O lovitură la adresa eului nostru
Când le oferi copiilor tăi acceptarea totală pe care o merită, vei fi expus la diamantul tradiției spirituale: șansa de a-ți pierde eul.
Ca părinți, e greu să nu fim egotici. Prin simplul fapt de a spune „acesta e copilul meu“ intrăm în zona eului. De fapt, rareori se întâmplă să nu fim în eu atunci când vine vorba despre copiii noștri, dat fiind că nimic nu ne afectează mai puternic decât cum se descurcă ei la școală, cum arată, cu cine se căsătoresc, unde locuiesc și cu ce se ocupă. Puțini părinți le pot permite copiilor lor să existe fără a-i considera o extensie a propriului eu.
Am întrebat un grup de părinți de ce au făcut copii. Printre răspunsurile lor s-au numărat: „Am vrut să văd cum e“, „iubesc copiii“, „am vrut să fiu mamă“, „mi-am dorit o familie“ și „am vrut să le dovedesc tuturor că pot fi o mamă bună“. În fiecare dintre cazuri, motivul pentru care își doriseră copii era infuzat de eu. Fără îndoială, așa stau lucrurile cu mulți dintre noi.
Parentajul e o călătorie care tinde să debuteze cu un nivel crescut de narcisism egotic, o energie pe care o luăm în relația cu copilul nostru. Consecința e că putem foarte ușor, deși, în multe cazuri, fără chibzuință, să cădem în cursa folosirii copiilor noștri pentru a ne satisface o nevoie din noi, având în tot acest timp impresia că suntem iubitori, ne dăruim și avem grijă de ei. Îi folosim pentru a încerca să ne vindecăm sinele rănit, îi folosim înghesuindu-i în roluri din familie care nu le aparțin de drept, îi folosim pentru a ne da nouă un sentiment de valoare și îi folosim pentru a ne augmenta iluzia influenței pe care o avem în lume.
Ni se pare greu de crezut că mulți dintre noi am devenit părinți, măcar în parte, pentru a ne satisface propria năzuință. Dacă nu ne dăm seama cât de puternic suntem conduși de eu și nu ne eliberăm treptat de identificarea cu el, vom fi părinții copiilor noștri din poziția aceasta falsă, lucru care ne va face incapabili să stabilim o legătură cu sinele lor.
Am văzut că eul nostru este o formă de atașament orb de imaginea pe care o avem despre noi, o poză a noastră pe care o avem în minte. Întregul nostru mod de a gândi, de a simți și de a acționa pornește din această imagine a sinelui.
Pentru a obține o mai bună înțelegere a eului, amintește-ți cum spuneam mai devreme că, atunci când le-am sugerat părinților că ei sunt cei care trebuie să se schimbe pentru a putea îmbunătăți comportamentul copiilor, aceștia insistau că greșesc. Apoi îmi ofereau diferite explicații pentru starea relației dintre ei și copiii lor.
Ni se pare greu să știm că o parte din noi ar fi putut contribui la aspectele negative cu care ne confruntăm în viață, preferând să dăm vina pentru situația în care ne aflăm pe factori din lumea care ne înconjoară. Când știm despre noi că suntem doar imaginea pe care ne-am creat-o, ideea că ar trebui să ne schimbăm ne amenință identitatea, motiv pentru care ne apărăm cu înverșunare și sperăm în van că oamenii ceilalți din viețile noastre vor fi cei care se vor schimba.
Eul operează ori de câte ori ne trezim că suntem atașați de un tipar de gândire sau sistem de credințe. Adesea se întâmplă ca nici măcar să nu recunoaștem că suntem atașați până nu izbucnim emoțional. Și totuși, ori de câte ori furia, controlul, dominația, tristețea, anxietatea sau chiar o emoție pozitivă, cum este fericirea, preiau controlul și sentimentul nostru de „îndreptățire“ domnește, suntem în eu. Când operăm din locul acesta rigid al „îndreptățirii“, aducem în realitatea noastră o presupunere deja formulată, un ideal sau o judecată. Dacă o situație sau o persoană nu se conformează voinței noastre, reacționăm pentru a controla situația sau persoana, făcând-o să ni se supună.
Trăind într-o stare egotică, nu reușim să îi vedem pe ceilalți cum sunt de fapt în esență. Un exemplu clasic este cel al lui Stuart, al cărui fiu, Samuel, era un tânăr energic și activ, bun la tot ce făcea. Samuel era deosebit de bun la actorie și își dorea mai mult decât orice să meargă la școala de teatru. Stuart era împotrivă. Un imigrant din prima generație, lucrase ca muncitor toată viața pe posturi nesigure, prost plătite, lucru care îl făcuse să își dorească mai mult decât orice ca fiul lui să se bucure de siguranța unui serviciu stabil, nu de o carieră în actorie, cu incertitudinile și instabilitatea aferente.
