Owen își prinse centura cu scule la brâu și își confruntă propria listă cu aceea a lui Ryder.
— Etajul trei e plin de muieri, îi spuse Ryder cu amărăciune în voce.
— Sunt dezbrăcate?
— Mama-i una dintre ele.
— Bine, uită de cuvântul „dezbrăcate“.
— Mama, Carolee, hangița. Și Clare s-ar putea să mai fie încă acolo. Frate, sunt ca un mușuroi de furnici. Tot timpul e câte una care să mă sune cu un milion de întrebări.
Ryder își luă sticla cu Gatorade de pe masa centrală din bucătărie, unde își întinsese planurile și listele de când Hope îl scosese din viitorul ei birou.
— Cum tu ești cel care le-a invitat, tot tu ești cel care o să răspundă la blestematele alea de întrebări. Și unde mama dracului ai fost?
— Am lăsat vorbă unde sunt. M-am dus până la restaurantul lui Avery ca să pot da niște telefoane. Inspectorul vrea să vină să arunce o privire la etajul trei ca să clarificăm problema aducerii mobilierului. Pentru mobila de sus e deja stabilit totul, iar oamenii o să înceapă s-o care și să o aranjeze mâine-dimineață. Problema jaluzelelor e rezolvată. Le montează pe cele de sus în după-amiaza asta. Mai vrei și restul?
— Îmi dai dureri de cap.
— Ăsta-i motivul pentru care am dat telefoanele alea. Pot să mă ocup de mărunțișurile rămase ca să dăm gata și etajul doi.
— Etajul trei. Ryder îl împunse pe Owen cu degetul în piept. Femei. Toate ale tale, frate.
— Bine, bine.
Voia să muncească, să intre în ritmul pistoalelor pneumatice de împușcat cuie, al ciocanelor, al bormașinilor. Treburi de bărbați. Însă ieși din nou afară și înjură frigul în timp ce ocolea clădirea până în spate și urca scările.
Și astfel intră în lumea femeilor. Adulmecă parfumul, crema de față și laptele demachiant cu aromă de lămâie. Și auzi voci feminine suprapuse peste gălăgia ce răsuna de jos. Își găsi mama în patru labe, frecând cu peria podeaua din spațiul dedicat dușului din Penthouse.
Își prinsese părul negru și își suflecase mânecile bluzonului lăbărțat. Își balansa fundul, acoperit cu o pereche de blugi, dintr-o parte în alta în ritmul unei melodii pe care o auzea în căști.
Owen dădu roată cabinei de duș și se lăsă pe vine. Ea nu se clinti; el întotdeauna o crezuse când afirma că are ochi la ceafă. În cele din urmă, Justine îi zâmbi și se așeză și ea pe vine, scoțându-și căștile de pe urechi.
— Bună treabă!
— Ești pregătită pentru asta, mamă?
— Am fost și sunt pregătită. O s-o facem să sclipească, deși uitasem cât de păcătoasă e murdăria de la construcții. Ne-am împărțit. Carolee e în Westley & Buttercup, iar Hope se ocupă de apartamentul ei. Clare o să ne dea o mână de ajutor după-amiază.
— Am fost până la Vesta. Lui Avery o să-i vină un autocar cu turiști, iar Franny e bolnavă. A vrut și ea să participe la curățenie. Uitându-se la găleata de apă cu spumă, Owen murmură: Dumnezeu știe de ce.
— E-o muncă care-ți dă satisfacții, în felul ei. Uită-te la locul ăsta. Împingându-și la loc în păr două agrafe slăbite, privi în jur. Uită-te ce-ați făcut aici tu și frații tăi.
— Ce-am făcut noi și mama noastră, o corectă el, făcând-o să zâmbească din nou.
— Ai perfectă dreptate în privința asta. Și fiindcă tot ești aici, ia scoate rafturile din cutia aia. Unul o să vină chiar aici, sus, iar celălalt, acolo.
Îi arătă cu mâna unde anume.
— Aici sunt rafturi?
— O să fie când o să le montezi. După care ai putea să iei un băiat din echipă să te ajute să agăți oglinda în dormitor. Când ești gata, îți arăt cum o vreau.
— Stai, stai să-mi notez.
— Tu fixează răftulețele și după aceea o să-ți arăt eu ce trebuie să faci cu restul.
