezolant. În rest, și-au spus ceea ce își pot spune o femeie și un bărbat de patruzeci și cinci de ani atunci când se întâlnesc, încercând să își minimalizeze eșecurile, fără a le masca de-a binelea, amintind despre propriile răni fără a le exhiba și încercând să detalieze cât mai puțin cu putință. Camille a povestit esențialul, în trei cuvinte, despre Maud, mama sa…

— Așa mă gândeam și eu…, a răspuns Anne.

Apoi, observând privirea întrebătoare a lui Camille:

— I-am văzut câteva pânze.

Și ezitând:

— Montreal, de exemplu?…

Camille a fost surprins să constate că femeia cunoștea opera mamei sale.

Anne a amintit despre viața ei la Lyon, despre divorț — lăsase acolo totul, dar era suficient să te uiți mai bine la ea pentru a înțelege că nu încheiase tot ce ar fi avut de spus. Camille s-ar fi bucurat să afle mai multe: ce fel de bărbat fusese? Ce fel de soț? Cum a fost povestea lor? Eterna curiozitate a bărbaților față de chestiunile intime ale femeilor.

Pe urmă a întrebat-o dacă ținea neapărat să-i tragă mai întâi o pereche de palme patronului sau pot cere nota de plată. Cu certitudine râsul lui Anne a fost cel care a dat totul peste cap. Într-atât era de feminin.

Camille, care nu mai atinsese o femeie din vremuri imemoriale, nu a avut nimic de făcut, Anne s-a întins peste el și restul a venit de la sine, fără un cuvânt, în același timp extrem de trist și de fericit. Iubire, ce să mai vorbim.

Și nu s-au mai revăzut. Bine, doar așa, câte puțin, din când în când. De parcă s-ar fi atins doar din vârfurile degetelor. Anne este auditor și își petrece cea mai mare pare a timpului inspectând agențiile de turism și verificându-le organizarea, conturile, toate chestiile astea din care Camille nu pricepe o iotă. Nu stă niciodată mai mult de două zile în Paris. Aceste plecări, absențe, întoarceri ale ei au dat întâlnirilor o aură haotică, imprevizibilă, lăsându-le impresia că se regăseau de fiecare dată absolut din întâmplare. Încă din momentele acelea habar nu aveau a ce le semăna povestea — se vedeau, ieșeau în oraș, cinau, făceau dragoste —, însă dimensiunile ei creșteau, tot creșteau…

Camille se întreabă care să fi fost momentul în care a realizat locul ocupat de povestea lor de dragoste în viața sa. Nici vorbă de vreo amintire în acest sens. Atâta doar că apariția lui Anne l-a făcut să ia o anumită distanță față de moartea lui Irène, pagina incandescentă a propriei existențe. Se mai întreabă dacă nu cumva a surprins intrarea lui Anne în sufletul lui în clipa în care a înțeles că poate fi în stare să trăiască și fără Irène. Sigur, a uita este inevitabil. Dar a uita nu este sinonim cu a te vindeca.

Acum este extrem de impresionat de ceea ce i s-a întâmplat lui Anne. Ba nu, nu atât de ceea ce i s-a întâmplat, doar nici nu se simte răspunzător și nici nu poate schimba ce a fost, ci de urmarea care depinde într-adevăr de el, de voința lui, de hotărârea și de competența lui, lucru de-a dreptul zdrobitor.

Doudouche a încheiat torsul pentru a adormi de-a binelea. Camille se ridică, pisica alunecă într-o parte cu un oftat de nemulțumire, se duce până la secreter în care încă se mai găsește unul dintre „carnetele lui Irène“, fuseseră o mulțime, dar numai acesta rămăsese, pe celelalte le-a aruncat într-o seară în care îl covârșiseră furia și descurajarea. Un album plin de imagini ale ei: Irène la masă, ridicând surâzătoare paharul, adormită, gânditoare, Irène aici, Irène acolo… Pune albumul la loc. Cei patru ani fără ea au fost, fără îndoială, cei mai grei, cei mai nefericiți din viața lui, dar, cu toate acestea, nu se poate împiedica să nu îi considere și cei mai interesanți, cei mai vibranți. Nu reușise să se îndepărteze de propriul trecut. În schimb, același trecut să fi ajuns (caută termenii potriviți) mai nuanțat? Mai discret? Să fi amorțit? Ca restul într-o notă de plată încă neachitată? Anne nu are nicio legătură cu Irène, sunt două galaxii cu totul deosebite, aflate la ani-lumină una de cealaltă și totuși convergente. Ceea ce le separă este faptul că Anne este aici, pe când Irène a plecat.

Camille își aduce aminte că și Anne era cât pe ce să plece, numai că s-a întors. Asta s-a întâmplat prin august, într-o seară, foarte târziu. Femeia stătea în picioare, la fereastră, goală, gânditoare, cu brațele încrucișate și, deodată, a zis:

— Gata, Camille, s-a terminat.

Nici măcar nu s-a întors către el. După care s-a îmbrăcat fără un cuvânt. Prin romane, întreaga tărășenie are nevoie de cel puțin un minut. În realitate, o femeie goală pușcă, obligată să se îmbrace, înseamnă un timp înnebunitor, interminabil. Camille a rămas jos, nemișcat, ca un om surprins de furtună, resemnat.

Iar ea a plecat.

Camille a înțeles și nu a schițat niciun gest. Plecarea ei nu a provocat vreun cataclism, ci doar l-a sleit de puteri, inundându-l cu o durere surdă. Îi părea rău că a plecat, dar o înțelegea fiindcă mereu se gândise că așa ceva era inevitabil. Din cauza înălțimii, îl cuprindea deseori complexul de inferioritate. Și a rămas așa multă vreme, după care s-a lăsat pe o parte, s-a întins pe canapea… Poate să fi fost miezul nopții.

Nu va afla niciodată ce s-a petrecut în clipele acelea.

Anne plecase de mai bine de un ceas când, dintr-odată, Camille s-a ridicat, s-a dus până la ușă și, fără să ezite, împins de o inexplicabilă certitudine, a deschis-o. Anne era acolo, așezată pe treapta cea mai de sus, cu spatele la el, cu brațele cuprinzându-și genunchii.

După câteva secunde, s-a ridicat, l-a ocolit, a intrat în apartament, s-a întins îmbrăcată în pat și s-a întors cu fața la perete.

Plângând.

Lui Camille i se mai întâmplase lucrul acesta cu Irène.

Ora 6:45

Pe dinafară, imobilul nu arată prea rău, însă, de cum ai intrat, se simte că e pe cale de a fi părăsit. Rândul de cutii poștale din aluminiu, gata să își dea sufletul, pare inundat de dezolare. Pe cea din urmă cutie apare numele Anne Forestier – etajul șase, scris chiar de mâna proprietarei, cu scrisul ei seducător, la marginea etichetei literele e și r înghesuindu-se una în alta, pentru a nu da pe de lături și ajungând astfel ilizibile.

Camille ignoră ascensorul minuscul.

Nu e încă ora șapte când bate discret, de trei ori, la ușa de vizavi. Vecina deschide imediat, de parcă i-ar fi așteptat sosirea cu mâna pe clanță. Este doamna Roman, proprietara apartamentului. Îl recunoaște pe loc pe Camille. Iată avantajul înălțimii lui: nimeni nu îl uită. Îi servește și acestei femei aceeași minciună:

— Anne a fost nevoită să plece într-o asemenea grabă încât, firește, a uitat jumătate dintre lucruri.

Imită surâsul binevoitor al prietenului lucid, aflat în căutarea unei complicități. Termenul „firește“, foarte macho, îi place tare mult vecinei. Doamna Roman este o femeie singură, aproape de pensie, cu fața rotundă, copilăroasă, un soi de plod îmbătrânit prematur. Șchioapătă ușor, rezultat probabil al unei afecțiuni a șoldului. Din puținul pe care Camille îl observase, este o femeie îngrozitor de ordonată, urmărind metodic și cel mai neînsemnat amănunt. Făcând ochii mici, cu subînțeles, se întoarce și îi întinde cheia lui Camille:

— Sper că nu e nimic grav.

— Nu, nu, nu…

Îi surâde larg.

— Nimic grav.

Apoi, arătând spre cheie:

— O țin până când se întoarce…

E imposibil de știut dacă este vorba despre o informație, o întrebare sau o rugăminte, vecina ezită și Camille profită pentru a face un gest de mulțumire.

Chicineta este de o curățenie izbitoare. În micul apartament nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Fetele și curățenia, își zice Camille, o adevărată obsesie… A doua parte a salonului dublu folosește drept dormitor, iar canapeaua se transformă în pat pentru două persoane, cu o scobitură mare la mijloc, o prăpastie căreia i se dă ocol toată noaptea pentru ca, până la urmă, să adoarmă tot acolo, unul peste altul. Numai inconveniente. În salon mai există și o bibliotecă având vreo sută de volume format carte de buzunar, a căror alegere scapă oricărei logici, și câteva bibelouri pe care Camille, de prima oară, le evaluase ca fiind destul de ieftine. Ansamblul lasă o impresie cam tristă.

— N-am prea avut bani. Însă nu mă plâng, i-a răspuns Anne atacată, iar el a dat să se scuze.

I-a tras scurt preșul de sub picioare:

— Ăsta a fost prețul divorțului.

Când spune lucruri grave, Anne te privește drept în ochi, sfidătoare aproape, de-ai zice că se pregătește să te-njure.

— Am lăsat totul acolo când am plecat din Lyon, iar aici am cumpărat cele necesare, mobilele, totul de ocazie. Nu mai voiam nimic de la nimeni. Nimic. Poate, mai târziu, se vor mai schimba lucrurile, însă acum mi-e foarte bine așa.

Un loc de trecere. Acestea au fost cuvintele folosite de Anne. Apartamentul este unul de tranziție, relația lor, la fel. Poate că din acest motiv se și simt bine împreună. A adăugat:

— Cel mai mult timp după divorț ți-l ia să ștergi urmele…

Neîncetat, tema asta a curățeniei.

Ținuta albastră oferită de spitalul de urgență seamănă cu o cămașă de noapte scurtă, drept care Camille s-a hotărât să îi ducă și altceva de îmbrăcat, gândindu-se că asta îi va mai întări moralul. Își imaginează chiar, în condițiile în care totul va merge cum trebuie, că va putea face câțiva pași pe culoare și va coborî la chioșcul de ziare de la parter.

Își alcătuise în minte o mică listă, însă, acum, ajuns în apartamentul ei, nu mai ține minte nimic. Ba da, treningul violin. Dintr-odată, lucrurile încep să se înlănțuie. Tenișii, cei cu care aleargă, cei uzați, deși încă mai au nisip pe tălpi. După care devine mai complicat. Ce ar mai fi de luat?

Camille deschide șifonierul liliputan, în care nu se află prea multe pentru ce te-ai aștepta de la o fată. Ce să iau, se întreabă, niște blugi? Pune mâna pe o pereche. Urmează un tricou, un pulover… De aici, totul se complică. O lasă baltă, bagă ce a găsit într-o geantă de sport, cât despre lenjerie intimă, nu mai alege nimic.

Actele, acum.

Camille înaintează până lângă comodă. Deasupra acesteia, o oglindă fixată pe perete, foarte pătată, care datează probabil încă de pe vremea când a fost construită clădirea. Într-un colț, Anne strecurase o fotografie a fratelui ei, Nathan, pe la vreo douăzeci și cinci de ani, un băiat cu fizic banal, surâzător și rezervat. Poate și fiindcă știe două-trei lucruri despre el, lui Camille figura i se pare cam lunatică, depășită parcă de evenimente. Doar e om de știință. Se zice că este și foarte împrăștiat, ba chiar că face datorii pe care i le plătește Anne. Ca o mamă. „De altfel, asta-i și sunt“, recunoaște ea. De finanțat, oricum îl finanțează dintotdeauna. Zâmbește, când o spune, ca și cum ar fi auzit un banc, dar simți că este îngrijorată. Apartamentul, studiile, chiria — totul este suportat de către Anne și e greu de aflat dacă asta o fericește sau o aduce la disperare. Nathan fusese fotografiat într-o piață, se pare din Italia, pe vreme însorită și printre oameni îmbrăcați doar în cămașă.

Camille deschide comoda. Sertarul din dreapta este gol. În cel din stânga, doar câteva plicuri desfăcute, una sau două facturi de la magazine de îmbrăcăminte, de la restaurante, mai ales pliante cu antetul agenției de turism la care lucrează, nimic însă din ceea ce caută, niciun fel de card de asigurări de sănătate. Probabil că rămăseseră în geantă. Dedesubt sunt hainele pentru sport. Revine la sertar, așteptându-se să dea peste ceva bonuri de casă, extrase bancare, facturi de la apă, de la telefon… Nimic. Se întoarce. Privirea îi cade pe o statuetă, o lingură egipteană cosmetică a cărei coadă are forma unei femei care înoată, o tânără dăltuită în lemn de culoare închisă, întinsă pe burtă, purtând o perucă ale cărei șuvițe căzând peste urechi erau tăiate drept. Și un cur antologic. El i-o făcuse cadou. O cumpărase de la Luvru. Anne și Camille se duseseră să admire tot ce se putea sub semnătura lui Da Vinci, iar el îi explicase fiecare lucrare, inepuizabil în domeniu, o adevărată enciclopedie și, la buticul de la ieșire, dăduseră de tânăra rămasă intactă încă din vremea celei de-a optsprezecea dinastii egiptene, cu fundul ei cu profiluri mitologice.

— Anne, îți jur că și al tău e exact la fel.

I-a răspuns cu un surâs care ar fi vrut să zică: aș vrea eu, dar, oricum, e drăguț din partea ta că o spui. Camille însă chiar era convins, pe când ea se întreba dacă este sincer ori o aruncase din complezență. Bărbatul se aplecase spre ea, insistând:

— Poți să fii sigură!

Și, până să mai zică ea ceva, o și cumpărase. Seara trecuseră la comparare, el pe post de specialist avizat. Anne râsese mult la început, apoi gemuse, dacă mă-nțelegeți. Fiindcă apoi, uneori, Anne plânge. După ce face dragoste. Camille se gândește că și asta tot de obsesia curățeniei ține.

Sprijinită acolo, de perete, statueta pare pedepsită, un spațiu oarecare despărțind-o de DVD-urile aranjate pe aceeași etajeră. Privirea lui Camille mătură camera în arc de cerc. Este un desenator excepțional și din cauza excepționalului său simț de observație. Concluzia nu întârzie: cineva intrase în apartament.

Se întoarce la șifonierul din dreapta, gol acum. Evident fusese scotocit. Pe urmă se apleacă spre broasca ușii de la intrare. Nimic. Prin urmare ei erau. Descoperiseră adresa lui Anne și cheia apartamentului în geanta pe care i-o luaseră când plecaseră din pasajul Monier.

Să fie, oare, același bărbat care își făcuse apariția la spital ori sunt mai mulți și și-au împărțit între ei sarcinile?

Proporțiile pe care le-a căpătat vânătoarea asta au în ele ceva absurd. Înverșunarea de a o ucide pe Anne pare lipsită de măsură prin comparație cu dimensiunile problemei. Ceva ne scapă, își repetă Camille. Ceva ce nu am văzut ori nu am înțeles.

Cu tot cu documentele personale pe care au pus mâna aici, știu probabil totul despre ea, unde o pot găsi, unde se poate, eventual, adăposti în Lyon sau în Paris, locul de muncă, de unde vine, și unde se poate duce pentru a le scăpa…. Totul știu.

A o urmări și a o regăsi devin un joc de copii.

A o omorî, un exercițiu de stil.

La primul pas în afară, e ca și moartă.

Nu îi poate vorbi chestorului-șef adjunct despre vizita la Anne. Ar fi să își mărturisească legătura intimă cu Anne și deci faptul că, la începutul cazului, a mințit. Ieri, nimic altceva decât un dubiu. Azi, nimic altceva decât o suspiciune. În fața șefilor, un asemenea comportament este lipsit de justificare. Chiar și dacă ar solicita echipa de la criminalistică, după niște infractori ca aceștia de acum tot nu se va descoperi nimic, nicio urmă, nimic-nimic.

Oricum, Camille a intrat în apartament fără comisie rogatorie, fără autorizare, a intrat pur și simplu fiindcă a putut obține fără greutate cheia, fiindcă Anne l-a rugat să îi caute documentele de la asigurări sociale, iar vecina poate depune mărturie că vine pe aici regulat și încă de multă vreme…

Suma propriilor minciuni începe să capete dimensiuni periculoase. Însă nu asta îl sperie cel mai tare pe Camille, ci faptul că o știe pe Anne sub urmărire, iar el e complet neputincios.

Ora 7:20

— Nu mă deranjați niciodată.

În cazul în care cineva împreună cu care lucrați vă răspunde așa ceva la telefon, la șapte dimineața, nu vă mai puneți altă întrebare, fiți doar convinși că este vorba despre un pericol public. Mai ales când acest cineva este chestor-șef adjunct.

Camille începe povestea:

— Ați redactat raportul? îl întrerupe șefa.

— Acum lucrez la el.

— Atunci…?

Camille o ia de la capăt, își caută cuvintele, încearcă să se arate cât se poate de tehnic. Martorul este spitalizat și, după câte se pare, tâlharul s-a dus la spital, a urcat în salon și a încercat să îl împuște.

— Stați așa, domnul comisar-șef, nu pricep.

Îngroașă fiecare cuvânt, de parcă inteligența i s-ar ciocni de un perete de netrecut.

— Martorul acesta, doamna Foresti…

— Forestier.

— Dacă țineți neapărat… A declarat că nu a văzut intrând pe nimeni, da?

Nu îi lasă timp să răspundă, doar nu a fost o întrebare, este?

— Infirmiera pretinde că ar fi văzut pe cineva, dar, până la urmă, nu e prea sigură… Și atunci? Și, în primul rând, cine este acest „cineva“? Chiar și dacă ar fi infractorul, la urma urmelor a venit ori n-a venit?

Nu are ce regreta. Le Guen, în locul ei, tot aceeași reacție ar fi avut-o. De când Camille a solicitat să i se repartizeze cazul, totul îi merge de-a-ndoaselea.

— Eu, insistă Camille, vă spun că a venit! Infirmiera a zărit arma.

— Vai! exclamă admirativ chestorul-șef adjunct. Formidabil! A „zărit“… Ia spuneți-mi, în acest caz a depus spitalul vreo plângere?

Camille știe încă de la începutul conversației unde se va ajunge. Încearcă totuși, deși nu ține neapărat să aibă prea mult de a face cu șefa care nu își datorează chiar întâmplării promovarea. Cât despre prietenia cu Le Guen, chiar dacă i-a folosit pentru a obține cazul aproape prin efracție, nu îl va proteja prea multă vreme, ba chiar s-ar putea să îl încurce la un moment dat. Simte înțepături în tâmple și îl ia cu călduri.

— Nu, nu există nicio plângere.

Să nu ne enervăm, să fim răbdători și echilibrați, explicativi, convingători…

— Însă vă spun eu că individul chiar a venit. Și nu i-a fost frică să intre cu o armă în spital. Infirmiera a sugerat o armă care ar putea semăna cu puștile cu aer comprimat utilizate în jafurile cu mână armată și…

— „Care ar putea semăna“…

— De ce nu vreți să mă credeți?

— Fiindcă fără plângere, fără elemente palpabile, fără mărturii, fără dovezi, fără nimic concret îmi vine cam greu să îmi imaginez că un tâlhar oarecare apare pentru a asasina martorul în plin spital. De-asta!

— Un tâlhar „oarecare“? simte Camille că i se taie răsuflarea.

— Da, recunosc, termenul o fi părând destul de dur, dar…

— „Destul de dur“?

— Domnule comisar-șef, chiar aveți de gând să repetați tot ceea ce spun, fie și punând ghilimelele? Îmi solicitați protecție pentru acest martor de parc-ar fi vorba despre cine știe ce mare infractor pocăit, pornit spre tribunal pentru a mărturisi!

Camille deschide gura, dar e prea târziu:

— Vă las un agent. Pentru două zile!

Răspuns de o rară josnicie. Dacă nu i-ar fi dat pe nimeni, ar fi greșeala ei în caz de incident. Însă a trimite un agent oarecare pentru a opri un asasin profesionist este ca și cum ți-ai propune să oprești un tsunami cu un paravan. Doar că, văzut din punctul ei de vedere, chestorul-șef adjunct are toată dreptatea.

— Domnule comisar-șef Verhoeven, ce pericol ar putea reprezenta doamna Forestier pentru indivizii aceia? După câte știu, a fost martora unui jaf, nu a unui atentat! Probabil făptașii știu că au rănit-o, că nu au omorât-o și, după părerea mea, trebuie să se și felicite pentru asta.