Când a venit momentul să se înscrie la colegiu, Samuel și-a dorit să aleagă școli cu programe de teatru bune, în vreme ce tatăl lui a insistat să meargă la un colegiu de afaceri. Cei doi se certau zilnic. În cele din urmă, Stuart l-a amenințat pe Samuel că, dacă avea să se înscrie la școala de actorie, nu îl va mai ajuta la plata taxei de școlarizare și îl va scoate din viața sa pentru totdeauna. Când a văzut cât înseamnă pentru tatăl lui, Samuel a cedat. Dat fiind că era un tânăr excepțional, a fost acceptat la Columbia Business School și a avut o carieră prosperă.
Chiar dacă Samuel e cel care a luat decizia de a renunța la cariera de actor, în continuare are resentimente față de tatăl lui, care i-a refuzat pasiunea. Stilul de viață pe care i-l permite cariera sa într-o corporație nu compensează nici pe departe bucuria spiritului și sentimentul de a avea un scop pe care le trăia pe scenă. În cazul său, actoria era adevărata vocație — o exprimare a esenței sale, a ființei însăși. Însă acum, înglodat în ipoteci și credite de studii, simte că nu prea mai e liber să schimbe cursul.
Samuel a fost părintele fiului său dintr-o postură de pură proiecție. La baza temerilor sale privind alegerea carierei fiului său se afla un scenariu emoțional pe care îl purta cu sine și care îi spunea că „incertitudinea este un lucru rău“. Mistuit de anxietatea pe care o trăise în calitate de imigrant din prima generație, a încercat să controleze destinul fiului său.
Atâta vreme cât pilonii eului tău rămân intacți, așa cum s-a întâmplat în cazul tatălui lui Samuel, te vei chinui să trăiești autentic; iar dacă ești lipsit de autenticitate, îți va fi greu să le permiți copiilor tăi să fie autentici. Parentajul din eu înseamnă a trăi cu mandatul inconștient că metoda ta e cea bună. Prin urmare, îți forțezi copiii — așa cum i s-a întâmplat lui Samuel — să intre în lumea ta și să piardă ocazia de a intra în a lor. Din păcate, probabil te vei simți cel mai puternic când copiii se află sub dominația ta, gata să îți urmeze cuvintele ca pe ceva sacrosanct.
Atașamentele eului nostru sunt o mască pentru temerile pe care le avem, cea mai mare dintre ele fiind aceea de a ceda în fața naturii misterioase a vieții însăși. Când venim din partea eului, nu a ființei pure, nu ne conectăm cu ființa esențială a copiilor noștri. În consecință, ei cresc deconectați de propria esență și învață astfel să nu aibă încredere în legătura lor cu tot ce există. Abordarea vieții cu teamă înăbușă emergența ființei lor autentice, dezinhibate și neafectate. Prin urmare, eul nostru trebuie să se fărâmițeze pentru a permite autenticității să iasă la iveală, lucru care, la rândul său, ne eliberează copiii astfel încât să poată crește așa cum sunt ei de fapt.
Dacă ne eliberăm de eul nostru și pur și simplu observăm dezvoltarea copiilor noștri, pe măsură ce viața le-o toarce în mod spontan, ei devin profesorii noștri. Cu alte cuvinte, un trai autentic ne permite să încetăm să ne mai privim copiii ca pe niște pânze albe pe care ne putem proiecta imaginea a cine ar trebui să fie, iar în loc de asta să îi vedem ca pe niște tovarăși de drum, care ne schimbă la fel de mult cât îi schimbăm noi pe ei.
Întrebarea este dacă ești dispus să renunți să mai crezi că „știi“, să cobori de pe piedestalul egotic al autorității și să îți permiți să înveți de la ființele acestea, care sunt în cea mai mare măsură capabile să trăiască într-o stare de conștiință fără eul lor?
A trăi autentic în loc de în cadrul eului înseamnă să accepți evoluția permanentă, realizând că suntem mereu în schimbare, mereu o lucrare în curs de execuție. Autenticitatea presupune să accesăm acel aspect profund, tăcut al ființei noastre, care poate fi totuși auzit dincolo de huruitul a ceea ce ni se întâmplă în viață. Sprijinită și ghidată de mediul extern, această stare autentică a ființei nu are nevoie de mediul extern pentru a supraviețui. În schimb, necesită o sincronizare cu mintea noastră și o conexiune în fiecare moment cu trupul nostru.
Când trăim autentic, putem avea în continuare relația, casa, mașina și celelalte bunuri de lux de care e atras eul nostru (lucrurile pe care tatăl lui Samuel dorea să le aibă acesta), dar scopul pentru care ele există este unul complet diferit. Dacă relația, casa, slujba, mașina și alte elemente externe sunt cele la care apelăm pentru a fi fericiți, suntem înrobiți de eul nostru. Dacă acestea există pentru ca noi să îi putem servi pe ceilalți îndeplinindu-ne propriul scop, ele duc mai departe angajamentul luat față de ființa esențială.
Chiar dacă modul de manifestare al eului este diferit pentru fiecare persoană, există tipare comune pe care eul le urmează în drumul său către autoîntemnițare — câteva tipuri universale ale eului. E bine să avem o imagine clară asupra modului de funcționare al fiecăruia dintre ele.