Până la urmă trebuia să-și folosească uneltele. Poate nu în felul preferat de el – pe baza unei liste de priorități care să fie bifate una câte una –, dar îi făcea plăcere oricum.
După ce instală rafturile, cără împreună cu un muncitor imensa oglindă de perete, cu rama ei aurie bogat ornamentată.
Justine stătea cu mâinile în șolduri, ajustând poziția oglinzii cu „puțin mai la stânga, puțin mai sus – nu, mai jos“. Owen marcă locul, măsură și dădu găuri în timp ce ea se întoarse la frecatul podelei.
— E gata, strigă el.
— Așteaptă o secundă. Auzi șuieratul apei în timp ce ea își golea găleata. Când veni, își puse din nou mâinile în șolduri, acum cu pumnii strânși. Îmi place la nebunie! Se apropie, oprindu-se astfel încât oglinda să reflecte imaginea amândurora. Cu un zâmbet larg, își petrecu un braț în jurul taliei lui. E perfect. Mulțumesc, Owen. Du-te și ia-o pe Hope, bine? Ea știe ce trebuie adus de la parter. Mai am încă un pogon de gresie de scos la lumină.
— Pot să angajez o firmă specializată în curățenie.
— Etapa asta-i pentru familie, replică Justine clătinând din cap.
De aici se putea deduce că Hope Beaumont făcea parte din familie. Ea și mama lui se potriveau de minune, își zise Owen pe când traversa holul. Și așa fusese de la prima vedere.
Fosta regină a frumuseții era cocoțată pe un scaun în bucătăria apartamentului și lustruia ușile de la dulapul suspendat. Își prinsese părul negru cu o eșarfă, iar din buzunarul de la spate al blugilor pătați cu vopsea și extrem de uzați în genunchi îi atârna o cârpă.
Își aruncă rapid privirea în jur și răsuflă cu zgomot, aerul expirat zburlindu-i bretonul țepos.
— Nu părea să fie atât de murdar.
— Mizeria de șantier pătrunde peste tot. Se întrebă dacă s-o informeze că urma să aspire și să dea cu mopul câteva zile. Poate chiar săptămâni. Dar avea să afle și singură, decise el. Văd că faceți progrese, spuse în schimb.
— Chiar facem. Se așeză pe scaun, luă o sticlă de apă de pe blat și îi răsuci dopul. E adevărat că mâine o să ne aducă mobilierul?
— Mi se pare că totul e pregătit ca să poată avea loc operațiunea asta.
Ea sorbi o gură de apă și zâmbi. Avea o voce ușor răgușită, care se potrivea cu înfățișarea ei focoasă, cu ochii mari și negri, cu gura rotundă și bine proporționată.
„Nu e rău deloc să avem o frumusețe de fată pe post de administrator al hanului“, își spuse Owen. Însă mult mai important era faptul că dovedea un simț organizatoric și o eficiență comparabile cu ale lui.
— Dacă ai un minut la dispoziție, mama mi-a spus că sunt câteva lucruri pe care ai vrut să le duci la etajul al doilea.
— Și la primul, dacă o să putem să le înghesuim acolo. Cu cât golim mai multe cutii, cu atât va fi mai ușor să facem curățenie, iar aducerea mobilierului înăuntru ar putea să fie mult mai simplă.
— E o idee foarte bună. Vorbeau aceeași limbă, constată el. Te poți bizui pe mine. Mai este ceva ce vrei să faci aici?
— Am niște rafturi pe care vreau să le montăm.
„A, perfect.“ Era Ziua Rafturilor.
— O să ți le montez eu.
— Ți-aș fi recunoscătoare. Sunt peste drum, în celălalt apartament. Pot să le iau mai târziu.
— O să trimit pe cineva după ele.
— Sigur, dacă poți să te lipsești de cineva. Însă deocamdată putem să ne ocupăm de ce avem deja aici. Am tot ce vrea Justine să fie montat în J&R.
„Aceeași limbă“, își zise Owen din nou.
— Vrei o haină? o întrebă când se pregăteau să iasă.
