Capitolul 11
Lady Shapster, mama vitregă a lui Eleanor, aștepta să o trădeze în cel mai public loc cu putință și în cel mai umilitor mod.
Eleanor se afla în centrul unui cerc, și toată atenția era îndreptată asupra ei. Se trezi dându-se înapoi – până în brațele domnului Knight. Acesta își așeză mâna pe talia ei, stabilizând-o... prinzând-o în capcană.
Captivă. Era prinsă între cel mai vechi coșmar și cel mai nou.
Eleanor se chinui să-și tragă răsuflarea și să-și domolească panica. Știa mult prea bine cât de răuvoitoare putea fi Lady Shapster. Eleanor suferise în repetate rânduri, de când avea unsprezece ani și tatăl ei o adusese acasă pe acea văduvă elegantă, ca noua lui soție, în timp ce fiecare greșeală îi era dată în vileag și fiecare eșec – exagerat.
Putea doar să-și imagineze cât de cumplită urma să fie răzbunarea domnului Knight când avea să descopere cât de credul fusese.
Ciudat cum, pe măsură ce orele se scurseseră, Eleanor începuse să se teamă tot mai puțin de reacția mulțimii și tot mai mult de disprețul domnului Knight.
― Excelență. Lady Shapster înclină capul și făcu o reverență într-o simfonie a eleganței, etalându-și fusta albastră sclipitoare la fel ca un păun care-și etalează penele.
Așadar, încă nu o recunoscuse pe Eleanor. Dar avea să plătească scump în momentul în care femeia avea să privească în sus și să constate că făcuse o plecăciune în fața umilei ei fiice vitrege. Lady Shapster zise, cu vocea ei caldă, adâncă și extrem de cultivată:
― Mă bucur să văd că te-ai întors acasă, în siguranță. Unchiul dumitale a întrebat de foarte multe ori de dumneata.
Trecuseră opt ani de când Eleanor scăpase de sub dominația lui Lady Shapster – opt ani în care nu se mai văzuseră. Dar, ca întotdeauna când era față în față cu mama ei vitregă, Eleanor se simțea stângace și mult prea mare.
― Unchiul... meu?
„Tatăl meu!“
― Unchiul dumitale, Lord Shapster. Soțul meu.
Lady Shapster o privi pe Eleanor, comandându-i prin simpla putere a voinței să recunoască acea relație de rudenie. Încă nu studiase cu atenție chipul care se afla în fața ei. În schimb, se concentra să-și impună voința asupra fetei pe care o credea viitoare ducesă. Obligând-o pe Madeline, care nu avea deloc răbdare cu Lady Shapster, să recunoască faptul că erau înrudite, femeia obținea o mică revendicare asupra măreței nobleți a lui Madeline.
― Îmi amintesc de Lord Shapster. Îmi amintesc... și de dumneata. Eleanor își dori să poată uita, dar era speriată de femeia aceea – de răutatea și de cruzimea ei.
Închipuindu-și că obținuse victoria mult dorită, Lady Shapster zâmbi. Buzele ei se întinseră într-o parodie a grației. Nasul ei acvilin se ridică puțin în aer. Își înfipse bine picioarele în podea, ca nimeni să nu o poată da la o parte. Postura ei trăda o parte a caracterului său: era perseverentă, arogantă și foarte hotărâtă. Cu toate acestea, sub acea fațadă de noblețe se ascundea un suflet de gheață, care nu se topise niciodată.
Eleanor știa asta foarte bine. De foarte multe ori, femeia aceea o făcuse să înghețe, cu o singură privire amenințătoare! În fața ei se întindea un pustiu înghețat. În spatele ei, căldura domnului Knight reușea să-i pătrundă prin rochie, și simțea fierbințeala focurilor iadului. Nu avea unde să se ascundă. Fără tragere de inimă, rămase țintuită locului.
― Unde e draga de Eleanor? Lady Shapster se uită în jur, parcă nerăbdătoare să-și vadă fiica vitregă – însă Eleanor știa că nimic nu era mai departe de adevăr. Spune-mi, te rog, că s-a întors cu dumneata de pe continent. Ar fi îngrozitor dacă, cumva.... ar fi pierit.
Îngrozitor? Nu – moartea lui Eleanor ar fi o mare ușurare pentru Lady Shapster. Pentru ea nu fusese niciodată nimic altceva decât o pacoste care trebuia zdrobită și făcută să se supună.
― Eleanor s-a întors cu bine. Nu a venit însă la Londra. Îi va – aproape că îi stăteau în gât cuvintele – părea rău că nu te-a văzut.