Când a primit un telefon de la biroul directorului, prin care era anunțată că fiul ei de nouă ani se bătuse cu un alt băiat, o tânără mamă s-a simțit distrusă. Incapabilă să creadă că fiul ei iubit devenise unul dintre „acei“ copii, s-a simțit rușinată și tulburată. Ce era de făcut? Cum să reacționeze?
Dat fiind că a devenit defensivă, mama aceasta s-a trezit că dă vina pe toți și pe toate. S-a certat cu directorul, cu profesorii, cu părinții băiatului, insistând că fiul ei fusese acuzat pe nedrept. A scris scrisori inspectorului școlar despre cum fiul ei fusese acuzat eronat.
Fără ca ea să își dea seama, eul mamei respective a transformat incidentul într-unul care o privea pe ea, ca și cum se punea în discuție competența ei. Incapabilă să se separe de comportamentul fiului ei cât să poată vedea cum stau, de fapt, lucrurile, a exagerat dimensiunea evenimentelor. Părea că ar fi fost atacată ea personal — ca și cum ea ar fi fost cea chemată în biroul directorului și certată că nu e un părinte bun. În consecință, în loc ca băiatul de nouă ani să suporte consecințele naturale ale acțiunilor sale, de pe urma cărora ar fi învățat ceva, el s-a simțit vinovat și jenat de felul în care reacționase mama lui.
Mulți dintre noi cădem în capcana în care permitem sentimentului propriei valori să se implice în comportamentul copilului. Atunci când se comportă într-un mod în afara normei, ne simțim responsabili personal. Incapabili să ne detașăm eul de situație, le exagerăm lor comportamentul.
Nimănui nu îi place să fie perceput ca un părinte incompetent. Eul nostru trebuie să fie văzut ca un părinte la superlativ. Ori de cât ori simțim că suntem sub standardul perfecțiunii pe care ne-am dori să îl atingem, ne umplem de anxietate fiindcă avem impresia că am „decăzut“ în ochii celor din jur. Și apoi reacționăm într-un mod emoțional.
Cei mai mulți dintre noi au vise de perfecțiune, însă atașamentul față de asemenea vise este cel care ne împiedică să ne trăim viața așa cum e.
De exemplu, când o mamă a planificat bar mitzvah-ul1 fiului ei, a cheltuit peste 30 000 de dolari pentru pregătiri, fiind atentă la fiecare detaliu. În ciuda faptului că se pregătise luni de zile, era foarte agitată când a sosit ziua respectivă.
În realitate, festivitatea a fost punctată de ceea ce mama a considerat un șir de dezastre. Ziua a debutat cu o furtună neașteptată. Din fericire, se pregătise pentru o astfel de situație și avea un cort ca rezervă. Apoi, DJ-ul a rămas blocat în traficul aglomerat, astfel că a sosit cu o oră întârziere. La scurt timp după, mama băiatului a observat că fiul ei era ușor amețit și se manifesta cam zgomotos în fața rudelor și prietenilor ei din înalta societate.
Cuprinsă de o jenă puternică, mama se simțea distrusă — și lividă. Chiar dacă a reușit să păstreze imaginea mamei perfecte câtă vreme oaspeții erau prezenți, și-a vărsat nervii pe toți cei din jur când aceștia au plecat, stricând astfel petrecerea fiului ei și făcându-l de rușine în fața amicilor, care își petreceau noaptea la el acasă. La finalul exploziei, a început să se certe cu soțul ei și a făcut o scenă cu DJ-ul. Dat fiind că ocazia nu se ridicase la înălțimea așteptărilor ei, le-a stricat tuturor cheful.
Când viața nu merge conform planului și reacționăm cu opoziție și viteză emoțională, o facem pentru că ne simțim amenințați. Pe măsură ce imaginea ideală despre cum „ar trebui“ să fie viața se destramă, iese la iveală nevoia egotică de a controla lucrurile. Incapabili să acceptăm că oamenii dragi nouă și viața însăși nu sunt roboții noștri, gata să se muleze după voința noastră, ne impunem dorința maniacală de a-i „privi“ într-un anumit fel pe toți și pe toate. Ceea ce nu vedem însă e că pentru a menține iluzia că viața ar trebui să aibă un final de basm trebuie adesea să sacrificăm bunăstarea celor dragi nouă.
Când folosim abordarea tradițională a parentajului, ne încurajăm copiii să ne privească plini de respect pentru că așa am fost crescuți și noi. Avem sentimentul că pentru a fi părinți buni trebuie să fim atoateștiutori și atotputernici. Nici nu ne dăm seama că atunci când ne imaginăm atât de competenți, stimulăm inhibarea și teama în copiii noștri. Ne privesc și văd o imagine atât de îndepărtată, încât ajung să se simtă exagerat de mici. Astfel, le imprimăm ideea că reprezintă „mai puțin“ decât noi, lucru care îi descurajează să stabilească o legătură cu propria competență.
