Capitolul 17
Pe măsură ce Eleanor înțelegea semnificația anunțului domnului Knight, mulțimea, sala de bal și toate luminile începură să pălească. Credea că avea să leșine chiar în acel moment și chiar acolo, pe scenă. În mod ciudat însă, încă îi mai putea auzi vocea, proclamând clar:
― Odată ce Dumnezeu ne va binecuvânta uniunea, vom trăi în mijlocul vostru pentru tot restul zilelor noastre.
Nu părea să fie o promisiune pe care i-o făcea lui Eleanor, ci mai degrabă o amenințare. Totul din chipul și expresia domnului Knight părea amenințător. Avea de gând să oblige mulțimea să îl accepte, în condițiile stabilite de el – iar ea era instrumentul hotărârii sale.
― Respiră, îi porunci el încet.
Eleanor inspiră adânc și abia atunci își dădu seama că își ținuse răsuflarea.
― Zâmbește, îi zise el apoi.
Și ea zâmbi. Era un zâmbet timid – dar, după răspunsurile aprobatoare ale oamenilor din jur, înțelese că toată lumea considera că reținerea ei era un lucru firesc și că toată povestea li se părea extrem de romantică. Aparent, puținor oameni le păsa că logodna aceea era rezultatul unui detestabil joc de cărți. Cu părul lui blond care arăta ca o aureolă, îngerul ei căzut hipnotizase întreaga adunare.
Îi oferi mâna, ca s-o ajute să coboare scările.
Ei bine, poate nu chiar întreaga adunare. Lady Shapster stătea locului, răsucind în mână un pahar plin de șampanie și uitându-se la Eleanor – de parcă ar fi încercat să se decidă care era cea mai bună modalitate de a dezvălui adevărul. Ura din ochii ei o făcea să se cutremure, dar, chiar și așa, nu se putea gândi la altceva decât la domnul Knight. Orice ar fi putut face Lady Shapster pălea în comparație cu planurile domnului Knight.
De îndată ce picioarele ei atinseră ringul de dans, orchestra începu să cânte un menuet. Li se alăturară rapid și alte cupluri. Totul fusese orchestrat de domnul Knight astfel încât impactul momentului să fie maxim, și, la suprafață, totul părea să întruchipeze fantezia oricărei fete.
Eleanor încă încerca să-și revină după acel coup d′état6. Nu se putea căsători cu el peste două zile. Trebuia să îi spună. Dar, chiar dacă dansa cu o grație de nedescris, stând tot timpul la mai puțin de un metru distanță de ea, ea putea la fel de bine să se afle pe lună. Purta o mască – una compusă dintr-un zâmbet fermecător și ochi întunecați, care ascundeau secretele sufletului său. Îmbunarea pe care o simțise venind din partea lui nu era altceva decât o himeră. Părerile pe care le crezuse comune nu existau de fapt. Diavolul cu ochi albaștri îi pusese cu forța inelul pe deget și în acel moment o amenința cu o căsătorie imediată.
Dar de ce? Eleanor nu înțelegea de ce Remington voia să se însoare cu viitoarea ducesă de Magnus. Îi spusese că își dorea averea și titlul ei, dar Eleanor nu îl credea. Era mai mult de atât, ceva ce se ascundea sub fațada aceea zâmbitoare – un plan a cărui vrăjmășie o înfricoșa…
Dansul se încheie. Bărbații se apropiară de domnul Knight, ca să-l bată pe spate și să-l felicite. Eleanor se retrase, dorindu-și cu disperare să fugă – dar era imposibil să scape. Horatia fu prima care o ajunse din urmă.
― Ce femeie șireată! Nu ne-ai oferit nici un indiciu despre nunta dumitale iminentă!
― Nu v-am oferit, nu-i așa?
Eleanor nu fusese șireată, ci pur și simplu neștiutoare.
Lady Picard se grăbi să se apropie și ea, la fel de agitată, de parcă i s-ar fi confirmat o bârfă interesantă.
― Felicitări, Excelență! Trebuie să fii extrem de încântată.
― Nu pot descrie în cuvinte ceea ce simt acum. I se strânse stomacul.
Oare ce ar fi trebuit să facă în acel moment?
Îi veni în minte sfatul lui Madeline: „Oricând ai îndoieli, întreabă-te ce-aș face eu în situația asta. Apoi acționează“.
Fără îndoială, era cel mai prostesc sfat pe care-l auzise vreodată Eleanor. Nu o ajuta deloc. Dar absolut deloc.