— N-am nevoie. Nu-i mult de mers. Însă își trase în jos, până la încheieturile mâinilor, mânecile bluzonului. Am vorbit cu Avery azi-dimineață, continuă ea în timp ce mergeau spre partea din spate a clădirii. E frântă de oboseală fiindcă-i lipsește o mare parte din personal. Sperasem ca diseară să dau o fugă peste drum și să-i dau o mână de ajutor, dar se pare că o să fim aici până târziu. Când ieșiră afară, își lipi o mână peste eșarfă înainte ca vântul să nu i-o smulgă de pe cap. La cât e de frig, fac pariu că-n seara asta o să aibă de dus o grămadă de comenzi la domiciliu. Cine vrea să iasă afară pe gerul ăsta?
Intră în grabă în camera Jane & Rochester, frecându-și mâinile să se încălzească.
— Deci mai întâi putem să ne-apucăm de W&B. Sau, fiindcă tot suntem aici, putem să o luăm de la coadă la cap, astfel încât să terminăm cu etajul doi. Începând de-aici, cu rafturile și oglinda de la baie. Bătu ușor cu mâna în cutiile etichetate cu multă grijă: Oglinda de la baie.
Trecură în revistă lucrurile pentru fiecare cameră în parte, coborând apoi la primul nivel.
— Asta ar trebui să mă țină ocupat o vreme. Hai să nu mergem mai departe și să începem de-aici de unde suntem.
— Bun. De ce să nu-ți arăt unde ajung toate lucrurile, după care să te-apuci de treabă? Poți să trimiți pe cineva după mine dacă ai vreo întrebare.
Scoțând un briceag din buzunar, tăie o cutie de carton ce fusese resigilată.
— Îmi place orice femeie care are asupra ei un cuțit.
— Mi-am completat trusa de scule de când m-am mutat aici. Eram gata să-mi aduc și propriul meu pistol de împușcat cuie, când mi-am dat seama că mersesem prea departe. Scoțând din cutie două rafturi curbate din aramă, adăugă: am preferat în cele din urmă să completez stocul de rechizite. E ceva în neregulă cu dosarele noi și post-it-urile colorate?
— Nu te-apuca să-i vinzi castraveți grădinarului.
Flecăriră prietenește mai departe, ea dându-i instrucțiuni legate de înălțime și de spațiul necesar, în timp ce el măsură, verifică orizontalitatea cu nivela și dădu găuri.
— E perfect. Rama aurie a oglinzii se asortează splendid cu faianța, iar cada – cu rafturile de aramă. Stai s-o vadă Justine. Răsucindu-se pe călcâie, se îndreptă spre dormitor. Abia aștept să mobilăm camera asta. Toate camerele. Cu șemineul și cu patul ăla minunat care-o să vină aici, cred c-o să fie una dintre cele mai populare în rândul clienților.
Scoase un carnețel din buzunar și verifică lista, făcând și alte adnotări.
— E plăcut să văd în sfârșit că mai există cineva ca mine, remarcă el.
— Când îți notezi tot felul de lucruri, pe termen lung ai doar de câștigat. Mai ales timp.
— Iar îi vinzi castraveți grădinarului...
Adunară împreună cutiile și le cărară pe terasă.
Hope vru să înceapă din Eve & Roarke, unde aproape că se lovi de Ryder.
— Mama vrea să montăm lustra. Unde naiba e?
— Chiar acum o car, îi spuse Owen.
— Atunci tu o instalezi.
— Ăsta-i planul. Hope are niște lucruri pentru apartamentul ei. De ce nu te duci până acolo ca să le-aduci?
— Dar pot să le-aduc eu mai târziu, propuse administratoarea.
— Ce fel de lucruri? Și unde sunt?
— Rafturi, rafturi de perete. Pentru baie și camera de zi. Sunt în niște cutii din magazie. Din a doua baie, se corectă ea. O folosesc pe post de spațiu de depozitare.
— Mă ocup eu de asta.
— O să ai nevoie de cheie, spuse ea când el începu să se îndepărteze. O găsi în buzunarul din față al blugilor și i-o dădu. Ai cumva și cuierele alea de fixat pe ușile de la baie?
— O parte dintre ele, răspunse Owen.
— Adu-le sus, pentru numele lui Dumnezeu. Nu mai vreau să aud de ele. Unde-i cel de la camera ADA2?
Cum începeau s-o doară brațele, Hope lăsă cutiile jos.
