August 1968 – cel mai mare triumf al lui Ceauşescu

Înainte de invazia în Cehoslovacia a celor cinci ţări din blocul sovietic, România rămăsese într-o stare de izolare accentuată faţă de celelalte state comuniste. Nu se ştie când a fost luată la Kremlin decizia ca trupele române să nu participe la această operaţiune. Şi nu e adevărat că Nicolae Ceauşescu ar fi refuzat la un moment dat în mod categoric participarea României la această invazie, lucru care a fost repetat ani în şir de propaganda comunistă a Bucureştiului şi preluat apoi de majoritatea organelor de presă din lume. Din punct de vedere militar, participarea României la acest act de agresiune împotriva Cehoslovaciei nici nu era necesară, lucru dovedit şi de evoluţia evenimentelor – celelalte cinci ţări ale blocului sovietic au strivit fără nici un fel de probleme rezistenţa şi au instalat la Praga o nouă echipă.

Participarea României la operaţiune nu era necesară nici dintr-un punct de vedere pur politic. Eventualul protest al lui Ceauşescu împotriva intervenţiei în Cehoslovacia nu deranja prea mult influenţa sovietică în România, iar la nivel internaţional putea fi interpretat (şi aşa a şi fost) ca o expresie a democraţiei interne în cadrul lagărului comunist. De asemenea, merită să observăm că, dacă sovieticii ar fi avut cu adevărat nevoie ca politica românească să fie subordonată necondiţionat Moscovei, ar fi reuşit să ajungă la acest rezultat bazându-se pe adepţii „internaţionalismului” din rândul membrilor actuali (spre exemplu, Pârvulescu) sau al celor proaspăt eliminaţi (Drăghici) din conducerea de la Bucureşti. Atât Pârvulescu, cât şi Drăghici adoptau în 1968 atitudini prosovietice (să ne amintim că la plenara din aprilie, „ca strategie de apărare, Drăghici a jucat cartea unităţii mişcării comuniste şi a alianţei cu URSS”211). Deşi poziţia lui Ceauşescu era deja foarte solidă, sovieticii ar fi reuşit mai mult ca sigur să pună pe roate o coaliţie a celor „nemulţumiţi” care, cu un sprijin corespunzător, l-ar fi putut învinge pe secretarul general. N-ar fi fost exclus ca însuşi Ceauşescu să fi cedat în faţa pericolului de a fi detronat şi ar fi dat, supus, ordinul de a intra în Cehoslovacia.

Numai că lucrurile s-au petrecut altfel. La începutul lui iulie 1968 a devenit clar că România nu va lua parte la o eventuală operaţiune împotriva Cehoslovaciei. Pe 14-15 iulie a avut loc la Varşovia consfătuirea şefilor de stat din URSS, RPP, RPU, RPB şi RDG212. Cu ocazia acestei întâlniri a fost exprimată profunda îngrijorare faţă de evoluţia situaţiei din Cehoslovacia. Władysław Gomułka vorbea de o contrarevoluţie paşnică de care, după părerea lui, este ameninţată această ţară. Walter Ulbricht propunea crearea la Ostrava sau la Bratislava a unui centru de contraofensivă ideologică împotriva evenimentelor de la Praga. Todor Jivkov afirma în schimb că faţă de caracterul, după părerea lui, explicit antisovietic şi antisocialist al evenimentelor de la Praga n-ar fi exclusă intervenţia forţelor Tratatului de la Varşovia213. Leonid Brejnev îşi exprima părerea că trebuie utilizate „orice mijloace” pentru a preîntâmpina o contrarevoluţie în Cehoslovacia214. Pe data de 16 iulie, ambasadorul sovietic la Praga, în prezenţa ambasadorilor celorlalte ţări aflate la conferinţă, i-a prezentat lui Dubček poziţia comună a participanţilor la întâlnirea de la Varşovia215. Pe 19 iulie, în ziarul moscovit Pravda a apărut un articol în care se făcea cunoscută existenţa unui „plan operativ” al CIA. În cadrul acestui plan, după cum relata Pravda, americanii se pregăteau să preia controlul asupra RSC şi RDG216. Întâlnirea de la Varşovia şi acest articol au constituit avertismente sovietice evidente la adresa conducerii cehoslovace.

În momentul acela Ceauşescu îl sprijinea deschis pe Dubček. Încă de pe la jumătatea lunii iunie, în cursul unei vizite de lucru efectuate la combinatul siderurgic de la Galaţi, el afirma: „Credem în Partidul Comunist Cehoslovac şi nu împărtăşim temerile altor ţări în această privinţă”217. În numerele sale din 20, 21, 22, 27, 29 iulie şi în cel din 7 august, Scânteia publica articole care subliniau justeţea poziţiei PCC, precum şi bunele relaţii ale PCR cu partidul cehoslovac218. Între 1 şi 3 iulie, ministrul cehoslovac al Afacerilor Externe Jiří Hájek a făcut o vizită în România219. El confirma invitaţia adresată lui Ceauşescu de a vizita Praga. La rugămintea gazdelor, vizita în România a fost prelungită cu trei zile220.

Pe toată durata întâlnirii de la Varşovia, propaganda românească şi-a mai redus totuşi din incisivitate. După cum relata Ambasada RPP:

 

În zilele când a avut loc consfătuirea de la Varşovia a celor cinci partide, propaganda românească a tăcut. În legătură cu convocarea şi desfăşurarea lucrărilor au tăcut atât presa scrisă şi televiziunea, cât şi radioul. În schimb, imediat după încheierea conferinţei, presa a dat publicităţii articolul lui [V.] Iliescu (pseudonimul conducerii PCR) care declara că în legătură cu direcţiile urmate şi metodele utilizate nu poate decide decât partidul fiecărei ţări în parte, iar principiile relaţiilor dintre ţările socialiste exclud orice formă de amestec în afacerile interne. Într-o cuvântare a sa, Ceauşescu a spus că nimeni n-a crezut vreodată că Tratatul de la Varşovia ar putea constitui un pretext pentru amestecul în afacerile interne; iar într-o altă cuvântare, el şi-a exprimat deplina solidaritate faţă de RSC. [...] Împlinirea a 20 de ani de la încheierea tratatului de prietenie dintre RSR şi RSC a fost celebrată într-un mod foarte sărbătoresc. Cu ocazia acestei aniversări, Scânteia 18.7 scria că prietenul la nevoie se cunoaşte221.

 

Pe de altă parte, analiştii Ambasadei RPP constatau:

 

Tăcerea RSR în zilele cât a durat consfătuirea de la Varşovia din cursul lunii iulie a celor cinci partide arată că sprijinul Bucureştiului pentru Praga este mai puţin zgomotos numai atunci când RSR consideră că ar fi prea riscant. Lipsa de temeri a RSR în legătură cu soarta regimului politic din RSC arată că pentru Bucureşti această problemă e mai puţin interesantă decât perspectiva schimbării politicii externe a conducerii de la Praga după modelul românesc222.

 

Pe 29 iulie şi 1 august au avut loc convorbiri sovieto-cehoslovace în localitatea de graniţă Čierna nad Tisou. Pe 2 şi 3 august a avut loc la Bratislava o întâlnire la două niveluri diferite. În prima zi, Dubček s-a întâlnit separat cu Gomułka, Kádár, Ulbricht şi Jivkov. În a doua zi, convorbirile au avut loc în comun şi în plus cu participarea lui Brejnev. Divergenţele de opinii au fost însă importante223. În cursul lucrărilor s-a ajuns şi la o întâlnire secretă între Piotr Şelest, liderul Ucrainei, şi Vasil Bil’ak. S-a convenit astfel ca un grup de cehoslovaci, membri de partid cu orientare conservatoare, să se adreseze Uniunii Sovietice cu rugămintea de a interveni în ajutorul lor224. Aşa încât, la drept vorbind, problema intervenţiei armate era deja hotărâtă, chiar dacă deocamdată înţelegerile respective rămâneau secrete.

Între 9 şi 11 august, la Praga a făcut o vizită oficială Iosip Broz Tito225. Câteva zile mai târziu, pe 15 august, în capitala Cehoslovaciei sosea Ceauşescu. Încă înainte de a pleca la Praga, conducătorul român îşi declarase public susţinerea pentru Dubček în două rânduri: pe 11 august în Valea Jiului şi pe 14 august la Academia Militară226.

De ambele părţi, la Praga, participarea în cadrul delegaţiilor a fost numeroasă şi de nivel înalt. Din delegaţia română făceau parte, printre alţii: Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Virgil Trofin, Gheorghe Stoica, Corneliu Mănescu, Ion Obradovici (ambasadorul RSR în RSC), Ştefan Andrei (director adjunct al secţiei de contacte internaţionale a CC al PCR), gen. Gheorghe Logofătu (locţiitorul şefului de Stat-Major), gen. Nicolae Pleşiţă (şeful Direcţiei de Securitate şi Gardă), respectiv Andrei Vela (directorul agenţiei române de presă Agerpress) şi Constantin Mitea (redactor-şef adjunct la Scânteia)227. Din partea cehoslovacă au participat, printre alţii: Ludvík Svoboda – preşedinte; Aleksander Dubček – prim-secretar al CC al PCC; Oldřich Černík – preşedintele Consiliului de Miniştri; Ondrej Klokoč – preşedintele Consiliului Naţional Slovac; Čestmír Císař – preşedintele Consiliului Naţional Ceh şi în perioada 1965-1968 ambasador la Bucureşti; Jiří Hájek – ministrul Afacerilor Externe; František Kriegel – preşedintele CC al Frontului Naţional; Karel Kurka – ambasadorul RSC în RSR228.

