Capitolul 14

Ducesa lui călărea ca o femeie născută în șa – se mișca elegant, în același ritm cu calul. Acolo, pe cărarea de călărie din Green Park, îi dispăruse masca de liniște și devenise brusc o femeie învăluită în fericire. Era ca și cum vântul care-i mângâia fața și marele armăsar pe care-l călărea o făceau să uite cine voia să fie – și, în schimb, o ajutau să devină cine era cu adevărat.

Remington își dori să fi fost așa și cu el. Își dori să se ridice și să se prăbușească deasupra lui, cu chipul marcat de plăcere, pe măsură ce îl primea în ea iar și iar....

Și îi era al naibii de dificil să călărească drept. Trebuia să-și păstreze toată atenția îndreptată spre logodnica lui în caz că încerca să fugă din nou... nu să-i studieze sânii care săltau în timp ce călărea. Pentru că, dacă i se ivea ocazia, cu siguranță călărea îndeajuns de bine încât să-i scape.

Green Park se afla în apropiere de Berkley Square și era un teren extrem de frumos. Exista până și un foișor amenajat într-o dumbravă împădurită, unde vacile pășteau într-o splendoare bucolică. Era locul unde veneau aristocrații londonezi să pretindă că erau undeva la țară și să vadă cum erau mulse vacile și cum erau hrănite găinile – și unii dintre ei puteau chiar pune osul la treabă. Cărările de călărie îi ofereau o oarecare siguranță lui Remington. Acolo, armăsarul lui o putea întrece, iar, dacă miza devenea dintr-odată prea mare, putea chiar porni la galop. Pe străzile Londrei însă, cu virajele strânse și traficul lor, putea să se strecoare pe vreo alee și să dispară într-o clipită.

Pe viitor, aveau să meargă cu trăsura până acolo și să-l pună pe grăjdar să aducă el caii.

Desigur, urma să aibă control asupra ei odată ce se lega de ea prin legături carnale – iar gândul acela îl făcu să constate că nu i se diminuase deloc erecția. Era mai bine dacă se putea concentra asupra locului unde se afla Madeline și nu asupra persoanei ei... Îl atrăgea precum flacăra unei singure lumânări aprinse, într-o lume de întuneric.

Ea se apropie, mângâind calul pe grumaz, apoi îi aruncă lui Remington un zâmbet strălucitor.

― A fost minunat. Îți mulțumesc foarte mult.

Asta era o altă chestiune. Nu se comporta ca o ducesă. Fiecare lucru pe care-l făcea pentru ea, pe care i-l dădea părea să o surprindă și să o îngrozească, în aceeași măsură. Calul acela fusese primul cadou pe care îl acceptase fără rezerve. Majoritatea aristocraților trăiau într-o lume în care li se îngăduia și li îndeplinea fiecare capriciu. Oare cum se făcea că acea doamnă era surprinsă că el avea grijă de ea? Și oare când se transformase hotărârea lui anterioară de a o îngenunchea pe ducesă în dorința de a-i îndeplini fiecare capriciu acelei copile hoinare?

Lui Eleanor îi dispăru zâmbetul.

― S-a întâmplat ceva?

― Nu. De ce?

În clipa aceea își dori să nu fi gustat singurătatea de pe buzele ei și să n-o fi recunoscut ca fiind aceeași cu cea care îi umplea și lui sufletul.

― Pentru că mă privești extrem de serios. Se uită în jos la Diriday și-l mângâie mai ferm pe coamă. Doar nu i-a făcut rău efortul ăsta, nu-i așa? N-am observat să fie ceva în neregulă cu el, dar a trecut ceva timp de când n-am mai călărit un exemplar atât de frumos, așa că poate...

― Calul e bine.

Pe Remington îl enerva că ea își transfera atât de ușor îngrijorarea de la el la armăsar.

Sărutările din grajd îi zguduiseră întreaga ființă din temelii. Trasase planurile de seducție dinainte să o întâlnească. Își propusese să o curteze agresiv în primele trei zile – cu priviri pline de dorință și mângâieri suave, pentru a o obișnui cu atingerea lui. Primul sărut urma să aibă loc la balul organizat de ei și un al doilea, mai intim, imediat după plecarea oaspeților. Și, din acel moment și până în noaptea nunții, aveau să fi urmat o multitudine de mângâieri, menite să-i domolească atitudinea ostilă și să o pregătească pentru actul final de posesiune. Nu contase pentru el că nu o cunoștea personal – nu prevăzuse nici o problemă în a o dori. Sursele lui impecabile îi spuseseră că era frumoasă și foarte atrăgătoare, iar lui îi plăceau femeile: zâmbetele lor, trupul, pălăvrăgeala lor și chiar și micile lor izbucniri de furie.