— Este în Jane & Rochester, pe peretele ce dă înspre St. Paul, într-o cutie pe care scrie clar „M&P, cuier baie“. Dacă tot te ocupi de asta, ai putea să iei de acolo și cele două cutii marcate cu „rafturi de perete – baia M&P“. Însă nu le monta până când n-o să fim eu sau mama ta de față. Și mai vrem un colțar lângă chiuveta din M&P. Își scoase carnețelul, frunzărindu-i paginile. Astea sunt dimensiunile de principiu, conceptul de bază.
Ryder își mută privirea atentă de la foaie la chipul lui Hope.
— De ce?
— Trebuie să respectăm prevederile ADA, iar în organizarea actuală a încăperii nu avem nici o suprafață pentru dispunerea unor chestii fundamentale, cum ar fi o periuță de dinți. Așa, vom avea.
— Dă-mi hârtia aia nenorocită.
Hope o rupse din carnețel.
— Sunt sigură că Owen sau Beckett sau cineva din echipă ar putea să facă asta dacă ești prea ocupat.
El nu făcu altceva decât să-și îndese hârtia în buzunar și s-o ia din loc.
— Ești sigur că-i fratele tău pe bune? murmură Hope.
— Foarte sigur. E puțin stresat de faptul că trebuie să terminăm aici astfel încât să ne încadrăm în termenul final, să ne-apucăm de treabă la casa lui Beck, să terminăm cu demolările de vizavi pentru brutărie.
— E-o grămadă de treabă, recunoscu ea. Tu de ce nu ești stresat?
— Presupun că facem parte din categorii diferite. Eu nu trebuie s-o fac pe șeful. Rolul meu e să negociez.
Puse cutia de carton pe podeaua băii.
Fără să o piardă din vedere, Hope despachetă micul raft de sticlă.
— Nu-i decât o chestie micuță, genul de detaliu pe care n-o să-l bage nimeni în seamă.
— Dar cu siguranță i-ar simți lipsa dacă nu ar fi acolo.
— Ca un loc special ca să-ți pui periuța de dinți. Zâmbi, după care bătu ușor în perete. Exact aici. Dacă nu mai ai nevoie de mine, mă întorc sus până când termini.
Pe drum, Hope intră în Westley & Buttercup, unde o găsi pe Carolee ștergând cu mopul podeaua dormitorului.
— Carolee, baia arată minunat. Scânteiază.
Sora lui Justine, cu obrajii rozalii din cauza efortului, își rearanjă părul blond.
— Jur că n-am mai făcut curat în halul ăsta de ani de zile. Însă merită efortul. Mă tot gândesc că o să lucrez aici! O să vin în camera asta tot timpul. Ai nevoie de mine pentru ceva anume? Șefa?
Hope râse.
— Văd că mă depășești. M-am oprit să-l instruiesc pe Owen în legătură cu rafturile. Mă duc să văd cum se descurcă Justine, după care o să fiu la mine în apartament. Apartamentul meu de administrator al hanului. A, era să uit. Dacă o să ai ceva timp la dispoziție în următoarele zile, vreau să trecem în revistă programul de rezervări. Deoarece mai e puțin și dăm drumul afacerii.
— O, Doamne! Carolee dădu din mâini în aer triumfătoare. O, Doamne, o, Doamne!
Și ea simțea același lucru, gândi Hope în timp ce o lua înapoi. Nu mai fusese atât de entuziasmată cu privire la o slujbă de pe vremea când își începuse munca la Wickham Hotel din Georgetown. Nu era o comparație bună, își reaminti, ținând cont de cum se terminase totul.
Și totuși, finalul dezastruos al relației cu Jonathan Wickham și decizia ei de a demisiona din funcția de manager îi deschiseseră ușa spre hanul BoonsBoro.
O clădire frumoasă, pusă pe picioare cu atâta pricepere și gust într-un oraș fermecător, unde putea să lucreze alături de cele mai apropiate prietene. Nu, nici o slujbă n-o încântase într-o asemenea măsură.
Aruncă o privire spre Penthouse și o văzu pe Justine cocoțată pe pervazul lat al ferestrei din salon, uitându-se la Main Street.
— Luam o pauză, îi spuse Justine. Baia aceea este imensă – și bineînțeles că eu sunt singura vinovată pentru asta.
— Lasă că o termin eu.