Chestiune evidentă de la bun început. Ce scârțâie, totuși?

— Până la urmă, informatorul pe cine indică?

Eternul mister: cum luăm deciziile? Și când conștientizăm ceea ce am decis? E greu de zis care este partea inconștientului în răspunsul lui Camille, dar o face pe nerăsuflate:

— Mouloud Faraoui.

Până și el rămâne cu gura căscată. Resimte fizic, ca într-un carusel, pe ce traiectorie a pornit pronunțând respectivul nume, o curbă fulgerătoare care duce direct în zid.

— E liber?

Și, înainte de a putea Camille să prindă mingea din zbor:

— Ce amestec are în chestia asta?

Bună întrebare. Gangsterii au fiecare specializarea lor. Tâlharii, dealerii, spărgătorii, falsificatorii, escrocii, racheții, fiecare se mișcă fix pe teritoriul lui. Mouloud Faroui are drept specializare proxenetismul și e surprinzător să dai de numele lui într-un caz de jaf cu mână armată. Camille îl știe vag și e de calibru cam prea mare pentru nivelul unor informatori oarecare. Drumurile li se încrucișaseră în anumite împrejurări. Este vorba despre un individ de o violență ieșită din comun, care și-a adjudecat teritoriul prin teroare și căruia i se atribuie mai multe crime. Abil, înrăit, multă vreme nu au avut cum pune mâna pe el. Cel puțin până când a intrat într-o poveste cu care nu prea avea legătură, o capcană de doi bani: treizeci de kilograme de ecstasy găsite la el în mașină cu tot cu amprente. Șmecherie neiertătoare. Degeaba a susținut că geanta de sport tocmai când mergea la sală o folosea, s-a trezit înfundat cu tot cu furia lui devastatoare.

— Poftim?

— Faraoui! V-am întrebat ce amestec are în cazul la care lucrați? Și, în primul rând, vă este văr? Nu știam că…

— Nu, nu este văr cu mine… E mai complicat, este vorba despre o chestie cu trei bande, vedeți…

— Nu, tocmai că nu văd.

— Bine, mă ocup și vă țin la curent.

— Vă „ocupați“?

— Chiar aveți de gând să repetați tot ceea ce spun, fie și punând ghilimelele?

— Vă bateți joc de mine?

Michard a strigat, apoi a acoperit microfonul cu palma, iar Camille a mai auzit un „Iartă-mă, iubito!“ bâlbâit, spus în șoaptă, chestie care-l aruncă într-o prăpastie fără fund. Femeia asta are cumva copii? Și de ce vârstă? O fată? După ton, nu unui copil părea să se adreseze. Chestorul-șef adjunct reia conversația cu un glas mai catifelat, dar în care enervarea se poate citi mult mai bine. După respirație, Camille înțelege că este pe cale să schimbe foaia. Până acum comisarul-șef doar o irita, în clipa de față ceva care a tot clocotit sub capac explodează în vocea ei, chiar dacă împrejurările o obligă doar să șoptească:

— Domnule comisar-șef, vă rog să îmi explicați cu exactitate în ce constă cazul acesta al dumneavoastră.

— În primul rând, nu este cazul „meu“. De asemenea și pentru mine tot ora șapte dimineața este. Nici nu cer altceva decât să vă explic, numai că trebuie să îmi lăsați timpul de a…

— Domnule comisar-șef…

Liniște.

— Nu știu și nici nu înțeleg ce faceți.

Nici urmă de enervare, chestorul-șef adjunct a spus-o de parcă tocmai ar fi schimbat subiectul. Ceea ce ar cam fi cazul.

— Vreau însă raportul dumneavoastră diseară. Sper că am fost clară?!

— Nicio problemă.

Deși încearcă să fie calm, Camille e leoarcă de transpirație, una deosebită, fierbinte și înghețată în același timp, care i se scurge pe șira spinării, cum nu i s-a mai întâmplat din ziua în care alerga pentru a da de Irène, din ziua în care aceasta a murit. Fiindcă în ziua aceea s-a încăpățânat, s-a gândit că va acționa mai bine decât oricine altcineva care… Ba nu, nici măcar nu s-a gândit. A acționat de parcă ar fi fost singurul în stare să o facă și a greșit. Când a găsit-o, era moartă.

Nu cumva și Anne, acum?…

Se zice că bărbații care sunt părăsiți de femei sunt părăsiți de fiecare dată în același fel, iată de ce îi este frică.

Ora 8:00

Habar n-au turcii ce au ratat. Doi saci plini cu bijuterii și grei, nu glumă. Chiar dacă tăinuitorul va lua jumătate, nici că mai contează. Tot pe drumul bun rămânem. Cu un pic de noroc, sper să mai adun încă un rând.

Dacă mai e cum.

Dacă nu, va curge ceva sânge.

Ca să aflu, trebuie să mă lămuresc și, în primul rând, să acționez metodic. Constant.

În așteptare… să se aprindă lumina! Ia să citim!

Le Parisien. Pagina trei.

„Saint-Ouen: Incendiu…“

Extra! Traversarea străzii. Balto și o cafea cât de amară. Plus țigara. O cafea amară și-o țigară, viață ideală rară… Pe aici cafeaua este tare proastă, parc-aș fi în gară, dar nu e decât opt dimineața și n-o dă fac exact acum fițe.

Deschiderea ziarului. Merge banda!

SAINT-OUEN

Incendiu spectaculos și misterios: doi morți.

Un incendiu de proporții s-a declanșa ieri, spre prânz, în zona Chartriers, ca urmare a unei explozii deosebit de puternice. Pompierii de la cazărmile din Saint-Ouen au fost imediat mobilizați și au sosit rapid, însă incendiul tot a distrus mai multe ateliere și garaje. Să nu uităm că zona, destinată construirii unui nou cartier, este acum aproape în totalitate dezafectată, motiv pentru care un incendiu de o asemenea amploare a fost imediat considerat drept unul misterios.

Printre ruinele unuia dintre atelierele distruse de foc, chiar în locul în care a avut loc explozia, anchetatorii au descoperit caroseria unui Porsche Cayenne 4 X 4 și două corpuri carbonizate. Au mai fost găsite și urmele unei mari încărcături de Semtex. Plecând de la fragmentele unor componente electronice depistate la locul faptei, specialiștii consideră că explozia ar fi putut fi comandată de la distanță cu ajutorul unui telefon mobil.

Ținând cont de dimensiunile incidentului, recunoașterea celor două victime se anunță deosebit de dificilă. Toate elementele converg spre ideea unui asasinat pregătit minuțios, astfel încât să fie făcută imposibilă identificarea. Anchetatorii încearcă în special să determine dacă victimele erau vii sau moarte în momentul exploziei…

Problemă rezolvată.

„Anchetatorii încearcă în special să determine…“ Hai, că te-apucă râsul! Hai, nu mă-nnebuni! Dacă e să ajungă gaborii până la obscurii frați Yildiz care nu figurează în niciunul dintre fișierele lor, zău că le vărs partea la Orpheopolis.8

Se apropie ora. Autostrada de centură, ieșirea pe la poarta Maillot, aleea secundară, paralelă cu principala, în sfârșit, Neuilly-sur-Seine.

Tare frumos mai e pe la burghezii ăștia! Dacă ar fi și mai puțin bătuți în cap, chiar ți-ar veni să faci parte dintre ei. Parchez la doi pași de liceu. Fetele astea de treisprezece ani poartă haine de cel puțin trei ori mai scumpe decât venitul minim garantat. Din când în când parcă îți pare rău că Mossbergul nu este recunoscut drept instrument al egalității sociale.

Trec apoi de liceu și fac dreapta. Casa nu este atât de mare ca a vecinilor, parcul e mai modest și totuși prin mâinile proprietarului trec anual roade ale jafurilor și spargerilor cu care ai putea să mai construiești un bloc-turn în cartierul Défense. Gagiul e neîncrezător, alunecos și își schimbă deseori hotărârile pe neașteptate. Probabil că a luat deja, printr-un trimis, cei doi saci cu bijuterii din caseta de la Gara de Nord.

Într-un loc se-adună cocaina, într-altul se evaluează calitatea și abia în al treilea se negociază.

Foarte scump costă și siguranța asta a tranzacției…

Ora 9:30

Camille arde de nerăbdare să o interogheze. Ce a văzut cu exactitate în pasajul Monier? Arătându-i însă cât este de îngrijorat, nu ar face altceva decât să-i demonstreze că este în pericol, să o sperie și să adauge durerii și angoasa.

Oricum, este obligat să se întoarcă la spital.

— Ce-ai vrea? țipă Anne. Ce să fi văzut? Ce?

În privința odihnei, noaptea nu i-a folosit la nimic. E mai sfârșită decât aseară, extrem de nervoasă, sesizezi din ton că e continuu gata să izbucnească în lacrimi, dar se exprimă ceva mai limpede, silabele sunt articulate mai corect.

— Nu știu, răspunde Camille, orice-ar fi să fie.

— Ce?

Camille își desface brațele.

— Ceva care să ne facă să fim siguri, înțelegi?

Nu, Anne nu înțelege. Însă acceptă să caute și apleacă puțin fruntea pentru a-l vedea pe Camille din alt unghi. Acesta închide ochii și clatină din cap: haide, liniștește-te și ajută-mă.

— Nu i-ai auzit vorbind între ei?

Anne nu se mișcă. Nu e convins că i-a înțeles întrebarea. După care femeia face un gest evaziv, imposibil de interpretat, așa că polițistul se apleacă.

— Sârbește, cred că era…

Camille sare în sus:

— Cum adică „sârbește“? Știi tu cuvinte sârbești?

Chiar e sceptic. Nu a fost niciodată în stare să facă diferența între limbile vorbite de sloveni, sârbi, bosniaci, croați, kosovari, deși întâlnește tot mai mulți prin Paris de când sosesc aici valuri-valuri.

— Nu, nu sunt sigură…

Renunță, abandonează și este gata să adoarmă la loc.

— Stai, stai, insistă Camille, e important…

Anne deschide din nou ochii și articulează cu greutate:

— Kraj… cred.

Camille nu-și poate reveni. Parcă ar descoperi pe neașteptate că grefiera judecătorului Pereira vorbește curent japoneza.

— Kraj? Și-asta e sârbește?

Anne aprobă cu un semn, deși nu pare prea sigură.

— Adică „stop“.

— Anne… Da’ de unde știi?

Femeia închide ochii cu aerul că e de-a dreptul insuportabil să îi tot repete anumite chestii.

— Am lucrat cu Estul trei ani…

Chiar că e de neiertat. Doar i-a spus-o de o mie de ori. Are cincisprezece ani de experiență în turismul internațional. Înainte de a avea în sarcină gestionarea acestora, organiza sejururi aproape în toată lumea. Mai ales în țările din Est, cu excepția Rusiei. Din Polonia până în Albania.

— Toți vorbeau sârbește?

Anne se mulțumește să-i facă semn că nu, însă pentru Camille mereu trebuie să tot explici.

— Nu am auzit decât o voce… La toaletă. Celălalt, nu știu…

Articulează greu, dar se înțelege bine.

— Nu sunt sigură, Camille…

Pentru polițist însă configurația evenimentului se confirmă: cel care urla, cel care executa jaful propriu-zis și își împingea complicele, acesta era sârb. Cel însărcinat cu supravegherea era Vincent Hafner. Același care o burdușise pe Anne, care sunase la spital, care urcase până în camera ei și, fără îndoială, care intrase în apartament. Și care nu avea accent.

Declarația centralistei era limpede.

Vincent Hafner.

Pentru a ajunge la tomograf, Anne solicită cârje. Pentru a înțelege însă ce dorește, trebuie puțin timp. Camille traduce. Vrea să meargă pe propriile picioare. Infirmiera ridică privirea în tavan și se pregătește să o ia pe sus fără prea multe menajamente, numai că pacienta urlă, se eliberează cu forța și se așază pe pat cu brațele încrucișate. Dacă e nu, e nu!

De data asta, fără îndoială, toată lumea o înțelege. Apare și infirmiera de etaj, Florence, cu buzele ei groase ca de pește, sigură pe ea, haideți, doamnă Forestier, nu e corect, veți fi transportată până la computerul tomograf, un etaj mai jos, o să meargă foarte repede, după care pleacă fără a mai aștepta răspunsul, ca o demonstrație a faptului că are de lucru până peste cap, doar n-o să se apuce o pacientă să o frece la cap cu puștisme de-astea… Atâta doar că, înainte de a apuca să iasă pe ușă, aude vocea lui Anne, uimitor de clară, silabele nu sunt ele decât niște aproximări, dar sensul nu scapă nimănui: nici nu se pune problema, ori merg pe jos, ori rămân aici.

Infirmiera se întoarce, Camille încearcă să pledeze cauza lui Anne, infirmiera îl săgetează cu privirea: în primul rând, ăsta de aici, cine mai e și el? Bărbatul dă înapoi, lipindu-se cu spatele de perete. După părerea lui, infirmiera tocmai a ratat ultima ei șansă de a găsi o cale de ieșire simplă și pașnică. După cum se va vedea.

Etajul începe să vibreze, pe la uși se ivesc capete, infirmierele încearcă să restabilească ordinea, poftiți înapoi în saloane, nu e nimic de văzut, prin forța împrejurărilor își face apariția și rezidentul, indianul cu numele de optzeci de litere, e aici de seara până dimineața, trebuie să își facă serviciul la fel de lung ca patronimul, fiind plătit cât o femeie de serviciu, lucru absolut normal din moment ce este indian. Se apropie de Anne. O ascultă cu atenție în timp ce se apleacă spre ea, privindu-i cercetător vânătăile, acum pacienta, în starea în care se află, e destul de urâțică, dar asta e nimic față de ce o așteaptă peste câteva zile, evoluția hematoamelor de felul acesta este de-a dreptul îngrozitoare. Încearcă să o calmeze, cu voce blândă. O ascultă cu stetoscopul, nimeni nu pricepe unde vrea să ajungă, scanerul nu stă după toanele pacienților, ora stabilită e ora stabilită și gata cu discuțiile. Pe când rezidentul, din contră…

Infirmiera își pierde răbdarea, infirmierii își rod zăbala, rezidentul își încheie auscultația, îi zâmbește lui Anne și cere cârjele. Ceilalți au sentimentul că sunt trădați.

Camille se uită la Anne, prăbușită parcă peste cârje și ținută de sub umeri de doi infirmieri. Înaintează încet, dar înaintează. Pe propriile picioare.

Ora 10:00

— Asta nu este o anexă a comisariatului, da?…

Un birou de o indescriptibilă lipsă de ordine. Omul este chirurg și nu poți decât să nădăjduiești că lucrurile îi sunt mai bine puse la punct în creier.

Dainville Hubert, șeful serviciului traumatologie. Pașii li se încrucișaseră ieri, pe scara de serviciu, pe când Camille fugea după fantoma lui. Din fugă, păruse un bărbat fără vârstă. Astăzi, în schimb, are cincizeci de ani. Pe puțin. Părul alb, ondulat de la natură, se simte că este motivul lui de mândrie, emblema irezistibilă a virilității îmbătrâninde, nu mai este păr, pur și simplu, ci o adevărată concepție despre lume și viață. Mâinile sunt îngrijite. Este genul de bărbat care poartă cămăși albastre cu guler alb și batistă la buzunarul hainei de la costum. Un bătrân frumos. Pesemne că s-a culcat cu jumătate din personal și atribuie propriului farmec succese ce nu țin decât de statistică. Bluza îi este întotdeauna impecabil călcată și nu mai pare zdrobit de oboseală ca ziua trecută, pe scări. Ba, din contră, aerul îi este autoritar. De altfel, i se adresează lui Camille în timp ce face altceva, ca și cum problema ar fi deja pusă la punct și nu ar mai avea vreme de pierdut.

— Nici eu, zice polițistul.

— Poftiți?

Doctorul Dainville ridică încruntat fruntea. Se simte rănit de fiecare dată când nu pricepe ceva. Nu este obișnuit cu astfel de situații. Se oprește din răsfoit documentele de pe birou.

— Spun că nici eu nu am vreme de pierdut, repetă Camille. Văd că sunteți foarte ocupat și se întâmplă că și eu am treabă până peste cap. După cum dumneavoastră aveți responsabilitățile dumneavoastră, așa le am și eu pe ale mele.

Dainville se strâmbă. Argumentul nu îl prea convinge, așa că se întoarce la chestiunile administrative. Și, cum polițistul cel scund tot nu a plecat din ușă, nu a priceput că întrevederea s-a încheiat, adaugă într-un târziu, privindu-l în ochi:

— Pacienta are nevoie de odihnă. A suferit un traumatism extrem de violent. Starea ei de acum ține de miracol, fiindcă ar fi putut fi în comă. Poate chiar moartă.

— Însă ar fi putut fi și la ea acasă. Ori la serviciu. Ca să nu mai zic că și-ar fi putut termina cumpărăturile. Problema este că a dat peste un individ care nici el nu avea timp de pierdut. Unul ca dumneavoastră. Care considera că motivația lui este deasupra motivațiilor celorlalți.

Dainville se uită din nou în ochii lui Verhoeven. Cu soiul ăsta de bărbați ajungi pe loc la rivalitate. Ce să-ți spun: coamă albă cocoțată pe pinteni de cocoș!… Penibil. Dar pus pe bătaie. Îl măsoară pe Camille din cap până-n picioare.

— Știu că poliția își închipuie că este peste tot acasă la ea, numai că saloanele noastre nu sunt săli de interogatoriu, domnule comisar-șef. Aici este spital, nu câmp de manevre militare. Goniți pe culoare de parcă n-ați mai avea splină, înnebuniți personalul…

— Vă închipuiți cumva că alerg pe culoare doar pentru a mă antrena?

Dainville se face că nu aude.

— Dacă pacienta reprezintă un pericol, pentru ea sau pentru instituția noastră, atunci va trebui să o transferați într-un loc mai sigur. Dacă nu, vă rog să ne lăsați în pace, să ne putem face treaba.

— Câte locuri aveți la morgă?

Surprins, Dainville face un semn scurt din cap: iar comportamentul ăsta de cocoș printre găinile lui!

— Vă întreb, precizează Camille, întrucât, atâta vreme cât femeia nu poate fi interogată, judecătorul nu are cum ordona transferul. Cum dumneavoastră nu operați fără a fi convins de necesitate, la fel se întâmplă și la noi. Problemele noastre seamănă mult cu ale dumneavoastră. Cu cât intervenim mai târziu, cu atât daunele sunt mai mari.

— Domnule comisar-șef, nu înțeleg nimic din metaforele dumneavoastră.

— Să fiu mai limpede: există posibilitatea să fie urmărită de un criminal. Dacă mă împiedicați să îmi fac treaba, iar individul va sosi și se va lăsa cu un adevărat masacru în spital, veți avea o problemă dublă: pe de o parte, nu va mai fi suficient spațiu la morgă și, pe de alta, cum pacienta este în stare să răspundă la întrebări, veți fi inculpat pentru obstrucționarea activității poliției.

Ciudat Dainville ăsta: funcționează după modelul întrerupătorului — ori trece curentul, ori nu trece. Între cele două momente, nimic. Și uite că, dintr-odată, începe să treacă electricitatea. Îl privește amuzat pe Camille, cu un zâmbet cu totul sincer, scoțând la iveală dinții cam prea de tot egali, bine rânduiți — porțelan de cea mai bună calitate. Doctorului Dainville îi place rezistența, o fi el mizantrop, sfidător, necioplit, însă îi plac complicațiile. Agresiv, războinic chiar, în forul lui interior îi place să fie bătut. Camille a întâlnit tone de astfel de indivizi, din cei care te burdușesc cât încape și, când ești la pământ, încep să te îngrijească. Specific feminin. Poate că din motivul acesta s-a și făcut medic.

Se privesc. Dainville este un bărbat inteligent, sensibil.

— Bine, conchide calm Camille. Cum ducem concret lucrurile până la capăt?

Ora 10:45

— N-o să mă opereze.

Lui Camille îi trebuie câteva secunde pentru a procesa informația. Ar vrea să se bucure, însă preferă să rămână prudent.

— Bine, răspunde încurajator.

Radiografiile și computerul tomograf au confirmat ceea ce rezidentul îi spusese încă de aseară: va avea o intervenție de chirurgie dentară, însă, în rest, își va reveni de la sine. Cu o unică rezervă: fără îndoială vor rămâne niște mici cicatrici pe buze și, mai ales, pe obrazul stâng. Cum adică „mici“? Mai multe, deci? Vizibile? Anne s-a privit în oglindă: buzele îi sunt sparte într-un asemenea hal, încât e greu de știut ce va rămâne și ce va dispărea. Cât despre rana de pe obraz, cât este acoperită de punctele de sutură, este imposibil să realizezi ce va urma.