― Draga fată. Ciudată, desigur, și extrem de neatrăgătoare. Nu-ți seamănă deloc, Excelență. Lady Shapster surâse afectat, asemenea unei copile. Dar eu și tatăl ei ținem foarte mult la ea. Ne-a fost destul de dor de ea.
O mână mare și caldă se instală pe umărul gol al lui Eleanor.
Era domnul Knight. Atingerea degetelor lui ar fi trebuit să i se pară ca atingerea unui temnicer venit să o ducă la Newgate3. În schimb, dintr-un motiv sau altul, i se păru o alinare.
― Prezintă-mă, îi ceru el cu voce tăioasă. Aș vrea să știu cine este această doamnă încântătoare.
Oare o găsea atrăgătoare pe Lady Shapster? Multor bărbați li se părea așa. Nici unul însă nu observase răceala cu care îi cântărea din priviri, încercând să le evalueze valoarea. Cu siguranță Lord Shapster nu observase niciodată – dar, la urma urmei, acestuia nu-i păsa decât de confortul lui, iar Lady Shapster se îngrijea să i-l ofere.
Eleanor zise cu reticență:
― Lady Shapster, acesta este logodnicul meu, domnul Remington Knight. Se blestemă apoi în tăcere. Oare de ce îl revendicase ca fiind al ei? Era ca și când susținea că îi aparținea, când, de fapt, nimic nu era mai departe de adevăr. Nu îl voia. Mai mult de atât, Madeline nu îl voia. Era logodnicul ei. De ce tot uita asta Eleanor?
― Domnule... Knight. Lady Shapster torcea ca o pisică auzindu-și numele rostit, apoi întinse mâna să-i fie sărutată. Mă bucur să știu că în curând vei face parte din familie.
„De ce?“ vru să întrebe Eleanor. De ce ar vrea Lady Shapster ca domnul Knight să facă parte din familie? Trăia și respira numai pentru poziția ei socială – și era dispusă să lupte din toate puterile ca să se ridice din mulțime. De ce ar fi primit cu brațele deschise un om de rând, când foarte mulți aristocrați considerau căsătoria lor un sacrilegiu?
Apoi domnul Knight îi luă degetele înmănușate și făcu o plecăciune deasupra lor, și Eleanor înțelese de ce. Pentru că era chipeș și, mai mult de atât, avea un aer misterios, care dădea de înțeles unei femei că știa foarte bine cum să o satisfacă.
Iar Lady Shapster adora să fie venerată și să provoace acel gen de atenție lingușitoare, care îi hrănea în mod minunat vanitatea.
Eleanor își dori să-i despartă și să stea între ei cu ghearele scoase.
Domnul Knight îi lăsă mâna și făcu un pas în spate.
― E încântător să cunosc pe cineva care face parte din familia logodnicei mele. Îi luă mâna lui Eleanor și i-o sărută cu o atenție studiată, menită să măgulească – și care știa că avea să o tulbure. Îi zâmbi, apoi spuse, mai mult pentru ea, decât pentru Lady Shapster: Cât de curând, sper să-i cunosc și pe Lord Shapster și pe restul membrilor familiei de Lacy.
Lady Shapster flutură din genele ei negre, apoi vorbi doar cu el:
― Și eu aștept cu nerăbdare să te revăd cu altă ocazie, una mult mai intimă.
Eleanor tresări, simțindu-se de parcă ar fi fost pălmuită.
― Extrem de îndrăzneață.
Eleanor auzi remarca șoptită a lui Lady Codell-Fitch.
Lord Stradling afirmă și el, plin de dispreț:
― Nerușinată.
A, da! Chiar dacă Lady Shapster se născuse aristocrată și era o frumusețe recunoscută, puțini oameni o plăceau și mulți o disprețuiau pentru caracterul ei.
Lady Shapster auzi comentariile și împietri. Umerii ei netezi și dezgoliți deveniră atât de drepți și de palizi, încât părea că puteau ceda oricând sub tensiunea apăsătoare.
Se uită indignată spre Eleanor și miji ochii.
― Exce... lență? Îi cercetă chipul lui Eleanor, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Te-ai.... schimbat.
„O, Doamne. O, nu.“ Sosise clipa. Lady Shapster o recunoscuse. Privise, în cele din urmă, dincolo de îmbrăcămintea ei frumoasă și de coafura ei modernă.
Eleanor uită de curaj. Uită sfaturile lui Madeline. Și se făcu mică.