Când copiii noștri au impresia că „știm ce e de făcut“ mereu, că va exista întotdeauna o soluție sau opinie perfectă, cresc cu convingerea că trebuie să fie la fel. Dat fiind că nu ne simțim confortabil cu imperfecțiunile noastre și nu vrem să ne expunem defectele, îi învățăm să își mascheze imperfecțiunile și să își supracompenseze slăbiciunile. Ceea ce trebuie să învețe ei cu adevărat este că perfecțiunea este un ideal al nesăbuiților.
Scopul nu este acela de a fi „perfect“, fără cusur, cum a încercat mama respectivă să fie în privința bar mitzvah-ului fiului ei, ci acela de a ne accepta sinele „perfect imperfect“ — și, în cazul acestei mame, de a accepta faptul că și fiul ei își are defectele lui, la fel ca ea, și că poate greși în cel mai puțin potrivit moment. E important să ne eliberăm copiii de iluzia că suntem mereu „stăpâni pe situație“ — lucru pe care îl putem face odată ce ne-am eliberat pe noi înșine din strânsoarea nevoii de a fi părinții „perfecți“.
Atunci când te simți confortabil recunoscându-ți defectele și greșelile cotidiene, nu ca o autoflagelare, ci ca pe un dat, le transmiți copiilor că greșelile sunt inevitabile. Râzând de erorile tale și fiind dispus să îți recunoști nesiguranțele, cobori de pe piedestalul minunii. Prin înlăturarea ierarhiei, îți încurajezi copiii să relaționeze cu tine ca de la un om la altul, ca de la un spirit la altul.
Ce trist e că mama care a organizat petrecerea de bar mitzvah nu a putut râde de toate lucrurile care nu au ieșit bine. Dacă ar fi făcut-o, i-ar fi dat fiului ei una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-ar fi putut învăța vreodată — aceea a acceptării totale a ceea ce este, inclusiv a comportamentului său nepotrivit.
Nu trebuie decât să servim drept model. Când copiii noștri își dau seama că ne simțim bine cu noi înșine, e încurajat un sentiment de competență. Bucurându-ne de nebuniile noastre, ne învățăm copiii să nu se ia prea în serios. Fiind dispuși să ne facem de râs când încercăm lucruri noi, îi învățăm să exploreze viața fără a fi prea îngrijorați de cum „arată“ sau se descurcă.
Mă întreb dacă mama care a planificat bar mitzvah-ul în cele mai mici detalii a acționat vreodată în mod voit nechibzuit în fața fiului ei, dansând și cântând, sau a făcut vreun lucru care nu îi stătea în fire pentru a demonstra că e om și poate greși. Astfel de lucruri ne încurajează copiii să iasă din zona de confort și să se aventureze pe un teritoriu necunoscut. Mă întreb dacă s-a jucat cu fiul ei și prietenii lui la nivelul copiilor, neezitând să se pună în genunchi și să ragă ca un măgar sau să se transforme în prințul prefăcut în broscoi. Când copiii ne văd coborâți la nivelul lor, dinamica dintre noi se egalizează și le permite să stabilească o legătură cu noi în mod jucăuș, neamenințător. Mă mai întreb și dacă mama aceasta și-a permis vreodată să se împiedice, să cadă, să își rupă ceva, să se aplece, să se păteze, să se murdărească, să plângă și să dea în clocot în fața fiului ei, în niște limite, în loc să încerce să ascundă aceste aspecte ale umanității sale. Oare a demonstrat vreodată că nu o deranjează că nu e casa curată lună, că nu are o manichiură perfectă, că nu are machiajul perfect aranjat? Când facem asta, le arătăm copiilor noștri că „suficient de bine“ înseamnă categoric suficient de bine.
Ne facem nouă și copiilor noștri o favoare când ne acceptăm limitările și transmitem că, așa imperfecți, ne simțim bine cu noi înșine. Astfel, copiii noștri sunt încurajați să ajungă să se simtă confortabil cu cine sunt, capabili să își vadă umorul și ușurința și astfel să se detașeze de rigiditatea imposibilă a eului lor.
Statutul reprezintă o problemă imensă pentru mulți părinți. De exemplu, când un elev nu a fost acceptat la niciuna dintre facultățile de frunte la care se înscrisese, fiind în schimb acceptat la facultatea de stat locală, părinții lui s-au confruntat cu un sentiment copleșitor de rușine. Șocați fiind de veste, nu aveau habar cum să le spună rudelor și prietenilor că fiul lor avea să urmeze o facultate „sub standard“, mai ales că ei erau absolvenți de Yale, respectiv Columbia.
Când părinții aceia i-au comunicat fiului lor dezamăgirea imensă, el și-a dat seama că nu se ridicase la înălțimea așteptărilor. Din punctul părinților de vedere, fiul lor nu numai că îi trădase, dar mai și făcuse praf o tradiție de familie foarte apreciată. Copleșit de rușine, tânărul a intrat la școala pregătitoare pentru medicină, trăgând de el mai tare ca oricând să le demonstreze părinților că era demn de validarea lor, pierzând astfel legătura și mai mult cu sinele său real.