Apoi apăruse ducesa și îi perturbase planurile. Cum naiba avea să poată rezista să-și țină mâinile departe de ea când îl sfida la fiecare pas? Nu voia să poarte hainele pe care le cumpărase pentru ea. Își tunsese părul. Îi răspunsese la sărutări. Și i se părea că, cu fiecare sfidare, ducesa lui înflorea încă puțin.

Mai rău era faptul că îi plăcea. Îi plăcea să o vadă ridicând bărbia și să audă remarci îndrăznețe revărsându-i-se de pe buze. O încuraja să înfrunte întreaga lume, cu aceeași trufie care l-ar fi făcut să scrâșnească din dinți dacă ar fi venit din partea altor aristocrați. Femeia aceea îi distrugea toate planurile cu șiretenia ei nevinovată.

Îi făcu un semn grăjdarului și îl chemă mai în față.

― Eu și doamna ne vom plimba puțin.

― Da, domnule, zise grăjdarul și luă hățurile cailor.

Remington descălecă, apoi merse lângă Diriday și îi întinse mâna lui Madeline.

Probabil o mică parte din gândurile senzuale i se citiră pe față... sau poate că Madeline își aminti de evenimentele din grajd – pentru că ezită o clipă, apoi alunecă ușor din șa. El o prinse, își permise un moment nerușinat în care trupurile lor rămaseră lipite unul de altul, apoi o așeză în picioare.

Grăjdarul duse caii spre un petic împădurit din apropierea unui izvor.

Soarele strălucea în ziua aceea, dar cerul încă avea o nuanță cenușie – ceea ce îl făcea pe Remington să creadă că se apropia o furtună. În aer plutea un miros ca de fier – ca și când ciocanul unei furtuni se pregătea să zdrobească străzile Londrei și să demonstreze omenirii că natura era de fapt cea care stăpânea întreaga lume.

Cu toate acestea, aerul era cald, iar ziua se anunța plină de oportunități, așa că îi făcu un semn spre foișor.

― Să mergem să vedem împrejurimile?

Mergea agale înainte lui – o siluetă superbă de femeie, îmbrăcată într-un costum de călărie gri-deschis, care-i sublinia toate formele. Din pălăria ei răsărea o pană de un roșu aprins, care se potrivea perfect cu eșarfa care îi flutura în jurul gâtului. Șoldurile i se legănau cu fiecare pas lung.

― Să știi că am muls și eu odată o vacă, zise ea. Eram în Italia, călătoream pe un drum de munte. A venit dintr-odată o furtună de zăpadă ciudată, care ne-a făcut să ne ascundem în primul adăpost pe care l-am găsit. S-a nimerit să fie un grajd, în care erau cinci vaci și nici un proprietar prin preajmă. Ne era foame, iar vacile erau din ce în ce mai agitate când n-a venit nimeni să le mulgă, așa că ne-a arătat Dickie cum se face. Am avut lapte cald la cină, zise ea și chicoti, pierdută în amintirile acelei călătorii prin Europa.

Și el era pierdut în amintiri – dar în amintirile a ceea ce se întâmplase în grajd.

Atunci nu i-ar fi putut scăpa. O urmărise cu aceeași dorință sănătoasă cu care armăsarul său ar fi urmărit o iapă. S-ar fi împerecheat cu ea, chiar atunci și acolo, dacă nu i-ar fi mai rămas o fărâmă de judecată sănătoasă.

― Am trecut prin multe aventuri în călătoria mea. Se uită spre el, cu genele fluturându-i într-o simfonie de seducție feminină. Ai fi uimit să le auzi pe toate.

Oare cum reușea? Un semn din partea ei era de-ajuns pentru a se asigura că avea să o urmeze ca un flăcău îndrăgostit... Cu două zile în urmă, abia dacă avusese curajul să îl privească în ochi. Câteva sărutări mai târziu – destul de pasionale, de altfel –, și începuse să flirteze cu el.

Adăugă apoi:

― Într-o zi am să ți le povestesc.... dacă mă rogi frumos.