Chestiune de timp, a spus rezidentul.

Fața lui Anne exprimă limpede faptul că nu este de aceeași părere. Pe de altă parte, Camille exact de timp nu dispune. A venit pentru a transmite un mesaj esențial.

Acum sunt singuri în cameră. Lasă câteva clipe, apoi începe:

— Sper că îi vei putea recunoaște…

Anne face un gest vag, care poate însemna multe.

— Mi-ai spus că individul care a tras în tine era destul de înalt… Și mai cum era?

Ridicolă încercarea de a o convinge să vorbească tocmai acum. Cei de la laborator oricum vor lua totul de la zero, ar fi contraproductiv să insiste. Și totuși:

— Seducător, zice Anne.

Articulează atentă sunetele. Camille întreabă grăbit:

— Poftim? Cum așa, „seducător“?

Anne se uită în jur și, chiar dacă lui Camille nu-i vine să creadă, schițează un zâmbet. Bun, să-i zicem zâmbet pentru a nu lungi vorba fiindcă, în realitate, pur și simplu buzele i-au dezvelit vreo trei dinți sparți.

— Seducător… ca tine…

În decursul agoniei lui Armand, Camille avusese de mai multe ori impresia că, până și la cel mai mic semn de mai bine, cursorul celui mai hotărât optimism era împins la maximum. Acum, și dacă Anne schițează o glumă, lui Camille mai-mai că-i vine să alerge la recepție pentru a-i solicita externarea. O porcărie și speranța asta…

Și-ar dori să îi răspundă pe același ton, dar l-a luat pe nepregătite. Îngaimă ceva, dar Anne deja a închis ochii. Cel puțin e convins că e lucidă, că înțelege ce i se spune. Dă să continue, însă este întrerupt de mobilul lui Anne, care începe să vibreze pe noptieră. Camille i-l întinde. E Nathan.

— Nu fi îngrijorat, articulează Anne închizând din nou ochii.

Are aerul răbdător al surorii celei mari, cam depășită de situație, dar gata să suporte orice. Camille aude vag vocea fratelui ei, insistentă, înfierbântată.

— Ți-am explicat totul în mesaj…

Anne face mai multe eforturi decât în fața lui Camille pentru a vorbi normal. Ține să se facă înțeleasă, dar, în primul rând, să își liniștească fratele, să îl calmeze.

— Nu mai ai ce să mai afli, adaugă aproape veselă. Lasă că nu sunt singură, așa că nu ai de ce să îți faci griji.

Ridică ochii spre tavan, în direcția lui Camille: chiar pare îndurerat Nathan!

— Nu, nici vorbă! Ascultă-mă bine, trebuie să merg să îmi fac radiografia, te sun mai târziu. Da, și eu…

Închide complet telefonul și i-l întinde oftând lui Camille care profită de asta fiindcă, oricum, momentele de intimitate nu au cum dura prea mult. Sintetizează deci ceea ce are să îi spună:

— Anne, cum să îți spun, nu aș avea voie să mă ocup eu de cazul tău, nu știu dacă mă înțelegi?…

Înțelege și îi răspunde cu un „Mîhîîî“, clătinând din cap în semn de confirmare.

— Chiar înțelegi?

— Mîhîîî… Mîhîîî…

Camille oftează, lăsând tot aerul să-i iasă din plămâni, ca pentru a evacua întreaga presiune și pentru el, și pentru ea, pentru amândoi.

— Doar c-am fost luat cam repede, îți dai seama. Și pe urmă…

O ține de mână și îi mângâie vârfurile degetelor. Palma lui este mai mică decât a ei, dar mai bărbătească, plină de vene vizibile. Întotdeauna are Camille mâinile calde. Ca să nu o înfricoșeze, trebuie să aleagă cu grijă ceea ce îi poate spune.

Nu trebuie declarat: banditul care te-a rupt în bătaie se numește Vincent Hafner, este deosebit de violent, a încercat să te omoare și sunt convins că o va mai face.

Mai degrabă: ești în siguranță, sunt lângă tine.

De evitat: șefii mei nu cred, dar cu certitudine am dreptate, e dement și nu se teme de nimic.

Preferabil: o să-l găsim repede și totul se va termina. Pentru asta, trebuie să ne ajuți să îl recunoaștem. Dacă poți.

De lăsat deoparte: un agent la ușă pentru ziua de azi este absolut inutil întrucât, ți-o jur, atâta timp cât individul va fi liber, tu vei fi în pericol. Nimic nu îl va opri.

Nu e cazul să menționeze: intrarea indivizilor, prin efracție, în apartamentul ei, furtul documentelor, modul în care s-au organizat pentru a-i da de urmă. Nici mijloacele de care dispune Camille pentru a li se opune, nule aproape. În mare parte, nu din vina lui.

De comunicat: totul va merge bine, nu-ți face griji.

— Știu…

— Anne, mă vei ajuta, da? Mă vei ajuta?

Femeia confirmă din cap.

— Și nu vei spune nimănui că ne cunoaștem, de acord?

— Da.

Totuși, în privirea ei observă o sclipire circumspectă. Un nor rău plutește pe deasupra lor.

— Ce e cu agentul de afară?

Îl zărise pe coridor, la intrarea lui Camille care ridică mirat din sprâncene. De obicei, ori minte cu un tupeu nemaipomenit, ori o face cu stângăcia unui puști de opt ani. Genul de bărbat care trece de la minunat la tot ce poate fi mai rău fără faze intermediare.

— Păi…

E de ajuns uneori o singură silabă și, pentru cineva ca Anne, nici măcar respectiva silabă nu mai este necesară. Înțelege imediat din ochii lui Camille, dintr-o milisecundă de ezitare a lui.

— Te gândești că va veni aici?

Și, fără a-i lăsa timp să reacționeze:

— Ce îmi ascunzi?

Camille mai pierde o secundă, așa că, în clipa în care dă să îi răspundă nu, Anne înțelege că despre da este vorba. Îl privește țintă. El se simte inutil și sesizează singurătățile lor, fiecare rămas cu a sa într-un moment în care ar trebui să se sprijine reciproc. Anne clatină din cap de parcă s-ar întreba: ce-o să se aleagă de mine?…

— Deci, a venit aici…, constată ea.

— Cinstit vorbind, nu știu.

Nu așa răspunde un bărbat care, cinstit vorbind, nu știe nimic. Pe Anne o apucă tremuratul. Umerii, mai întâi, pe urmă brațele, pălește, se uită la ușă, la decorul camerei, de parcă tocmai ce ar fi fost anunțată că locul acesta este cel din urmă pe care îl poate cunoaște, de parcă i s-ar fi arătat patul morții. Mai stângaci decât oricând, Camille sporește confuzia:

— Ești în siguranță.

Sună ca o insultă, așa că femeia întoarce capul spre fereastră și începe să plângă.

Cel mai urgent lucru acum este ca Anne să se odihnească, să își refacă forțele. Întreaga energie a lui Camille este canalizată către acest scop. Dacă ea nu va recunoaște pe nimeni în fotografii, ancheta va aluneca pe un drum care duce direct în prăpastie. Dacă însă îi va oferi măcar capătul unui fir, Camille se simte suficient de puternic pentru a desfășura întregul ghem.

Pentru ca totul să se termine odată. Cât mai repede.

Resimte vagi amețeli, de parcă ar fi băut ceva, pielea îi sfârâie, lumea reală plutește cumva în jurul lui.

În ce a intrat, oare?

Și cum se va sfârși povestea asta?

Ora 12:00

Tehnicianul de la Identificări are un nume polonez pe care unii îl pronunță Krystkowiak, alții Krystofnak, doar Camille o face corect: Krysztofiak… Un tip cu perciuni lungi, genul de rocker nostalgic. Materialele de specialitate și le duce într-o valijoară cu colțurile de aluminiu.

Doctorul Dainville le-a acordat o oră, gândindu-se că se va ajunge la două. Camille știe că despre patru ceasuri va fi vorba. Tehnicianul, care are la activ vreo mie de ședințe de acest fel, știe, la rândul lui, că se poate ajunge și la șase. Ba chiar la două zile.

Dispune de un fișier cu sute de portrete, dar trebuie să opereze o triere severă. Scopul nu este de a prezenta prea multe imagini, întrucât de la un moment încolo toate capetele încep să semene între ele și încercarea devine inutilă. A amestecat printre fotografii pe cele ale lui Vincent Hafner și ale celor trei indivizi despre care se știe că i-au fost complici. Rămâne de văzut ce se va întâmpla. A adăugat tot ceea ce au în materie de sârbi sau pe aproape. Se apleacă spre Anne:

— Bună ziua, doamnă…

O voce plăcută. Foarte blândă. Gesturi lente, precise, liniștitoare. Anne, cu fața tumefiată de sus până jos, s-a ridicat așezându-i-se mai multe perne sub șolduri. A reușit să doarmă o oră. Pentru a arăta că își va da tot interesul, schițează un soi de surâs, fără a ridica buzele, din cauza dinților sparți. Deschizându-și valiza pentru a instala materialul, tehnicianul spune frazele obișnuite, perfect verificate pentru astfel de situații de multă vreme:

— Uneori este posibil să meargă extrem de repede, dacă avem noroc!

Zâmbește larg, pentru a o încuraja. Ca de fiecare dată încearcă să dea o notă de simplitate situației, fiindcă, în clipa în care arată imaginile unei persoane, aceasta fie nu mai este în stare să recunoască portretul întrucât a asistat la o scenă neașteptată și violentă, fie a fost violată, fie cineva a omorât pe altcineva sub ochii ei, genul acesta de evenimente care fac ca atmosfera să fie mult prea rar una relaxată.

— Alteori, însă, continuă serios, rezervat, ne trebuie mai mult timp. Așa că, în momentul în care ați obosit, vă rog să îmi spuneți. De acord? Nu ne grăbim…

Anne aprobă din cap. Privirea încețoșată se îndreaptă spre Camille: da, a priceput. Face și un semn în acest sens. Tehnicianul intervine:

— OK, vă voi explica în ce fel vom proceda.

Ora 12:15

La prima vedere, deși numai de așa ceva nu îi arde, pe Camille îl duce gândul la un banc sau la o provocare din partea chestorului-șef adjunct Michard, dar nu, totul este cât se poate de serios. Agentul care i-a fost trimis este cel cu care s-a întâlnit ieri în pasajul Monier, bărbatul înalt, uscat, cu cearcăne mari, vineții sub ochi, care îi dau aerul ăsta de parcă abia ar fi ieșit din mormânt. Dacă ar fi superstițios, Camille ar vedea în asta o premoniție înfiorătoare. Și chiar e superstițios, gata să facă trei pași înapoi dacă-i taie calea vreo pisică, speriat de semnele rele. Prin urmare, văzând la ușa lui Anne un caraliu cu cap de mort, îi vine greu să își păstreze calmul. Agentul schițează un salut cu arătătorul la tâmplă, însă comisarul îl întrerupe:

— Verhoeven sunt, spune, întinzându-i mâna.

— Bună ziua, domnule comisar-șef…, răspunde totuși cel din fața lui, întinzându-i, la rândul său, o mână scheletică, rece.

Are un metru optzeci și trei, îl măsoară din ochi Camille.

Și bine organizat. Deja a tras până în culoar cel mai bun scaun din sala de așteptare. Alături, sprijinit de perete, a așezat un mic sac marinăresc de culoare albastră. Pesemne că nevastă-sa i-a pregătit sendvișuri, termosul, dar, peste toate, Camille adulmecă mirosul de țigară. Fix la opt, diseară, îl va trimite urgent la plimbare, întrucât la prima țigară, de la postul lui de observație, ucigașul îi va nota drumurile, va calcula minuțios micul ritual, la a doua țigară va verifica minutele necesare fumatului, iar la a treia va aștepta să iasă și, imediat ce sticletele va fi la distanța maximă, nu va mai avea decât de urcat în camera lui Anne pe care o va face strecurătoare cu pușca lui cu aer comprimat. I l-or fi trimis pe cel mai înalt, dar, nu ar fi imposibil, și pe cel mai cretin. Deocamdată, nu e grav. Lui Camille îi vine greu să creadă că asasinul se va întoarce atât de repede și încă în plină zi. Schimbul de noapte va fi punctul nevralgic. Vom mai vedea. Cu toate acestea, Camille insistă:

— Nu miști de aici, e clar?

— Nicio problemă, domnule comisar-șef! răspunde entuziast agentul.

Răspunsurile de felul ăsta chiar că te sperie…

Ora 12:45

La celălalt capăt al coridorului există o mică sală de așteptare în care nu intră nimeni niciodată fiindcă este foarte prost amplasată, chiar stai și te întrebi ce-o fi căutând acolo, s-a dorit transformarea ei în birou, numai că este interzis, i-a explicat Florence, infirmiera care pare a nu-și dori altceva decât să strângă-n brațe viața și s-o sărute cu pasiune. După toate aparențele, există norme precise, conform cărora încăperea trebuie păstrată pentru respectiva destinație, chiar dacă se dovedește inutil. Acesta este regulamentul. European. De la o vreme, personalul a început să depoziteze aici diferite cutii cu medicamente sau instrumentar, fiindcă tot sunt într-o criză teribilă de spațiu. Când apare comisia de control, toate marafeturile sunt încărcate în căruțuri și trimise la subsol, pentru a fi urcate la loc, ulterior, comisia este, în consecință, foarte mulțumită și pune ștampila acolo unde trebuie.

Camille dă la o parte două rânduri de cutii cu pansamente și trage două scaune. Apoi face analiza situației pe un colț de masă, împreună cu Louis (care poartă un costum Cifonelli negru-antracit, cămașă albă Swann & Oscar, pantofi Massaro, totul turnat — Louis fiind unicul polițist de la Brigada Criminală îmbrăcat zilnic în contravaloarea salariului său anual). Louis îl pune pe Verhoeven la curent cu starea cazurilor în curs: turista nemțoaică într-adevăr s-a sinucis, automobilistul înarmat cu un cuțit a fost identificat, a fugit, dar va fi prins în două-trei zile, criminalul de șaptezeci și unu de ani a mărturisit mobilul: gelozia. Camille le trece rapid în revistă și se întoarce la ceea ce îl preocupă.

— Dacă doamna Forestier confirmă că este vorba despre Hafner…, începe Louis.

— Chiar dacă nu îl recunoaște, îl întrerupe Camille, tot nu înseamnă că nu despre el este vorba.

Louis oftează discret. Nervozitatea aceasta nu este ceva obișnuit pentru șeful lui. Clar ceva scârțâie. Nu îi va fi simplu să îi explice că a înțeles despre ce este vorba.

— Sigur că da, admite Louis, chiar dacă nu îl recunoaște, poate fi totuși Hafner. Doar că a dispărut cu totul din peisaj. Am vorbit și cu colegii care s-au ocupat de jaful din ianuarie și, așa, în paranteză fie zis, chiar se întreabă de ce nu au primit ei și cazul de acum…

Camille mătură, cu un gest, aerul din fața lui: nu ne freacă pe noi grija…

— Din ianuarie, nimeni nu știe pe unde mai umblă, unele zvonuri spun ceva despre plecarea în străinătate, altele despre Coasta de Azur. Cu un mort în cârcă, mai ales la final de carieră, înțelegi de ce s-a dat la fund, de nici măcar apropiații nu par să știe…

— „Nu par“…

— Da, știu, și eu mi-am zis același lucru, cineva tot trebuie să fie la curent, doar nu dispari așa, pur și simplu, de pe o zi pe alta. De mirare este această întoarcere inopinată. Te-ai fi așteptat, mai degrabă, să rămână ascuns.

— Ceilalți fugari au fost reperați?

Chestiunea informațiilor rămâne integral deschisă. Răufăcători care să atace magazine și să-și facă plinul găsești în fiecare zi, însă adevărații profesioniști nu trec la acțiune decât atunci când ajung la un anumit grad de siguranță, fie el și relativ, când prada presupusă merită riscul, în caz de apariție a unor probleme. În consecință, poliția este interesată, în primul rând, de sursele de informație, în general de acolo se pornește. În cazul pasajului Monier, angajatul sosit cu întârziere fusese scos din cauză. Bine, asta se înțelege de la sine.

— O vom întreba și pe doamna Forestier ce căuta în pasajul Monier, spune Camille.

Întrebarea urmează să fie adresată de formă fiindcă, în fond, nici nu prea ar presupune un răspuns. O va adresa fiindcă așa trebuie, fiindcă, în condiții normale, așa ar face, asta-i tot. Nu a înțeles niciodată nimic din programul lui Anne, câte zile este în Paris, câte nu este, degeaba se străduiește să îi țină minte sistemul de deplasări, de întâlniri, se mulțumește doar să știe dacă e acasă diseară sau mâine, deja ziua de poimâine fiind o mare necunoscută.

Or, Louis Mariani este un polițist foarte bun, ordonat, inteligent, mai cultivat decât ar fi nevoie, intuitiv și… și…? Și suspicios. Bravo! O calitate esențială pentru un polițist.

De pildă, atunci când chestorul-șef adjunct Michard se îndoiește că Hafner ar fi intrat în camera de spital a lui Anne, cu o pușcă la el, nu este decât dubitativă, însă când îl întreabă pe Camille ce tot face și îi solicită raportul zilnic, este suspicioasă. Sau, atunci când Camille se întreabă dacă Anne nu a mai văzut și altceva în afara fețelor tâlharilor, tot suspicios este.

Atunci când Louis anchetează o femeie prinsă la mijloc, într-un jaf cu mână armată, firește că se întreabă de ce s-o fi găsit ea exact în acel moment, în locul respectiv. Într-o zi a săptămânii în care, în mod normal, ar fi trebuit să fie la muncă. Și încă tocmai la ora la care magazinele abia deschid. Adică atunci când aproape că nu există trecători și nici alți clienți în afara ei. Ar fi putut-o întreba asta direct, însă, în mod inexplicabil, de fiecare dată șeful este cel care o interoghează pe femeia asta, de parcă ar fi domeniul lui rezervat.

Prin urmare, Louis nu a interogat-o, ci a luat-o altfel.

Camille a expus problema, formalitatea este, așadar, îndeplinită, și se pregătește să treacă la punctul următor, când este întrerupt de un gest al lui Louis care lasă brațul în jos și caută liniștit prin geantă, de unde scoate un document. De la o vreme, pentru a citi își pune ochelarii. Deși, se gândește Camille, miopia apare mai târziu… Câți ani să aibă Louis? Îl consideră, într-un fel, copilul lui, așa că nu reușește să îi țină minte vârsta și îl întreabă, în consecință, de cel puțin trei ori pe an.

Documentul este o fotocopie cu antetul magazinului de bijuterii Desfossés. Camille și-a pus și el ochelarii. Citește: „Anne Forestier“. Este facsimilul unui bon de comandă pentru un „ceas de lux“ de opt sute de euro.

— Doamna Forestier venea să ridice o comandă făcută cu zece zile mai înainte.

Firma solicitase respectivul interval pentru a putea executa inscripționarea. Textul este indicat pe bonul de comandă cu litere mari, întrucât nu poți face greșeli când este vorba despre un cadou de un asemenea preț, închipuiți-vă numai ce față ar face clienta dacă ar da de o greșeală de ortografiere a numelui… A fost rugată să scrie personal numele, cu propria mână, pentru a evita posibilele discuții în caz de apariție a unor neplăceri. Astfel că pe act apare scrisul cu litere mari al lui Anne.

Numele gravat pe spatele ceasului este: „Camille“.

Tăcere.

Își scot amândoi ochelarii. Sincronizarea gesturilor accentuează jena. Fără a ridica ochii din pământ, Camille împinge copia înapoi, spre adjunctul lui.

— Este… o prietenă.

Louis aprobă din cap: o prietenă, de acord.

— Apropiată.

Apropiată. De acord. Louis pricepe că este într-o mare întârziere, că a ratat ceva episoade din viața lui Verhoeven. Și acoperă cu maximă viteză handicapul.