Mulți dintre noi nutresc idealuri rigide de succes. Avem etaloane externe, cum ar fi o slujbă bine plătită, o mașină care-ți ia ochii, o casă dichisită, cartierul perfect, prieteni stilați și așa mai departe. Apoi, când dăm greș la ceva, ne pierdem locul de muncă sau suntem forțați să acceptăm că nu avem copii atât de puternic orientați spre realizări, avem senzația că am eșuat într-un mod fundamental. Ne imaginăm că esența ne-a fost amenințată, fapt care ne face să izbucnim.
Când suntem atașați de idealuri, le impunem copiilor noștri, insistând ca ei să ne păstreze masca de competență atent construită. Trecem cu vederea faptul că fiecare dintre copiii noștri este o ființă cu propria chemare, fără să ne dăm seama că doar prin recunoașterea deplină a spiritului unic și autonom al copilului nostru putem beneficia de oportunitățile spirituale inerente rolului de părinte.
E foarte important să renunțăm la toate gândurile legate de motivele pentru care copiii sunt persoanele care sunt și să ne ferim de orice tendință de a-i face „contrariul“. Provocarea pe care o ai în față ca părinte este să permiți spiritului copilului tău să iasă la iveală fără a-l domina. Poți renunța la pornirea necruțătoare de a-ți transforma copiii în extensii ale tale? Ești dispus să cultivi în ei spațiul interior care să le permită să înflorească fără nevoia ta de a-ți proiecta voința asupra lor?
Pentru ca aceste lucruri să se întâmple, va trebui să creezi un spațiu interior în tine, eliberat de tendința de a poseda și a controla. Doar atunci vei putea să îți cunoști copiii așa cum sunt cu adevărat, nu așa cum ți-ai dori tu să fie, acceptându-i întru totul, fără a te atașa de orice viziune ai fi putut avea pentru ei.
Când relaționezi cu copiii tăi onorând, în orice clipă, cine sunt, îi înveți să se respecte singuri. Dacă, pe de altă parte, încerci să le schimbi starea actuală, modificându-le comportamentul pentru a se potrivi aprobării tale, transmiți un mesaj cum că ființa lor autentică nu e adecvată. În consecință, copiii tăi încep să adopte o persona2, care îi îndepărtează de cine sunt de fapt.
Renunțarea la atașamentul față de viziunea pe care o ai despre parentaj și dorința de a scrie viitorul copiilor reprezintă moartea psihică cel mai dificil de îndurat. Ea presupune să renunți la toate planurile tale anterioare și să accesezi o stare de eliberare pură și de capitulare. Îți cere să renunți la visele despre cine credeai că are să fie copilul tău și să reacționezi în schimb la copilul real din fața ta.
Nouă, oamenilor, ne place să ne considerăm creaturi orientate spre produs. Preferăm să mergem din punctul A în punctul B. Ne dorim ca interacțiunile din viața noastră să fie ordonate și organizate. Din păcate, viața nu vine într-un pachet frumos aranjat. Nu ne oferă soluții facile, răspunsuri de-a gata. În loc să fie ordonată și organizată, e exact opusul — mai ales în cazul parentajului. Din acest motiv, părinților le e cel mai greu cu un copil care se rupe de aluatul familiei, alegând să fie cine vrea să fie, să facă așa cum vrea să facă, chiar dacă asta înseamnă să fie oaia neagră. Dacă un copil ne amenință atașamentul egotic de conformitate, ne confruntăm cu o furtună emoțională.
Mă gândesc la o adolescentă care mereu era diferită. Mai înceată decât prietenii ei și mai dificil de gestionat, se confrunta cu mai multe crize emoționale decât alte fete, fapt care împingea răbdarea părinților ei până la limită. Era leneșă, în vreme ce părinții ei erau exact opusul. Era o visătoare, în vreme ce părinții ei erau practici. Nu o interesa cum arată, în vreme ce, pentru părinții ei, felul în care arătau avea o importanță vitală.
Deși nu voia să fie, adolescenta aceasta știa că e o rușine pentru părinții ei. Era deosebit de enervantă pentru mama ei cea extrem de ambițioasă, care se chinuise mult să își croiască propriul loc în societate. În realitate, nu știa cum să devină copilul care voiau părinții ei să fie. Cu toate că se străduia, nimic din ceea ce făcea nu era suficient de bun.
Când ne opunem felului de a fi al copiilor noștri, o facem adesea pentru că nutrim în secret ideea că suntem cumva „peste“ ceea ce se întâmplă, mai ales când ceea ce se întâmplă ni se pare a fi o mizerie. Ne spunem că, deși ceea ce noi considerăm a fi aspecte indezirabile ale vieții se pot abate asupra altora, asupra noastră nu pot și nu trebuie să se abată. Faptul de a ne angaja în imperfecțiunea obișnuită a vieții și expunerea propriei imperfecțiuni sunt o amenințare pur și simplu prea puternică. Refuzând să acceptăm viața așa cum e, ajungem să ne afundăm în atașamentul față de ideea că suntem superiori celor de rând. Un copil care încalcă această imagine pe care o avem despre noi ne pare, așadar, un dușman.