— Este gata, însă o s-o mai șmotruim o dată înaintea petrecerii inaugurale. Stăteam aici și mă gândeam cum arăta locul acesta când i-am târât pe băieți înăuntru ca să arunce o privire. Dumnezeule! Și mă mai gândesc și la cât de mulțumit și de mândru ar fi fost Tommy. Trebuie să fie puțin trist că n-a apucat să bată și el câteva cuie aici.
— Și-a învățat fiii cum să bată cuie, așa că a fost și el parte integrantă, în aceeași măsură ca ei, din tot ce a însemnat crearea acestui loc.
Ochii lui Justine se umeziră.
— Ai spus un lucru foarte frumos. Cel mai potrivit. Întinse o mână și o trase pe Hope înspre ea. Mi-aș dori să fi nins. Vreau să văd cum arată hanul sub zăpadă, apoi primăvara și vara, și după aceea toamna. Vreau să-l văd cum strălucește în toate anotimpurile.
— O să am grijă să fie menținut permanent așa de frumos.
— Știi c-o s-o faci. O să fii fericită aici, Hope. Vreau să fii fericită aici, asemenea tuturor oaspeților care ne vor călca pragul.
— Sunt deja fericită aici.
Mai fericită decât fusese de-o bună bucată de timp, se gândi Hope în timp ce se apuca să-și lustruiască dulapurile de bucătărie. Aici avea ocazia să facă o treabă bună pentru niște oameni buni.
Își aplecă ușor capul în căutarea eventualelor pete. Satisfăcută, considerând că merita o recompensă, se duse la magazinul de cadouri înainte de ora închiderii și cumpără acele boluri minunate pe care pusese ochii. Un cadou drăguț de casă nouă.
Ryder aduse cutiile înăuntru.
— Oare care-i treaba cu femeile și cu rafturile? întrebă el. De câți metri liniari de suprafață plană are nevoie o persoană?
— Asta ar depinde de cât de multe lucruri alege să expună persoana în cauză, spuse ea cu răceală.
— Nu-s decât niște chestii care adună praful.
— Chestii care adună praful pentru unii, suveniruri și stil personal pentru alții.
— Unde mama naibii vrei să ai aceste suprafețe plane pentru suveniruri și stil personal? N-am toată ziua la dispoziție.
— Lasă-le și gata. O să mă ocup eu mai târziu de ele.
— Bine, mormăi el. Le puse pe podea și dădu să iasă.
Mama lui stătea în cadrul ușii cu brațele încrucișate, cu acea privire în ochi care încă îl mai făcea să-și bage spăsit capul între umeri.
— Îmi cer scuze pentru fiul meu, Hope. În mod evident și-a pierdut manierele din cauza stării sale de spirit execrabile.
— Nu-i nimic. Ryder este ocupat. Toată lumea este ocupată astăzi.
— Faptul că ești ocupat nu servește ca scuză pentru mitocănie. Nu-i așa, Ryder?
— Nu, mamă. Aș fi extrem de fericit să-ți montez rafturile, i se adresă el lui Hope, dacă-mi arăți locul unde le vrei.
— Așa-i mai bine.
Justine îi mai aruncă o ultimă privire înainte să se întoarcă și să traverseze holul.
— Ei bine? insistă Ryder. Unde le pun?
— Deocamdată, nu pe pereți.
Pe fața lui apăru rapid un zâmbet senin, surprinzând-o.
— Deoarece eu n-am nici un fel de suvenir, ce zici de o a doua alegere?
— Lăsă-le acolo și gata, iar tu... Îi făcu un semn sugestiv către ușă.
Măsurând-o din priviri, își vârî degetele mari în centura cu unelte.
— De tine nu mi-e frică, dar de ea, da. Dacă nu montez astea, o să mă facă să-mi pară rău. Așa că nu plec până când nu-ți alegi locurile în care le vrei.
— Sunt deja marcate.
— Ce-i marcat?
— Am măsurat rafturile, am măsurat spațiul. Am marcat zonele.
Gesticulă spre spațiul dintre ferestre, după care spre baie.
— Cred că poți să începi de-acolo.
Aruncând pe jos cârpa de lustruit, ieși din cameră. Voia să-l ajute pe Owen până când fratele său extrem de țâfnos avea să termine.