Evident, nu a trecut până acum de Irène, așadar, are o întârziere de patru ani. Cu fosta soție a comisarului se cunoștea foarte bine, țineau unul la celălalt, ea îi zicea „micul meu Loulou“ și îl făcea să roșească până în vârful urechilor când îl întreba cum mai stătea cu viața sexuală. După moartea ei s-a dus cu regularitate la clinică până când Camille i-a comunicat că preferă să fie lăsat singur. După care s-au văzut din ce în ce mai rar. Luni de zile mai târziu, grație unei complicate manipulări puse la punct de către chestorul-șef Le Guen, Camille s-a întors la brigadă9 constrâns, forțat, repartizându-i-se cazurile „dure“: crime, răpiri, sechestrări, asasinate… Iar el l-a chemat, la rândul lui, pe Louis pentru a reface echipa. De la internarea în clinică și până în prezent, Louis nu a mai aflat ce a făcut Camille cu viața personală. Or, în viața unui bărbat atât de ordonat precum Verhoeven, o femeie care ar da buzna s-ar vedea printr-o sumedenie de semne, prin mici modificări comportamentale și de organizare a timpului, chestiuni la care, în general, Louis se dovedește extrem de sensibil. Cert este că, până în clipa de față, nimic nu a văzut, nimic nu a sesizat. Până astăzi ar fi jurat că prezența vreunei femei în viața lui Verhoeven nu ar fi putut fi decât cu totul întâmplătoare, întrucât o relație de iubire aprinsă pentru un văduv depresiv ar fi fost ceva cu totul spectaculos. Totuși, exaltarea de acum, înfierbântarea asta reprezintă un fapt contradictoriu pe care Louis nu reușește să îl descifreze.

Louis se uită la ochelarii lăsați pe masă, de parcă s-ar aștepta din partea lor să îi permită să vadă mai bine situația: prin urmare, Camille are o „prietenă apropiată“. Pe care o cheamă Anne Forestier. Camille își drege glasul.

— Louis, nu îți pot cere să te bagi în chestia asta. Oricum, sunt eu băgat până-n gât. Nu este nevoie să mi se atragă atenția că acționez contrar regulamentelor, mă privește doar pe mine. Nu ai de ce să împarți cu mine riscul, precizează privindu-l țintă. Nu îți cer nimic altceva decât puțin timp, Louis.

Tăcere.

— Trebuie să rezolv cât mai rapid cazul. Înainte să se prindă Michard că am mințit-o, pentru a ține ancheta asta în care este amestecată o persoană ce îmi este foarte apropiată. Dacă arestăm urgent indivizii ăia, totul devine trecut. Cel puțin așa, mai pot drege lucrurile. În caz contrar, dacă treaba se târâie, se va lăsa cu un scandal monstru în care nu văd de ce ai intra și tu, după mine.

Louis pare cu mintea în altă parte, gânditor, uitându-se de jur împrejur, de parcă ar aștepta să apară un chelner care să ia comanda. Până la urmă zâmbește trist și arată spre fotocopie:

— Chestia asta nu ne va ajuta prea mult.

Are tonul unui om care s-a așteptat la o mare descoperire, iar acum este profund dezamăgit.

— Nu vi se pare? Camille este un prenume foarte răspândit. La drept vorbind, nici nu știi dacă este bărbat sau femeie…

Și, cum Camille nu spune nimic:

— Ce facem cu hârtia asta?

Își aranjează nodul la cravată.

Apoi, cu mâna stângă, șuvița rebelă.

Se ridică, lăsând documentul pe masă. Camille îl ia, îl face ghem și îl bagă în buzunar.

Ora 13:15

Specialistul de la identificări tocmai își strânsese lucrurile și plecase zicând:

— Mulțumesc, cred că am făcut o treabă bună.

Cuvintele acestea le spune în mod obișnuit, indiferent de rezultat.

Deși amețește în repetate rânduri, Anne se ridică și se duce la baie. Nu rezistă nevoii de a se vedea și de a evalua întinderea dezastrului. În afara pansamentelor care îi înfășoară capul, nu se mai vede decât părul scurt și murdar, ras în două locuri pentru a permite operarea punctelor de sutură. Parcă ar avea capul găurit. Mai are puncte de sutură și sub mandibulă. Astfel fața pare încă și mai voluminoasă, așa stau lucrurile în primele zile, toți au repetat-o, se umflă, da, știu, mi-ați mai zis-o, dă-o-n mă-sa, nimeni însă nu a descris în detaliu efectele reale. Uite că se umflă ca un burduf, se congestionează, parc-ar fi mutră de alcoolic. Chipul unei femei bătute vorbește despre decădere, iar Anne resimte un puternic sentiment al nedreptățirii.

Își atinge obrajii cu vârfurile degetelor, provocându-și o durere surdă, greu de explicat a ce aduce, o senzație difuză, perfidă, care îți vine să crezi că s-a instalat în tine pentru vecie.

Și dinții, Doamne-Dumnezeule, efectul e impresionant, nu știe de ce, dar e de parcă i s-ar fi tăiat un sân, se simte atinsă în dreptul la integritate. Nu mai e aceeași, nu mai e întreagă, i se vor pune dinți falși, nu-și va reveni nicicând din încercarea asta.

Și uite-acum: tocmai a procedat la operațiunea de recunoaștere, pe dinaintea ochilor defilându-i zeci de fotografii. A făcut așa cum i s-a cerut, a fost ascultătoare, disciplinată și a întins arătătorul în momentul în care i-a recunoscut portretul.

El.

Cum se vor termina toate acestea?

Camille, de unul singur, nu o poate apăra și, totuși, pe cine altcineva poate conta în fața unui bărbat care își dorește să o ucidă? Care, fără îndoială, ca și ea, vrea să vadă lucrurile duse la bun sfârșit? Fiecare, în felul lui, încearcă să ajungă la încheiere.

Anne își șterge lacrimile și caută niște șervețele. Pentru nas, căci este o probă de foc cu fractura de acolo.

Ora 13:20

Mulțumită propriei mele experiențe, aproape de fiecare dată obțin ceea ce vreau, până la urmă. În clipa de față recurg la bateriile grele, fiindcă sunt presat de timp, dar și fiindcă acesta mi-e temperamentul. Întotdeauna am fost astfel, nerăbdător și expeditiv.

Am nevoie de bani și pe cei pe care i-am câștigat cu greu nu vreau să-i pierd. Pentru mine, banii ăștia sunt ca depunerile pentru pensie, dar mult mai siguri.

Nu am de gând să-mi las sifonate perspectivele. Deci, o să-i dau bătaie.

Douăzeci de minute de observație atentă, după ce am bătut în lung și-n lat locul pe jos, în mașină și iar pe jos. Nu e nimeni. Mai rămân zece minute pentru a scruta împrejurimile cu binoclul. Îmi confirm sosirea prin SMS, grăbesc pasul, traversez uzina, mă apropii de camion, deschid ușa din spate, urc și închid imediat după mine.

Vehiculul este garat într-o zonă industrială părăsită, tipul ăsta găsește întotdeauna asemenea cotloane, habar nu am cum le găsește, dar cinema ar fi trebuit să facă, nu trafic de arme.

Interiorul camionului este aranjat ca mintea unui informatician. Fiecare obiect este așezat exact la locul lui.

Tăinuitorul mi-a oferit un mic avans, aproape de maximumul posibil în situația dată. Cu o dobândă care ar fi meritat un glonț între ochi, dar nu am avut de ales, afacerea trebuie lichidată. Până una-alta, mă despart de Mossberg și aleg o armă cu șase cartușe, o pușcă cu lunetă M40A3 de calibru 7,62. În toc are echipamentul complet: amortizorul, luneta Schmidt & Bender, două cutii cu muniție pentru foc precis de la distanță — șase lovituri în serie. În privința pistolului, optez pentru un Walther P99 compact, cu zece focuri, prevăzut cu un amortizor de o sclipitoare eficiență. Bonus, completez panoplia cu un cuțit de vânătoare Buck Special cu lama de cincisprezece centimetri, care se dovedește mereu deosebit de util.

Gagica a putut fi deja martora unei scurte dovezi a calităților mele.

Acum vom trece la o treaptă superioară de viteză, fiindcă are evident nevoie de senzații tari.

Ora 13:30

Într-adevăr, despre Vincent Hafner este vorba.

— Fata a fost limpede în sensul ăsta.

Krysztofiak, specialistul de la Identificări, li s-a alăturat lui Camille și lui Louis în încăperea cea mică.

— Are o memorie bună, adaugă satisfăcut.

— Totuși, prea mult nu a avut timp să se uite la el…, încearcă Louis.

— Probabil că a fost de ajuns, depinde de împrejurări. Unii martori se pot uita la un subiect minute în șir, fără a fi în stare să îl recunoască o oră mai târziu. Alții abia de-l zăresc un minut, dar trăsăturile acestuia le rămân întipărite, cine știe prin ce mecanism.

Camille nu reacționează. Ai zice că despre el este vorba, fiindcă, dacă îi sare în ochi o figură, în metrou, ți-o poate reda peste două luni cu o precizie de aproape câteva riduri.

— Uneori, continuă Krysztofiak, amintirile sunt refulate, dar când vine vorba despre un individ care te-a rupt în bătaie, ba a mai și tras în tine de la mică distanță, pe geamul mașinii, ai tendința de a ți-l aminti destul de bine…

Nimeni nu poate discerne limpede dacă în cuvintele tehnicianului este și ceva umor.

— Am luat-o pe paliere de vârstă, pe tipuri de fizic etc., dar nu a avut nicio umbră de îndoială: el este, Hafner.

Prezintă pe ecranul laptopului imaginea unui bărbat de vreo șaizeci de ani, înalt, fotografiat în picioare, în cursul unei arestări. Trebuie să aibă cam un metru optzeci, calculează Camille mental.

— Optzeci și unu, precizează Louis consultând fișa de semnalmente, întrucât cunoaște prea bine tăcerile șefului.

Camille suprapune bărbatul a cărui imagine o are sub ochi cu infractorul din pasajul Monier, cu cagulă, înarmat, care duce pușca la umăr și trage, care, mai înainte, a lovit-o cu patul în cap, în burtă… Înghite un nod.

Portretul arată un bărbat lat în umeri, cu figură colțuroasă, cu părul cărunt, cu sprâncenele albe și subțiri care îi accentuează privirea directă, fără ocolișuri. Un bătrân din vechea gardă. Un sălbatic. Pe Camille fotografia pare a-l hipnotiza. Louis îi privește mâinile care tremură.

— Și ceilalți? întreabă Louis, mereu gata să îl pună în încurcătură.

Krysztofiak afișează pe ecran o mutră de chefliu, imagine luată din față, din profil, sprâncene groase, privire întunecată.

— Doamna Forestier a ezitat o clipă. E de înțeles, pentru noi sunt destul de asemănători, te mai și pierzi. A lăsat să treacă mai multe fotografii, a revenit la aceasta, a ținut să mai vadă și altele, dar s-a întors iarăși. Poate fi considerată de o înaltă probabilitate. Individul se numește Dušan Ravic. E sârb.

Camille ridică fruntea. Simte că sunt pe aproape. Louis deja a tastat numele pe laptopul lui:

— S-a instalat în Franța în 1997, explică, răsfoind, în același timp, și dosarul de alături. Un individ abil.

Este nevoit să citească cu viteza sunetului și să realizeze, totodată, și sinteza.

— Arestat în două rânduri și eliberat apoi, din lipsă de probe. Nu e de mirare că lucrează cu Hafner. Colcăie de hoți de duzină, însă profesioniștii sunt rari, iar mediul lor, destul de restrâns.

— Și ăsta pe unde umblă?

Louis face un gest evaziv. În privința aceasta, din ianuarie nu se mai știe nimic despre el, a dispărut complet, la drept vorbind, cu o crimă în spate și partea lui din cvadrupla lovitură, are toate motivele să se dea la fund o vreme. Reapariția bandei este evident surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât are aceeași configurație. Au deja un mort la activ și tot nu au schimbat meniul… Bizar.

Să ne întoarcem la Anne.

— Care îi este gradul de fiabilitate al depoziției? întreabă Louis.

— Ca de obicei, în scădere. Ridicat în privința celui dintâi individ, considerabil pentru cel de al doilea și, dacă ar mai intra și al treilea în discuție, am fi în cădere liberă.

Camille nu mai este deloc în apele lui. Louis trage de timp în speranța că șeful își va regăsi sângele-rece, însă imediat după plecarea tehnicianului de la Identificări, realizează că efortul i-a fost inutil.

— Trebuie să dăm de indivizii ăștia, spune comisarul lăsându-și calm palmele pe masă. Trebuie să dăm de indivizii ăștia imediat.

Gest pasional. Louis aprobă gânditor. Pe unde s-o afla motorul acestei energii, dar și al acestei orbiri?

Camille privește cele două portrete.

— Pe ăsta, spune arătând către Hafner, îl voi căuta în primul rând. El e pericolul. Iau sarcina asupra mea.

Pronunță cuvintele cu o asemenea hotărâre încât Louis, care îl cunoaște foarte bine, simte apropiindu-se catastrofa.

— Să vedeți…, încearcă.

— Taci din gură, îl întrerupe Camille. Te ocupi de sârb. Mă duc să mă văd cu judecătorul și cu Michard, pentru a obține mandatele. Până vin, ia legătura cu toți băieții disponibili. Sună-l din partea mea pe Jourdan și roagă-l să ne împrumute niște oameni. Vorbește și cu Hanol, în fine, cu toată lumea, pentru că voi avea nevoie de personal.

În fața avalanșei de decizii una mai nebuloasă decât alta, Louis își trece palma stângă peste șuvița rebelă. Camille pricepe.

— Fă cum îți spun, continuă blând. N-ai grijă, o să acopăr…

— Nu îmi fac nicio grijă, pur și simplu este mai ușor de lucrat atunci când îți înțelegi bine sarcinile.

— Hai, c-ai înțeles tu totul, Louis. Ce ți-aș mai putea zice și tu să nu știi?

Camille continuă aproape în șoaptă, de trebuie să ciulești bine urechile, lăsându-și palma fierbinte peste a adjunctului:

— Nu am voie să ratez… Înțelegi, nu?

Este emoționat, dar își păstrează calmul.

— Trebuie scuturată rețeaua.

Louis aprobă din cap, de acord, nu sunt sigur că am înțeles, dar voi face tot ce îmi cereți.

— Informatorii, enumeră comisarul, turnătorii, curvele, dar, în primul rând, cei în neregulă.

Se referă la persoanele fără acte de identitate, cunoscute, înregistrate, față de care poliția închide ochii întrucât constituie o sursă fără egal de informații de toate felurile. Dai pe goarnă sau pachet în avionul de întors acasă — extrem de fecundă alternativa.

Dacă sârbul și-a păstrat legăturile cu comunitatea din care provine (cum altfel să facă?), atunci să pună mâna pe el nu este o chestiune de zile, ci de ore. Cu douăzeci și patru de ore mai înainte a dat o lovitură spectaculoasă… Dacă după cea cu patru ținte și o crimă, din ianuarie, nu a părăsit Franța înseamnă că are motive deosebit de serioase.

Louis își trece mâna prin păr.

— Pregătești urgent operațiunea, conchide Camille. Cum mi-au dat mână liberă, cum te-am sunat. Chiar dacă sunt pe drum, pot fi contactat.

Ora 14:00

Camille este în fața monitorului.

Dosarul „Vincent Hafner“.

Șaizeci de ani. Aproape paisprezece de pușcărie pentru mai toate infracțiunile posibile. În adolescență a încercat din toate (spargeri, șantaj cu violență, proxenetism), însă adevărata vocație și-a descoperit-o la douăzeci și cinci de ani, în 1972, în cursul unui jaf cu mână armată, la Puteaux, obiectivul fiind o mașină blindată. Lucrurile au cam scârțâit, s-au trezit cu caraliii peste ei, s-a lăsat cu un rănit și cu o condamnare la opt ani, din care a executat două treimi și care s-a soldat cu o lecție limpede: meseria îi plăcea cu adevărat. Păcatul i-a fost imprudența, dar nici că vor mai pune mâna pe el. În realitate, au mai pus de câteva ori, dar nu a încasat decât condamnări minore, doi ani ici, trei colo… Una peste alta, ceea ce s-ar putea numi o preafrumoasă carieră.

Din 1985 nu a mai fost arestat. La maturitate, Hafner a ajuns până pe piscurile artei sale. Fusese suspectat de unsprezece tâlhării, fără a fi fost arestat vreodată sau măcar reținut, nu au existat dovezi, dosarele și alibiurile erau beton, martorii din oțel călit. Un adevărat artist.

Hafner e șef de bandă, unul adevărat, iar statele lui de serviciu confirmă că nu stai la glume cu el. Este perfect informat, loviturile și le pregătește cu minuție, dar, odată trecut la acțiune, ritmul trebuie să fie așa cum se cere. Victime, răniți, bătuți ori rupți în bătaie, cu sechele uneori extrem de grave, fără morți, dar cu destui mutilați. După trecerea lui Hafner, se lăsa cu dificultăți de deplasare, cârje, șchiopi, ca să nu mai punem la socoteală sluțirile și anii de recuperare. Tehnica era simplă: pentru a se face respectat, desfigura primul venit, iar ceilalți înțelegeau imediat, după care totul mergea ca pe roate.

Ieri, prima venită a fost Anne Forestier.

Lovitura din pasajul Monier se potrivește cu profilul infractorului. Pe marginea carnetului, Camille schițează figura lui Hafner din față și din profil, continuând să răsfoiască dosare cu interogatorii ale unor cazuri mai vechi.

Timp de mai mulți ani, Hafner a avut în grijă o pepinieră restrânsă, de vreo zece băieți, cărora le-a modelat necesitățile și calitățile. La un calcul rapid, Camille observă că, dintre aceștia, în medie trei persoane sunt permanent la răcoare, în arest preventiv ori eliberați condiționat. Cel mai adesea, Hafner a ieșit basma curată. Numai că, și în materie de jafuri, ca în orice altă întreprindere, este dificil să găsești personal stabil și calificat. Ba chiar, în acest domeniu, nivelul rebuturilor este superior mediei activităților meșteșugărești. În câțiva ani, nu mai puțin de șase dintre membrii istorici ai „bandei Hafner“ au fost făcuți arșice. Doi au primit condamnare pe viață pentru omor, doi au fost împușcați (gemeni care s-au ținut ca scaiul unul de celălalt, de la un capăt la altul al vieții), al cincilea este în scaun cu rotile în urma unui accident de motocicletă, cel din urmă fiind dat dispărut după ce un Cessna a căzut în largul Corsicăi. Serie neagră pentru Hafner. De altfel, luni de-a rândul nu i s-a mai putut imputa nimic. Drept care, toată lumea a ajuns la concluzia logică: Hafner, care a pus deja destul deoparte, a ieșit în sfârșit la pensie. În consecință, funcționarii și clienții firmelor de bijuterii pot aprinde o lumânare sfântului care îi patronează.

În context, cvadrupla lovitură din ianuarie a constituit o surpriză, cu atât mai mult cu cât, prin dimensiuni, era excepțională chiar și pentru Hafner. Jafurile în serie sunt cu totul rare în cazul acestui tip de infractori. E greu de imaginat, chiar și în cazul loviturilor singulare, necesarul de forță fizică și psihică, mai ales când sunt aplicate metode dure, bazate pe risipă musculară, specialitatea lui Hafner. În același timp, trebuie o organizare impecabilă și, când plănuiești să spargi patru magazine în aceeași zi, e nevoie ca toate țintele să fie apte de a fi lovite la orele convenite, ca distanțele dintre ele să poată fi acoperite, ca… În sfârșit, atâtea condiții propice sunt necesare, încât nu e de mirare că treaba s-a încheiat rău.

Camille privește fotografiile victimelor.

Mai întâi, pe aceea rezultată din a doua spargere din ziua de ianuarie. Chipul tânărului angajat de la magazinul din strada Rennes, după trecerea infractorilor profesioniști. Să tot aibă vreo douăzeci și cinci de ani și este desfigurat într-un hal… Pe lângă el, Anne pare o fetiță mergând la prima comuniune. Băiatul ăsta a stat în comă patru zile.

Apoi victima celei de-a treia lovituri. Un client, dacă vreți. Aduce, mai degrabă, a mare mutilat din Primul Război Mondial, decât a client al galeriei Louvre des Antiquaires. Dosarul precizează de la bun început: „stare considerată gravă“. Privindu-i capul diform (primise mai multe lovituri cu patul puștii peste față, un alt punct comun cu Anne), nu poți fi decât de acord: „starea era gravă“.

Ultima victimă, înecată în propriul sânge, în mijlocul magazinului său din strada Sèvres. Într-un fel, mai curată, cu doar două gloanțe în piept.

Încă o secvență rară în cariera lui Hafner. Până acum nu se lăsase cu morți. Sigur, de data aceasta nu a mai fost vorba despre echipa sa istorică, ci a fost nevoit să își angajeze personal de pe piață. Și a ales niște sârbi. Cam neinspirat. Or fi fiind ei curajoși, însă își pierd rapid cumpătul și devin violenți.