În opoziție cu adolescenta pe care tocmai am descris-o, îmi aduc aminte de o tânără de douăzeci și unu de ani care fusese copilul perfect, urmând exemplul părinților în toate, excelând la toate și fiind în general o încântare. Când s-a înscris în Trupele de Pace și a început să călătorească prin lume, părinții ei nici că ar fi putut fi mai fericiți. Încântați de dedicarea fiicei lor pentru cei mai puțin norocoși, se simțeau ca și cum ea le-ar fi reflectat cele mai bune calități.
În călătoriile sale, tânăra s-a îndrăgostit de un tânăr originar din India. Când au decis să se căsătorească, părinții ei nu au fost de acord, considerând că „ar putea face o partidă mai bună“. Încercând să împiedice căsătoria, tatăl ei nu a mai luat legătura cu ea. Mama, deși nu la fel de categorică în ceea ce privește comportamentul, nu a ascuns cât de mult îi displăcea alegerea fiicei sale, denigrând-o în mod voit cu fiecare ocazie.
Tânăra era torturată. Dat fiind că era genul de persoană care dorește să facă pe plac, s-a despărțit de bărbatul respectiv, căsătorindu-se după câțiva ani cu cineva din aceeași clasă socială și rasă. Până astăzi, femeia respectivă își amintește de tânărul indian ca fiind sufletul ei pereche și știe că nu va mai iubi pe nimeni la fel. În plus, își dă seama și că nu a fost suficient de puternică pentru a alege iubirea împotriva dorinței părinților ei, alegere cu care va trebui să trăiască.
Mulți dintre noi trăiesc cu iluzia că, dintre toți oamenii cu care trebuie să avem de-a face de-a lungul vieții, măcar copiii ni se vor supune voinței. Și dacă nu o fac, dacă îndrăznesc să își trăiască propria viață, să meargă în propriul ritm, ne simțim insultați. Când metodele noastre mai discrete de a obține complianța dau greș, devenim mai zgomotoși și mai puternici, pur și simplu incapabili de a accepta ideea că odraslele ne contestă voința. Desigur, alienarea la care duce acest fapt este motivul pentru care ne păcălesc copiii, uneori chiar înșelând și mințind, și poate ajunge chiar la încetarea comunicării cu noi.
În măsura în care suntem capabili să renunțăm la nevoia noastră de conformitate, ne vom putea angaja în relații mutual stimulante și reciproce cu copiii noștri. Modurile ierarhice de relaționare, concentrate pe „autoritate“ devin un element al trecutului.
Când părinții care ne cresc prețuiesc controlul emoțiilor mai presus de exprimarea lor, învățăm cum să ne monitorizăm chinuitor reacțiile emoționale, îndepărtându-le pe cele care stârnesc dezaprobare. Pentru că noi considerăm o ieșire emoțională o slăbiciune, suprimarea emoțiilor devine o tactică automată.
În același timp, dezvoltăm standarde rigide pentru cei din jur, la fel și pentru viață în sine. Simțim nevoia de a ne exercita controlul asupra vieții emițând judecăți cu privire la situații și exprimându-ne dezacordul. Iluzia superiorității ne dă sentimentul că ne controlăm emoțiile și suntem cumva deasupra capriciilor vieții.
Exercitarea puterii asupra celorlalți prin intermediul controlului, criticii, observațiilor, învinovățirii, judecării sau demonstrarea „cunoștințelor“ noastre superioare nu este indicatorul unui spirit superior, ci al unui spirit sărăcit. Când un copil nu are niciodată ocazia să își vadă părinții într-o stare de slăbiciune sau copilărie, ca să nu mai vorbim despre cea de simpli oameni care bâjbâie, confuzi, cum ar putea oare să își dezvăluie propriile slăbiciuni?
Când creștem sufocați în acest mod, nu ne permitem să explorăm, să ne asumăm riscuri și astfel să comitem greșeli. Ne temem de dezaprobarea tăcută a părinților noștri. Pentru că „știm noi“ că ne vor dezaproba, nu ne lansăm niciodată în adevărata aventură a vieții, ci ne rezumăm la a fi în siguranță, bine ascunși în cutie. Bineînțeles, dat fiind că „deținem controlul“, profesorii ne privesc la școală ca pe niște îngerași, etichetă care se pune cu prețul autenticității.
Având amprenta aceasta egotică, suntem tentați să privim puterea și controlul ca pe un mijloc de siguranță. Dat fiind că am adoptat convingerea că viața se împarte între cei care dețin puterea, adesea grație vârstei lor mai înaintate sau cunoștințelor, și cei care sunt lipsiți de putere, ne spunem că „trebuie să fiu mereu stăpân pe mine și pe emoțiile mele. Trebuie să fiu întotdeauna logic, pragmatic și să dețin cunoașterea“. Copiii care cresc cu o asemenea perspectivă asupra lumii devin adulți incapabili să își acceseze puterea interioară. Ca părinți, probabil că își vor asmuți nevoia de control mai ales asupra celor fără drepturi, cum ar fi situația de părinte pentru propriii copii sau de profesor la școală. Ei devin adulți incapabili să tolereze orice nerespectare a statutului lor, folosindu-și rolul pentru a stimula inhibarea celorlalți.