O cascadă de trandafiri cățărători se revărsa peste spalierele pe lângă care treceau. Remington se opri. Cu mare delicatețe, ridică o floare. Ea zâmbi, privind în jos la petalele desfăcute, apoi închise ochii și inspiră adânc.

― Ador trandafirii, mai ales pe cei galbeni. Nu sunt la fel apreciați ca trandafirii roșii, dar sunt extrem de veseli. Dacă îi combini cu un buchet de lavandă, rezultă un miros divin și o imagine minunată. Iar dacă îi pui singuri într-o vază, dau din cap și zâmbesc tuturor celor care trec pe lângă ei.

Una era să sară peste câțiva pași în procesul său de a o curta și să o sărute înainte de termenul stabilit, dar era cu totul altceva era să sară pe biata fată ca un soldat înfierbântat. Însă, când își făcuse planul de a o seduce pe ducesa lui, Remington nu luase în calcul și două lucruri neprevăzute. Nu se așteptase ca ea să-i răspundă ca și cum el ar fi fost bărbatul pe care îl așteptase toată viața ei... și nu anticipase nici propria-i pasiune nestăvilită pentru acea femeie.

Fără nici o modificare a tonului, ea îl întrebă apoi:

― Domnule Knight, ai de gând să vorbești sau preferi să păstrezi tăcerea asta misterioasă, care mie nu-mi spune nimic, dar e extrem de grăitoare pentru spectatorii noștri?

Cuvintele ei îl speriară și îl smulseră din reverie.

― Spectatorii noștri? întrebă el.

― Sunt oameni care rătăcesc pe cărări. Călăresc, se plimbă, se salută – iar noi prezentăm interes pentru ei. Dacă li se pare că nu vorbești cu mine, vor găsi o explicație neplăcută pentru agresivitatea dumitale, și în toată Londra vor răsuna bârfe cum că ne certăm. Iar de la asta e cale scurtă până la o logodnă ruptă și o căsătorie anulată.

Oare făcea aluzie la nesupunere? O prinse de mână și o opri în loc.

― Nu va fi ruptă nici o logodnă. Nu se va anula nici o căsătorie. Ne vom căsători, și după aceea, vei purta inelul meu și hainele de la mine. Vei accepta că ești a mea și că eu dețin controlul.

Se așteptă ca ea să se plângă sau să-i conteste hotărârea. În schimb, ducesa se uita cu mare atenție peste umărul lui, la cărarea de călărie.

Nu-i venea să creadă. El vorbea cu ea, explicându-i cum urma să fie viața lor, iar ea îl ignora.

Eleanor făcu ochii din ce în ce mai mari. Remington se întoarse și văzu un câine negru, sfrijit, de talie medie, furișându-se pe cărare, chiar în fața unui armăsar nărăvaș. Tânărul elegant de pe cal nu-i acordă nici un pic de atenție. Câinele urma să fie lovit.

Cu un țipăt, Eleanor se eliberă de strânsoarea mâinii lui și se aruncă pe cărare.

Călărețul țipă și el și trase calul în sus, de căpăstru.

Îngrozit, Remington îi strigă o avertizare, apoi se repezi după ea.

Ea prinse câinele de burtică. Cu o mișcare lină, sări de pe cărare și se rostogoli în iarbă, cu câinele la adăpost, în brațele ei.

Călărețul se chinuia să-și controleze calul nărăvaș.

Câinele lătra din ce în ce mai tare. Se zbătu și se eliberă din brațele lui Eleanor. Nu se îndepărtă foarte mult, pentru că șchiopăta, așa că se cuibări pe pământ.

Remington alunecă în genunchi lângă Eleanor și ceru să știe:

― Te-ai rănit? Inima îi bătea foarte tare, și îi venea să o scuture un pic. Sau să o îmbrățișeze.

Nu știa nici el ce își dorea mai mult.

― Sunt bine.

Se chinui să se ridice. Temându-se că se rănise, dar nu apucase să-și dea seama – sau nu voia să recunoască –, Remington încercă să o convingă să rămână jos.

Ea îl plesni peste mâini și se târî spre câinele care tremura de frică.

― Te-ai rănit, frumusețe? șopti ea.

Frumusețe? Câinele acela nu era altceva decât o potaie. Se vedea de la depărtare că arăta ca un câine din rasa Elkhound4, care fusese spălat cu apă fierbinte și se micșorase la jumătate din dimensiunea normală. Blana lui neagră cu cafeniu era încâlcită, și avea burta lipită de șira spinării. Creatura degaja un miros de gunoi împuțit – probabil de la cât căutase resturi.