Camile se uită pe carnet: în centrul paginii, fața lui Vincent Hafner, inspirată de o fotografie față-profil. De jur-împrejur, schițate în viteză, chipurile victimelor, dintre care cel mai frapant este al lui Anne, refăcut din memorie după felul în care arăta când o văzuse intrând prima oară în camera ei de spital.

Camille rupe foaia, o mototolește și o aruncă la coș. După care notează un singur cuvânt, care sintetizează analiza situației: „Urgență“.

Întrucât Hafner nu a renunțat la pensie în ianuarie fără un motiv serios, cu atât mai mult cu cât a ajuns să își alcătuiască la întâmplare echipa.

Cu excepția nevoii de bani, îți vine greu să te gândești la altă cauză.

Urgență cu atât mai mult cu cât individul nu s-a mulțumit să reintre în circuit, ci, pentru a-și maximiza profitul, a riscat o lovitură cvadruplă cu rezultat relativ aleatoriu.

Urgență și fiindcă după o pradă excepțională ca aceea din ianuarie, care îi adusese partea lui de două sau trei sute de mii de euro, la numai șase luni iată-l revenind. Hafner revival. Și dacă de data aceasta nu i-a ieșit cât preconizase, o să se scoată el, mai există oricum niște nevinovați pe undeva lăsați în așteptare, drept care cel mai prudent lucru este să pună mâna pe el înainte de o nouă lovitură.

Oricine ar putea mirosi că este vorba despre o neregulă. Camille nu știe limpede pe unde se coace, dar sigur e pe-aici pe undeva. Ceva s-a înțepenit în toată povestea, un eveniment care se întâmplă prin preajmă.

Comisarul este suficient de în temă pentru a fi convins că un om ca Hafner e extrem de greu de băgat la zdup. Și că, pentru moment, cel mai rapid lucru și cel mai de folos este să fie găsit Ravic, complicele lui. În speranța că, mulțumită acestuia, vor apuca un capăt de fir pentru a merge mai departe.

Și, pentru ca Anne să rămână în viață, trebuie să fie firul potrivit.

Ora 14:15

— Chiar vi se pare… pertinent? se arată îngrijorat, la telefon, judecătorul Pereira.

Tonul pare perplex.

— La drept vorbind, asta e razie cu arestare în masă, ce vreți dumneavoastră să faceți!

— Nu, domnule judecător, nici vorbă de razie!

Camille mai are puțin și pare a izbucni în râs. Nu o face, fiindcă judecătorul e prea deștept pentru a cădea atât de simplu în plasă. Dar și suficient de ocupat pentru a avea încredere în polițiștii experimentați, atunci când aceștia propun soluții.

— Din contră, domnule judecător, își continuă Camille pledoaria, vom arunca năvodul cu țintă extrem de precisă. Cunoaștem cele trei sau patru legături cărora Ravic le-ar fi putut cere ajutorul când a fugit, după crima din ianuarie, așa că nu este vorba decât de a scutura puțin cocotierul, nimic mai mult.

— Ce spune doamna chestor-șef adjunct Michard?

— Este de acord, tranșează Camille problema.

Încă nu i-a spus nimic șefei, dar garantează pentru părerea ei în fața judecătorului. Este cea mai veche dintre toate metodele administrative: să îi spui unei persoane că cealaltă este de acord și reciproc. Ca toate tehnicile antice, este teribil de eficientă. Bine utilizată, este aproape imbatabilă.

— Bun… bine, domnule comisar-șef, faceți cum știți mai bine.

Ora 14:40

Agentul deșirat mai continuă câteva clipe jocul pe telefonul mobil, înainte de a realiza că persoana care tocmai a trecut pe lângă el este cea care i se dăduse în grijă. Se ridică grăbit și se ia după ea strigând-o „Doamnă!“ — i-a uitat numele —, „Doamnă!“, însă femeia nu se întoarce, face doar o oprire scurtă în fața camerei infirmierelor zicând:

— M-am dus.

Sună simplu, un fel de la revedere, pe mâine. Polițistul întinde pasul și ridică vocea.

— Doamnă!

De gardă este infirmiera tânără, cu inel în buză, cea căreia i s-a părut că a văzut o pușcă, deși, până la urmă, nu, chiar dacă… Se repede fără un cuvânt pe lângă agent, semn că nu are de gând să lase să-i scape lucrurile din mână — și fermitatea se învață la școală. Oricum, șase luni într-un spital și ai învățat să faci orice pe lumea asta.

Când ajunge lângă Anne, o prinde cu blândețe de braț. Aceasta, așteptându-se să aibă ceva greutăți, se oprește și se întoarce. Pentru infirmieră, situația este delicată din cauza atitudinii hotărâte a pacientei, bine înfiptă pe picioarele ei. Pentru Anne, puterea de convingere a infirmierei complică decizia. Îi privește inelul din buză și țeasta rasă — trăsăturile feței denotă o anumită bunătate sufletească, ba chiar fragilitate, o figură banală, însă ochi de animal domestic, genul care te face să ți se înmoaie genunchii, de care știe să se folosească. Prin urmare, nici vorbă de opoziție pe față, nici de ceartă, nici de morală, ci, de la bun început, este utilizat un alt registru:

— Dacă doriți să plecați, trebuie să vă scot firele de la suturi.

Anne își atinge obrazul.

— Nu, nu la acelea mă refer, pentru acelea este prea devreme. Celelalte.

Întinde mâna spre creștetul lui Anne și își trece degetele cu delicatețe peste întreaga zonă, cu privire de profesionistă, zâmbește și, considerând propunerea acceptată, o împinge cu cealaltă mână către salon. Cocostârcul de caraliu se dă la o parte și, neștiind dacă să își anunțe șefii ori ba, le urmează. Se opresc în fața camerei infirmierelor, într-o încăpere mică, utilizată pentru tratamentele ambulatorii.

— Luați loc…

Infirmiera își caută instrumentarul, apoi repetă, insistând cu blândețe:

— Luați loc, vă rog…

Polițistul rămâne afară, pe culoar, și întoarce ochii rușinat, de parcă cele două ar fi intrat la toaletă.

— Ahhh…

Anne a tresărit instantaneu, deși fata abia de i-a atins cicatricea cu vârfurile degetelor.

— Vă doare?

Pare îngrijorată: nu e normal să vă doară dacă apăs aici și aici, pentru a scoate firele, mai bine așteptăm să vă vadă medicul, poate că va fi nevoie de încă o radiografie. Nu cumva aveți febră? Îi atinge fruntea lui Anne. Vă doare capul? Anne realizează că a ajuns acolo unde și-a dorit infirmiera, așezată pe scaun, dependentă, gata să se întoarcă în salon. Și se revoltă:

— Gata și cu doctorii, și cu radiografiile. Am întins-o! adaugă ridicându-se.

Agentul pune mâna pe telefonul de serviciu fiindcă, în toate situațiile, indiferent de ce ar fi fost, își suna șeful pentru a cere instrucțiuni. Și dacă ar țâșni criminalul de la celălalt capăt al coridorului, înarmat până în dinți, tot așa ar face.

— Nu ar fi deloc prudent, răspunde infirmiera gânditoare. Dacă este vreo infecție…

Anne nu știe cum să o ia: pericolul este real sau fraza a fost spusă doar pentru a o impresiona?

— Plus că, sare infirmiera de la una la alta, nu au fost încă semnate formele de către persoana care vă va prelua. Ați spus să vi se aducă actele de acasă? Voi insista să fiți văzută de medic sau să faceți cât mai repede radiografia, pentru a vă putea externa cât mai repede cu putință.

Tonul este simplu, conciliant, iar propunerea pare a fi cea mai bună soluție, soluția rezonabilă. Anne este obosită, așa că se arată de acord și se îndreaptă către camera ei cu pas greoi, mai-mai să dea ochii peste cap, obosește tare repede, dar altceva are acum în minte, ceva ce își reamintește și care nu are legătură nici cu serviciul de radiologie, nici cu persoana care o va scoate din spital. Se oprește și se întoarce:

— Dumneavoastră ați observat bărbatul acela cu pușca?

— Un bărbat am văzut, răspunde fata fără a sta pe gânduri, pușcă, însă, nu.

Aștepta întrebarea, deci răspunsul nu a fost decât o formalitate. Încă de la începutul negocierii a simțit că pacienta urlă de groază pe dinăuntru. Nu să plece vrea, ci să fugă.

— Dacă aș fi văzut vreo pușcă, aș fi spus. Mă gândesc că altfel n-ați mai fi fost aici, doar nu suntem într-un spital militar.

O fi ea tânără, dar este foarte bine pregătită profesional. Anne nu crede un cuvânt din ce aude.

— Ba nu, îi spune privind-o fix, de parcă ar vrea să îi citească gândurile, doar că nu sunteți sigură, asta-i tot.

Intră totuși în camera ei, capul i se învârte, și-a supraapreciat puterile, iar acum este epuizată și simte nevoia de a se întinde în pat. Și de a dormi.

Căzând pe gânduri, infirmiera închide ușa în urma ei. Chiar așa: ce o fi fost obiectul pe care îl ducea vizitatorul acela sub impermeabil, căci era evident ceva lung și care îl încurca… Ce ar fi putut să fie?

Ora 14:45

Chestorul-șef adjunct Michard își petrece o mare parte a timpului în ședințe. Camille i-a citit agenda: întâlnirile se țin lanț, trece de la una la alta, ideală configurație a programului! Comisarul i-a trimis șapte mesaje în mai puțin de o oră: „Important“, „Urgent“, „Prioritar“, „Imperativ“. Cum, în SMS-uri, epuizase, aproape, lexicul pentru situații de urgență, inducând o presiune maximă, se așteaptă la un ton agresiv numai că, din contră, șefa se arată deosebit de calmă, de ponderată. Deci este mai rafinată decât te-ai aștepta. La telefon vorbește acum în șoaptă, fiind nevoită să iasă pentru câteva minute pe coridor.

— Judecătorul a fost de acord cu razia?

— Da, o asigură Camille. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba chiar despre o „razie“ în adevăratul sens al…

— Domnule comisar-șef, câte ținte vizați cu exactitate?

— Trei. Dar, știți cum merg lucrurile, o țintă ne duce la alta și fierul trebuie bătut cât e cald.

Când Camille recurge la vreun proverb, indiferent la care, e semn că și-a cam epuizat resursele.

— Aha, „fierul“…, meditează chestorul-șef adjunct.

— Am nevoie de niște oameni.

Mereu aceeași poveste: mijloacele materiale. Michard oftează. Ca de obicei, nu dispui de ceea ce ți se solicită cel mai des.

— Nu pentru cine știe cât timp, continuă Camille pledoaria, doar pentru vreo trei sau patru ceasuri.

— Pentru trei destinații?

— Nu, pentru…

— Știu, știu, pentru „a bate fierul cât e cald“… Spuneți-mi, totuși, domnule comisar-șef, nu vă temeți de unele efecte perverse ale metodei?

Michard știe bine melodia: razia face zgomot, vânatul dispare și apoi, cu cât îl cauți mai abitir, cu atât șansele de a pune mâna pe el scad.

— De asta-mi și trebuie mai mulți oameni.

Conversația o poate ține așa ceasuri de-a rândul. La drept vorbind, chestorului-șef adjunct i se fâlfâie complet de razia pe care ține să o facă Verhoeven. Efortul ei constă numai în a-i rezista suficient pentru a câștiga dreptul de a exclama, ulterior: eu ți-am zis!…

— Dacă judecătorul este de acord…, acceptă, până la urmă. Vedeți ce zic și colegii, dac-o fi ceva de văzut.

Meseria de tâlhar seamănă mult cu aceea de actor de cinema: stai, aștepți și iar aștepți, după care faci toată munca de o zi în doar câteva minute.

Așadar, aștept. Și, în timpul ăsta, calculez, anticipez, fac apel la propria mea experiență.

Dacă starea sănătății i-a permis, gaborii au pus-o pe fata aia să încerce recunoașterea fețelor. Dacă nu azi, atunci mâine, nu e decât o problemă de ore, îi vor prezenta fotografiile și, dacă ea se dovedește a fi un bun cetățean și o ajută cât de cât memoria, vor porni imediat pe cărările războiului. Pentru ei, cel mai simplu va fi să alerge după Ravic. Eu așa aș face în locul lor. Fiindcă tehnica asta este cea mai simplă dintre cele sigure, pui capcane pe culoare și tragi o lovitură de berbec în poartă. Faci tapaj, bagi amenințări, o tactică veche de când e și poliția pe lume.

Din punctul ăsta de vedere, cel mai bun loc de observație este la Luka, pe strada Tanger. Punct de întâlnire al comunității sârbești. Nași de doi bani care își trec vremea jucând cărți ori la curse și fumând până nu-i mai vezi din norul de tutun, de-ai zice că sunt niște apicultori umblând la stupi. Le place să fie bine informați. Când se întâmplă ceva cât de cât demn de a fi luat în seamă, unda de șoc atinge bistroul cu viteza telefoniei mobile.

Ora 15:15

Verhoeven a ordonat să se dea drumul la câini. Să fie scoasă toată lumea pe covertă. Parcă e totuși cam mult.

Sprijinindu-se pe acordul chestorului-șef adjunct, Camille a lărgit sfera la întregul personal disponibil pentru moment și dă telefoane sub privirea îngrijorată a lui Louis, cere ajutor prietenilor, i se mai dă un băiat de ici, doi de colo, e cam însăilată treaba, dar până la urmă tot se adună oameni destui, nimeni nu știe de ce, dar în astfel de situații nu se prea pun întrebări, Camille dă autoritar ordine și, până la urmă, se pun și girofarurile pe capote, figură absolut amuzantă, se traversează orașul cu toată viteza, o să scarmene un pic niște lume, o să dea peste cap ziua unor dealeri, hoți de buzunare, administratori de hoteluri, proxeneți, că-n definitiv și ca să te joci de-a cowboy-ii ai intrat în poliție, ce mă-sa! Camille îi anunță pe toți că este vorba doar de câteva ceasuri. Punem toată gașca pe butuci și ne-ntoarcem acasă.

Pe alocuri ar mai fi și ceva colegi care au cam căzut pe gânduri, întrucât Camille este destul de nervos și oferă tone de motive, dar cam puține explicații. Ceea ce pregătește nu este exact ceea ce înțeleseseră, consideraseră că va fi vorba doar de a ataca trei ținte în același timp, nimic altceva, și, când colo, Camille organizează o operațiune pe cât de fulgerătoare, pe atât de amplă, vrea încontinuu mai mulți oameni, nimeni nu reușește să priceapă câți a găsit până acum, or, lucruri de felul acesta sunt de natură să producă îngrijorare.

— Dacă-l găsim pe cel căutat, le explicase Camille, totul va reintra în ordinea firească, superiorii se vor umfla în pene și se vor împărți medalii tuturor șefilor de echipă. Și, pe urmă, e treabă de maximum două ceasuri zdravene, dacă lucrăm cum se cade, până să apuce șefii să se întrebe cam prin ce cârciumă vă beți tăria, ați și ajuns înapoi la birou.

N-a trebuit mai mult pentru ca prietenii s-o lase baltă cu întrebările și să-i dea fiecare câțiva oameni, iar acum polițiștii urcă deja în mașini. Camille este în cea din față, cu Louis alături, responsabil cu telefonul.

Din punctul de vedere al discreției, operațiunea Verhoeven nu se va dovedi tocmai un model. Dar exact acesta este scopul.

Peste un ceas nu mai există în întregul Paris un singur răufăcător născut între Zagreb și Mostar care să nu fie la curent cu febrila căutare a lui Ravic. Sigur este ascuns pe aici pe undeva, așa că se afumă culoarele, cotloanele și tunelurile, se scutură prostituatele de le merg fulgii, se trece prin perie tot ce mișcă prin jur, cu o preferință care sare în ochi pentru persoanele fără documente de identitate în ordine.

Tratament de șoc.

Sirenele urlă, girofarurile mătură fațadele, în arondismentul 18 o stradă este blocată la ambele capete, trei bărbați o rup la fugă, dar sunt culeși imediat, Camille, în picioare, lângă o mașină, privește spectacolul și discută la telefon cu o echipă care scotocește un hotel suspect din arondismentul 20.

Dacă ar avea timp să mediteze, pe Camille l-ar năpădi nostalgia. Pe vremuri, în astfel de împrejurări — este vorba despre vremurile Marii Echipe, ale „Brigăzii Verhoeven“ —, Armand s-ar fi închis la arhivă și ar fi umplut foi mari de matematică cu sute de nume extrase din cazurile conexe după care, peste două zile, rămâneai la acele două-trei nume care îți ofereau șansa de a mai face un pas înainte în cadrul investigației. Timp în care, imediat ce Louis nu mai avea ochi și pentru el, Maleval lua la șuturi tot ce mișca și la palme gagicile pe care, mai întâi, le lăsa în curul gol și, când te pregăteai să îi reproșezi conduita, pleda pentru metodele eficiente, prezentându-ți o mărturie decisivă, care te mai făcea să câștigi trei zile.

Camille însă nu are timp de amintiri, fiind cu totul concentrat la ceea ce are de făcut.

Urcă, sărind mai multe trepte odată, scări ale unor hoteluri jegoase, alături de polițiștii care dau buzna peste cei care și-o trag pe acolo, dând jos tați de familie, cu sexul ascuns în palmă, de pe prostituatele întinse sub ei, pe care le scoală-n picioare, pe Dušan Ravic îl caută, pe el, pe cineva din familia lui, nu contează cine, și un văr ar fi de folos, numai că nu, numele ăsta nu le spune nimic, dar tot sunt interogate mai departe, în timp ce clienții își trag grăbiți pantalonii, în speranța că vor putea ieși fără a fi văzuți, se tem pentru viețile lor, fetele au sânii goi și tare mici, minusculi, le ies prin piele oasele șoldurilor, Ravic?, nu, nu le spune nimic. Dušan? repetă una dintre ele, de parcă numele acesta nu l-ar fi auzit niciodată. Se vede că le este frică. Camille comandă: în dubă! Ține să sperie tot ce mișcă, deși nu are destul timp pentru așa ceva. Două ore, trei, dacă totul merge bine.

Ceva mai departe, spre nord, în fața unei clădiri de la marginea orașului, patru polițiști verifică prin Louis o adresă, după care intră fără să mai bată la ușă, cu pistoalele în mână, dând totul peste cap și găsind și două sute de grame de canabis. Dušan Ravic? Nimeni nu-l cunoaște, este ridicată întreaga familie cu excepția bătrânilor, ceea ce, oricum, înseamnă destulă lume.

Camille, a cărui mașină cu sirena urlând este condusă de un as al volanului, care sub viteza a patra pare a nu ști să se deplaseze, nu lasă telefonul de la ureche, mai ales că așa poate păstra permanent legătura cu Louis, chiar și atunci când coboară din automobil. Prin forța ordinelor și a presiunii puse asupra echipelor, comisarul-șef și-a transmis tuturor încordarea personală.

La comisariatul arondismentului 14 sunt aduși trei kosovari: Dušan Ravic? Fac semn că nu, bine, mai vedem, în așteptare vor fi un pic scuturați, în așa fel încât să ducă peste tot vestea cea bună: gaborii îl caută pe Ravic.

Camille este informat că doi hoți de buzunare sosiți de la Požarevac au fost reținuți la comisariatul arondismentului 15. Se uită la Louis care, la rândul lui, se uită pe harta Serbiei. Požarevac este în nord-est, pe când Ravic este din Elemir, din nord, dar nu se știe niciodată. Camille face semn: luați-i! Speriați-i! Impresionați-i!

La telefon, Louis răspunde tuturor absolut calm, întrucât creierul i-a cartografiat deja harta Parisului, a triat locurile, a ierarhizat grupurile sociale susceptibile de a furniza informații.

Cineva îl întreabă pe Camille, venindu-i așa, o idee, acesta se gândește o fracțiune de secundă și răspunde da, drept care sunt ridicați și acordeoniștii de la metrou, sunt luați inclusiv din vagoane, de unde sunt coborâți cu șuturi în cur, aceștia strângând în buzunare mici săculeți de pânză din care vine clinchet de mărunțiș. Dušan Ravic? scutură de mânecă un polițist pe bărbatul buimăcit. Dušan Ravic? individul face semn din cap că nu-l cunoaște, clipește des, pe ăsta mi-l livrezi la domiciliu, comandă Camille și urcă înapoi, la aer, fiindcă jos nu are semnal și vrea să știe ce se mai întâmplă. Se uită neliniștit la ceas, însă nu zice nimic. Se întreabă doar peste cât timp o să-i sară-n gât chestorul-șef adjunct Michard.