Rareori mi-a fost dat să văd o relație mai tulburată decât aceea dintre Christopher și fiul său vitreg de șaptesprezece ani Jaden. Jaden era tulburat din cauza despărțirii părinților săi și, destul de natural, își transfera angoasa asupra noului tată vitreg. Pentru Christopher, faptul că Jaden îl respingea avea o semnificație profund personală. Christopher nu putea suporta să nu fie tratat drept șeful casei și cerea ca Jaden să îl respecte, înfuriindu-se când nu primea respectul pe care îl cerea. Incapabil să găsească în sine resursele necesare pentru a se pune în locul lui Jaden și să privească situația din perspectiva acestuia, nu putea să facă față respingerii emoționale pe care i-o arăta Jaden.
Preocupat fiind de lipsa de putere asupra fiului său vitreg, Christopher intra în conflict cu Jaden în fiecare zi, punându-l în situații din care singura ieșire pentru adolescent era să riposteze. În plus, se certa permanent cu noua lui soție din cauza lui Jaden, obligând-o să ia partea unuia sau celuilalt și amenințând că o părăsește dacă nu își poate schimba fiul.
Lucrurile au ajuns atât de grave încât lui Jaden abia dacă îi venea să iasă din cameră când era singur în casă cu Christopher și aștepta să revină mama lui acasă pentru a o face. În disperarea sa de a-și amorți durerea și furia, a început să își petreacă timpul cu cine nu trebuia și, în consecință, a ajuns să aibă rezultate slabe la școală.
Christopher se simțea nesigur în noile sale roluri, de soț și de tată vitreg. În loc să își conștientizeze conflictul intern, îl considera pe Jaden cauza tulburării sale. Nu putea accepta că, deși fiecare dintre noi este un individ unic și își are propriul drum de parcurs în modul său special, nu există o separare fundamentală între „eu“ și „tu“, căci mergem împreună în călătoria aceasta. Dacă ar fi înțeles că așa stau lucrurile, Christopher și-ar fi dat seama că îl folosește pe Jaden ca pe o mască pentru propria durere. Și-ar fi dat seama că, atacându-l pe Jaden, încerca să își anuleze propriile sentimente de insuficiență. De asemenea, ar fi înțeles că lipsa de respect a lui Jaden față de el este oglinda propriei lipse de respect față de sine. Nicio doză de control nu avea să schimbe situația.
Pe măsură ce tiparul egotic al necesității de a deține controlul este transmis de la o generație la alta, copiii unor astfel de părinți cresc adesea încercând să fie perfecți la toate, până la punctul în care ajung să fie obsedați de detalii. Incapabili să își exprime emoțiile, tind să le înmagazineze în corp, devenind rigizi. Din cauza rigidității acute, care la nivel intelectual ia forma unei perspective de tip alb sau negru pentru orice, copiii aceștia sunt umiliți deseori de colegi. Asta se întâmplă pentru că, fără să își dea seama, par superiori judecând după comportamentul cotidian al celor de-o seamă, pe care îi consideră „imaturi“. Astfel de copii rareori renunță, nici nu se pune problema pierderii controlului. Nu o să îi vedeți mâncând pepene cu fețele afundate în coajă. Astfel de copii folosesc șervețel, furculiță și lingură.
Ironia e că, atunci când crești cu o astfel de perspectivă limitată asupra lumii, te poți transforma într-un părinte care le permite copiilor săi să o facă pe nebunii tocmai pentru că ție nu ți s-a permis. Obișnuiți să fie controlați, astfel de părinți le permit copiilor să îi controleze pe ei, duplicând controlul sub care au trăit când ei înșiși erau mici.
În schimb, dacă părinții nu își pot tolera propriile emoții când lucrurile nu merg conform planului, copiii lor absorb aceste emoții, care se transformă apoi în repertoriul lor emoțional. Astfel de persoane izbucnesc cu orice ocazie, având se pare iluzia că dacă reacționează suficient de categoric, viața le va face pe plac.
Când o persoană cu amprenta aceasta egotică se confruntă cu o criză într-unul din aspectele vieții și e exasperată, exasperarea respectivă este o tentativă de a-și camufla nesiguranța. Nefiind obișnuit cu sentimentul dureros de neajutorare într-o situație dată, eul transformă nesiguranța în indignare și furie. Furia este un stimulent puternic, care ne seduce cu ideea că suntem puternici și deținem controlul. Paradoxal, când suntem stăpâniți de furie, nu deținem în niciun caz controlul. Suntem prizonierii eului.
Am descoperit că le e de folos părinților să poată face diferența între esență și eu atunci când le împărtășesc exemple de reacții față de copiii lor care își au originea în eu, respectiv exemple de reacții care își au originea în esență. Este vorba despre diferența dintre ceva ce vine din minte și ceva ce vine din inimă — dintre ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie lucrurile și acceptarea a ceea ce este.