În vreme ce ducesa se apropia, câinele scoase colții și mârâi. Eleanor întinse pumnul, cu degetele orientate în jos.

― Bietul de tine.

― Ai grijă, zise Remington, tăios.

A naibii femeie – fugise de la un pericol la altul.

― Am. Mârâitul câinelui se transformă într-un scâncet, iar Madeline îl scărpină pe bărbie. N-o să mă muște.

Aparent, avusese dreptate, întrucât potaia o fixă pe ducesă cu ochii căprui, iar apoi, când fu mângâiată pe cap, răspunse îngropându-și capul la pieptul femeii.

Își trecu degetele peste lăbuța lui stângă din spate. Câinele scânci, și atunci ea zise încet:

― E rănit.

Remington își dori din tot sufletul să spună că nu îi păsa, dar nu putea face asta. Îi plăceau animalele, dar să-l ia naiba pe câinele acela! Ducesa lui aproape murise din cauza lui.

Remington auzi sunetul pașilor în spatele lor. Tânărul se îndrepta spre ei, lovindu-și mâna înmănușată cu cravașa.

― Doamnă! Era alb ca varul și tremura. Ce naiba făceai, doamnă? Era să dau peste dumneata.

Remington se ridică pentru a-l înfrunta, dar, înainte să poată spune un singur cuvânt, Madeline sări în picioare.

― Ce făceam eu? Ce făceai dumneata? Era să dai peste câinele acesta.

Obrajii și vârful nasului i se înroșiseră de furie. Ochii îi sclipeau într-un albastru strălucitor. Avea o pată pe unul din obraji și pălăria strâmbă, dar nu conta – pentru că, în acel moment, toată pasiunea pe care o dezvăluise în sărutul din acea dimineață era pusă în apărarea unui cățel pe care nu-l mai văzuse niciodată.

Posac și simțindu-se vinovat, tânărul zise:

― E doar o potaie plină de purici. Apoi observă cât de frumoasă era doamna. Deveni dintr-odată foarte atent, își îndreptă spatele și lăsă umerii în jos. Îi privea chipul cu o fascinație aproape avidă. Cred că e posibil să ne mai fi întâlnit, deși nu prea pot să-mi amintesc...

Ea continuă să se dezlănțuie:

― Așa ai fost învățat? Să calci animalele nevinovate?

Remington făcu un pas în spate. Tânărul acela nu avea nici o șansă în fața ei.

Miji ochii.

― Ia stai o clipă. Știu cine ești. Ești Lord Mauger!

― Da, așa e... sunt... Vicontele Mauger, umil, la dispoziția dumitale. Scoțându-și pălăria, tânărul făcu o plecăciune, dornic să facă o impresie bună – tardivă – frumuseții din fața lui. Și dumneata ești...?

Eleanor nu era nici impresionată, nici interesată.

― O cunosc pe mama dumitale, și ți-ar rupe urechile pentru treaba asta.

Mauger se înroși imediat în obraji.

― Să nu îi spui.

― Doar dacă promiți să fii mai atent pe viitor. Nu voi mai fi prin preajmă să salvez următorul câine, și-mi amintesc ce băiat bun erai mai de mult. Iubești animalele și te-ai simți foarte vinovat dacă ai omorî unul.

― Ai... dreptate. Ochii rugători ai lui Mauger semănau destul de mult cu ai câinelui. Tocmai l-am cumpărat pe castan5 și am venit în oraș, pentru că voiam să-l etalez, dar asta nu e o scuză....

În timp ce Mauger se juca cu degetul mare de la picior în pământ, Remington se gândi că privea un maestru în exercițiul funcțiunii. Ducesa îl trecuse pe tânăr de la furie, la îndrăgosteală și apoi la vinovăție, într-o singură călătorie lină. Iar Mauger o adora pentru asta.

Ea zise apoi, pe un ton liniștitor:

― Știu că nu vei mai face niciodată așa ceva.

― Jur că nu.

Mauger îi zâmbi, fermecător.

Cu o tresărire de neplăcere, Remington constată că tânărul era destul de chipeș.

― Te implor, milady, n-ai vrea să-mi spui numele zeiței dreptății pe care am avut onoarea să o întâlnesc? imploră Mauger.