Cu un ceas în urmă, caraliii au debarcat la Luka pe neanunțate, ridicând cam unu din trei gagii, nu se prea pricepe pe ce criterii, dar s-ar putea nici ei să nu știe. Scopul e să bage frica-n oase. Și nu e decât începutul. Dacă sunt corecte calculele mele, în mai puțin de o oră întreaga comunitate va fi întoarsă pe dos ca un ciorap, iar șobolanii vor începe să alerge în toate direcțiile, căutând o ieșire.

Mie, un singur șobolan mi-ar pica bine: Dušan Ravic.

Acum, că operațiunea a început, nu mai e timp de pierdut. Apuc să traversez Parisul, și-am ajuns.

O străduță din arondismentul 13, aflată între străzile Charpier și Ferdinand-Conseil, o ulicioară aproape. Ferestrele de la parter ale imobilului au fost zidite, iar ușa originară a dispărut de veacuri, înlocuită cu o fâșie de placaj roasă de ploaie, nici vorbă de broască ori de clanță, oricum se trântește cât e ziua de lungă, ba chiar și întreaga noapte, se mai găsește câte cineva care o fixează și ține și chestia asta cât ține, până la intrarea următorului musafir ori ocupant, când începe iarăși să se lovească obsesiv de cadru. Este un permanent du-te-vino pe aici, drogați, dealeri, muncitori sezonieri, familii întregi. Zile de-a rândul și nu puține nopți m-am ascuns aici, iar strada o cunosc ca pe propriul buzunar. Și o urăsc atât de tare, încât aș putea-o arunca în aer de la un capăt la celălalt cu niște explozibil de la vreun șantier, fără să stau o clipă pe gânduri.

Aici l-am adus într-o seară de ianuarie pe Ravic, pe grasul de Dušan, când pregăteam Marea Lovitură istorică. Când am ajuns lângă clădire, mi-a zâmbit până la urechi cu buzele lui groase și roșii.

— Când prind câte-o puicuță, aici o aduc.

O „puicuță“… Ce idiot! Un francez nu ar îndrăzni să spună așa ceva, trebuie să fii sârb pentru asta.

— O puicuță…, am repetat. Care puicuță?

Întrebându-l, m-am uitat mai bine de jur împrejur și mi-am închipuit cam ce gen de fată ar putea fi adusă aici, de unde ar proveni și ce-ai putea face cu ea. Mă rog, reflecții marca Ravic.

— Nu că doar o puicuță, răspunde.

Era bucuros că trecea drept un donjuan și că putea oferi și detalii. Deși ceea ce trebuia înțeles era destul de simplu: cretinul ăsta din Balcani folosea un pătucean din imobilul dărăpănat și ocupat ilegal pentru a le-o trage pocnitorilor pe care i le putea permite buzunarul.

Pesemne că viața lui sexuală nu a prea debordat în ultima vreme, fiindcă Ravic nu a mai călcat cine știe de când pe aici — doar am folosit suficient ascunzătoarea pentru a o ști — și, fără îndoială, nici nu are chef să mai dea prin zonă. Nu te întorci prin asemenea locuri din simplă plăcere, abstracție făcând puicuțele, ci doar fiindcă nu ai încotro. Acum, dacă e să am puțin noroc, iar polițiștii își fac onorabil treaba, nu va avea încotro.

Dacă, deci, vor scutura cumsecade cocotierul, Ravic va ezita un pic, dar își va da seama rapid că numai în ascunzătoarea asta mizerabilă nu va mai veni nimeni după el.

Am deșurubat amortizorul pentru a băga pistolul Walther P99 în torpedou. Mă pot duce, de acum, să beau o cafea, însă în jumătate de ceas trebuie să fiu pregătit de luptă, întrucât Ravic se va întoarce și vreau să fiu primul care să-i iasă în întâmpinare.

Cel puțin atâta lucru îi datorez.

Într-o încăpere a comisariatului a fost invitat să ia loc un individ masiv, în ale cărui acte stă scris că vine din Bujanovac. Louis verifică: este undeva în sudul țării. Știe ceva despre Dušan Ravic? Despre frate? Soră? Nu ajungi nicăieri dacă stai și te uiți pe pereți. Tot ceea ce poate ajuta este bine-venit, individul nu pricepe nimic din ce este întrebat, i se rupe, un polițist îi arde un pumn peste bot: Dušan Ravic? De data asta înțelege mai bine, însă face semn că nu îl cunoaște, mai încasează o lovitură și Camille spune:

— Lasă-l dracului, nu știe nimic.

Cincisprezece minute mai târziu intră trei fete, dintre care două sunt surori, e tare trist momentul, nu au nici șaptesprezece ani, de acte de identitate nici vorbă, fac muie pe la poarta Chapelle și fără prezervativ dacă sunt plătite dublu tarif, sunt slabe moarte, numai piele și os. Dušan Ravic? Fac semne că nu îl cunosc, nu e grav, decide Camille și le explică faptul că vor rămâne în arest maximum de timp pe care legea îl permite, fetele își mușcă buzele, știu foarte bine că peștii le vor cotonogi un timp egal cu cel petrecut la poliție, nu le place să piardă bani, capitalul e făcut să circule, să bată-n sus și-n jos asfaltul, așa că le cuprinde tremuratul. Dušan Ravic? Fac iarăși semn că nu îl cunosc și o vor ține tot așa până lângă dubă… Din spate, Camille le face discret semn colegilor să le dea drumul.

Pe coridoarele comisariatelor se aud vociferări, plângeri, cei care vorbesc cât de cât franceza amenință că vor suna la consulat, la ambasadă, ce să-ți spun!, ni se cam rupe… Poți să-l suni și pe papă, în caz că e sârb.

Louis, cu telefonul lipit continuu de ureche, împarte ordine, îl informează pe Verhoeven, trimite încolo și-ncoace echipele. Harta lui mentală trimite girofarurile mai ales în direcția nord, nord-est. Tot el centralizează datele, explică, repartizează. Camille urcă înapoi în mașină. Nici urmă de Ravic. Nu încă.

Toate fetele astea sunt atât de slabe? Nu chiar. Uite, asta din imobilul în demolare din arondismentul 11 e enormă de-a binelea, are vreo treizeci de ani, fetițele îi plâng, sunt pe puțin opt, tatăl, în maiou, e uscat ca vrejul de fasole, însă suficient de înalt pentru a se uita de sus la Camille, și poartă și mustață. Ăștia toți sunt mustăcioși? Familia provine din Prokuplje, prin telefon Louis îl lămurește că e pe undeva prin centrul țării. Dušan Ravic? Bărbatul nu scoate un cuvânt, se gândește, apoi nu, pe bune nu, e luat pe sus, copiii i se agață de picioare, melodrama este în bună măsură meseria lor, peste un ceas vor fi în stradă, cerșind între biserica Saint-Martin și strada Blavière, folosindu-se de un carton pe care cuvintele sunt scrise cu markerul și cu greșeli de ortografie.

Acum, jucătorii de cărți. Din punctul de vedere al informației, greu găsești ceva mai bun. Își petrec zilele trăncănind, în timp ce femeile muncesc din greu, cele mai tinere ies la agățat, celelalte văd de copii. Camille își face apariția alături de alți trei băieți, jucătorii aruncă pe mese, plictisiți, cărțile, este pentru a patra oară într-o singură lună când sunt deranjați, numai că, de data asta, e piticania în palton, cu pălăria pe cap, care îi privește pe rând, drept în ochi, de le dă retina peste cap, sălbatic și hotărât, mai să zici că e o chestie personală. Ravic? Da, îl știm așa, cumva… Se privesc între ei: parcă tu l-ai mai văzut, nu? Nu. Mici strâmbături de părere de rău, chiar ar vrea să ajute, aia e, zice Camille și îl ia deoparte pe cel mai tânăr, un tip înalt de nu se mai termină, s-ar zice că l-a ales special pe cel mai deșirat și așa și este fiindcă e de ajuns să întindă mâna pentru a-l prinde de coaie. Se uită în altă parte, în timp ce individului i se taie genunchii și urlă din toți rărunchii. Ravic? Dacă ăsta nu zice acum nimic înseamnă că într-adevăr nu-l cunoaște. Sau că nu-i mai funcționează coaiele, propune unul dintre polițiști. Ceilalți râd. Nu și Camille, care iese din local ordonând să fie băgați toți în dubă.

Un ceas mai târziu, polițiștii se apleacă pentru a putea coborî scara, tavanul este foarte jos până la pivnița mare cât un depozit, dar nu mai înaltă de un metru șaizeci, și în ea douăzeci și patru de mașini de cusut și tot atâția muncitori fără forme legale. Înăuntru trebuie să fie vreo treizeci de grade și bărbații lucrează goi până la brâu. Niciunul nu are mai mult de douăzeci de ani. Lăzile sunt pline-ochi cu tricouri cu guler marca Lacoste. Patronul dă să explice ceva, dar este întrerupt scurt. Dušan Ravic? Meșterul ăsta local este tolerat, se mai închid ochii fiindcă le oferă multe informații, dar, de data asta, face ochii mici de parcă degeaba se străduiește să își amintească, ia stați așa, stați, un caraliu crede că este mai bine să fie chemat comisarul-șef Verhoeven.

Așteptând, polițiștii răstoarnă conținutul tuturor cutiilor, își aruncă privirea pe puținele documente de identitate, citesc pe litere, pentru Louis, numele de familie ale tinerilor muncitori care se lipesc de perete, ca pentru a încerca să se facă una cu piatra. La douăzeci de minute după descindere se face atât de cald în subsol, încât sunt aduși cu toții sus și aliniați în stradă, unii împăcați cu soarta, alții îngroziți.

Camille ajunge și el după cincisprezece minute. E singurul care nu are nevoie să se aplece când coboară scara. Patronul este din Zrenjanin, din nord, nu departe de Elemir, orașul lui Ravic. Ravic? Nu-l cunosc, răspunde. Ești sigur? întreabă Camille.

Se simte că-l mănâncă palmele.

Ora 16:15

Am rămas aici destul timp, de teamă să nu ratez sosirea prietenului. Sunt mult prea obișnuit cu ascunzătorile pentru a face greșeala de a fuma sau de a deschide fereastra pentru a mai aerisi un pic, însă grasul de Ravic, dacă are de gând să se refugieze aici, bine-ar face să apară mai repede, întrucât vechiul lui prieten o să moară de oboseală.

Gaborii, care oricum au răscolit cerul și pământul, nu vor întârzia să își facă apariția și pe-aici, prin preajmă.

Uite că nici nu i-am zis bine numele și cine se conturează la colțul străzii? Silueta prietenului meu Dušan, ușor de recunoscut dintr-o mie, lată cât o sobă, fără gât și cu picioarele crăcănate la opt și douăzeci, ca ale clovnilor.

Mașina am parcat-o la vreo treizeci de metri de intrare și la cincizeci de locul în care și-a făcut apariția. Pot să-l privesc în voie, cât timp merge ușor adus de spate. Nu știu dac-o fi și vreo găină în coteț, dar, în privința cocoșului, arată tare plouat.

Fără nimic eroic.

După haine (este îmbrăcat într-o scurtă pe care-o poartă de cel puțin zece ani) și ghetele scâlciate, nu trebuie să fii ghicitor ca să înțelegi că nu mai are un chior. Semn rău, fiindcă, în mod normal, cu prada din ianuarie și-ar fi putut cumpăra haine noi-nouțe. Cu grămada aia de marafeți, ar fi genul care cumpără costume în culori metalizate, cămăși hawaiiene și pantofi din piele de crocodil. Să ajungă să se confunde cu cine știe ce golan este îngrijorător.

Pentru a se ascunde după ce l-am omorât pe ăla, când am dat seria de patru lovituri, probabil că a trebuit s-o ducă după cum s-a nimerit, doar cu improvizații, iar cea mai strigătoare la cer dintre astea e puicuța lui. Ca să ajungi să te refugiezi aici, chiar trebuie că ai ajuns la capătul capătului. Dacă nu cumva, după toate aparențele, a luat țeapă. Ca și mine. Previzibil, nu e vorbă, însă demoralizant. Mă rog, trebuie să meargă și așa.

Ravic împinge fără grijă ușa de placaj, care se izbește de perete. Dušan nu e vreun delicat, ba chiar e impulsiv. De altfel, din cauza asta am ajuns aici, dacă nu ar fi tras atunci, în ianuarie, gloanțele alea două de 9 milimetri în pieptul bijutierului…

Ies din mașină, închid portiera fără zgomot și ajung la intrare la doar câteva secunde după el. Îi aud pașii grei undeva în dreapta. Nu mai e niciun bec pe tavan și culoarul este luminat doar ici și colo prin ușile apartamentelor, care nu mai ajung să se închidă. Urc după el în vârful picioarelor, un etaj, două, trei. Groaznic ce pute a urină, a hamburgeri și a iarbă. Îl aud că bate la o ușă. Rămân pe palierul de dedesubt. Mă gândeam eu că mai trebuie să fie cineva, deci contactul nu va fi chiar simplu, totul depinde de câtă lume este înăuntru.

Deasupra se deschide o ușă, se închide la loc, urc, are o broască adevărată, dar modelul e vechi și rapid de convins. Înainte de asta, lipesc urechea de ușă și aud vag glasul lui Ravic, răgușit de atât fumat. Are un efect ciudat să îl aud din nou. Am făcut eforturi serioase pentru a da de el și a-l scoate din bârlog.

Ravic, în schimb, nu pare prea mulțumit. În încăpere s-a lăsat cu scandal. În sfârșit pot percepe și vocea unei fete, tânără, vorbind încet, un soi de plâns nu prea tare, geamăt mai degrabă.

Pândesc, aud iarăși vocea lui Ravic, m-aș bucura să pot fi sigur că nu sunt decât ei doi, rămân așa minute în șir, auzindu-mi doar propria inimă care bate mai tare decât de obicei, apoi din nou vocile lor, după părerea mea nu pot fi decât ei doi, bun, îmi pun fesul strângând părul dedesubt, o pereche de mănuși de cauciuc, scot Waltherul, îl armez, îl trec în mâna stângă cât descui ușa cu șperaclul și, în momentul în care aud zgomotul specific al broaștei care cedează, aduc pistolul la loc, în dreapta, împing ușa și îi văd pe amândoi din spate, aplecați peste nu știu ce, simțind prezența cuiva, se ridică brusc, se întorc, fata trebuie să aibă vreo douăzeci și cinci de ani, e brunetă și urâtă.

Și moartă. Fiindcă îi ard și ei un glonț fix în mijlocul frunții. Face ochii mari și pare scandalizată, de parcă i s-ar fi propus un preț cu mult sub tarif sau ca și cum l-ar fi văzut intrând pe Moș Crăciun doar în izmene.

Umflatul de Ravic își bagă repede mâna în buzunar, dar îi și trimit un glonț în glezna stângă, de sare mai întâi în sus, dansează când pe un picior, când pe celălalt de parcă i-ar arde podeaua sub tălpi, după care se prăbușește oprindu-și un urlet în fundul gâtlejului.

Acum, că am încheiat de sărbătorit revederea, putem discuta.

Apartamentul nu are decât o singură cameră, de altfel destul de încăpătoare, într-un colț este improvizată bucătăria, în altul baia, numai că totul pare că stă să se prăbușească și, mai ales, este teribil de jegos.

— Și cum ziceai, bătrâne, nu ți-a fost prea gospodină puicuța?

Dintr-o aruncătură de ochi observ măsuța pe care zac seringi, linguri, folie de aluminiu… Sper că Ravic nu și-a aruncat toată agoniseala doar pe heroină.

Încasând glonțul de 9 milimetri, fata s-a prăbușit pe salteaua pusă direct pe podea și și-a lăsat la vedere brațele descărnate, cu înțepături în vene. Nu mi-a rămas decât să-i ridic picioarele pentru a o lăsa întinsă pe minunatul ei pat de moarte. Talmeș-balmeșul de haine și de pături de sub ea arată ca un patchwork, ceea ce e foarte original. A rămas cu ochii deschiși, însă aerul scandalizat de adineauri parcă s-a mai liniștit, ar fi de crezut că s-a împăcat cu gândul.

În schimb, Ravic continuă să urle înăbușit. A rămas pe jos, doar într-o bucă și cu piciorul rănit întins, cu mâinile încercând să se prindă de glezna făcută zob, din care curge sânge, și doar înjură:

— Aoleu, băga-mi-aș, aoleu, băga-mi-aș…

Pe aici, de zgomote li se rupe tuturor, peste tot există televizoare, cupluri care se ceartă în gura mare, gagici care urlă și, cu siguranță, gagii care bat la tobe pe la trei dimineața, când sunt rupți în gură ca un teren de instrucție… Totuși, fie și doar pentru a putea sta de vorbă, ar fi mai bine ca sârbul ăsta al meu să se concentreze un pic.

Pentru a-i atrage atenția asupra conversației, îi cârpesc un pat de pistol peste bot și uite că se mai calmează, se ține de picior, dar se abține să mai țipe, gemând doar cu gura închisă. Face progrese. Cu toate astea, nu sunt prea sigur că pot conta pe el, pe delicatețea lui, nu e un băiat cine știe ce cumpătat de la natură, ci, mai degrabă, genul care zbiară oriunde s-ar afla, așa că mototolesc un tricou căzut pe jos și i-l înfund în gură și, pentru a mă simți cu adevărat relaxat, îi leg și o mână la spate. Cu cealaltă încearcă încontinuu să își prindă glezna din care picură sânge, dar are brațele prea scurte, își trage piciorul sub el, se contorsionează, într-adevăr suferă mult, nu s-ar zice, dar glezna e tare sensibilă, plină de osișoare direcționate în toate părțile, chestie deja fragilă de la bun început, îți dai peste cap piciorul alunecând pe o treaptă și deja ești în plin martiriu, dar să îți explodeze glezna la impactul cu un glonț de 9 milimetri și să rămână prinsă de restul piciorului doar prin câteva ligamente, un căpețel de mușchi și un piure de oase sparte, chiar că e al dracului. Și tare handicapant. De altfel, când îi trag un șut în ce i-a mai rămas din gleznă, văd clar că-i sar ochii, că nu se preface.

— Pe bune, noroc c-a mierlit-o puicuța asta a ta, că s-ar fi simțit nașpa rău să te vadă în halul ăsta.

Chestia e că Ravic, naiba știe din ce motiv, poate fiindcă nu căzuse cloșcă cine știe ce, pare a nu-și face griji din cauza puicuței. Ba chiar că nici vorbă să îi fie gândul la ea. Aerul e tot mai greu de respirat, trăsnește a sânge și a praf de pușcă, așa că merg să deschid fereastra. Sper că nu-l costă prea mult chiria, fiindcă în față nu e decât un zid.

Mă întorc și mă aplec asupra lui: e leoarcă de sudoare sârbul ăsta și deloc nu poate sta locului, se răsucește în toate părțile și își presează glezna cu mâna liberă. Și țeasta îi sângerează. În ciuda călușului, pe la colțurile buzelor tot îi curg balele. Îl iau de păr, fiindcă văd că altfel nu am cum să îi atrag atenția.

— Ia ascultă aici, grasule, că doar n-o să rămân toată noaptea. O să-ți dau ocazia să te exprimi și te sfătuiesc să cooperezi fiindcă în momentul ăsta mi-am cam pierdut răbdarea. De două zile n-am mai dormit, așa că, dacă ții tu un pic la mine, îmi răspunzi repede la întrebări și uite-așa toată lumea se va duce împăcată-n pat, și puicuța ta, și tu, și eu, toată lumea. OK?

Ravic nu a vorbit niciodată prea bine franceza, exprimarea îi e împănată cu o grămadă de greșeli de sintaxă, de vocabular, cu el trebuie să te exprimi cât se poate de limpede, să găsești cuvinte simple și gesturi convingătoare. De exemplu, ca să îmi ajut cuvintele, îi plantez cuțitul de vânătoare în ce i-a mai rămas din gleznă, lama trece prin toată ciorba și vârful i se înfige, de partea cealaltă, în dușumea. Sută la sută că gaura asta din pardoseală o să-i fie reținută din garanție când va preda apartamentul, dar ce mai contează. Cu tot călușul, reușește iar să urle și se răsucește ca un vierme în toate părțile, mâna liberă bătându-i în aer ca aripa unui fluture. Eeei, de-acum cred că a priceput esențialul. Îl las să decanteze informația și să cântărească situația. După care îi explic:

— După părerea mea, de la început te-ai pus de acord cu Hafner ca să mă țepuiți. Pesemne că și tu ți-ai zis că trei ar fi cam mult, mai bună e-mpărțeala la doi. Păi, sigur că da, ies mai mari părțile de căciulă, normal.