Avery urmări progresele înregistrate peste drum prin intermediul SMS-urilor și datorită unei scurte vizite pe care i-o făcu Clare. Odată terminată povestea cu autocarul cu turiști și agitația aferentă orei de vârf, luă și ea o mică pauză în bucătărie pentru a înfuleca niște paste.
Pentru moment, aparatele cu jocuri video erau mute. Socoti că mai era o oră până când copiii ieșiți de la școală să le facă să piuie și să zdrăngăne.
— Chiar am vrut să trec pe-acolo, chiar și numai pentru un minut, să văd ce faceți.
Înghiți lacomă niște Gatorade. Energie, gândi ea. Avea nevoie de cât mai multă energie ca să termine totul până la închidere. Hope mi-a trimis niște poze făcute cu telefonul.
— Nici eu n-am putut să plec de la librărie. Turiștii veniți cu autocarul ne-au dat și nouă de lucru. Dumnezeu să-i binecuvânteze, pe fiecare în parte. Clare zâmbi, ciugulind din salata pe care o avea în față. Beckett mi-a spus că inspectorul i-a dat aprobarea pentru introducerea mobilierului în clădire.
— E grozav!
— Acum nu mai e vorba decât de detalii, așa că băieții se pot apuca de cărat. Bineînțeles că Hope nu se poate muta deocamdată, dar asta nu înseamnă că noi nu putem începe să aranjăm lucrurile la locul lor.
Îmbufnându-se, Avery atacă pastele de parcă ar fi vrut să le înjunghie.
— N-am de gând să fiu lăsată pe dinafară!
— Avery, o să dureze zile întregi. Chiar săptămâni.
— Vreau să intru în joc în clipa asta. După care răsuflă extenuată. OK, nu acum, că deja mă dor picioarele de mor. Dar mâine... Poate că mâine. Spunând acestea, vârî în gură alte paste. Uită-te la tine. Arăți atât de fericită!
— Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai fericită. Yoda a vărsat în patul lui Murphy azi-dimineață.
— Ăsta da, motiv de bucurie.
— Categoric nu, însă Murphy a venit în fugă la Beckett. A fost minunat.
— Îhî, dar aș fi mult mai fericită dacă n-aș afla detalii privind voma de cățel.
— E și asta ceva ce mă face fericită. Ochii lui Clare jucau de bucurie. Însă dincolo de asta, motivul principal al fericirii mele este modul în care îl iubesc băieții pe Beckett, încrederea pe care i-o acordă. Faptul că e parte integrantă din viața noastră. Mă mărit, Avery. Sunt atât de fericită că am avut șansa să iubesc și să mă mărit cu doi bărbați într-o singură viață!
— Cred c-ai primit și partea mea. Ar cam trebui să mi-l dai mie pe Beck.
— Da’ de unde, îl păstrez. Părul prins în coadă de cal dansă când ea clătină din cap. Are doi frați din care să alegi.
— Poate ar trebui să-i iau pe amândoi. Mi-ar fi de mare folos diseară. Și încă mai am de făcut și cumpărăturile de Crăciun. Oare de ce mă gândesc întotdeauna că la un moment dat o să am mai mult timp la dispoziție?
— Fiindcă tu reușești de fiecare dată să-ți faci timp. Le-ai spus ceva fraților Montgomery despre spațiul de vizavi?
— Deocamdată, nu. Încă mă mai gândesc. Tu nu i-ai spus lui Beckett?
— Am promis că n-o s-o fac. Însă e greu. M-am obișnuit să nu am secrete față de el.
— Iubirea, iubirea, iubirea cea mare... Avery oftă, mișcându-și degetele obosite de la picioare. În vremuri ca astea oricum pare o idee nebunească. Dar...
— Tu ești perfect capabilă să reușești.
— O spui doar pentru că așa e. Avery râse, iar o parte din oboseala întipărită pe față îi dispăru. Și pentru că mă iubești. Trebuie să mă întorc la muncă. Ai de gând să treci și pe la han?
— Laurie și Charlene se ocupă de magazin. M-am gândit că le pot lăsa singure cam o oră. După care trebuie să-i iau pe băieți.
— Mai trimite-mi poze.
— Așa o să fac. Clare se ridică, își trase o căciulă de lână peste părul blond și își puse pe umeri un palton care îi acoperea corpul subțire și mlădios. Să dormi și tu, scumpo.