Delegaţiile celor două ţări şi partide s-au întâlnit de două ori, pe 15 şi 16 august. În a doua zi a şederii, Ceauşescu a vizitat fabrica Avia, unde s-a întâlnit cu muncitorii, iar mai târziu, împreună cu Dubček, a luat parte la o conferinţă de presă pentru ziariştii români şi cehoslovaci229. Pe 16 august Ceauşescu şi Svoboda au semnat noul tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc230. La sfârşitul şederii, Ceauşescu le-a făcut gazdelor cehoslovace invitaţia de a vizita România, sugerând în acelaşi timp să vină într-un număr cât mai mare, inclusiv, spre exemplu, cu reprezentantul la nivel de preşedinte al Partidului Popular, un partid de faţadă231.

De-a lungul întregii vizite, Ceauşescu a vorbit puţin despre Cehoslovacia, axându-se în schimb pe explicarea principiilor politicii externe a României232. La schimbările care aveau loc în Cehoslovacia s-a referit doar în general, spunând, spre exemplu:

 

Comitetul Central al PCR a înţeles deja în faza incipientă că noul curs al politicii PCC şi-a propus ca sarcină să asigure dezvoltarea societăţii socialiste în Republica Socialistă Cehoslovacă233.

 

La conferinţa de presă s-a ocupat în principal de problemele României, a criticat (dar nu în mod direct) întâlnirea de la Varşovia, dar numai pentru că „România nu încurajează întâlnirile între două sau trei ţări membre [ale Tratatului de la Varşovia]”234.

Vizita la Praga a lui Ceauşescu, deşi a fost considerată de ambele părţi o manifestare a prieteniei reciproce şi a colaborării, nu se traducea prin sprijinul automat şi total al conducerii de la Bucureşti pentru echipa de la Praga. Asupra acestui aspect al vizitei lui Ceauşescu analiştii Ambasadei RPP atrăgeau atenţia în raportul din 20 august 1968:

 

Caracteristic e faptul că Vlad235 a atras atenţia de câteva ori că vizita la Praga a contribuit la întărirea unităţii comunităţii socialiste. Printr-un ton identic frapează comentariul Scânteii din 20 august. După Bratislava şi după vizita delegaţiei române la Praga, din iniţiativă proprie, Ceauşescu l-a primit de trei ori pe ambasadorul sovietic A.V. Basov, subliniind – mai ales după Praga – că noile legături confirmate public care unesc România şi Cehoslovacia nu pot fi interpretate ca un act îndreptat împotriva unităţii ţărilor socialiste. La Praga, Ceauşescu a evitat până şi aluziile care i-ar fi putut deranja pe şefii de la Moscova. Într-un cuvânt, toată campania de motivare declanşată de România după vizita delegaţiei de partid şi de stat la Praga consta în încercarea de a linişti ţările socialiste în legătură cu intenţiile şi planurile acesteia. Cu alte cuvinte, era vorba strict de colaborarea bilaterală dintre România şi Cehoslovacia, şi nu de crearea unui triunghi Bucureşti-Belgrad-Praga, pentru că – orice s-ar spune – România nu doreşte să se izoleze de celelalte ţări socialiste236.

 

Merită să observăm aici că în numai patru zile (17 august – întoarcerea lui Ceauşescu de la Praga; 20 august – data redactării raportului) conducătorul român s-a întâlnit de trei ori cu ambasadorul sovietic.

Am putea formula aşadar ipoteza că vizita conducătorilor români la Praga a constituit şi o încercare nereuşită de mediere între echipa lui Dubček şi Kremlin. Ceea ce s-ar explica prin politica vizibilă încă de la începutul anilor ’60 în strategiile Bucureştiului – şi devenită un fel de „tradiţie” –, care consta în încercarea de mediere a diferitelor conflicte apărute (între URSS şi China, între Israel şi ţările arabe, între SUA şi Vietnam). Poziţia destul de ambiguă a lui Ceauşescu din timpul convorbirilor cu cehoslovacii, precum şi expunerea agasantă a principiilor politicii externe româneşti ar putea susţine un asemenea punct de vedere. Eventuala preîntâmpinare a unui conflict pe axa Praga-Moscova prin mediere românească probabil că i-ar fi oferit lui Ceauşescu un şi mai bun efect propagandistic decât susţinerea deschisă a conducerii cehoslovace şi ar fi redus eventualele ameninţări interne la adresa poziţiei sale.

Pe 17 august, imediat după întoarcerea de la Praga, Ceauşescu a convocat o şedinţă a Comitetului Executiv în cadrul căreia a prezentat o dare de seamă cu privire la vizita efectuată237. În aceeaşi zi (sau chiar cu o zi mai devreme, nu este foarte clar), conducerea sovietică a transmis unităţilor sale grupate în localitatea Legnica planul operaţiunii „Dunărea”, cu data începerii prevăzută pentru 21 august, la ora 1 noaptea238. În ziua următoare s-au întâlnit la Moscova reprezentanţii celor cinci ţări din blocul sovietic239. Problema era deja tranşată, deşi conducerea română, nefiind invitată la întâlnirea de la Moscova, nu avea cum să ştie acest lucru.

În noaptea de 20 spre 21 august, cu două ore înainte de termenul planificat, a început operaţiunea „Dunărea” – armatele celor cinci ţări ale blocului sovietic au trecut graniţa Cehoslovaciei. Spre miezul nopţii, Eugen Ionescu, corespondentul de presă român acreditat la Praga (nu trebuie să-l confundăm cu dramaturgul francez de origine română), l-a sunat pe Paul Niculescu-Mizil şi l-a informat despre invazie240. Niculescu-Mizil l-a sfătuit pe Ionescu să verifice foarte bine informaţia, iar când el a sunat din nou să confirme vestea, Niculescu-Mizil i-a telefonat lui Ceauşescu. Sculat din somn, acesta a convocat o şedinţă a Prezidiului Permanent al Comitetului Central la ora 4 dimineaţa pe 21 august, iar la ora 6.30 – şedinţa Comitetului Executiv. În timpul lucrărilor s-a hotărât convocarea CC, a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri pentru ora 10. La ora 11 începea întâlnirea cu populaţia în faţa sediului CC al PCR241.

Încă de dimineaţă, autobuzele începuseră să transporte populaţia în faţa clădirii CC, dar mulţi au venit acolo spontan, aşa încât numărul celor prezenţi i-a surprins pe organizatori, analiştii Ambasadei RPP calculând că s-au strâns în jur de o sută de mii de persoane242. Ceauşescu a apărut la balcon înconjurat de mai mulţi activişti. La început n-a făcut decât să citească un text pregătit anterior (redactat în colectiv, cu participarea, între alţii, a lui Paul Niculescu-Mizil), dar apoi a început să vorbească liber243. Spunea cam aşa:

 

Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. [...] Nu există nici o justificare, nu poate exista nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc. [...] Noi considerăm că, pentru a aşeza relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste pe baze cu adevărat marxist-leniniste, trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide. [...] Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste. [...] Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre. [...] Îi rugăm pe cetăţenii patriei noastre ca, având încredere în conducerea partidului şi statului, în partidul nostru comunist, să dea dovadă de unitate deplină, să acţioneze calm şi cu fermitate. [...] Să fim gata, tovarăşi, să ne apărăm în orice moment patria noastră socialistă, România244.

 

În continuare, desfăşurarea evenimentelor este bine prezentată în raportul Ambasadei RPP. A început o campanie de presă cu titluri de genul: „Teritoriul RSC ocupat pe nedrept”. Grupe de câte o sută de tineri au manifestat prin faţa ambasadelor URSS şi RPP, precum şi prin faţa reşedinţei ambasadorului Bulgariei, strigând: „Ceauşescu-Dubček”. A fost întărit serviciul de pază militarizată a reprezentanţelor diplomatice ale ţărilor care au luat parte la invazia în Cehoslovacia. În fabrici şi CAP-uri au început să fie transportate arme pentru Gărzile Patriotice, instruite la faţa locului după orele de program. În scurt timp au început să se răspândească zvonuri despre concentrarea armatelor Tratatului de la Varşovia la graniţele RSR. Populaţia a început să cumpere în cantităţi mari zahăr, ulei şi făină, pentru a-şi face provizii.

Pe 22 august a avut loc o sesiune extraordinară a MAN în cadrul căreia a fost votată „Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României”, iar Consiliul de Miniştri a fost împuternicit s-o prezinte la ONU şi tuturor guvernelor şi parlamentelor din lume. Declaraţia sugera necesitatea ca ONU să se ocupe de problema intrării în Cehoslovacia a unor armate străine, motivând acest lucru prin faptul că tocmai ONU este instituţia căreia îi revine sarcina de a lua măsurile necesare atunci când sunt încălcate independenţa şi suveranitatea unor state membre245. Propaganda a început să lanseze sloganul unităţii în jurul „iubitului CC” şi al lui Ceauşescu, prezentat ca om al providenţei. Şi chiar în aceeaşi zi, la Academie, cu ocazia zilei naţionale, 23 august, Maurer nu numai că l-a ridicat în slăvi pe Ceauşescu, înfierând „ocupaţia”, ci a vorbit şi de tradiţiile prieteniei cu URSS.

Pe 23 august, de ziua naţională, la defilare au participat şi trei mii de membri ai Gărzilor Patriotice. Printre coloanele de manifestanţi dominau pancartele cu lozinci de susţinere a politicii externe promovate de conducerea ţării. Dar nu lipseau nici pancartele tradiţionale care slăveau prietenia cu ţările comuniste, dintre care multe purtau numele RSC, două al URSS, una al RPP. În următoarele zile, ziarele au publicat severe luări de poziţie ale diferitelor organizaţii, respectiv informaţii despre RSC, purtând titluri de genul: „Poporul nu se apleacă în faţa voinţei ocupantului”, dar după vizita din 25 august a ambasadorului URSS, Basov, la Ceauşescu presa şi radiodifuziunea au încetat această campanie. Între timp, încă de pe 21 august, autorităţile au început să desfăşoare o activitate diplomatică intensă. Ceauşescu a declarat în faţa ambasadorilor ţărilor participante la invazie că este surprins de intrarea armatelor în RSC. Ambasadorul RSR la Beijing, Aurel Duma, a fost primit de vicepremierul RPC, cu care a avut o „convorbire prietenească”, după care, cu ocazia unei recepţii la ambasada RSR, Zhou Enlai a condamnat „intervenţia” în Cehoslovacia şi şi-a exprimat sprijinul pentru lupta conducătorilor RSR „de apărare a independenţei”.