Cu toate acestea, domnul Knight era încă acolo – încă o mai ținea de mână și stătea mult prea aproape de ea. Zise apoi, atât de încet, încât cuvintele aproape că n-ar fi trebuit să i se audă – dar se auziră:
― Excelența Sa e bucuroasă să vă întâlnească pe toți, dar pe rând. Are nevoie de aer – și eu nu mai pot aștepta să revendic primul dans.
Suspinele aprobatoare ale doamnelor din jur aproape că o copleșiră pe Eleanor.
Lady Shapster nu suspină însă. Încă o privea pe Eleanor, cercetându-i chipul și căutând parcă o confirmare...
Eleanor se întoarse bucuroasă în brațele lui.
― Da, să dansăm.
Ringul de dans era mic, aglomerat și... nu chiar aproape. Domnul Knight o luă de mână și o conduse departe de gloata de admiratori. Când se îndepărtară îndeajuns, zise:
― Nu-ți place de femeia aia.
Eleanor ridică din umeri, politicos.
― Nu mi se pare prea agreabilă.
― Nu-ți place de ea, repetă el.
Eleanor nu putea spune asta. Fusese învățată să fie mereu amabilă.
― Lady Shapster poate fi lipsită de tact și, ocazional, rănește sentimentele oamenilor cu insensibilitatea ei.
― Nu-ți place de ea, insistă el.
― Bine, bine! Nu-mi place de ea.
Eleanor își ținu răsuflarea și așteptă să lovească un fulger.
Dar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu observase mărturisirea ei. Nimeni cu excepția domnului Knight, și el era cel care o împinsese spre acea faptă gravă.
― Dar nu vreau ca tu să ai o părere proastă despre ea doar pentru că nu-mi place mie.
― De ce nu? întrebă el nerăbdător. Vei fi soția mea. Pe cine altcineva să ascult?
Încrederea lui neașteptată îi tăie răsuflarea. Mai ales când simțea fiori la ceafă și știa foarte bine că Lady Shapster o studia îndeaproape, suspicioasă. Până la finalul nopții, femeia aceea avea să-i distrugă viața lui Eleanor – încă o dată.
Ajunseră la ringul de dans și așteptară să se formeze următorul grup.
― E mătușa ta, zise el.
― E a doua soție a unchiului meu și mama vitregă a lui Eleanor.
Madeline urâse mult chiar și acea înrudire îndepărtată!
Gândindu-se acum la întâlnirea cu Lady Shapster, Eleanor își dădu seama că ar fi trebuit să procedeze la fel ca Madeline – să fie aspră cu femeia aceea monstruoasă. Atunci, Lady Shapster nu ar fi mai dat târcoale ringului de dans, uitându-se peste umăr și încercând să o mai vadă o dată pe Eleanor.
― E rece ca gheața, zise el.
Perspicacitatea lui o surprinse pe Eleanor.
― Sau mă înșel?
― Nu, ai perfectă dreptate – era uimitor cât de ușor îi venea să fie nepoliticoasă după ce făcuse primul pas în acest sens –, dar majoritatea bărbaților nu-i văd decât frumusețea.
― Frumusețea înseamnă mai mult decât un păr blond și o pereche de...
Se opri. Eleanor îl privi în ochi, întrebătoare. Remington afișă un zâmbet sincer amuzat.
― Te comporți ca o ființă nevinovată. Logodnicul ăla al tău nu te-a învățat nimic?
Logodnicul lui Madeline o învățase pe aceasta mai multe decât dorea să-și imagineze Eleanor. Țuguie buzele și zise:
― Nu știu la ce te referi.
Domnul Knight îi cercetă chipul.
― Poate chiar nu știi. Foarte interesant. Când l-am cunoscut pe Campion, aș fi putut jura că îi curge sânge înfierbântat prin vene. Muzica se opri. Perechile părăsiră ringul de dans. O luă de mână – un domn englez ar fi lăsat-o pe ea să-l ia de braț – și o conduse spre noul grup care se forma. O întrebă apoi: Ce-a făcut Lady Shapster de ai ajuns să o disprețuiești atât de mult?
Cu voce șoptită, menită doar pentru urechile lui, Eleanor zise:
― A încercat să o oblige pe Eleanor să se căsătorească.
Nu păru deloc surprins. Muzica începu din nou. Se despărțiră, se rotiră, apoi se întoarseră unul la celălalt.
― Lui Eleanor nu i-a plăcut alegerea ei?
Și el vorbea extrem de încet.
― Eleanor avea șaisprezece ani. Domnul Harniman – șaptezeci. Era un bărbat dezgustător și libidinos, care mirosea a boșorog și avea toate durerile specifice vârstei. Eleanor simți că i se întoarce stomacul pe dos numai amintindu-și. Adăugă apoi, cu amărăciune: Dar era extrem de bogat, cu un picior în groapă și cu celălalt pe un petic de gheață. Zestrea aceea ar fi fost o adăugire minunată la cuferele familiei.