Domnul Clark Oxnard se grăbi spre ei, cu micuța lui soție la brațul său. Clark strălucea de veselie, iar obrajii lui rotunzi căpătaseră o culoare rubinie.
― Remington, când m-ai rugat să fiu cavalerul tău de onoare, n-aveam nici cea mai mică idee că urma să se întâmple așa curând. Felicitări, Excelență, sincere felicitări!
― Da, ai dreptate.
Oare cuvintele lui Eleanor aveau vreun sens? Nu credea. Dar nici nu îi păsa.
― Felicitările mele, Excelență! Vocea doamnei Oxnard era surprinzător de gravă pentru o femeie atât de micuță de statură, iar ochii ei o cercetau cu agerime. O căsătorie este întotdeauna un eveniment emoționant, dar poate fi și copleșitor, în același timp. Poate ne-am putea întâlni la un ceai, după ce te mai liniștești?
Părea atât de normală și de liniștită, încât Eleanor și-ar fi dorit să-și odihnească capul pe umărul ei și să plângă.
― Ar fi minunat, zise Eleanor. Mulțumesc.
Beau Brummel se îndrepta spre ei, agitându-și batista, ca să-și facă loc.
― Ce vești minunate, Excelență! Te vei căsători de îndată. Poți fii sigură că domnul Knight acționează când alții stau pe gânduri, și iată că te-a cucerit, așa cum meriți.
― Asta merit? Da, presupun că ai dreptate.
Pentru că mințise în legătură cu cine era cu adevărat.
Privirea emoționată a tânărului Lord Byron o întâlni pe a ei.
― Un gest atât de romantic mă inspiră să scriu o poezie. Un poem epic. Sau poate un sonet.
Eleanor făcu un pas mic în spate, apoi încă unul.
― Sunt sigură că domnul Knight va fi foarte încântat.
În realitate, era sigură de contrariu.
― Dragă fată. Lady Gertrude se ridică pe vârfuri și o sărută pe obraji. Sunt foarte entuziasmată! Îi șopti apoi la ureche: Asta va opri zvonurile despre unde locuiești, înainte chiar să înceapă. E o mare ușurare, îți spun. Servitorii bârfesc, să știi, și încă vreo câteva zile ar fi putut fi fatale reputației tale.
Se înșela în privința aceea – pentru că, în acel moment, Lady Shapster îi examină fățiș burta. Pe tonul ei calm, cald și sigur, care obișnuia să o facă pe Eleanor să plângă în hohote, zise apoi:
― Nu pierzi deloc timp în drumul spre altar. Există vreun motiv pentru care vă grăbiți?
Toți oamenii din sala de bal rămaseră cu gura căscată. Domnul Knight se răsuci spre ea, ca un vârtej răzbunător. Toți oaspeții făcură un pas în spate, la unison.
Dar, pentru prima dată, Lady Shapster nu avea puterea de a o umili sau de a o îngrozi pe Eleanor. Poate că se maturizase. Poate că ultimii patru ani, ultimele zile, ultimele minute îi arătaseră ce însemna de fapt un necaz. Dintr-un motiv necunoscut ei, un val de furie îi înlătură orice neliniște. Nu avea nevoie ca domnul Knight să o apere. Se putea apăra și singură.
Zise apoi, afișând un zâmbet mai degrabă atacator decât binevoitor:
― Lady Shapster, am venit în Anglia de mai puțin de o săptămână. Dacă tot vrei să răspândești bârfe, să știi că asta nu e una care va prinde.
Lady Shapster clipi uimită – de parcă un pisoiaș inofensiv îi atacase gleznele și făcuse să-i dea sângele. Apoi zâmbetul acela terifiant îi reapăru pe buze, și se apropie de Eleanor. Înainte să poată spună ceva, interveni Lady Gertrude, pe un ton extrem de indignat:
― Ce afirmație grosolană. Nu ești de acord, Lady Picard?
― O, ba da, sunt întru totul de acord.
Lady Picard părea sincer șocată – ca o femeie căreia îi plăcea să bârfească în privat, dar care era oripilată de astfel de scene în public.
― Lady Shapster. Domnul Knight o luă de braț. Nu-mi amintesc să te fi inclus pe lista de invitați.
Lady Shapster se întoarse spre el, ca un tigru încolțit, arătându-și ghearele și colții. Apoi îi zări chipul pentru o fracțiune de secundă și ceva din expresia lui o făcu să se transforme înapoi în femeie.