Pe 23 august Ceauşescu a propus o întâlnire la nivel înalt a tuturor ţărilor socialiste. Câteva ore mai târziu, el le-a remis ambasadorilor URSS, RPU, RPB şi RSFI o ofertă de întâlniri bilaterale între RSR şi vecinii ei (adică în absenţa RDG şi RPP). Apoi i-a primit pe vicepremierul RSC, Ota Šik, şi pe ministrul Planificării Economice, František Vlasák, sosiţi într-o scurtă vizită. Pe 24 august a avut loc singura întâlnire din cele patru propuse (cu vecinii): Ceauşescu a vorbit la Vîrşeţ (Iugoslavia) cu Tito, care, potrivit zvonurilor vehiculate în interiorul corpului diplomatic de la Bucureşti, i-a promis sprijin politic246.

Potrivit relatărilor Ambasadei RPP, pe 21 august, în faţa ambasadelor celor cinci ţări care au luat parte la invadarea Cehoslovaciei, au avut loc demonstraţii ale „tineretului din Bucureşti”:

 

Înainte de a se însera, în faţa Ambasadei RPP din Bucureşti a apărut un grup de tineri cu pancarte pe care erau scrise sloganuri împotriva „intervenţiei în Cehoslovacia”, care exprimau sprijinul faţă de poziţia PCR şi a guvernului RSR în legătură cu evenimentele din Cehoslovacia. Tinerii au blocat pentru un timp străzile din faţa ambasadei, adresând urale conducerii de partid şi de stat, ovaţionând prietenia româno-cehoslovacă, condamnând intrarea forţelor armate ale celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia. După o vreme, grupele de tineri s-au îndepărtat. Manifestări asemănătoare ale tineretului din România au avut loc şi în faţa Ambasadei Uniunii Sovietice (deşi organele de Miliţie ale statului român n-au permis accesul demonstranţilor în imediata vecinătate a clădirii ambasadei), în faţa Ambasadelor Bulgariei şi Ungariei. Nicăieri demonstraţiile n-au provocat neajunsuri sau incidente importante247.

 

Două zile mai târziu, Ambasada RPP informa că „turiştii noştri se confruntă cu acte de duşmănie”248.

Pe 25 august a avut loc o întâlnire a ambasadorului sovietic Basov cu Ceauşescu. După această întâlnire, tonul propagandei româneşti a cunoscut o schimbare semnificativă, devenind mult mai blând. Până în prezent n-a fost găsită în arhive stenograma acestei întâlniri. Cea mai exactă informaţie pe această temă au oferit-o angajaţii Ambasadei RPP, cu care Basov s-a întâlnit a doua zi:

 

I) De la ambasadorul URSS: în ziua de 25 august a avut loc o convorbire cu Ceauşescu (este vorba de a patra întâlnire în ultimul timp), ocazie cu care acesta i-a supus atenţiei răspunsul CC (al PCUS) la Declaraţia Comitetului Central al PCR, după intrarea armatelor celor „5” în RSC. Convorbirea a constat în prezentarea poziţiei URSS, ambasadorul acestei ţări dând expresie nemulţumirii faţă de informaţiile din presă şi faţă de opinia publică românească în legătură cu RSC. Ceauşescu a subliniat că „intervenţia” armată este o greşeală şi a făcut referire la Marx şi Lenin, considerând că puteau fi găsite alte soluţii în problema cehoslovacă. El a subliniat că scopul său îl constituie suveranitatea, unitatea şi prietenia cu URSS şi cu celelalte ţări socialiste. A propus şi o întâlnire cu conducătorii sovietici pentru clarificarea poziţiilor reciproce, întrucât numai discuţia directă şi sinceră poate duce la clarificare. A informat în acelaşi timp că în cursul convorbirilor cu [Ota] Šik n-ar trebui întreprins nimic în absenţa lui Svoboda, pentru ca problema să nu ajungă la ONU [...]. După această convorbire Ceauşescu a convocat CC, iar o zi mai târziu Niculescu-Mizil i-a înmânat ambasadorului răspunsul CC redactat în acelaşi spirit, cu explicaţiile lui Ceauşescu. În răspuns era vorba doar de diferenţele de evaluare a evenimentelor din Cehoslovacia dintre PCUS şi PCR, fără însă a fi utilizat termenul „intervenţie” şi cu propunerea unei întâlniri între reprezentanţii celor două partide. Din ceea ce am înţeles noi, ambasadorul consideră că această propunere trebuie analizată în mod pozitiv.

II) Mai adăugăm că, din punctul nostru de vedere, această primire a determinat o schimbare de ton în presă, la radio şi TV, precum şi în luările publice de cuvânt. În cuvântările lor (la Braşov), Maurer şi Ceauşescu au subliniat că neînţelegerile dintre ţările socialiste slăbesc partidul şi ţările în lupta lor cu imperialismul şi că România va face totul pentru întărirea unităţii partidului în blocul socialist249.

 

În afară de convorbirile Basov-Ceauşescu, sovieticii se străduiau şi prin alte mijloace să facă presiuni asupra Bucureştiului. La graniţele României au început să se concentreze armatele sovietice şi ale celorlalte state din Tratatul de la Varşovia. Potrivit diferitelor surse de informaţii, existau cam 10-12 „mari unităţi” sovietice, 4-5 bulgare şi 2-3 maghiare250 sau 10-12 „mari unităţi” sovietice, 2-3 bulgare şi 4-5 maghiare251. Armatele Tratatului de la Varşovia se comportau agresiv; deşi n-au trecut graniţa, ele simulau acţiuni de luptă, având tot echipamentul de război. S-a observat şi o creştere bruscă a numărului de „turişti” bulgari, tineri, bărbaţi bine făcuţi252. Ceauşescu trata aceste semnale foarte serios şi poate că nu atât convorbirea cu Basov, cât celelalte informaţii au constituit cauza principală pentru care propaganda ce condamna invazia Cehoslovaciei a amuţit brusc după 25 august.

În schimb nu se ştie nimic despre consolidarea poziţiei adversarilor lui Ceauşescu în organele de conducere. Probabil că grupul adepţilor Uniunii Sovietice n-a apucat să se organizeze în aşa fel încât, după modelul cehoslovac, să adreseze Kremlinului rugămintea de a interveni sau măcar de a lua nişte măsuri, fie ele şi mai puţin spectaculoase. A tăcut Gheorghe Apostol (sau cel puţin n-au fost găsite dovezi că ar fi încercat să întreprindă ceva), care doar cu câteva luni înainte făcuse o încercare disperată de a-l apăra pe Drăghici, eliberat din funcţiile lui; au tăcut însuşi Drăghici, precum şi ceilalţi potenţiali adversari ai lui Ceauşescu şi ai politicii sale aparent antisovietice. La vârful puterii nu s-a manifestat nici o forţă care să-l conteste pe secretarul general în acest domeniu. Şi s-a întâmplat aşa probabil din cauză că, fără ajutorul sovieticilor, un eventual grup de disidenţi n-ar fi avut în acel moment nici o şansă de a-l răsturna pe Ceauşescu – acesta se bucura de prea mult sprijin în aparatul de partid şi în societate. La rândul lor, sovieticii n-au luat singuri o asemenea iniţiativă, probabil pe considerentul că nu voiau să desfăşoare în acelaşi timp două operaţiuni de anvergură care presupuneau schimbarea conducerii în ţări-satelit. În plus, Ceauşescu nici nu era periculos pentru ei, fiind dispus să accepte compromisuri (dovadă faptul că a redus propaganda la tăcere după întâlnirea cu Basov) şi garantând menţinerea controlului exercitat de Partidul Comunist asupra societăţii, ceea ce Dubček nu reuşise. Eventuala răsturnare a lui Ceauşescu, într-un moment în care el se bucura de cea mai mare popularitate în sânul societăţii, al partidului şi al opiniei publice din ţările occidentale, pentru a-l instala în locul lui pe fostul şef al Securităţii, Drăghici, ar fi putut produce efecte incalculabile şi chiar o basculare reală a politicii României în direcţia Occidentului (un astfel de motiv a apărut în rapoartele sovietice din 1989).

În afară de aceasta, Ceauşescu a luat foarte repede câteva decizii care au complicat şi mai mult situaţia eventualilor complotişti – în primul rând a înfiinţat Gărzile Patriotice, al căror ţel era blocarea ofensivei sovietice (şi e interesant de remarcat că, în acelaşi moment, o structură asemănătoare a fost creată şi în Iugoslavia253). Gărzile Patriotice n-au fost puse niciodată în situaţia de a-şi îndeplini misiunea, pentru că nu s-a ajuns la vreun atac, aşa încât e greu de spus ceva cu privire la eficienţa lor. În ultima vreme, Gărzile Patriotice se ocupau în principal cu activităţi de propagandă (participarea la defilări) şi furnizau o forţă de muncă gratuită – spre exemplu, se ocupau cu problemele de protecţie a fabricilor şi întreprinderilor254. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, Gărzile Patriotice au primit ordin să lupte de partea serviciilor de ordine, dar loialitatea lor a fost discutabilă – o parte din personalul lor trecând în tabăra demonstranţilor, iar o altă parte încercând să se eschiveze de la executarea ordinelor. Pe 13 noiembrie 1968 MAN a votat o lege cu privire la aşa-numita PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei), introducând obligativitatea pentru populaţia şcolară de a urma cursuri de pregătire militară255. Noua sarcină a tineretului urma să fie apărarea ţării alături de unităţile Gărzilor Patriotice256. O eventuală intervenţie a Sovietelor şi a sateliţilor lor în România ar fi fost probabil pentru ei o operaţiune mult mai greu de îndeplinit decât intrarea în Cehoslovacia. Merită să remarcăm aici că pe 23 august Ceauşescu a primit doi activişti cehoslovaci de rang înalt care, în cazul unei invazii a României, ar fi încercat fără îndoială să creeze un front comun cu conducerea de la Bucureşti. Cu alte cuvinte, costurile unei eventuale intervenţii armate sau chiar numai politice cu scopul de a-l răsturna pe Ceauşescu în mod sigur ar fi depăşit câştigurile operaţiunii respective şi poate tocmai de aceea n-a existat o intervenţie în România.