Dansul îi separă din nou, iar Eleanor aruncă o privire spre mulțimea adunată în jurul ringului de dans. Foarte mulți oameni îi priveau pe ea și pe domnul Knight – în mod evident, erau subiectul multor speculații.
Se apropiară pe noi acorduri muzicale.
― Îi ești loială verișoarei tale, zise domnul Knight.
― Da. Madeline o salvase pe Eleanor de la acea căsătorie, și ea nu uitase asta niciodată. Eleanor, care e cea mai timidă femeie pe care mi-a fost dat să o întâlnesc, mi-a trimis un mesaj prin camerista ei, și m-am dus negreșit. Am luat-o de acolo, și de atunci nu s-a mai întors în casa tatălui ei.
El o căută cu privirea pe Lady Shapster, apoi se întoarse către logodnica lui.
― Cum a încercat femeia aia să o oblige pe verișoara ta?
― S-a folosit de vocea aceea a ei, iar Eleanor... Eleanor s-a speriat cumplit. Se crispă și atunci, doar amintindu-și. Urâse cumplit de mult scenele acelea în care i se părea că toată furia iadului se dezlănțuia asupra ei. Doar amintirea mâinilor libidinoase ale domnul Harniman o făcuse să nu cedeze. Apoi, când asta nu a funcționat, a încuiat-o pe Eleanor în camera ei și a hrănit-o numai cu pâine și apă. Iar după ce ducesa a salvat-o în sfârșit, Eleanor a fost dezmoștenită.
Eleanor rămăsese fără casă. Nu mai avea nimic cu excepția a ceea ce-i dădea Madeline – și, chiar dacă aceasta încercase din răsputeri să o facă să simtă că își câștiga singură traiul, Eleanor știa foarte bine că îi era datoare lui Madeline. De aceea acceptase acea misiune nebunească. Și niciodată nu i se păruse mai nebunească decât în acel moment – când mama ei vitregă vorbea cu Horatia și gesticula acuzator.
― Atunci de ce Lady Shapster se mândrește cu relația de rudenie cu tine? Probabil te urăște.
― Disprețuiește pe toată lumea, dar își dorește să-și obțină locul cuvenit în societate, răspunse Eleanor, făcând evident faptul că o cita pe Lady Shapster. Nu a înțeles relația dintre noi două, atunci când a încercat să-i forțeze mâna lui Eleanor, și acum regretă ce-a făcut, pentru că ar putea profita de pe urma relației cu ducele de Magnus și să aibă ceva de câștigat din faptul că soțul ei este fratele mai mic al ducelui.
― După ce ne vom căsători, îi vom găsi un loc lui Eleanor în casa noastră. Nu te teme, ducesă dragă. O s-o iubesc pe Eleanor la fel de mult ca tine.
Eleanor roși. Domnul Knight știa exact cum să spună lucrurile potrivite și cum să-i facă inima să strălucească. O va urî când va afla adevărul. Dar nu voia să lase acele perspective sumbre să strice seara aceea. În noaptea aceea, el îi aparținea ei. Și se mișca odată cu el – îi bucura ochii și se cufunda în toți porii ei. Din când în când, îi putea mirosi parfumul – tonic precum aerul rece, coajă picantă de portocală.... cearșafuri albe curate.
Cât timp se afla lângă el, nu trebuia să se gândească la lucruri precum plăcere sau paturi. Era posibil ca asta să ducă exact spre... plăcere și paturi.
Dar, bineînțeles, acel lucru era imposibil – pentru că, dincolo de ringul de dans, Lady Shapster își termină discursul pe care i-l ținuse Horatiei și arătă, acuzator, cu degetul spre ringul de dans.
Momentul de care Eleanor se temuse întreaga seară sosise în cele din urmă.
Spre uimirea ei, Horatia lăsă capul pe spate și începu să râdă. Una dintre prietenele ei se apropie și îi puse o întrebare, iar, după ce aceasta îi răspunse, se uită și ea – când la Lady Shapster, când la Eleanor. După aceea începu și ea să râdă. Oamenii aflară, unul câte unul. Râseră pe înfundate și o priviră pe Lady Shapster ca pe o femeie nebună.
Lady Shapster dăduse glas suspiciunilor ei și ajunsese batjocura mulțimii.
Roșul din obrajii ei devenise de culoarea cărbunilor încinși. Scutură din cap și apoi se îndepărtă. Eleanor trăia două sentimente contradictorii – unul de victorie și altul de teamă pentru viitor, deoarece știa foarte bine că Lady Shapster nu uita și nu ierta nimic.