Exemple de reacții egotice care au la bază fixarea pe deznodământul unei situații, perfecțiune, coduri poștale, balanțe ale conturilor din bancă, aspect, bogăție sau succes sunt următoarele:
Predici: „Eu să fiu în locul tău…“
Păreri: „După părerea mea…“
Judecăți: „Îmi place…“ sau „nu îmi place…“
Ordine: „Nu fi trist“, „nu plânge“, „nu te teme“
Control: „Dacă tu faci asta, eu fac aia“ sau „nu am de gând să accept că îți place așa ceva“.
Printre exemplele de reacții care izvorăsc din esența noastră, care este ființa noastră autentică, se numără:
„Te văd“, îmbrățișând persoana așa cum e
„Te înțeleg“, acceptând persoana așa cum e
„Te aud“, respectând persoana așa cum e
„Ești complet așa cum ești“, onorând integritatea fiecăruia dintre noi
„Momentul acesta al nostru e perfect așa cum e“, conștientizând caracterul integral al vieții însăși.
Eul nostru poate fi activat instantaneu, preluând controlul înainte să ne dăm seama ce ni se întâmplă. Suntem deosebit de susceptibili să ni se întâmple așa ceva ori de câte ori ne pedepsim copiii. Dacă suntem agitați, frustrați sau obosiți, probabil că procesul disciplinării va fi unul făcut de mântuială. Multe dintre greșelile pe care le facem când stabilim limite pentru odraslele noastre au la bază conflictul nostru intern, ambivalența sau oboseala — moment în care eul se manifestă cel mai puternic.
Avem obligația de a nu le transmite starea noastră emoțională copiilor, indiferent de provocare. Dacă ne dăm seama că tendința vine dinspre eul nostru, vom accepta că suntem într-o situație fragilă și că e posibil ca judecata să ne fie afectată. Doar atunci când suntem într-o stare neutră putem spera că vom răspunde la comportamentul copiilor noștri în modul cuvenit.
Ori de câte ori răspundem copilului nostru, e necesar să realizăm că, dat fiind că acest copil își asimilează sentimentul de identitate de la noi de la bun început, răspundem unor părți din noi înșine care sunt reflectate de copil. Din acest motiv, abia dacă ne vedem copilul cum este cu adevărat, imaginându-ne că este un „minieu“, lucru care, desigur, ne întărește eul. Nu ne dăm seama, dar în cea mai mare parte a timpului reacționăm la părți din noi înșine pe care copilul le-a internalizat. Astfel, ne trezim că ne identificăm excesiv cu copiii noștri, cu sentimentele și problemele lor. Incapabili de a ne separa emoțiile de ale lor și incapabili de a fi obiectivi și raționali, ne identificăm în realitate cu ceva din trecutul nostru. În cadrul acestui proces psihologic destul de complicat, strivim fără să vrem abilitatea copiilor noștri de a fi cine sunt, legându-i de spiritul nostru într-un mod de care nu au nevoie.
Subminarea eului care poate debuta odată cu calitatea de părinte este un dar minunat pentru noi și odraslele noastre deopotrivă. Implică totuși traversarea unei perioade periculoase. Când încep să se sfărâme pilonii eului nostru, lucru necesar pentru a putea crește conștient un alt spirit, sfărâmarea are loc în contextul în care nu am construit încă pe fundațiile ființei noastre veritabile.
Etapa aceasta de tranziție, care, de obicei, are loc între momentul nașterii copiilor noștri și primii ani de școală, duce la un sentiment de pierdere, urmat de confuzie. Pe măsură ce independența copiilor noștri crește, ne confruntăm cu golul din propria viață — gol care a fost locuit atât de multă vreme de copii, care acum par a avea din ce în ce mai puțină nevoie de noi. Procesul se intensifică în anii adolescenței și mai ales când odraslele părăsesc căminul. În încercarea de a ne reinventa, ne trezim că ne e teamă de persoana pe care o vom vedea în oglindă. Pentru unii dintre noi, a trecut atât de multă vreme de când ne-am gândit la noi ca fiind separați de copiii noștri, încât ideea ne îngrozește. Sentimentele de vinovăție, tristețe și teamă se adună pe măsură ce ne gândim să ne mutăm înapoi în spațiul personalizat numit „eu“. Și totuși, dacă reintrăm în spațiul „eu“ cu un sentiment de potențial regenerativ, începem să ne simțim ființa înnăscută și, într-un final, înflorim, devenind cine suntem de fapt.
În multe feluri — dacă suntem dispuși —, copiii noștri ne duc în locuri din inima noastră despre care nu știam că există. În felul acesta, ne slăbesc strânsoarea eului nostru și ne ajută să ne extindem sentimentul sinelui nostru real, permițându-ne să ne accesăm abilitatea de a iubi necondiționat, de a trăi pe deplin în momentul prezent și de a accesa experiența conștientizării.
Ce cadou, așadar, este să îi avem pe copii în viețile noastre, astfel încât să putem călători împreună, beneficiind reciproc de demascarea continuă a inconștienței noastre, dublată de nenumărate ocazii de a renunța la eu și a trece la un mod de a fi mai autentic.