Ceauşescu a profitat la maximum de urmările evenimentelor din Cehoslovacia. Propaganda de la Bucureşti a reuşit în primul rând să dea impresia că iniţial era prevăzută participarea României la operaţia „Dunărea”, dar că la un moment dat Ceauşescu ar fi spus un „nu” hotărât. În mod cert însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Cu mult timp înainte de luarea deciziei definitive de intrare a forţelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, România deja nu mai era considerată participantă la această acţiune. Ceea ce era consecinţa firească a acţiunilor independente anterioare ale Bucureştiului pe arena internaţională, aşa încât lui Ceauşescu nu i-a propus nimeni să trimită trupe în Cehoslovacia.

De asemenea, pentru o vreme, conducerea de la Bucureşti a reuşit să dea impresia, atât în ţară, cât şi peste hotare, că PCR realizează scopuri concordante cu interesul naţional. Trebuie să mai adăugăm aici că, în mod tradiţional, dacă exceptăm un scurt interval din secolul al XIX-lea, românii au avut mai degrabă relaţii de duşmănie cu Rusia, iar Uniunea Sovietică nu era pentru ei decât continuatoarea Imperiului Ţarist. „Prietenia” forţată între aceste ţări, aşa cum a existat ea după al doilea război mondial, n-a făcut decât să accentueze şi mai mult climatul antirusesc şi antisovietic. Aruncând într-un fel mănuşa Kremlinului, Ceauşescu se străduia fără îndoială să se înscrie în tradiţiile naţionale – iar pentru o vreme, într-adevăr, a şi reuşit să profite de impresia bună pe care a făcut-o pe 21 august 1968. Mulţumită acestor acţiuni, multe persoane au început să vadă în Ceauşescu şi în PCR garanţia independenţei ţării.

După cuvântarea lui Ceauşescu de la balconul clădirii CC a urmat un val uriaş de înscrieri în partid şi de adeziuni la activităţile Securităţii. Un scriitor german din Transilvania, Richard Wagner, prezintă într-un mod magistral starea sufletească a celor care au început atunci să colaboreze cu comunismul: „Generaţia mea a început să se ocupe de reforme în anii ’60. Voiam să redăm demnitatea poporului român. Voiam socialism, dar fără ruşi. România trebuia eliberată de ruşi. Hotărârea mea de a intra în Securitate am luat-o sub impresia cuvântării lui Ceauşescu din 21 august 1968 de la Bucureşti. Atunci când a refuzat să intre în Praga laolaltă cu armatele Tratatului de la Varşovia. Atunci chiar şi oponenţii declaraţi [ai regimului] s-au înscris în mod demonstrativ în partid”257. Graţie unei astfel de operaţiuni propagandistice, Ceauşescu a reuşit încă mult timp să se prezinte ca fiind adevăratul conducător al naţiunii, defăimându-i pe toţi oponenţii săi ca agenţi ai Moscovei (ceea ce, de altfel, era parţial adevărat).

Ceauşescu a obţinut destul de uşor succese propagandistice poate tocmai pe motiv că independenţa României le convenea şi conducătorilor Uniunii Sovietice. Mihai Caraman aruncă lumină asupra acestui aspect al situaţiei. Când Caraman l-a recrutat pe Francis Roussilhe, un funcţionar de la NATO, el i-a spus că România doreşte să-şi obţină independenţa faţă de Uniunea Sovietică şi în acest scop el trebuie să afle dacă, în cazul unui eventual conflict armat între cele două ţări, NATO ar veni României în ajutor258. Informaţiile obţinute în acest fel erau transmise la Bucureşti şi mai ales la Moscova. Aşa că, permiţându-i lui Ceauşescu să cultive un soi de naţional-bolşevism în România şi să pozeze în conducător independent, sovieticii acţionau de fapt în propriul interes. Iar colaborarea româno-sovietică în acest domeniu urma să se dezvolte şi mai mult sub aspectul operaţiunii „Orizont”, despre care a scris în amintirile sale Ion Mihai Pacepa. Desfăşurarea acestei operaţiuni nu a fost dovedită, Pacepa fiind, la drept vorbind, singurul care a recunoscut că aşa ceva a avut loc într-adevăr – dar, oricum, o cooperare româno-sovietică de un anumit tip [pe linie de spionaj] nu poate fi exclusă.

Pentru Ceauşescu, 21 august 1968 a reprezentat punctul culminant al carierei sale, cel care mai târziu va fi mereu amintit şi repetat cu numeroase ocazii. Merită să observăm că în decembrie 1989, în împrejurări asemănătoare (încercarea de reformare a socialismului în întregul bloc sovietic, pericolul intervenţiei sovietice, grupul celor „nemulţumiţi” din partid etc.), Ceauşescu a încercat să repete succesul din 1968 şi a convocat o mare adunare populară în acelaşi loc ca atunci. Cuvântarea din 21 august a însemnat în acelaşi timp revenirea la cultul personalităţii, practicat şi dezvoltat pe vremea lui Dej, limitat puţin câte puţin după 1965 şi definitiv încheiat, după cum se părea, la Plenara din aprilie 1968.

După momentul august 1968, Ceauşescu a început să profite de succesul său diplomatic şi politic. În acelaşi timp, trebuia să se asigure faţă de o eventuală intervenţie sovietică şi de pericolul de a fi răsturnat de la putere. Către sfârşitul anului 1968 au părut anumite temeri că PCR şi-a pierdut controlul asupra societăţii, ceea ce a dus la reacţia imediată a conducerii şi la sistarea liberalizării.

Măsurile antisovietice luate de Ceauşescu

Evenimentele din august 1968 şi în primul rând soarta echipei lui Dubček l-au determinat pe Ceauşescu să ia anumite măsuri pentru limitarea influenţei Uniunii Sovietice în România. O parte din acţiunile întreprinse în această direcţie erau continuarea directă a liniei elaborate de Gheorghiu-Dej încă de la sfârşitul anilor ’50, iar o altă parte erau idei originale ale actualului conducător român.

Prima măsură luată chiar pe 21 august dimineaţa a fost deja amintita constituire a Gărzilor Patriotice. Probabil în cursul aceleiaşi zile Ceauşescu a dat şi ordinul de întocmire a planului de apărare împotriva invaziei sovietice. Acest plan, care avea numele de cod „Rovine-IS-70”, a fost pregătit în cele din urmă în anul 1970. El presupunea apărarea teritoriului naţional cu toate forţele posibile: Armata, Securitatea şi Gărzile Patriotice. Iar dacă armatele inamice ar fi înfrânt rezistenţa, Ceauşescu şi ceilalţi membri de la nivelul superior al conducerii urma să fie transportaţi într-un loc sigur din munţi. Iar dacă rezistenţa ar fi fost zdrobită într-un timp foarte scurt, Ceauşescu ar fi urmat, potrivit planului „Rovine-IS-70”, să fugă în secret într-o ţară care i-ar fi oferit adăpost259.

În 1969 au fost majorate şi sumele din buget alocate pentru înarmare. Comparativ cu celelalte ţări din blocul sovietic, acest sector a fost foarte neglijat în anii ’60. Între 1965 şi 1968 s-a operat o nouă reducere a bugetului pentru armată, astfel încât în 1968 cheltuielile pentru înarmare se ridicau doar la 3,7% din întregul buget. În 1969, ele au crescut la 4,2%, ceea ce, având în vedere şi creşterea PIB cu 7,4%, reprezenta un supliment important260. În acelaşi timp, autorităţile au hotărât să cumpere o anumită cantitate de arme moderne din URSS, RSC şi RSFI261.

Fără îndoială, schimbarea cea mai importantă, care mergea cel mai departe şi care deosebea cel mai mult România de celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia, a fost crearea în cadrul Securităţii a unei unităţi speciale de combatere a spionajului ţărilor socialiste – mai bine zis, al Uniunii Sovietice. Această unitate, subordonată secţiei de spionaj, UM 0110 CIE, a fost creată în 1969262. Existenţa ei a fost ţinută în deplin secret, ofiţerii care făceau parte din personalul acestei unităţi fiind încadraţi formal în altele şi neavând permisiunea de a-şi trăda apartenenţa la UM 0110. Această unitate se ocupa în primul rând cu monitorizarea activităţii KGB şi GRU, serviciile de spionaj ale celorlalte ţări comuniste fiind tratate marginal (de altfel, ele nici nu desfăşurau activităţi notabile pe teritoriul României – exceptând, eventual, perioada perestroikăi). Potrivit istoricului Marius Oprea, cu timpul, UM 0110 „a ajuns să fie utilizată pentru a fabrica argumentele pe placul «conducerii superioare de partid»”. Cei care cădeau în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu deveneau suspecţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice263. În 1989, UM 0110 număra 264 de ofiţeri, 8 ofiţeri specializaţi în tehnici operative, 15 subofiţeri şi 8 persoane ca angajaţi civili264 – cu alte cuvinte, era destul de numeroasă, ţinând cont de condiţiile României. Era mai numeroasă, de exemplu, decât UM 0107 ICE „Dunărea” (comerţul cu mărfuri „de importanţă deosebită”; era vorba, printre altele, de „vânzarea” nemţilor către RFG şi a evreilor către Israel265), decât UM 0617 (contraspionaj economic) şi chiar decât UM 0625 (cealaltă parte a contraspionajului, mai puţin cel economic şi cel responsabil de ţările comuniste).