― Mi-am dat seama că a fost o omisiune, așa că am...
― N-a fost deloc o omisiune. Domnul Knight îi spuse scurt și tăios: Nu-mi plac femeile vulgare și rele. Și cu siguranță nu le vreau la petrecerea mea de logodnă.
Lady Gertrude o bătu pe mână pe Eleanor, murmurând cuvinte de alinare.
― Dar vreau să-ți spun ceva. Lady Shapster o arătă cu degetul pe Eleanor. Nu îți dorești să te căsătorești cu ea.
Eleanor își dori să sară la ea și să reducă la tăcere acea femeie și vocea ei îngrozitoare, calmă și acuzatoare.
Domnul Knight își dezgoli dinții, apoi zise, extrem de încet, aproape imperceptibil:
― Nu-mi spui dumneata ce îmi doresc să fac. Nu știi nimic despre mine sau despre dorințele mele. Iar acum... vrei să pleci. Te voi însoți până la ușă.
― Ce scenă îngrozitoare, murmură Beau Brummel. E foarte trist când o frumusețe renumită recurge la astfel de mârșăvii.
Domnul Knight nu îl auzi, dar Lady Shapster da. Îi aruncă o privire veninoasă lui Eleanor, apoi zise, în timp ce domnul Knight o conducea de acolo:
― O să-ți pară rău că m-ai umilit astfel, asta ți-o promit!
Domnul Knight îi răspunse:
― Pentru siguranța dumitale, milady, nu mai spune nici un cuvânt.
Eleanor inspiră, cutremurându-se. O înfruntase pe mama ei vitregă și scăpase nevătămată. Știa că avea să câștige cu adevărat doar în clipa în care avea să o înfrunte ca fiind Eleanor – dar în acel moment îi era recunoscătoare. Lady Shapster îi distrăsese atenția domnului Knight și îi oferise astfel ei șansa de a scăpa pentru o clipă din vâltoarea aceea sufocantă de interes.
― Scuzați-mă. Văd un prieten pe care trebuie să-l salut.
― Desigur, draga mea. Lady Gertrude o bătu pe mână. Du-te și împrospătează-te.
― Mulțumesc, așa voi face.
Eleanor se strădui să nu se îndepărteze în mare grabă, pentru că știa foarte bine că toți ochii erau ațintiți asupra ei. Și se chinuia din răsputeri să meargă în linie dreaptă, de vreme ce nu avea nici cea mai mică idee unde se ducea de fapt. Știa doar că trebuia să plece de acolo – să plece înainte să sufere primul ei atac de panică.
Ușa deschisă care ducea spre grădină promitea aer curat și un văl de întuneric, așa că se îndreptă într-acolo – și auzi un șuierat venind dinspre planta de lângă ușile în stil franțuzesc.
― Pssst.
Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni.
― Pssst, don’șoară!
Merse în spatele ghiveciului și văzu un bărbat cu părul roșu, care stătea ghemuit, aproape lipit de podea. Într-o clipită, toată suferința ei se transformă în speranță. Dickie Driscoll o ajutase întotdeauna. Și avea să o ajute și de data asta.
― Dickie! Ce cauți aici?
― Vă salvez. Dickie se uită pe după plantă, înspre ringul de dans – unde cuplurile se înclinau și se ridicau, dansând menuet. Este prima dată când reușesc s-ajung la dumneavoastră fără să mă prindă domnu’ Knight sau vreunu’ din acoliții lui. Haideți. O prinse de mână și se îndreptă tiptil spre ușă. Să mergem.
― O, da! Să mergem! Îl urmă pe terasă, bucurându-se de libertate. Vreau să plec de aici. Trebuie să plec de lângă el înainte să... Trebuie să scap.
― Ssst. Dickie tăcu și o conduse în jos pe scări. Oamenii lui Knight sunt peste tot. Mi-a fost destul de greu s-ajung aici, și nu vreau să fiu iar aruncat afar’.
― Vrei să spui.. ca deunăzi, când ne-au prins ieșind din grajd?
Cărarea din grădină nu era luminată, dar nu avea nevoie de lumină ca să înțeleagă suferința din vocea lui Dickie.
― N-a fost deloc amuzant, don’șoară Eleanor.
Ea se încordă.
― Doar nu te-au rănit oamenii lui, nu?
― Nu, domnu’ Knight i-a instruit să nu facă urât și n-au făcut – în mare parte.
Eleanor încetini.
― Așadar, domnul Knight s-a ținut de cuvânt!