Ea clipi nedumerită.

― Se referă la tine, zise Remington sec, apoi făcu prezentările. Mauger, ți-o prezint pe marchiza de Sherbourne și viitoarea ducesă de Magnus. Excelență, Vicontele Mauger.

― Ești ducesa de Magnus? Mauger ridică din sprâncene. Ne-ai vizitat într-o vară, acum opt ani, dar nu-mi aminteam că ești atât de frumoasă.

Nu părea un compliment – tânărul era mult prea sincer. Iar Eleanor făcu un pas înapoi, de parcă ar fi primit o palmă.

Remington îi ridică mâna și i-o sărută.

― E din ce în ce mai frumoasă cu fiecare zi care trece.

― Da. Evident! Mauger mai făcu o plecăciune. Părea dornic să îndrepte greșeala pe care o făcuse cu afirmația anterioară – care fusese total lipsită de tact. Excelența Sa e la fel de frumoasă ca soarele, în toată splendoarea sa.

Dacă era posibil, Eleanor părea și mai consternată.

Amorezat. Tânărul părea amorezat până peste cap de ducesa lui Remington. Nu se putea așa ceva. Îi aparținea lui – alți bărbați îl puteau invidia pentru asta, dar nu aveau voie să o dorească. Așa că Remington făcu o plecăciune și se prezentă.

― Sunt domnul Remington Knight. Așteptă o clipă, dar chipul lui Mauger nu trăda nimic. Băiatul nu auzise bârfele. Mâine-seară eu și ducesa organizăm un bal în onoarea logodnei noastre. Îl privi pe Mauger dezumflându-se când pricepu că zeița lui îi era inaccesibilă. Sper că ne vei onora cu participarea dumitale.

― Mulțumesc. Da. Desigur. Aș fi încântat. A fost o plăcere să vă cunosc pe amândoi. Domnule. Doamnă. Privirea lui Mauger zăbovi o clipă asupra lui Eleanor, cât înclină pălăria, dar după aceea se îndreptă bărbătește înapoi spre calul și grăjdarul său. Se îndepărtă apoi călare, grijuliu și un pic nesigur.

Eleanor nu se obosi să-l privească plecând, ceea ce îl liniști pe Remington. În schimb, îngenunche din nou lângă câine – ceea ce-i dădu emoții lui Remington. Se lăsă pe vine lângă ea și-i ridică bărbia cu un deget, aducând-o spre el.

― Lasă potaia. Tu ești bine?

― Da, zise ea, radiind. Desigur.

Remington o luă de mână și îi îndepărtă mânușa sfâșiată. Avea palma julită și o unghie ruptă. Nu avea nici o îndoială că se lovise și la genunchi sau că-și scrântise încheietura – sau Dumnezeu știa ce altă rană pe care nu voia să o recunoască suferise. Iar acum, că trecuse incidentul, îi venea să o ia și s-o să o zdruncine puțin.

― Pentru o corcitură? Ți-ai riscat viața pentru o corcitură?

Câinele se ridică și își dezveli colții când auzi tonul vocii lui Remington.

― Jos! izbucni el, și câinele se conformă imediat. Dar continua să-l privească prudent, iar Remington înțelese pe dată că afurisitul de câine se atașa de Madeline.

― Unii oameni ar spune că și tu ești o corcitură. Te-ar numi, poate, bastard.

Remington avea o expresie ciudată, ca și când unii oameni îl numiseră deja astfel.

Oare îi luase și lui apărarea, așa cum luase apărarea acelui câine ciudat? Era oare el un maidanez rătăcit pe care îl luase sub aripa ei protectoare – sau poate râsese și fusese de acord că originile lui îl făceau mai puțin important decât ea? N-ar fi trebuit să îl intereseze acel lucru – dar îl interesa. Îl interesa tot ce avea legătură cu ea. Oare de ce?

Pentru că era îndrăgostit nebunește de ea. Amorezat... și obsedat de femeia pe care n-ar fi trebuit niciodată să o iubească.

---

4 Specie de câine robust, de talie medie, cu blana deasă de culoare gri (crescuți în Norvegia pentru vânătoarea de elani) (n.tr.)

5 Specie de cal din rasa Abtenauer (de proveniență germană) – o rasă foarte rară în zilele noastre. Este agil, puternic și sigur. Poate avea diverse culori, dar cu precădere maro și castaniu – de unde și denumirea populară de „castan“. (n.tr.)