Pentru eliminarea influenţei sovietice, în serviciile speciale erau utilizate şi alte metode. În baza Dispoziţiei Consiliului de Miniştri din 10 iulie 1968, au fost introduse exigenţe riguroase pentru noii candidaţi la angajare în Securitate. În primul rând, se cerea ca recruţii să aibă liceul terminat şi să fie înscrişi la o formă de studii superioare, cu obligativitatea cunoaşterii unor limbi străine266. Caracterul antisovietic al acestei dispoziţii consta în faptul că personalul de pe vremea lui Dej (cu alte cuvinte, cel cu trăsături filosovietice) era foarte slab pregătit, fiind astfel defavorizat în această conjunctură. Pe 20 iunie 1968 au fost făcute schimbări importante în modul de recrutare a candidaţilor pentru şcoala de ofiţeri în cadrul serviciilor speciale. Orice candidat la şcoala din Băneasa trebuia din acel moment să susţină obligatoriu un examen de admitere având ca probe istoria României şi limba română267. Pe măsură ce erau pregătite tinerele cadre „naţionale” pentru serviciile speciale, din rândul acestora erau eliminaţi oamenii legaţi într-un fel sau altul de Moscova, cei şcoliţi în Uniunea Sovietică.

Toate aceste măsuri ale căror intenţii antisovietice erau evidente şi nici nu puteau fi ascunse au dus totuşi la o reală reducere a influenţei Kremlinului în România. Nu e lipsit de interes să observăm că majoritatea acestor măsuri erau ascunse opiniei publice din ţară şi de peste hotare, precum şi faţă de personalul obişnuit din aparatul de partid şi din Securitate. Existenţa UM 0110 CIE a constituit unul dintre cele mai mari secrete de stat; puţinele informaţii pe care le avem în legătură cu această unitate au devenit accesibile abia după 1989. Nici una dintre aceste măsuri (în afară de înfiinţarea Gărzilor Patriotice) nu a fost exploatată de propaganda oficială. Fără îndoială că Nicolae Ceauşescu voia cu orice preţ să scape de influenţa sovietică, dar n-avea cum să nu-şi dea seama că eliminarea ei completă era imposibilă. Analiştii de la Ambasada RPP apreciau în acest sens că pentru autorităţile române ar fi fost nerentabil să elimine total orice influenţă sovietică:

 

RSR nu-şi exprimă intenţia de a ieşi din Tratatul de la Varşovia. Conducătorii români îşi dau foarte bine seama că tocmai datorită apartenenţei la blocul ţărilor socialiste şi mai ales la Tratatul de la Varşovia România este un partener interesant pentru Occident, iar intenţia de a părăsi Pactul i-ar putea obliga pe ceilalţi semnatari ai lui să ia măsuri preventive268.

 

Tocmai de aceea armata română a participat la exerciţiile Tratatului de la Varşovia, inclusiv pe teritoriul Uniunii Sovietice269.

În acelaşi timp, sovieticii erau de acord cu independenţa românilor pentru că lor, destul de mult timp, acest lucru le-a fost de folos. Autoritatea lui Ceauşescu la Bucureşti nu constituia un pericol nici pentru integritatea blocului sovietic, nici pentru comunism ca regim politic. Formula românească nu şi-a găsit imitatori printre celelalte ţări comuniste. Iar în momentul în care Ceauşescu s-a opus în mod hotărât politicii sovietice de reformă – perestroika, în care trebuia să fie antrenată şi România –, el a fost înlăturat de la putere în mod sângeros, noul guvern întreţinând cu Kremlinul relaţii foarte strânse până la dezmembrarea Uniunii Sovietice. „Cei pe care eu îi urmăream astăzi conduc România” – afirma în 1994, căzând totuşi în capcana exagerării, Victor Neculcioiu, ultimul şef al UM 0110 CIE, înainte de căderea lui Ceauşescu270.

Roadele triumfului – Ceauşescu intensifică politica externă

Ceauşescu n-a trebuit să aştepte mult răsplata pe care politicienii din ţările occidentale i-au pregătit-o pentru atitudinea lui ireconciliabilă faţă de intervenţia armată a Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Încă din 30 august 1968, Statele Unite au trimis la Moscova o notă în care afirmau că „nu ştim ce se va întâmpla” dacă se va ajunge la invadarea României271. În luna octombrie a aceluiaşi an, România şi SUA au început negocierile în vederea înviorării relaţiilor reciproce. Pe 26 octombrie a fost semnat un acord pe probleme de colaborare culturală şi economică272. În februarie 1969, prin intermediul ambasadorului său la Washington, Corneliu Bogdan, Ceauşescu l-a invitat pe preşedintele SUA, Richard Nixon, să facă o vizită în România273. Nixon, care, înainte de a fi ales preşedinte, mai fusese la Bucureşti şi în 1967, când a făcut parte dintr-o delegaţie americană, a ignorat totuşi invitaţia, dar aceasta a fost apoi reînnoită de câteva ori. Şi a fost acceptată abia în luna iunie, după degradarea bruscă a relaţiilor americano-sovietice, pe fondul războiului din Vietnam274. Potrivit unor cercetători, un motiv suplimentar care a influenţat pozitiv luarea acestei decizii în cadrul administraţiei Nixon a fost dorinţa americanilor de a stabili, prin intermediul Bucureştiului, un dialog cu China275. Acest factor de decizie poate fi susţinut şi prin faptul că, în ajunul sosirii în România, Nixon efectuase o vizită în Pakistan, ale cărui autorităţi se străduiau de asemenea să medieze relaţiile dintre Washington şi Beijing.

Delegaţia americană condusă de Nixon a venit la Bucureşti pe 2-3 august 1969276. La aeroport a fost întâmpinat cu mari onoruri, în prezenţa a sute de mii de cetăţeni. Pe drumul de la aeroport, automobilul în care se aflau Nixon şi Ceauşescu s-a oprit pe neaşteptate şi ambii conducători au coborât să strângă mâinile persoanelor care îi aclamau din mulţime277. În cele două zile de convorbiri au fost abordate teme precum China, Vietnamul, dar şi colaborarea bilaterală. S-a stabilit de asemenea, la fel ca la vizita lui de Gaulle, să se deschidă la Bucureşti o Bibliotecă americană, iar la New York – o Bibliotecă română278. Deşi nu s-au semnat acorduri importante, vizita a reprezentat un succes diplomatic enorm pentru Ceauşescu, care se putea mândri în faţa lumii, ca şi în faţa populaţiei ţării sale, că este un „partener” al preşedintelui Statelor Unite.

În afară de spectaculoasa vizită a lui Nixon la Bucureşti, în această perioadă România a reuşit să se apropie şi de alte ţări occidentale, precum şi de ţări din Lumea a Treia care aveau relaţii de strânsă colaborare cu Occidentul. În septembrie 1968 a sosit la Bucureşti Michael Stewart, secretar de stat al Marii Britanii. Câteva zile mai târziu, în capitala României sosea ministrul belgian al Afacerilor Externe279. În lunile care au urmat au avut loc o serie întreagă de vizite ale unor delegaţii româneşti în diferite ţări din Lumea a Treia, printre care Turcia şi Iran, cu acesta din urmă România începând să întreţină relaţii de tot mai strânsă colaborare. Pe la începutul lui septembrie 1969, Ceauşescu a efectuat în această ţară o vizită lungă de aproape o săptămână280.

Înviorarea politicii externe occidentale a României a avut loc într-un moment în care celelalte ţări din blocul sovietic îşi înăspreau relaţiile cu ţările din NATO, în primul rând pe fondul agresiunii asupra Cehoslovaciei şi al războiului din Vietnam. Tocmai de aceea Nicolae Ceauşescu se putea prezenta ca fiind un conducător comunist independent, care a înfăptuit idealurile naţionale ale României în pofida poziţiei guvernului de la Moscova. Ca şi de Gaulle, preşedintele Nixon a fost întâmpinat la Bucureşti cu un entuziasm spontan, autorităţile limitându-se doar la a canaliza în mod corespunzător acest entuziasm. Iar datorită unor astfel de vizite poziţia partidului în societate s-a consolidat. La fel şi poziţia lui Ceauşescu în partid şi în organele de conducere ale statului. Prin urmare, secretarul general s-a hotărât să profite de conjunctura internaţională favorabilă pentru eliminarea următorului grup de potenţiali adversari. Dar înainte de aceasta trebuia să înăbuşe mişcarea apărută la baza societăţii care cerea reforme mai profunde şi o liberalizare mai largă.

Tentative de presiune asupra autorităţilor din partea populaţiei: 1968-1969

După lichidarea opoziţiei şi a partizanilor anticomunişti281, respectiv după neutralizarea intelectualităţii care înainte de război avusese legături cu Garda de Fier, în România nu mai rămăsese nici un focar de concurenţă pentru autorităţile comuniste. În legătură cu măsurile de liberalizare deja asimilate au apărut însă tentative de a exercita de jos în sus o presiune asupra conducerii cu scopul nu atât de a se efectua o schimbare de regim, cât mai curând de a se extinde libertăţile cetăţeneşti. Societatea, deşi foarte puţin informată de propaganda oficială în legătură cu iniţiativele de aceeaşi natură care s-au manifestat în celelalte ţări ale blocului sovietic, aflase oricum despre evenimentele din Cehoslovacia şi Polonia (precum şi despre revoltele studenţeşti din ţările occidentale) prin intermediul posturilor de radio occidentale282 care nu erau bruiate în România sau al turiştilor străini care începuseră să viziteze masiv România în a doua jumătate a anilor ’60.