El își dăduse cuvântul să nu-l rănească pe Dickie. Iar ea promisese să nu fugă.
Cu toate astea, domnul Knight nu îi spusese că urmau să se căsătorească imediat!
― Grăbiți-vă, don’șoară Eleanor! o zori Dickie.
Și ce dacă domnul Knight nu-i spusese tot adevărul? În fond, nici nu-i ceruse asta. Ea doar îi promisese că nu avea să mai fugă. Nu pusese condiții.
― Dickie. Se opri fără tragere de inimă. Nu pot pleca.
― Cum adică nu puteți pleca? Dickie o trase mai tare. Ăsta nu-i un joc, don’șoară! L-am auzit. A anunțat că nunta va avea loc poimâine, și Excelența Sa nu e de găsit. Nu știu unde e, dar știu că suntem într-un moment de criză.
― Înțeleg, Dickie, crede-mă că înțeleg. Dar adevărul e că... i-am promis domnului Knight că n-o să mai încerc să fug.
Eleanor trebuia să rămână – doar își dăduse cuvântul.
Dickie știa că ea își respecta mereu promisiunile, așa că bolborosi:
― Pp... promis? Nu, don’șoară Eleanor, doar n-ați fost așa nesăbuită. Spuneți-mi că n-ați fost atât de nesăbuită.
Eleanor puse mâna pe brațul lui.
― Dickie, când oamenii lui te luau de acolo, aveau de gând să-ți facă rău. Nu puteam permite să se întâmple asta. Așa că i-am promis că o rămân până când îmi va spune el să plec.
― Don’șoară, dacă n-aș fi protestant practicant, aș înjura de-aș dărâma Turnul Babel. Dickie rămase neclintit și lăsa capul jos. Ce-o să faceți, don’șoară? O să-i spuneți adevărul?
― Să-i spun cine sunt? Nu!
Nu – voia să se afle cât mai departe de acolo când el avea să afle cine era ea cu adevărat.
― Nu vă puteți căsători cu omu’ dacă el crede că sunteți ducesa. Păi când o să se afle adevărul... oho... o să vă omoare.
― Sigur că n-o s-o fac. Nu pot s-o fac.
Pentru că nu era lucrul corect de făcut. Nu îndrăznea să se gândească la cât de bine se simțea – la cum era să fie răsfățata Londrei, să aibă un cal bun pe care să-l călărească și uneori, foarte rar, să aibă curajul să spună ceea ce gândea. Nu îndrăznea să-și aducă aminte cât de tare îi bătea inima când o privea domnul Knight – cu ochii lui de un albastru pal, dar fierbinți precum cărbunii încinși. Să se imagineze soția lui însemna să ceară singură suferință și durere – lucruri care aveau să vină oricum, din plin.
― Hai să-ți spun ideea mea, Dickie! O să scriu un bilet. Și tu i-l vei duce lui Madeline. Am să-i spun de nuntă, și ea o să vină imediat să mă salveze.
― Păi, și dacă nu poate?
Eleanor stătea în grădina întunecată. Simțea noul inel rece pe degetul ei. Vântul se juca cu frunzele de deasupra ei. Aerul proaspăt îi inunda plămânii. În sufletul ei avea loc o luptă. O bătălie între vechea și blânda Eleanor și noua Eleanor, care abia atunci încerca să se nască. Vechea Eleanor era foarte timidă și accepta tot ce primea de la viață, fără să se plângă. Noua Eleanor lupta pentru ea și pentru fericirea ei, fără să-i pese de consecințe.
Madeline nu îl voia pe domnul Knight, însă noua Eleanor îl voia. Îl dorea cu disperare... Îl dorea din tot sufletul și din toată ființa ei... Iar dacă Madeline nu ajungea la timp ca să oprească nunta...
Noua Eleanor vorbi apoi:
― Dacă Madeline nu ajunge la timp ca să oprească nunta, atunci înseamnă că soarta a hotărât. Iar acum cred o să mă duc să beau un pahar de ceva – sau două.
Ar fi făcut orice ca să oprească țipetele de avertizare ale vechii Eleanor, care îi răsunau în minte.
Dickie Driscoll întrebă apoi, cu voce gravă și plină de groază:
― Ce vreți să spuneți, don’șoară, că soarta a hotărât?
― Vreau să spun că... dacă Madeline nu ajunge la timp, mă voi căsători cu domnul Knight.
6 În limba franceză, în original, „lovitură de teatru“ (n.tr.)