Cumva, într-o zi, avea să se răzbune.
Dar poate că, în noaptea aceea, Eleanor trebuia să procedeze ca Madeline – să trăiască clipa. În noaptea aceea avea să lase deoparte toate temerile și să se comporte ca orice tânără care participa la primul ei bal și dansa primul ei dans, cu cel mai chipeș bărbat din încăpere.
Zări fugar dansatorii într-una dintre oglinzi și admiră o tânără care se mișca grațios; era foarte frumos îmbrăcată și avea o coafură elegantă și sofisticată. Pe măsură ce privea, doamna aceea îi imita mișcările. Îi purta hainele. Atunci, Eleanor constată că... femeia aceea elegantă era chiar ea.
Ea era cea care dansa ca într-un vis. Tunsoarea îi transformase complet chipul. Arăta mai tânără, mai veselă și extrem de elegantă. Semăna din ce în ce mai puțin cu Madeline și din ce în ce mai mult cu... ea însăși – cu felul în care ar fi arătat ea dacă mama ei vitregă nu și-ar fi făcut niciodată apariția în viața ei.
Eleanor râse de propriile gânduri. Era o nebunie să creadă că o simplă tunsoare o putea schimba, dar faptul că se privise pe furiș, fără să știe că era privită, o făcu să priceapă că aparențele erau înșelătoare.
Oricât de speriată ar fi fost în sinea ei, nimeni nu putea vedea dincolo de acea fațadă elegantă.
Nimeni cu excepția domnului Knight. O luă de mână și se uită în ochii ei. Avea un fel anume de a dansa, care era aproape ca... a face dragoste. Cu el, se simțea cea mai bună dansatoare din lume. Se mișcau împreună, iar când muzica se opri, nu-și putu ascunde zâmbetul.
Era fericită. În acel moment, în seara aceea, era cu adevărat fericită.
În capătul scărilor, crainicul lovi din baston și strigă:
― Alteța Sa regală, George, prințul de Wales.
Toți cei prezenți în sala de bal se întoarseră și văzură deasupra lor silueta robustă a unui bărbat care le zâmbea cu amabilitate. Părul șaten-deschis i se ondula pe frunte, iar burta i se rostogolea înainte, în timp ce cobora scările. Fusese extrem de chipeș în tinerețe. Ajuns acum la patruzeci de ani, nu mai era atrăgător, dar adora petrecerile, și acest lucru se vedea din felul în care spunea oamenilor pe nume, în semn de recunoaștere. Bărbații făceau plecăciuni și femeile reverențe, în timp ce el își croia drum prin sală. Eleanor făcu același lucru și, când se ridică, constată cu stupoare că bărbatul se oprise direct în fața ei.
Cu un zâmbet radios, o ciupi de obraz.
― Lady Sherbourne – sau poate ar trebui să te numesc ducesă de Magnus. El chicoti, și ea făcu la fel. Mă bucur să văd că te-ai întors pe țărmurile noastre după o absență atât de îndelungată. Ne-a fost sincer dor de dumneata!
Era uluită. Abia dacă o băgase în seamă pe Madeline la momentul debutului ei. Într-adevăr, Eleanor chiar crezuse că îi era puțin teamă de verișoara ei sinceră și energică. Atunci de ce o remarcase în acel moment?
― Mulțumesc, Alteță. Mă bucur să fiu acasă.
― Trebuie să vii la reședința Carleton să-mi faci o vizită. Se întoarse apoi spre domnul Knight. Și adu-l și pe domnul acesta american al dumitale! E o plăcere să-l cunosc. Și o plăcere să-l am adversar în joc.
Domnul Knight făcu o plecăciune.
― Sunteți prea bun, Alteță! Vă așteptăm la balul nostru care avea loc peste două seri.
― Voi fi acolo. Chiar voi fi! Prințul George radia. Apoi se uită înspre Lady Picard și se îndreptă spre ea. Grandioasă petrecere, ca întotdeauna, milady!
Pe măsură ce interesul mulțimii se mută de la ei, Eleanor se întoarse către domnul Knight.
― Ce-a fost asta?
― Îmi datorează bani. Domnul Knight zâmbi cu o satisfacție rece. Așadar, draga mea, cred că uniunea noastră a primit binecuvântarea regală.
3 Newgate este numele unei închisori londoneze, unde erau trimiși condamnații la moarte. A fost construită în anul 1118 și apoi dărâmată și reconstruită de mai multe ori, până în 1902. A funcționat peste 700 de ani. (n.tr.)