Cererea de reforme, mult mai atenuată în comparaţie cu Polonia sau Cehoslovacia, îşi avea originea în câteva medii, şi anume: intelectuali, studenţi, aparatul de partid de nivel mediu, apoi minoritatea maghiară, nemulţumită de noua împărţire administrativ-teritorială a ţării, ce reducea importanţa politică a acestui segment de populaţie. În nici unul dintre aceste grupuri (poate cu excepţia maghiarilor) nemulţumiţii nu constituiau totuşi majoritatea, iar în acţiuni în favoarea reformelor se angajau de fapt puţine persoane. În schimb autorităţile, de îndată ce şi-au dat seama că, teoretic, situaţia poate ajunge să scape de sub control, au acţionat în mod hotărât, bazându-se pe pasivitatea majorităţii. Datorită acestei politici mişcările în favoarea reformelor n-au apucat să capete anvergură, deşi o parte dintre revendicări au fost satisfăcute. Actualmente, majoritatea evenimentelor din perioada respectivă au fost date uitării şi nici în istoriografie nu se bucură de prea mult spaţiu. Până în momentul de faţă (jumătatea anului 2011) nu s-a publicat nici o monografie pe această temă. În plus, în afară de demonstraţia studenţească de Crăciun, toate aceste mişcări s-au străduit să acţioneze cu metodele aşa-numitei democraţii interne de partid, pe baza legislaţiei comuniste. Nu e mai puţin adevărat însă că ele au avut o anumită însemnătate pentru dinamica sistemului politic din România, întrucât, probabil, apariţia lor a fost unul din factorii care l-au determinat pe Ceauşescu să limiteze treptat măsurile de liberalizare.

Pentru grupurile în sânul cărora au apărut cereri de reformă, cei mai gălăgioşi au fost studenţii. În anii ’60, la studii superioare erau admişi masiv tinerii din mediul rural, din regiunile cu puternic ataşament faţă de tradiţiile creştine şi faţă de modul de viaţă precomunist. De asemenea, au fost liberalizate simţitor criteriile de admitere care înainte îngrădeau accesul la nivelurile superioare de educaţie pentru copiii elitei de dinainte de război şi ai celor care făcuseră parte din Garda de Fier, ceea ce a permis pătrunderea în instituţiile de învăţământ superior a unor persoane educate în spiritul tradiţiei patriotice sau naţionaliste. De pe la jumătatea anilor ’60, fără probleme prea mari, astfel de persoane erau primite şi în rândul membrilor PCR.

Printre universitari dominau în continuare, slab pregătiţi, adepţii marxism-leninismului din anii ’50, dar şi aici lucrurile au început să se schimbe. În 1963, Athanase Joja, comunist şi stalinist încă din perioada interbelică, a fost eliberat din funcţia de preşedinte al Academiei Române şi a fost înlocuit cu Ilie Murgulescu, care în anii ’30 fusese bursier în Germania. În 1966, aceeaşi funcţie a fost preluată de Miron Nicolescu, cu doctorat la Sorbona (matematică), la curent cu metodele occidentale de a efectua o muncă de cercetare, dar şi de a educa tineretul şi cadrele283. Pe timpul mandatului său au fost reprimiţi în universităţi unii oameni de ştiinţă activi în perioada interbelică, dar apoi destituiţi. Ei prezentau un nivel superior de pregătire şi cultură în comparaţie cu universitarii avansaţi pe vremea lui Dej, al căror unic merit era uneori faptul că serveau partidul. Oamenii de ştiinţă reprimiţi în universităţi, cu foarte puţine excepţii, nu ocupau funcţii de conducere, ceea ce a provocat o scădere simţitoare a prestigiului autorităţilor academice în rândul studenţilor. Acest lucru a făcut posibilă însă apariţia unor grupuri informale care încercau să organizeze viaţa studenţească independent de autorităţile universitare şi de stat.

În domeniul cultural situaţia se prezenta la fel. Aveau cuvântul acum generaţiile de creatori care debutaseră la sfârşitul anilor ’50 sau la începutul anilor ’60, asupra cărora stalinismul avusese o influenţă scăzută. Ei au preluat rapid ideea liberalizării, văzând probabil în ea, pe lângă aspectul intelectual, şi o modalitate de a se debarasa de reprezentanţii compromişi ai generaţiilor mai vârstnice. În acelaşi timp, ei au redescoperit curentul principal, aşa-numitul curent naţional sau chiar naţional-mistic (prezent, spre exemplu, în operele lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Octavian Goga) din literatura română precomunistă. Iniţial ei s-au înscris aşadar în tezele propagandei de partid care îi îndemna să se aplece asupra valorilor naţionale. Mai târziu însă au încercat să depăşească limitele destul de rigide impuse de partid.

Primul scriitor cunoscut (deşi nu aparţinea generaţiei tinere) care a încercat să spună mai mult decât permitea cenzura a fost Miron Radu Paraschivescu. În cadrul revistei Ramuri editate la Craiova, el a creat suplimentul literar Povestea vorbii, unde publica lucrările debutanţilor284. În jurul acestuia s-a constituit rapid un cerc de tineri literaţi care mai târziu au creat grupul informal numit tocmai „Povestea vorbii”.

Unul dintre cei mai „nesupuşi” literaţi din generaţia tânără s-a dovedit a fi Adrian Păunescu, ceea ce poate stârni uimire, având în vedere activitatea lui de mai târziu, când a devenit poetul de curte al lui Ceauşescu, iar apoi unul dintre principalii ideologi ai unui partid neocomunist – Partidul Socialist al Muncii. El a rămas activ în politică până la moartea sa (5 noiembrie 2010). În anii ’60 Păunescu era însă un tânăr poet care promitea şi care a hotărât să arunce o provocare nomenclaturii de la conducerea Uniunii Scriitorilor (US). În mai şi aprilie 1968, ca preşedinte al secţiei UTC din cadrul US, a organizat o serie de întâlniri în cadrul cărora s-au cerut o mai mare liberalizare şi demiterea lui Eugen Barbu din funcţia de redactor-şef al revistei literare Luceafărul. Păunescu era la vremea respectivă puternic sprijinit de Dumitru Ţepeneag, şi el un scriitor din generaţia tânără, care în ianuarie 1968 fusese la Paris şi luase legătură cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca285, figuri importante ale emigraţiei române. În legătură cu demersul lui Păunescu şi Ţepeneag, s-a organizat o şedinţă a conducerii US la care au participat şi reprezentanţi ai CC, cu Paul Niculescu-Mizil în frunte. Colectivul astfel întrunit a evaluat în mod pozitiv protestul şi l-a eliberat pe Eugen Barbu din funcţia de redactor-şef al revistei Luceafărul286. La câteva zile după 21 august 1968, Păunescu, Ţepeneag şi alţi câţiva tineri creatori au redactat o scrisoare deschisă adresată partidului în care îşi exprimau adeziunea totală faţă de politica CC şi a lui Ceauşescu287. În noiembrie 1968 a avut loc conferinţa Uniunii Scriitorilor. Pentru prima dată în istoria ei, la lucrări au participat nu doar delegaţii, ci toţi membrii Uniunii. În cadrul conferinţei, Paraschivescu a făcut o aspră critică a politicii recente a US. El a atras atenţia asupra discriminării autorilor care nu fac parte din Uniune şi a propus schimbări fundamentale în această organizaţie. Dar autorităţile n-au dat curs propunerilor sale şi atât Paraschivescu, cât şi grupul „Povestea vorbii” au fost atacaţi în ianuarie 1969 în coloanele unor reviste literare şi în Scânteia288.

Politica autorităţilor a fost poate influenţată de faptul că în decembrie 1968 a avut loc o uriaşă manifestaţie studenţească, la care s-au cântat colinde, ajungându-se în cele din urmă să se scandeze „Jos Ceauşescu!”289. În momentul de faţă (jumătatea anului 2011) dispunem de două descrieri ale evenimentelor care s-au desfăşurat pe străzile Bucureştiului în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1968290. Prima dintre ele este nota întocmită de lucrătorii Ambasadei RPP, iar a doua este referatul lui Virgil Trofin întocmit pentru şedinţa Comitetului Executiv din 25 decembrie şi redactat probabil pe baza raportului serviciilor de pază şi ordine.

Cele două versiuni nu sunt întru totul asemănătoare. Potrivit raportului Ambasadei RPP, iniţiativa manifestaţiei le-ar fi aparţinut studenţilor de la Teologie, pe când Trofin nu particularizează nici o categorie concretă de studenţi, dar indică în schimb câteva persoane dintre cele mai active. Au început să cânte colinde în primul rând studenţii din căminele situate în cartierul Cotroceni. De acolo grupul de studenţi s-a deplasat în Piaţa Universităţii. În raportul Ambasadei RPP se arată că unii studenţi se comportau agresiv. Apoi grupul, care ajunsese la câteva sute de persoane, a continuat să se deplaseze pe bulevardul Magheru, spre Piaţa Romană. În acel moment, demonstranţilor li s-au alăturat catolicii de la Biserica Italiană, situată pe acest bulevard. Când cortegiul a ajuns în Piaţa Romană, autorităţile au trimis activişti să-i oprească pe demonstranţi. Aici, potrivit lui Trofin, s-a încheiat toată manifestaţia. Dar din raportul Ambasadei RPP rezultă că demonstranţii s-au deplasat Gara de Nord şi abia acolo demonstraţia a luat sfârşit. Interesant este un amănunt relatat în raportul Ambasadei, şi anume că în apropierea gării „se aflau [...] ziarişti străini care au făcut fotografii şi au înregistrat desfăşurarea demonstraţiei pe bandă de magnetofon”. Trofin nu aminteşte acest amănunt.

Diferenţe mai există şi în legătură cu sloganurile scandate de studenţi. Trofin vorbeşte doar despre cereri destul de confuze, ca „libertate pentru studenţi”, în timp ce din informaţiile obţinute de la ambasada sovietică rezultă că s-ar fi strigat şi „Jos Ceauşescu!”. Demonstraţia s-a încheiat spre dimineaţă, în ziua de 25 decembrie, fără intervenţia Miliţiei sau a altor servicii de ordine; a fost suficientă mobilizarea activiştilor pentru a-i determina pe studenţi să se întoarcă înapoi în cămine.