— N-o să fie nici o problemă. În momentul în care închid mă duc sus și o să cad lată în pat, unde o să rămân până la opt dimineața. Ne vedem mâine. Mă ocup eu de ele, spuse Avery când Clare se întinse după farfurii. Oricum am treabă la bucătărie.
Îi făcu prietenei sale un semn de la revedere, își întinse umerii care o dureau atât de tare, după care se întoarse la muncă.
Până la ora șapte rămase în același loc, băgând tăvi cu pizza în cuptor și scoțându-le, împachetându-le pentru a fi livrate la domiciliu, pasându-le pe altele pentru a fi duse la mese.
Locul zumzăia de activitate – iar ăsta era un lucru bun, își zise ea. Puse pastele în farfurii și acoperi burgerii și frigăruile luate de pe grătar, aruncându-i o privire băiatului ce stătea la tejghea și juca Megatouch ca și cum n-ar mai fi existat nimic altceva pe lume.
Tocmai ce intra în cămară, după alte provizii, când intră Owen. Acesta se uită de jur împrejur și se încruntă când nu o văzu în spatele tejghelei.
— Unde-i Avery? întrebă el o chelneriță.
— E pe-aici. Corul liceului s-a hotărât să vină la o pizza după repetiție. Suntem copleșite. Trebuie să fie în spate.
— OK. Fără să stea pe gânduri, se duse spre casierie, înșfăcă unul din blocnotesurile cu comenzi și se îndreptă spre capătul sălii. O văzu cum stătea la blatul de lucru, cu obrajii roșii de la căldură, și întindea cu lingura sosul pe aluat. Comenzi din spate, o informă el, înșirându-i foițele în față. O să iau eu băuturile.
Ea întinse mozzarella peste tot, adăugă ingredientele și se uită la el cu afecțiune. Puteai să te bazezi pe Owen, se gândi ea, la bine și la greu, indiferent de situație, puteai să te bazezi pe el.
În următoarele trei ore pregăti de toate, în funcție de natura comenzii. Spaghetti la cuptor, pizza Warrior, salată de vinete, calzone, gyro3. Pe la zece intrase deja într-un fel de transă, încasând contravaloarea comenzilor, debarasând și curățând mesele și tejghelele, închizând ușile cuptoarelor.
— Ia o bere, îi spuse ea lui Owen. Ai câștigat-o pe merit.
— De ce nu stai jos?
— O să stau când o să terminăm totul pentru închidere.
Când plecă și ultimul angajat, după ce încuie ușa, se întoarse și ea. Pe tejghea era un pahar de vin roșu lângă o felie de pizza pepperoni. Owen stătea pe un scaun, având alături propriul lui pahar de vin și felia de pizza.
Într-adevăr, puteai întotdeauna să te bazezi pe Owen.
— Acum stai jos, îi ordonă el.
— O să stau. Mulțumesc. Serios, Owen, mulțumesc.
— Într-un fel e distractiv atunci când nu trebuie să faci asta zi de zi.
— E la fel de distractiv chiar și așa, în cea mai mare parte a timpului. Se așeză și ea și sorbi prima înghițitură de vin. Frățioare, chiar că e bun. După care mușcă din pizza, constatând încântată: Și la fel e și asta.
— Nimeni n-o face mai bună.
— Ai putea crede că m-am săturat de pizza, însă rămâne mâncarea mea preferată. Pradă epuizării, oftă înainte să muște încă o dată. Mi-a spus Clare că aveți aprobare să aduceți mobilierul. Cum se descurcă brigada de șoc cu dereticatul?
— Bine, chiar bine. Încă mai sunt câteva chestii de făcut, însă ne apropiem de final.
— Aș fi venit și eu dacă aș fi putut.
— O să fie tot acolo și mâine.
— Toată lumea care a venit aici astăzi, pe lumină sau după ce s-a întunecat, fie că era din oraș sau din împrejurimi, vorbea despre asta. Probabil că ești atât de mândru... Știu cum mă simțeam eu când mă mișcam aici ca pe sârmă, atârnând tablourile, despachetând echipamentele de la bucătărie. Mândră, entuziasmată și un pic speriată. Iată, ăsta-i localul meu. Știi, încă mă mai simt așa câteodată. Nu și-n seara asta, preciză ea râzând fără vlagă. Doar câteodată.