Ravic se uită la mine prin perdeaua de lacrimi nu de tristețe, ci de durere, dar simt că am lovit unde trebuie.

— Numai că ești cel mai mare bou… Ba da, ba da, Dušan! Un mare bou! De ce crezi tu că te-a ales Hafner, dacă nu pentru imbecilitatea ta? Păi, vezi?!

Se strâmbă, chestia asta cu glezna chiar că-l sâcâie.

— Vasăzică, l-ai ajutat pe Hafner să-mi tragă țeapă… Și-ai mușcat-o și tu, pe urmă. Chestie care ne aduce la același diagnostic: ești cel mai mare bou.

Măsurarea propriului IQ nu pare să fie principala lui preocupare, mai degrabă, în clipa asta, îl îngrijorează starea sănătății și se pregătește de luptă. Are dreptate întrucât, și numai abordând subiectul, simt cum mă enervez.

— Îmi închipui că nu ai alergat după Hafner. Gagiul e prea periculos, iar tu nu te-ai simțit în stare să te duci, să bați cu pumnul în masă și să îți ceri partea, nici nu ai cum să fii în stare de asta, știi foarte bine. Oricum aveai un omor în cârcă, așa că ai preferat să te dai la fund. Eu, în schimb, chiar am nevoie de Hafner. Deci, o să-mi explici toate amănuntele de care am nevoie, pentru a mă ajuta să dau de el: cum v-ați înțeles, cum au decurs lucrurile, tot ce știi ca să pot da de el, clar?

Propunerea mi se pare rezonabilă. Îi scot călușul, însă caracterul lui vulcanic îl ia pe sus și îl face să urle ceva ce nu pricep. Mă apucă de gât cu mâna liberă, are un pumn de țăran, boul ăsta, extrem de puternică, dar îi scap ca prin minune. Uite ce vasăzică să ai încredere în cineva.

Mă mai și scuipă.

Aș putea înțelege, în context, reacția, dar nu se pune, e, oricum ai lua-o, un gest neprietenesc.

Realizez că nu am procedat bine. Până la urmă, eu am vrut să mă port ca o persoană bine educată, însă Ravic e un țărănoi, și, dacă te porți cu mănuși, ți se suie-n cap. Suferă prea mult pentru a putea opune o adevărată rezistență, nu e decât un veleitar, așa că-l lungesc la loc cu două șuturi în căpățână și, pe când îl las să tot încerce să își scoată cuțitul care-i ține fixată glezna de dușumea, caut obiectul de care am nevoie.

Puicuța stă exact peste el. Cu atât mai rău, apuc de pilotă (ca să dormi sub așa o mizerie trebuie în primul rând să nu ți se facă greață) și trag cu putere, iar fata se rostogolește pe burtă, cu fusta pe jumătate ridicată, lăsând să i se vadă picioarele slăbănoage și albe. Se înțepa și pe partea din spate a genunchilor. Oricum avea zilele numărate.

Mă întorc în clipa în care Ravic reușește să își scoată cuțitul din gleznă. Individul ăsta este puternic ca un cal. Îi mai trag un glonț și în genunchi și pot spune că are o reacție explozivă. Pur și simplu se ridică urlând, însă, până să își vină în fire, îl întorc, arunc pilota peste el și mă așez deasupra. Sunt atent în ce poziție o fac, nu aș vrea să se sufoce, am nevoie de el și vreau să se concentreze la ceea ce îl voi întreba. Și să nu mai urle.

Îi trag brațul spre mine, e o ciudățenie să stai călare pe el, se agită-n toate părțile ca instalațiile de la bâlci ori ca taurii la rodeo, apuc cuțitul de vânătoare, îi fixez palma deschisă pe podea, băi ce se mai mișcă animalul ăsta, parcă aș fi ieșit la pescuit, în larg, și sunt pe cale de a scoate un peștoi de o sută de kile.

Mai întâi îi tai degetul mic. La nivelul celei de-a doua falange. Normal ar fi să îl dezosez progresiv, dar unuia ca Ravic și cel mai mic semn de delicatețe îi scapă. Prin urmare, mă mulțumesc să îl decupez, lucru apăsător atunci când ești un estet.

Sunt gata să pun pariu că, în mai puțin de un sfert de ceas, Ravic îmi va spune tot ce am nevoie să știu. Îl interoghez deja, dar numai de formă, întrucât încă nu este suficient de concentrat și nu îi este ușor să se exprime în franceză cu pilota și cu mine deasupra, peste el, ca să nu mai pun la socoteală glezna și genunchiul.

Îmi continui operațiunea atacând arătătorul, Doamne, în ce hal se poate foi, incredibil, și iar îmi aduc aminte de vizita la spital.

Dacă intuiția nu mă înșală, într-o clipă sârbul îmi va da vești tare neplăcute. Și atunci soluția o va cuprinde neapărat și pe fata de acolo. Ceea ce mi se pare inevitabil. Ca atare e logic să se arate cooperantă.

Nădăjduiesc asta spre binele ei.

Ora 17:00

— Verhoeven!

Nici măcar „Comisare!“ Nu mai știe de ea. Gata cu preliminariile, cu inutilele formule de politețe. Chestorul-șef adjunct Michard nici nu știe de unde să înceapă, așa că, dintr-un vechi reflex, mârâie:

— O să dai socoteală…

Persoanele lipsite de imaginație fac trimitere întotdeauna la șefi.

— Judecătorului i-ai vorbit despre o „operațiune cu țintă precisă“, mie mi-ai vândut o ciorbă cu „trei ținte“ și, în realitate, ai întors cu fundu-n sus cinci arondismente! Îți bați joc de mine?!

Camille deschide gura, dar, de parcă ar fi înțeles ce vrea să spună, chestorul-șef adjunct îl întrerupe imediat:

— În orice caz, domnule comisar-șef, puteți opri demonstrația de forță, care a devenit inutilă.

Țintă ratată. Camille închide ochii. A organizat o cursă de viteză și, pe ultimii metri înainte de linia de sosire, cineva i-a luat fața.

Alături de el, Louis se uită pe pereți strângându-și buzele. A înțeles și el. Cu un deget, comisarul îi confirmă că au dat-o-n bară și cu o mișcare din mână sugerează să trimită toată lumea la plimbare. Louis formează niște numere pe telefonul mobil. Ajunge să te uiți la Verhoeven și ai înțeles tot. În jurul lui, colegii lasă fruntea în pământ prefăcându-se dezamăgiți, sigur că vor fi muștruluiți, dar chiar s-au distrat de minune, unii dintre ei, luând-o către mașini, îi fac un semn complice, iar Camille le răspunde cu unul vag fatalist.

Chestorul-șef adjunct îi lasă timpul necesar pentru a digera informația, însă tăcerea nu îi este decât o pauză teatrală, insidioasă, plină-ochi de subînțelesuri.

Când infirmiera intră, o găsește din nou pe Anne în fața oglinzii. E cea mai în vârstă dintre infirmiere, Florence. „Cea mai în vârstă“ e un fel de-a zice, în fine… Cu siguranță este mai tânără decât Anne, încă nu are patruzeci de ani, dar ține atât de tare să aibă cu zece mai puțin încât dorința asta o îmbătrânește.

— Vă simțiți bine?

Privirile li se încrucișează în oglindă. Notând ora pe tabela fixată la picioarele patului, femeia îi surâde. Chiar dacă aș avea buzele ei, tot nu aș zâmbi așa vreodată, își spune Anne.

— E totul în regulă?

Ce întrebare! Nu vrea să stea de vorbă, mai ales cu fata asta. Nici celeilalte, celei mai tinere, nu ar fi trebuit să îi cedeze, ci ar fi trebuit să plece, fiindcă aici nu se simte în siguranță. În același timp, nici nu reușește să se hotărască, găsind tot atâtea motive pentru a rămâne ca și pentru a pleca.

Mai rămâne Camille.

Cum se gândește la el, cum o apucă tremuratul: e singur, neputincios, nu va reuși niciodată să… Și dacă o va face, va fi prea târziu.

Strada Jambier numărul 45. Chestorul-șef adjunct anunță că va pleca imediat acolo. E în arondismentul 13. Camille va ajunge și el într-un sfert de oră.

Într-un fel, razia dăduse roade, chiar dacă acestea sunt amare. Comunitatea sârbă se mobilizase pentru a-și regăsi liniștea și discreția de care are nevoie pentru a prospera, pentru a exista sau, pur și simplu, pentru a supraviețui, rețeaua fusese pusă în mișcare, Ravic fusese izolat, un joc de copii, în definitiv, și un telefon anonim îi anunțase că trupul lui e undeva pe strada Jambier. Camille sperase ca trupul să fie viu, dar ținta aceasta a fost ratată.

Anunțându-se că vine poliția, imobilul s-a golit cât ai clipi, nici măcar o umbră de pisică nu a mai rămas, nimeni nu va putea fi interogat, nimeni nu a văzut și nu a auzit nimic. Anchetă în deșert. Acasă au fost lăsați doar copiii, cu ei nu e niciun pericol, ba chiar e totul de câștigat, vor povesti ei ce va fi nevoie părinților, când aceștia se vor întoarce, deocamdată gaborii în uniformă îi țin cât mai departe, pe trotuar, sunt gălăgioși, râd tot timpul, se strigă unii pe alții, pentru ei, care nu se duc la școală, o crimă dublă este echivalentul unei recreații.

Sus, în pragul apartamentului, chestorul-șef adjunct își ține mâinile încrucișate sub pântece, ca la biserică. Așteptând specialiștii de la criminalistică, nu îl va lăsa să intre decât pe Verhoeven, pe nimeni altcineva, precauție asumată fără convingere și cu certitudine neproductivă, prin mizeria de cameră a fetei ăsteia trecuseră probabil atâția, că se vor găsi pe puțin vreo cincizeci de amprente diferite, bun, or s-o facă și pe asta, dar numai din respect față de protocol.

La sosirea lui Camille, chestorul-șef adjunct nu se întoarce spre el, nu îi aruncă nici măcar o privire, ci doar pătrunde în încăpere cu pas măsurat, atent, precaut, comisarul-șef călcându-i exact pe urme. Tăcuți, fiecare analizează situația și își alcătuiește o listă de elemente utilizabile. Evident, fata, drogată sau prostituată, a murit prima. Văzând-o așa, culcată pe burtă, de parcă s-ar fi supărat pe cineva, ghicești că pilota care îl acoperă pudic, parcă, pe Ravic a fost trasă de sub ea, rostogolind-o spre perete. Dacă nu ar fi decât corpul acesta albicios, parcă același văzut și revăzut de o mie de ori, cuprins de rigiditate cadaverică, mare lucru nu ar fi de spus, supradoză ori crimă, mai toate mor în poziția aceasta, însă mai este și celălalt corp, ceea ce înseamnă o cu totul altă poveste.

Chestorul-șef adjunct înaintează cu pași mici și rămâne la suficientă distanță de balta de sânge închegat pe parchetul murdar. Glezna nu mai este decât un mușuroi osos legat de restul piciorului doar prin câteva fâșii de piele. Să fi fost tăiată cu o foarfecă? Smulsă? Camille se apleacă, își scoate ochelarii, se lasă pe vine, privește cu mare atenție, caută din ochi pe jos, puțin mai departe dă de urma glonțului, revine la gleznă, oasele poartă amprenta unui cuțit, a unei baionete, se apleacă încă și mai mult, ca un indian pândind apropierea dușmanului, și observă urma clară a vârfului de cuțit pe parchet. Ridicându-se, încearcă să reconstituie această parte a scenei. Deci, mai întâi glezna, apoi degetele.

S-a aplecat și chestorul-șef adjunct, la rândul său. Cinci degete. Socoteala iese, numai ordinea nu e cea bună: arătătorul aici, mijlociul dincolo, degetul mare ceva mai departe, fiecare tăiat la nivelul celei de-a doua falange. Ciotul de mână se ițește, golit de sânge. Pilota este îmbibată de sânge înnegrit. Cu vârful stiloului, chestorul-șef adjunct ridică pilota, scoțând la iveală fața lui Ravic, care spune multe despre ce a trebuit să îndure acesta. Totul s-a încheiat cu un glonț în ceafă.

— Eei?! exclamă interogativ șefa.

Tonul e aproape vesel, de parcă s-ar aștepta să primească niște vești bune.

— După părerea mea, începe Camille, indivizii au intrat…

— Ia mai lăsați-mă cu poveștile astea, domnule comisar-șef, văd și eu bine ce s-a întâmplat. Mă interesează ce aveți de gând să faceți!

Camille ce-o fi făcând? se întreabă Anne.

Infirmiera a plecat, abia de-au schimbat vreo trei vorbe, Anne s-a dovedit agresivă, însă cealaltă s-a făcut că nu observă.

— Nu aveți nevoie de nimic?

Nu, de nimic. Anne abia de clatină din cap, fiindcă deja gândurile îi sunt în altă parte. S-a întins înapoi, pe pat. Ca de fiecare dată, privitul în oglindă i-a ruinat moralul, dar nici nu se poate opri să o facă. Se întoarce, se culcă la loc, se scoală din nou. Acum, că au venit și rezultatele de la tomograf și radiografiile, deloc nu mai are stare, iar încăperea aceasta o obsedează, o deprimă.

O să fugă. S-a hotărât.

Își regăsește forța reflexelor din copilărie, care o împingeau să fugă, să se ascundă. Faptul că îi este rușine are ceva în comun cu reacția la viol. Rușine de ceea ce iată că a ajuns, de ceea ce a văzut mai adineauri în oglindă.

Camille ce-o fi făcând? se întreabă din nou.

Chestorul-șef adjunct Michard se dă înapoi pentru a ieși din încăpere, punându-și tălpile milimetric pe locurile pe care le pusese la intrare. Ca într-un spectacol de balet perfect coordonat, ieșirea lor coincide cu sosirea echipei de la criminalistică. Femeia mai parcurge o bucată de coridor deplasându-se în lateral, din cauza fundului enorm, după care, în sfârșit, se oprește, se întoarce spre Camille, încrucișează brațele și zâmbește.

— Buuun… Ia să vedem.

— Cvadruplul jaf cu mână armată din ianuarie a fost opera unei bande conduse de Vincent Hafner, jaf la care a participat și Radic.

Face semn cu degetul mare spre încăperea luminată ca ziua de proiectoarele celor de la criminalistică. Chestorul-șef adjunct clatină din cap: asta știam, mă rog, să mergem mai departe.

— Banda și-a reluat activitatea, astfel că ieri a atacat magazinul de bijuterii din pasajul Monier. Operațiunea s-a desfășurat bine, însă a apărut o problemă, prezența clientei aceleia, Anne Forestier. Nu știu ce a văzut în afara fețelor lor, dar ceva sigur s-a întâmplat. Continuăm să o interogăm atât cât ne permite starea ei, dar încă nu am înțeles despre ce a fost vorba. În orice caz, este ceva destul de important din moment ce Hafner a încercat să o omoare de mai multe ori. Chiar și în spital…

Aici ridică ambele mâini în sus:

— Știu, știu! O susțin chiar dacă nu avem nicio dovadă a venirii lui!

— Judecătorul a solicitat reconstituirea jafului?

De când a trecut prin pasajul Monier, Camille nu a mai informat judecătorul asupra niciunui amănunt. Ceea ce va trebui să îi comunice este cam mult pentru o singură repriză, deci va fi necesar să își ia avânt.

— Nu încă, răspunde sigur pe el. Numai că, ținând cont de dimensiunile pe care le ia cazul, imediat ce martorul va fi în măsură să…

— Și aici ce s-a petrecut? Cineva a venit să-l ușureze pe Ravic de partea lui din pradă?

— În orice caz, a venit pentru a-l face să vorbească. S-ar putea să fie vorba și despre pradă…

— Cazul acesta ridică mai multe întrebări, domnule comisar-șef Verhoeven, dar, la limită, mai puține decât atitudinea dumneavoastră.

Camille încearcă un zâmbet: va face tot posibilul…

— Poate că am exagerat un pic…

— „Exagerat“?! Ați acționat împotriva tuturor regulilor, ați pretins că vreți să organizați o mică operațiune și, în realitate, ați trecut prin sită arondismentele 13, 18, 19 și jumătate din 15 fără a cere permisiunea absolut nimănui.

Amână cel mai de efect atu.

— Ați încălcat pe față mandatul emis de judecător.

Trebuia să îl scoată pe masă, dar tot prea devreme a făcut-o.

— Și de șefii dumneavoastră ierarhici. Încă nu am primit raportul, ce vă închipuiți că sunteți, electron liber? Cine vă credeți, domnule comisar-șef Verhoeven?

— Nu-mi fac decât datoria.

— Care datorie?

— De a „proteja și de a fi de folos“. De a pro-te-ja!

Camille se dă trei pași înapoi și își ia avânt. Tare i-ar mai sări în gât. Se stăpânește:

— Ați subapreciat cazul, continuă. Nu este vorba doar despre o fată bătută măr. Tâlharii sunt recidiviști, au mai omorât și în ianuarie, cu ocazia jafului cvadruplu. Șeful lor, Vincent Hafner, este un individ deosebit de periculos și s-a mai și înhăitat cu niște sârbi, nici ei nu știu ce îngerași. Habar nu am din ce motiv, dar Hafner ține să o ucidă pe femeia aceea și, chiar dacă nu doriți să ascultați ce vă spun, convingerea mea este că a intrat în spital înarmat cu o pușcă. Dacă martorul ne este ucis, dumneavoastră veți fi prima care va trebui să explicați din ce cauză!

— Bine, fata asta este de importanță strategică incomensurabilă și, deci, pentru a preveni un risc pe care nu îl puteți demonstra, ați puricat în Paris tot ce e născut între Belgrad și Sarajevo!

— Sarajevo este în Bosnia, nu în Serbia.

— Poftim?!

Camille închide ochii.

— Bine, încercă să liniștească lucrurile, metoda nu a fost cea mai bună, o să întocmesc raportul și…

— Domnule comisar-șef, faza asta am depășit-o!

Verhoeven se încruntă, iar alarma interioară sclipește intens. Știe perfect unde poate ajunge chestorul-șef adjunct dacă își pune în minte s-o facă. Șefa face un semn din cap către apartamentul unde zace cadavrul lui Ravic.

— L-ați silit să iasă din pădure făcând zgomot cu hăitașii, dar, de fapt, ați ușurat sarcina criminalului.

— Nimic nu părea să…

— Nu, dar întrebarea e legitimă. Pe scurt, o operațiune brutală de cercetare a unei zone, centrată exclusiv pe o populație străină, organizată fără înștiințarea șefilor ierarhici și ignorând autoritatea judecătorului, se numește într-un singur fel, domnule comisar-șef.

Cinstit, Camille nu anticipase modul ăsta de a reuni termenii, și din cauza asta se albește la față.

— Și anume act de violență comis împotriva unui grup etnic.

Comisarul închide ochii. Asta da catastrofă.

Camille ce-o fi făcând? Anne nu s-a atins de tava cu mâncare pe care femeia de serviciu, o martinicheză, a luat-o așa cum a adus-o, trebuie însă să mănânce, nu trebuie să se lase luată de val, nu e o dovadă de milă să ia lucrurile astfel, fiindcă se simte agresivă, instantaneu și cu toată lumea. De pildă, adineauri, cu infirmiera care i-a spus:

— Veți vedea, totul va fi bine…

— Văd cât se poate de bine! i-a răspuns Anne.

Infirmiera chiar era sinceră, își dorea cu adevărat să o ajute, așa că a fost un gest urât să-i descurajeze dorința de a face bine. Numai că, prinsă de jocul replicilor celebre, de tentația loviturilor de maestru, Anne a continuat:

— V-a tăbăcit deja cineva pielea? A încercat să vă omoare cu lovituri de pat de armă și de picior? S-a tras de multe ori în dumneavoastră cu pușca de vânătoare? Haideți, povestiți-mi, simt că mă va ajuta…

Florence dă să iasă, dar Anne o cheamă înapoi plângând și cerându-și iertare. Infirmiera îi face un mic semn: nu vă faceți griji, încât ai senzația că le poți spune totul femeilor acestea.

— V-ați dorit și ați solicitat cazul sub pretextul unor informații pe care sunteți incapabil să le furnizați. De altfel, cum ați luat la cunoștință de existența cazului, domnule comisar-șef?

— De la Guérin.

I-a ieșit așa, pur și simplu, numele primului prieten care i-a venit în minte. Deși a căutat, tot nu a găsit soluția, drept care s-a lăsat pe mâna Providenței, numai că providența este ca homeopatia, dacă nu crezi, atunci rezultatul este catastrofal. Sigur că acum va trebui să îl sune pe Guérin, dar acesta nu îl va ajuta dacă riscul e prea baban. Chestorul-șef adjunct cade pe gânduri.