Până în dimineaţa zilei de 25 decembrie Ceauşescu n-a ştiut nimic despre evenimente, însă de la 8 dimineaţa a început întâlnirile şi discuţiile legate de ceea ce se întâmplase în timpul nopţii. La ora 13.00 a fost convocată şedinţa Comitetului Executiv, la care au fost invitaţi şi reprezentanţii mediilor academice. Ceauşescu a făcut o evaluare foarte critică a atitudinii serviciilor de ordine şi a Miliţiei. „E lipsă de ordine şi disciplină. După părerea noastră, Securitatea şi Miliţia au însărcinarea de a veghea la păstrarea liniştii. Dar ce s-a întâmplat la ora 3 noaptea este huliganism. Trebuiau arestaţi toţi.” Responsabilitatea pentru atitudinea necorespunzătoare a serviciilor de ordine, după părerea lui, o purtau Vasile Patilineţ, secretarul CC pe probleme de servicii speciale, şi Dumitru Popa, primarul Bucureştiului. N-ar fi exclus ca Patilineţ şi Popa în mod intenţionat să nu-l fi trezit pe Ceauşescu, tocmai pentru a evita intervenţia lui, adică ordinul de a folosi forţa împotriva demonstraţiei, care în felul acesta s-a încheiat fără incidente.

În discuţia care a urmat după analiza evenimentelor din noaptea precedentă, drept cauză a manifestaţiei şi în general a nemulţumirilor din mediul studenţesc a fost desemnată insuficienta pregătire ideologică a tineretului, găsindu-se multe neglijenţe în acest domeniu. Apoi au fost făcute propuneri de soluţii concrete care aveau ca scop îmbunătăţirea pregătirii ideologice a tineretului. În aceeaşi discuţie s-a făcut simţită în mod evident ideea înăspririi generale, de sus în jos, a liniei politice la toate nivelurile de pregătire – adică o parte din ceea ce mai târziu s-a închegat ca vestitele „teze din iulie”.

Din desfăşurarea şedinţei Comitetului Executiv din 25 decembrie rezultă că autoritatea supremă era de fapt speriată de efectele liberalizării acordate spre jumătatea anilor ’60. Probabil că nu era vorba de temerea că situaţia ar putea scăpa de sub control, aşa cum se întâmplase în Cehoslovacia, dar a fost luată totuşi hotărârea de a se acţiona în mod energic pentru preîntâmpinarea oricărei eventuale tulburări. Demonstraţia de Crăciun din 1968, deşi în sine un eveniment banal, care nu reprezenta nici un fel de pericol, a provocat la nivelul conducerii o preocupare serioasă faţă de problema ideologiei. Iniţial schimbările n-au fost prea evidente pentru cetăţeanul mediu, deoarece părea că liberalizarea va continua ca şi până atunci. Dar, în momentul când, doi ani şi jumătate mai târziu, Ceauşescu şi-a proclamat „tezele din iulie”, multe persoane au fost surprinse că acel conducător pe care mulţi şi-l aminteau datorită cuvântării de la balconul CC din 21 august 1968 se transformase într-un comunist dogmatic. Între timp s-a dovedit că Nicolae Ceauşescu n-a fost niciodată adeptul liberalizării; dimpotrivă, studenţii care manifestau abia la patru luni după vestita cuvântare au scăpat de arestare doar pentru că nimeni din conducere n-a avut curajul să-l trezească pe el din somn.

În acelaşi raport consacrat demonstraţiei de Crăciun, Ambasada RPP atrăgea atenţia că-n ultima vreme, în colectivităţile studenţeşti, se evidenţiază o anumită stare de tensiune:

 

Studenţii pun multe întrebări, să zicem, delicate şi o fac într-un mod uneori foarte obraznic. De exemplu, la una dintre universităţi a fost invitat Dumitru Popescu291, membru supleant în Comitetul Executiv, secretar al CC şi redactor-şef al ziarului Scânteia, dar i-au fost puse şi întrebări care n-au trecut mai întâi pe la Comitetul de Partid, tocmai pentru a evita anumite „retuşuri”. Câteva dintre ele: de ce presa evită în mod intenţionat multe probleme importante, ceea ce te obligă să cauţi informaţii, spre exemplu, ascultând Europa Liberă? E adevărat că la Constanţa staţionează trupe sovietice? Când îşi va retrage URSS armata din Cehoslovacia? La această întâlnire Dumitru Popescu a ţinut o prelegere pe tema principiilor politicii româneşti; reacţia unui grup de studenţi faţă de prestaţia lui a fost o scrisoare pe care i-au înmânat-o şi în care spuneau că n-au venit să asculte un curs de generalităţi pe tema socialismului ştiinţific, ci pentru a primi răspunsuri la nişte întrebări foarte precise; aşa încât îi mai înmânează o dată întrebările cu rugămintea ca invitatul să le ofere răspunsurile şi să facă cunoscută scrisoarea întregii săli. Popescu a citit o parte din scrisoare şi a catalogat-o ca fiind o încercare de provocare. O parte dintre studenţi au părăsit sala în semn de protest292.

 

Ca urmare, autorităţile au fost nevoite să tragă concluzia că situaţia este într-adevăr serioasă. Dumitru Popescu – poreclit „Dumnezeu” din cauza modului său de viaţă şi a influenţei pe care o avea293 – era unul dintre cei mai importanţi ideologi din stat şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu. Atacul deschis la persoana lui (rolul serviciilor speciale în acest incident trebuie mai degrabă scos din discuţie) trebuia interpretat ca un atac la însăşi persoana secretarului general şi la întreaga ideologie a partidului. Conştiente de evenimentele din Cehoslovacia, unde liberalizarea exagerată a dus repede la situaţia în care Partidul Comunist şi-a pierdut monopolul puterii, autorităţile române nu puteau să nu reacţioneze la acest soi de incidente. Dacă mai înainte au fost subapreciate năzuinţele reformatoare ale societăţii, spre sfârşitul anului 1968 ele se pare că erau supraevaluate.

Interesant e faptul că anul 1968 ca început al renunţării la liberalizare a fost indicat chiar de Popescu „Dumnezeu” în amintirile lui: „Nu a fost nici o minirevoluţie culturală, îngheţul începuse din 1968”294. Cauza „îngheţului” era însă, după părerea lui Popescu „Dumnezeu”, acutizarea conflictului româno-sovietic, ceea ce obliga autorităţile române să ia „măsuri maxime de prudenţă”. Fără îndoială că şi acest motiv a fost important în cazul de faţă.

Încă de la începutul anului 1969 s-a remarcat tendinţa evidentă a autorităţilor de a sista treptat măsurile de liberalizare. Concomitent se desfăşura şi chiar se accelera procesul de consolidare a poziţiei lui Ceauşescu, de cumulare a tot mai multor competenţe în mâinile secretarului general şi ale unui grup restrâns, format din colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Într-un asemenea moment, după ce la început a fost acceptată ca pregătire a terenului pentru schimbarea liniei în politica externă, iar apoi a servit ca pretext pentru eliminarea principalilor activişti din echipa lui Dej, liberalizarea constituia deja o ameninţare pentru Ceauşescu. La sfârşitul anului 1968 şi începutul anului 1969, în cazul în care s-ar fi hotărât să ducă liberalizarea mai departe, conducătorul român ar fi avut de ales doar între două soluţii: fie ar fi fost iniţiatorul procesului de democratizare a ţării şi a partidului, caz în care s-ar fi expus pericolului de a fi îndepărtat de la conducere de adepţii liniei dure, fie ar fi fost luat pe sus de valul liberalizării – şi atunci de asemenea şi-ar fi pierdut poziţia.

Potrivit opiniei unanime a martorilor istoriei şi a cercetătorilor din perioada analizată, Ceauşescu îşi dorea în primul rând să obţină puterea absolută în ţară şi un renume cât mai strălucit în lume. Extinderea măsurilor de liberalizare nu ar fi putut servi, eventual, decât celui de-al doilea scop, în schimb ar fi constituit un mare pericol pentru poziţia lui Ceauşescu chiar în ţara lui. Soarta lui Dubček sau Nagy, care deveniseră într-un anumit sens eroi, dar care şi-au pierdut funcţiile (Nagy a plătit chiar cu viaţa), fusese probabil pentru el un avertisment.

Liberalizarea n-ar fi putut continua să facă paşi oricât de mici înainte decât, probabil, dacă ar fi existat certitudinea că societatea nu-şi doreşte lărgirea limitelor ei. Aşa că, de îndată ce s-au ivit semnale că lucrurile nu stau aşa, Ceauşescu s-a hotărât să limiteze treptat politica de liberalizare, apoi s-o sisteze definitiv şi în cele din urmă să înăsprească sever linia ideologică. Până în a doua jumătate a anilor ’70, el nu s-a confruntat cu nici un fel de rezistenţă nici din partea societăţii, nici a aparatului de partid (activiştii eliminaţi rând pe rând au renunţat fără a se împotrivi prea mult) şi nici a vreunei instanţe internaţionale.

Totul arată deci că limitarea liberalizării a început în perioada celor mai răsunătoare succese ale lui Ceauşescu în politica externă, adică la sfârşitul anului 1968 şi începutul anului 1969. Manifestaţia de Crăciun şi, anterior, atacul asupra lui Popescu „Dumnezeu” în cursul unei adunări studenţeşti puteau constitui astfel momente de cotitură în istoria comunismului românesc. În sine, nici unul dintre aceste evenimente nu reprezenta o ameninţare la adresa autorităţilor, dar cu siguranţă le-a determinat pe acestea să conştientizeze faptul că, măcar potenţial, o asemenea ameninţare există. Şi începând din acel moment s-a trecut la schimbarea tonului.