— Ai o grămadă de lucruri aici pentru care să fii mândră. Este un local bun.
— Mulți s-au gândit că mama ta a fost nebună când mi-a închiriat spațiul ăsta. Cum puteam eu să conduc un restaurant?
El clătină din cap, gândindu-se că pielea ei era suficient de translucidă încât să i se pară că putea trece fără probleme cu mâna prin ea. Absența obișnuitei ei energii debordante nu făcea decât ca oboseala de acum să pară și mai accentuată.
Voia să o țină de vorbă până mânca felia de pizza, așa încât să bage în ea niște mâncare. După care avea s-o ducă sus astfel încât să poată și dormi.
— Nu m-am gândit niciodată că-i nebună. Tu ești în stare să faci orice îți pui în minte. Întotdeauna ai putut.
— N-am putut să fiu o vedetă rock. Și mi-am pus asta în minte.
Și-o aminti cântând la chitară de mama focului. Mai mult entuziasm decât talent, din câte-și aducea aminte.
— Câți ani aveai, paisprezece?
— Cincisprezece. Am crezut că tata o să leșine când mi-am vopsit părul negru și mi-am făcut tatuajele alea.
— Este un lucru bun că n-au fost unele reale, ci doar temporare.
Ea zâmbi și mai sorbi din vin.
— Nu toate.
— A, da? Unde... Nu uita ce vrei să spui, zise el când îi sună telefonul. Ce este, Ry?
Se ridică ușor de pe scaun, ascultând și răspunzând. Se uită pe ușa de sticlă afară, la luminile ce se revărsau asupra hanului.
Când își prinse la loc telefonul la centură, se întoarse și o văzu pe Avery adormită, cu fruntea sprijinită pe brațele pe care și le întinsese pe tejghea.
Reușise să mănânce cam jumătate din felia de pizza și să bea jumătate din vin, observă el. Curăță tejgheaua, stinse luminile de la bucătărie și se întoarse în spate să stingă luminile de peste tot, cu excepția celor de veghe.
După care se gândi la ea.
Putea s-o ducă la etaj – nu era deloc grea – însă nu știa cum ar fi putut s-o care și să încuie în același timp. „O duc sus, mă întorc și încui“, plănui el. Însă când începu să o ridice, ea se smuci și aproape că îl lovi în față cu umărul.
— Ce? Ce este?
— E vreme să mergi la culcare. Haide, te duc eu sus.
— Am încuiat?
— Ușa din față e încuiată. O să încui și în spate.
— Sunt bine. Mă ocup eu de asta.
Ea scoase cheile și el i le luă. Însă în condițiile de față ar fi fost complet aiurea s-o ducă în brațe. În loc de asta, își petrecu un braț în jurul taliei ei, lăsând-o să meargă, așa adormită cum era, alături de el.
— Doar am închis ochii pentru un minut.
— Ar trebui să continui să faci asta pentru următoarele opt sau nouă ore. O sprijini la ieșire și încuie ușa în urma lor. Și-acum urcăm, o anunță el împingând-o pe scări în sus spre apartamentul ei.
— Sunt puțin în ceață. Mulțumesc pentru tot și ce-o mai fi.
— Cu plăcere pentru tot și ce-o mai fi.
Îi descuie ușa apartamentului și încercă să nu tresară când văzu că ea încă avea totul complet împachetat în urma mutării – care fusese cu o lună înainte. Îi puse cheile pe măsuța de lângă ușă.
— Trebuie să încui după mine.
— Sigur. Îi zâmbi în timp ce se clătina de oboseală. Ești atât de scump, Owen. Pe tine te-aș alege.
— Pentru ce?
— Pentru partea mea. Noapte bună.
— Noapte bună. Încuie ușa, Avery.
Se opri afară, așteptând până când auzi clicul de la încuietoarea ușii.
„Partea ei de ce?“ se întrebă el. Clătinând din cap nedumerit, coborî scările spre parcarea din spate.
Își aruncă rapid privirea spre geamul ei când se sui în camionetă. Încă mai avea în păr, pe mâini, parfumul ei cu aromă de lămâie.
Îl mirosi tot drumul spre casă.