— Și Guérin de unde știa?

Se corectează:

— Vreau să zic, de ce v-a spus exact dumneavoastră?

Perspectiva tot mai apropiată a dezastrului îl face pe Verhoeven să supraliciteze, ceea ce oricum face necontenit, încă de la început.

— Așa s-a întâmplat să…

Chiar că a epuizat toate ideile. Chestorul-șef adjunct este evident tot mai interesat de cazul acesta care, lui, i se va retrage. Ba poate să iasă și mai rău. Amenințarea informării Parchetului sau a unei anchete a Inspecției Generale a Serviciilor Poliției10 se profilează tot mai clar.

Pentru o fracțiune de secundă, imaginea a cinci degete tăiate se așază între el și chestorul-șef adjunct. Sunt degetele lui Anne, le recunoaște perfect. Criminalul e pe drum.

Chestorul-șef adjunct Michard își împinge curul titanic până la capătul palierului, lăsându-l pe Camille singur cu gândurile lui.

Reflectează amândoi la același lucru: nu se poate exclude realitatea că Verhoeven l-a ajutat pe ucigaș să dea de Ravic, dar nici aceea că nu exista altă soluție dacă se dorea rezolvarea rapidă a cazului. Este limpede că Hafner ține să se debaraseze de toți martorii și actorii jafului din pasajul Monier; așadar, de Ravic, de Anne și, probabil, curând, și de ultimul complice, cel de la volan…

În toate cazurile, el rămâne cheia problemei, patronând întreaga poveste.

Cu IGSP-ul, chestorul-șef adjunct, judecătorul, mai vedem noi, își zice Camille. Urgența absolută este să o apere pe Anne.

Își aduce aminte că, la școala de șoferi, a învățat că, atunci când ratezi o curbă, ai două soluții: reflexul prost este acela de a frâna, fiindcă ai toate șansele să ieși în decor; paradoxal, accelerarea este mai eficientă, dar pentru a reuși să execuți manevra, trebuie să lupți împotriva reflexului de conservare, care te împinge să oprești orice fel de mișcare a vehiculului.

Drept care Camille se decide să accelereze.

Este singura posibilitate de a ieși dintr-un viraj periculos. Nu vrea să se gândească la faptul că este și singura posibilitate de a te arunca în prăpastie.

Că doar n-or fi o mie de posibilități…

Ora 18:00

De fiecare dată când îl vede, Camille își spune că Mouloud Faraoui nu prea are cine știe ce legătură cu o persoană care trebuie să poarte numele de Mouloud Faraoui. Urmele rădăcinilor marocane sunt încă prezente la nivelul patronimului, dar, din punct de vedere fizic, pe parcursul a trei generații totul s-a diluat prin căsătorii neașteptate și iubiri întâmplătoare, conducând la un amestec cacofonic cu rezultat de-a dreptul surprinzător. Figura bărbatului este sinteza tuturor acelor povești. Păr șaten foarte deschis, blond aproape, nas destul de lung, bărbie pătrată traversată de o cicatrice care probabil că a durut, nu glumă, și care îi dă aerul de băiat rău, ochi de un albastru-verde ce te-ngheață. Are, pesemne, undeva între treizeci și patruzeci de ani, e greu de precizat. Pentru a fi împăcat cu propria conștiință, este mai bine să îi citești dosarul în care poți descoperi statele de plată ale unui individ de o rară și precoce maturitate. Aici constați și că are treizeci și șapte de ani.

Este calm, nonșalant aproape și face economie de gesturi și de cuvinte. Se așază în fața lui Camille fără a-l scăpa din ochi, încordat, de parcă s-ar aștepta ca acesta să își scoată arma. Nu are încredere în ceilalți, dar, fără îndoială, nu suficient din moment ce, în loc să stea fără griji acasă la el, este acum adus la vorbitorul penitenciarului de maximă securitate. Risca să facă douăzeci de ani, a luat doar zece, cu totul, și va face șapte. De intrat, a intrat abia de doi ani. Deși se dă mare, văzându-l, Camille simte că timpul i se pare înfiorător de lung aici.

Când este înștiințat despre vizita neașteptată a sticletelui, neîncrederea lui Faraoui intră în alarmă. Se așază drept, pe scaun, cu brațele încrucișate. Până una-alta, cei doi nu își vorbesc, dar întrevederea lor a fost deja precedată de un schimb de mesaje halucinant. La drept vorbind, și numai vizita comisarului-șef Verhoeven este, în sine, un mesaj extrem de complex.

Într-o închisoare se știe totul. Nici nu ajunge bine un deținut la vorbitor, că vestea deja zboară pe culoarele înguste ale stabilimentului. Ce poate dori un polițist de la Brigada Criminală de la un proxenet de calibrul lui Faraoui, aceasta e-ntrebarea și, la drept vorbind, nici nu contează conținutul convorbirii, oricum zvonurile vor brăzda penitenciarul de înaltă securitate, ipoteze peste ipoteze, de la cele mai raționale la cele mai demențiale, se vor izbi unele de altele ca într-un flipper gigantic, pe măsura intereselor fiecăruia, a importanței bandelor prezente pe-aici, iar ițele poveștii se vor întrețese de la sine.

Iată de ce Camille, așezat pe un scaun de la vorbitor, cu mâinile încrucișate, se mulțumește doar să se uite la Faraoui. Nimic altceva. Treaba se face de la sine, nu e nevoie să miște nici măcar un deget.

Tăcerea însă tot grea este.

Faraoui, așezat și el, așteaptă iscoditor, fără a scoate un cuvânt. Camille e nemișcat. Se gândește doar cum de i-o fi dat prin cap numele acestui răufăcător când îl luase la întrebări chestorul-șef adjunct. Inconștientul său știa foarte bine ceea ce urma să se întâmple, dar Camille avea s-o conștientizeze mai târziu: era cea mai rapidă cale către Vincent Hafner.

Pentru a ajunge până la capătul drumului pe care a luat-o, a acestui tunel, Camille va trebui să treacă prin momente dificile, iar angoasa urcă în el ca apa în cadă. Ei, doar n-o să se lase pândit și analizat atât de intens de Faraoui! Se ridică și se duce să deschidă fereastra. Și numai intrarea în penitenciarul de maximă siguranță i-a creat o stare groaznică.

Respiră adânc. Și când te gândești că va mai trebui să vină pe aici…

Își amintește și de felul cum a anunțat figura cu „participarea a trei bande“. Creierul îi funcționează mai repede decât el însuși și abia după ce întreprinde un lucru înțelege de ce l-a făcut. Ei bine, acum înțelege.

Ceasul numără mai întâi secundele, nu peste mult minutele și, în spațiul închis al vorbitorului, ne-cuvintele țâșnesc cu viteza vibrațiilor atmosferei înconjurătoare.

La început, pe Faraoui îl cuprinde disprețul, crezând că este vorba despre încercarea tăcerii, cea prin care fiecare așteaptă să vorbească celălalt primul, un soi de skanderbeg cu mâna moale, tehnică destul de vulgară, or asta îl surprinde, îl cunoaște din auzite pe comisarul-șef Verhoeven, nu e genul de caraliu care să se coboare la asemenea practici. Prin urmare, despre altceva este vorba. Camille îl vede plecând fruntea și gândindu-se cât de rapid îi permite inteligența.

Comisarul anticipează. Tzzz, tzzz, tzzz… și nu-l mai pironește cu privirea. Faraoui, care deține un excelent simț al propriilor interese, decide să intre în joc. Și timpul continuă să alerge…

Așteptare. Zece minute. Apoi un sfert de ceas. Douăzeci de minute. Camille dă semnalul, desfăcându-și brațele.

— Bine… Acum, nu că m-aș plictisi…

Se ridică. Faraoui rămâne pe scaun. Zâmbet schițat, abia perceptibil. Se lipește chiar de spătar, de parc-ar da să se întindă.

— Ce credeți că sunt eu, poștaș?

Camille e la ușă. Bate cu palma pentru a veni cineva să îi deschidă. Întoarce capul.

— Într-o oarecare măsură.

— Și eu cu ce m-aleg?

Camille se preface scandalizat:

— Cum adică? Ajuți justiția țării tale! Ce mă-sa, doar nu e de ici, de colo!

Ușa se deschide larg, iar gardianul se dă la o parte pentru a-l lăsa să treacă pe Camille care se oprește o clipă în prag, cu aer preocupat.

— Apropo, ia zi, Mouloud… Gagiul care te-a dat în gât, păi, or cum îl cheamă?… Să-mi bag dacă n-aveam numele pe vârful limbii…

Faraoui nu a aflat niciodată cine l-a turnat, deși a făcut tot ce i-a stat în putință. N-a fost să fie și toată lumea știe că ar mai băga patru ani de pârnaie pentru asta. Nu oricine își poate închipui cu adevărat ce îi va face Faraoui în ziua în care va da de el.

Surâde și dă din cap: de acord.

Este primul mesaj pe care Camille a venit să-l facă înțeles. Întâlnirea cu Faraoui s-ar traduce prin: am încheiat un târg cu un criminal. Dacă-i dau numele măcănitorului, nimic nu-mi va putea refuza.

În schimbul respectivului nume, l-am și aruncat pe urmele tale, îți va respira permanent în ceafă până să mai ai tu timp să-ți tragi sufletul. Începând din acest moment, poți să numeri secundele până dă de tine.

Ora 19:30

Camille stă la birou, colegii mai bagă capul pe ușă, îi fac semn cu mâna, toată lumea a auzit vorbindu-se despre caz și, fără doar și poate, e în centrul tuturor conversațiilor. Ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei care au participat la „incursiunea împotriva grupului etnic sârbesc“, care nu sunt neapărat îngrijorați, dar, oricum, umblă vorba că Michard s-a apucat să bage strâmbe. Ce porcărie! Și Camille ce naiba-nvârte? Nimeni nu știe nimic. Nici măcar lui Louis nu i-a spus mai nimic, așa că bârfele aleargă într-o veselie, un polițist de acest nivel, comportându-se astfel, ai zice că are ceva să își reproșeze, unii sunt uimiți, alții doar mirați, ce se știe sigur e că șefa, chestorul-șef adjunct, e furioasă, dar asta e nimic pe lângă pandaliile judecătorului care va convoca o ședință cu toată lumea. Încă de după-masă, chestorul-șef Le Guen tună și fulgeră și, totuși, surpriză, cei care bagă capul pe ușă văd un Verhoeven purtându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, tastându-și raportul absolut lipsit de griji, ca și cum toată povestea asta cu jaful cu mână armată, dat de o echipă de profesioniști, nu ar fi decât o integramă de-a lui. Nimic nu-nțeleg! Dar tu? Nici eu. Ciudat, totuși. Dar nimeni nu insistă, fiecare e chemat în altă parte, se aude gălăgie de undeva, e pe un coridor, zarvă cât încape. Pe aici chiar se muncește zi și noapte, nici vorbă de momente de relaxare.

Camille trebuie să pună la punct raportul, să dreagă cumva dezastrul care se anunță. Tot ceea ce îi trebuie este puțin timp, foarte puțin, dacă strategia lui dă roade, atunci Hafner va fi găsit repede.

Într-o zi sau două.

În asta constă obiectivul raportului. În a câștiga două zile.

Imediat ce Hafner va fi închis, arestat, totul va putea fi explicat, ceața care învăluie cazul se va risipi, Camille se va justifica, își va cere scuze, va primi o recomandată cu sancțiunea administrativă — poate suspendare temporară, poate orice promovare blocată până la pensie, dacă nu chiar va fi nevoit să solicite, ba chiar să accepte, transferul. Nu mai contează: Hafner va fi legat, iar Anne la adăpost. În rest…

În clipa în care trece la treabă, pentru delicata redactare a raportului (oricum, pentru el, chestia asta…), își amintește de pagina de blocnotes pe care o aruncase ceva mai devreme, după prânz, la coșul de gunoi. Se ridică și o scoate. Chipul lui Vincent Hafner, apoi cel al lui Anne pe patul de spital. În timp ce, cu o mână, încearcă să netezească hârtia mototolită, cu cealaltă îl sună pe Guérin pentru a-i lăsa un mesaj, al treilea pe ziua de azi. Dacă Guérin nu răspunde rapid înseamnă că pur și simplu nu vrea. În schimb, chestorul-șef Le Guen aleargă de câteva ceasuri după Camille. În fine, toată lumea aleargă după toată lumea. Patru mesaje la rând: „Ce-ai, Camille? Sună-mă!“ Asta da îngrijorare! Și are și de ce. De altfel, nici nu apucă bine Camille să scrie primele rânduri ale raportului, când telefonul începe iarăși să vibreze. Tot Le Guen. De data aceasta răspunde, închizând ochii și așteptând avalanșa. Numai că, din contră, Le Guen vorbește aproape în șoaptă, liniștit.

— Camille, nu crezi că ar trebui să ne vedem?

Camille poate răspunde cu un da sau cu un nu. Le Guen este prietenul lui, singurul care i-a mai rămas după toate naufragiile, singurul în stare să îi modifice traiectoria pe care s-a angajat. Totuși, Camille tace. Se află într-unul dintre acele momente decisive care îți pot salva ori nu viața și tace.

Să nu credeți că, subit, a ajuns masochist ori sinucigaș. Din contră, se simte cât se poate de lucid. Din trei trăsături de creion schițează profilul lui Anne într-un colț rămas liber al hârtiei. Făcea la fel și cu Irène, de cum avea o clipă liberă, tot așa cum alții își rod unghiile.

Le Guen încearcă să îl aducă cu picioarele pe pământ pe cel mai convingător și mai aplicat ton al lui:

— Ai dat la-ntors rahatul întreaga după-amiază, încât toată lumea s-a întrebat dacă nu cumva te-ai pus pe căutat teroriști internaționali. Ai rupt toate echilibrele. Informatorii urlă că au fost făcuți trădători de-ai lor. Parcă ți s-ar rupe-n paișpe de colegii care muncesc la greu anu-ntreg cu grupurile astea. În trei ceasuri ai făcut zob ce s-au străduit și ei să construiască un an de zile și acum, cu moartea sârbului ăluia, Ravic, chiar că treaba s-a complicat rău. Deci chiar trebuie să îmi spui exact despre ce este vorba.

Camille încă nu intră în dialog, ci își privește desenul. Ar fi putut fi o altă femeie, își zice, atâta doar că ea e, nu alta. Anne, adică. Și-n viața lui, și-n pasajul Monier… Păi, de ce ea și nu alta? Mister. Trasând, încă o dată, forma gurii, mai că îi simte gustul balsamului de buze, apoi locșorul acela de sub mandibulă, care i se pare atât de emoționant.

— Camille, mă asculți?

— Da, Jean, te ascult.

— Habar n-am dacă te mai pot scoate din belea, pricepi? Mi-e groaznic de greu să-l potolesc pe judecător. E un tip inteligent și, exact de-asta, nu trebuie tratat ca un tâmpit. Acum mai puțin de o oră mi-au căzut și șefii pe cap, dar cred că tot am mai putea limita pagubele…

Camille lasă creionul deoparte și ochii în jos: străduindu-se să corecteze portretul lui Anne, îl stricase de tot. Uite-așa se întâmplă de fiecare dată, adică treaba se cere făcută dintr-o suflare, dacă te-apuci să reîncălzești ciorba, se duce pe apa sâmbetei.

Dintr-odată, lui Camille nu-i dă pace un gând cu totul și cu totul inedit, o întrebare absolut uluitoare care, până acum, nici că mai intervenise: și, pe urmă, ce mă fac? Și acum, ce vreau, de fapt? Or, cum se întâmplă de multe ori în dialogul surzilor, în care nimeni nu reușește nici să asculte, nici să înțeleagă, în mod surprinzător cei doi ajung la aceeași concluzie:

— Camille, e ceva personal, da? întreabă Jean. O cunoști pe fata asta? Personal?

— Nu, nu Jean, ce-ți veni?…

Le Guen lasă să plutească un moment de dureroasă tăcere. După care ridică din umeri:

— Dacă s-a lăsat cu daune, o să se treacă la o scormoneală…

Pe neașteptate, Camille înțelege că problema nu ține doar de iubire, că mai este și altceva. A luat-o pe un drum întunecat și sinuos, habar nu are unde duce, dar simte, știe că nu de pasiunea oarbă pentru Anne este împins. Altceva îl face să o țină tot înainte, indiferent de costuri.

În fond, face cu propria viață ceea ce a făcut de fiecare dată cu anchetele: merge până la capăt pentru a înțelege cum de s-a ajuns până acolo.

— Camille, dacă nu îmi explici imediat, continuă Le Guen, dacă n-o faci chiar acum, chestorul-șef adjunct Michard are de gând să informeze Parchetul. Și nu vom putea evita o anchetă internă…

— Păi ce să ancheteze… intern?

Le Guen ridică încă o dată din umeri: bine, cum vrei tu.

Ora 20:15

Camille bate încet la ușă. Niciun răspuns. Deschide: Anne este în pat, cu ochii în tavan. Se așază lângă ea.

Nu își vorbesc. O prinde de mâna, Anne nu face nicio mișcare, totul în ea respiră un teribil abandon, un soi de demisie. Totuși, după câteva minute, o spune ca pe o simplă constatare:

— Vreau să ies…

Se ridică fără grabă în capul oaselor, sprijinindu-se în coate.

— Din moment ce nu te operează, răspunde Camille, vei putea să te întorci repede acasă. E vorba de o zi sau două.

— Ba nu, Camille, spune încă o dată Anne, pronunțând unul câte unul cuvintele, vreau să ies imediat, acum, chiar acum.

Bărbatul se încruntă. Anne întoarce capul când la dreapta, când la stânga repetând:

— Acum.

— Nu se iese dintr-un spital uite-așa, în miez de noapte. Trebuie o fișă medicală, tratamentul și…

— Ba nu! Camille, vreau să plec, nu înțelegi?!

Camille se ridică de pe scaun, trebuie să o calmeze, Anne este pe cale de a-și ieși din fire. Numai că i-o ia înainte, își trece picioarele peste marginea patului și se ridică.

— Nu mai vreau să rămân aici și nimeni nu mă poate obliga să o fac!

— Dar nici nu te obligă cineva să…

Anne și-a supraestimat însă forțele, o cuprinde amețeala, se sprijină de Camille și se așază la loc, pe pat, cu privirea în pământ.

— Camille, sunt sigură că a venit aici, că vrea să mă omoare și nu se va opri, știu, simt asta.

— Nu știi nimic și nu simți nimic! răspunde apăsat polițistul.

A da dovadă de autoritarism nu este însă o strategie potrivită, întrucât în clipa de față Anne este condusă de frică, de panică, inaccesibile rațiunii sau autorității. Femeia începe să tremure.

— Doar ai un paznic la ușă, deci nimic rău nu ți se poate întâmpla…

— Termină, Camille! Când nu e la toaletă, joacă Solitaire pe telefon! Nici nu își dă seama când ies din cameră…

— O să solicit repartizarea altuia. Noaptea…

— Ce e cu noaptea?

Anne încearcă să își șteargă nasul, însă o doare.

— Ei, știi tu cum e… Noaptea ți-e frică de orice-ar fi să fie, dar te asigur că…

— Ba nu, nu ai de ce să mă asiguri. Tocmai…

Acest cuvânt le face îngrozitor de rău și unuia, și celuilalt. Femeia ține să plece tocmai fiindcă el nu îi poate asigura securitatea. Totul e numai din vina lui. Înfuriată, Anne aruncă batista pe jos. Camille încearcă să o ajute, dar ea nu are nevoie de nimic.

— Ia mai lasă-mă-n pace, zice, mă descurc eu și de una singură…

— Cum adică „de una singură“?

— Camille, de-acum te rog să mă lași în pace, nu mai am nevoie de tine.

Acestea fiind zise, însă, se întinde la loc în pat, este imposibil să se mai țină pe picioare, oboseala a dărâmat-o, așa că trage pătura deasupra. Lasă-mă-n pace.

Așa că o lasă, se așază la loc pe scaun, încearcă să o ia din nou de mână, dar este una rece, lipsită de vlagă.

Iar poziția ei în pat este ca o insultă.

— Poți pleca…, adaugă.

Și nu se mai uită la el. Își întoarce fața spre fereastră.

---

8 Organizație nonguvernamentală franceză de asistență a orfanilor proveniți din familii de polițiști, înființată în 1921. (N.t.)

9 Vezi romanul Alex, Ed. Albin Michel, 2011, Ed. Le Livre de poche, 2012, în limba română în traducerea lui Doru Mareș, Ed. Trei, București, 2012.

10 IGSP, echivalentul francez al Direcției Control Intern a IGPR. (N.t.)