Al doilea val de eliminare a „baronilor” lui Dej

Consolidat pe poziţia lui ca urmare a magistralei valorificări în avantajul său a invaziei armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, Ceauşescu s-a hotărât în 1969 să se debaraseze de o altă serie de activişti din echipa lui Dej, pe care i-ar fi putut suspecta că sunt capabili să încerce o lovitură de stat sau chiar să adreseze Moscovei o scrisoare cu rugămintea de a interveni. Un alt factor care l-a determinat probabil pe Ceauşescu să treacă la măsuri rapide a fost situaţia economică relativ favorabilă şi stabilă, al cărei nivel se menţinea deja de câţiva ani. În 1969 s-au manifestat totuşi primele semne de încetinire a creşterii accelerate de până atunci, ceea ce ar fi anunţat o criză de care puteau profita adversarii secretarului general.

În 1969, România a atins un nivel al creşterii PIB de 7,4%, al creşterii venitului naţional de 7,3%, al producţiei industriale de 10,7% şi al producţiei agricole de 4,8%295. E adevărat că planul de dezvoltare n-a fost realizat în totalitate, dar în majoritatea ramurilor economiei nivelul respectiv se ridica la cca 90-95%296. Creşterea a fost totuşi mai mică decât în anii precedenţi şi în plus s-a modificat echilibrul pieţei interne – vânzarea de mărfuri a crescut cu 4,7%, în timp ce creşterea veniturilor a ajuns la 6,1%297.

 

S-a înrăutăţit simţitor aprovizionarea pieţei, mai ales cu produse agroalimentare, ceea ce a provocat nemulţumire şi chiar greve parţiale în unele întreprinderi industriale. Într-o anumită măsură aceasta ar fi o explicaţie probabilă pentru nerealizarea sarcinilor de plan în domeniul creşterii productivităţii muncii. Conducerea de aici a apreciat negativ faptul că în 1969 abia în jur de 50% din creşterea producţiei a fost rezultatul creşterii productivităţii muncii.298

 

Într-un cuvânt, potrivit analiştilor de la Ambasada RPP:

 

Anul 1969 n-a fost prea fericit pentru economia României. Creşterea dificultăţilor în privinţa echilibrului pieţei interne, necesitatea de a obţine credite uriaşe pentru echilibrarea comerţului exterior trebuie să se repercuteze asupra evoluţiei situaţiei politice – atât la nivel intern, cât şi extern. Pe de altă parte, creşterea concomitentă a dificultăţilor în comerţul exterior, dar şi pe piaţa internă îngreunează manevrele economice şi prevesteşte o prelungire importantă a perioadei la capătul căreia ţara va ajunge la stabilizare economică299.

 

Prevăzând probabil apropierea crizei şi schimbările care se impun într-o asemenea situaţie şi în politica economică, şi în cea externă (este vorba de o nouă apropiere de CAER care urma să se realizeze la începutul anilor ’70), Ceauşescu a hotărât că acesta e momentul potrivit pentru a-i elimina din conducere pe activiştii de care nu era întru totul sigur. În plus, s-a gândit să-şi consolideze poziţia, să concentreze cât mai multă putere în propriile lor mâini sau în ale colaboratorilor săi celor mai apropiaţi şi să reintroducă în România cultul personalităţii (la început cu discreţie, dar apoi din ce în ce mai ostentativ), concentrat de data aceasta în jurul propriei persoane.

În 24 şi 25 octombrie 1968 a avut loc Plenara CC al PCR300, la care s-au luat câteva hotărâri destul de importante care urmau să sprijine poziţia partidului în societate şi poziţia lui Ceauşescu în partid. La plenară s-au creat două organizaţii a căror sarcină era întărirea autorităţii secretarului general. Cea mai importantă hotărâre a plenarei a fost înfiinţarea Frontului Unităţii Socialiste (FUS). După cum informa Ambasada RPP:

 

Până acum, înainte de alegerile pentru Marea Adunare Naţională era convocat Frontul Democraţiei Populare, care imediat după alegeri dispărea. Acum Frontul Unităţii Socialiste va fi o organizaţie permanentă. În Bucureşti a fost înfiinţat un birou de mici dimensiuni, iar în provincie vor fi constituite secţii până la nivel de comună în mediul rural. Frontul reprezintă întărirea rolului conducător al partidului, care va fi coordonatorul activităţii organizaţiilor din componenţa lui [adică a Frontului]. Până la sfârşitul acestei luni [noiembrie 1968] el va fi constituit la nivel organizaţional şi sub stema lui va fi desfăşurată campania electorală pentru Marea Adunare Naţională. [...] Frontul va acţiona pe plan intern, dar şi extern. Contactele lui cu diferitele organizaţii vor fi mai uşoare decât pentru PCR301.

 

După numai trei săptămâni de la crearea acestei instituţii, preşedinte al Consiliului FUS a devenit Nicolae Ceauşescu302.

Înfiinţarea FUS urma să întărească controlul partidului – adică, practic vorbind, al lui Nicolae Ceauşescu şi al colaboratorilor săi celor mai apropiaţi – asupra diferitelor organizaţii sociale. Acestea oricum erau subordonate partidului, dar până acum nu într-o formă instituţională. Aşadar, crearea Frontului avea ca scop, se pare, să prevină transformarea amintitelor organizaţii în „bastioane” aflate sub controlul altor activişti şi care ar fi putut deveni ariergarda acestora în desfăşurarea cine ştie căror activităţi îndreptate împotriva autorităţii supreme. În acelaşi timp, datorită FUS erau facilitate coordonarea activităţii diferitelor instituţii sociale şi controlarea lor şi mai accentuată de către partid.

Cu ocazia aceleiaşi plenare au fost înfiinţate aşa-numitele Consilii ale Minorităţilor – adică, teoretic, un fel de autoguvernare teritorială în zonele cu populaţie amestecată din punct de vedere etnic. Iată cum relata Ambasada RPP acest lucru:

 

Consiliile Minorităţilor vor avea un birou central la Bucureşti şi organizaţii pe teren. Ele vor fi compuse din cetăţenii români de altă naţionalitate. Deocamdată este vorba de trei consilii: maghiar, german şi sârb. În componenţa lor vor intra şi români, în funcţie de compoziţia etnică a regiunii. Intrând în componenţa Frontului, ele vor rezolva problemele speciale ale fiecărei minorităţi303.

 

Practic însă, chiar din momentul înfiinţării lor, activitatea acestor Consilii ale Minorităţilor era îndreptată exclusiv în direcţia transpunerii în limbile minorităţilor a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

În cadrul plenarei s-a realizat şi reabilitarea Anei Pauker. S-a considerat că excluderea ei din partid şi condamnarea au constituit o încălcare a principiului legalităţii304. Reabilitarea acestei activiste destul de nepopulare însemna că „încheierea socotelilor” cu epoca Dej încă nu luase sfârşit şi că, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminaţi toţi membrii echipei precedentului conducător. Merită să observăm în acest sens că, la un moment dat, Ceauşescu fusese unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Anei Pauker, iar reabilitarea ei servea, prin urmare, şi la igienizarea biografiei secretarului general.

Pe 5 decembrie 1968 Alexandru Bârlădeanu a părăsit funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, iar pe 29 ianuarie 1969 şi-a dat demisia şi din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri305. Însuşi Bârlădeanu îşi descrie plecarea în felul următor:

 

Eu n-am avut relaţii cordiale şi de încredere cu Ceauşescu. Nu i-am vorbit nici măcar cu „tu”. Ceilalţi îi erau mai familiari. Relaţii bune n-au fost nici înainte. Simţea din partea mea neîncredere, chiar adversitate. [...] Convieţuirea cu Ceauşescu a devenit, la un moment dat, insuportabilă. Am hotărât, atunci, să mă retrag, pentru că nu voiam să fiu părtaş le ceea ce făcea el. Cum fusesem bolnav de o boală de sânge şi tratat de un doctor din Franţa, i-am cerut acestuia un certificat de sănătate. Acolo se arată că trebuie să renunţ la muncile stresante şi tensionate. Aveam 55 de ani când am cerut pensionarea, prima dată [era, după cum spune Bârlădeanu, în 1966], dar Ceauşescu, socotind că încă nu-i momentul să se debaraseze de mine, nu a fost de acord. După mai multe ciocniri, s-a aprobat pensionarea şi apoi a urmat acea serie de eliberări care se ştie din presă. Mai întâi însă am fost eliberat din funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional Ştiinţific, apoi din cea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. După aceea din prezidiul CPEx [Bârlădeanu utilizează în mod eronat acronimul – CPEx a fost creat mai târziu, abia în 1974, aici fiind vorba de fapt de Comitetul Executiv – n.tr.]. Apoi – din cea de membru al CC. [pe 12 august 1969, cu ocazia Congresului al X-lea al PCR306]. S-au ţinut lanţ aceste eliberări, publicate, pe rând, cu o plăcere sadică307.

 

Bârlădeanu n-a spus, probabil, tot adevărul, pentru că analiştii Ambasadei RPP relatau:

 

Bârlădeanu e bolnav, dar – se pare – nu într-atât încât să fie exclusă pentru el orice activitate, lucru dovedit de călătoriile pe care le-a efectuat în timpul bolii308.

 

Plecarea lui Bârlădeanu, considerat unul dintre autorii politicii independenţei economice a României faţă de blocul sovietic (în anii 1955-1966, adică în perioada când România se străduia să scape măcar în parte de sub controlul URSS, Bârlădeanu era reprezentantul Bucureştiului la CAER309), nu însemna câtuşi de puţin că autorităţile ar fi avut de gând să renunţe la această politică, ci doar că acest activist nu mai era necesar. Bârlădeanu, unul dintre „baronii” lui Dej, putea constitui o potenţială ameninţare pentru Ceauşescu şi în mod sigur putea manifesta o anumită independenţă în dezvoltarea concepţiilor politice şi economice, ceea ce greu s-ar fi putut armoniza cu modelul de guvernare pe care şi-l dorea secretarul general. Eliminarea lui Bârlădeanu a constituit un alt pas înainte pentru întărirea poziţiei oamenilor lui Ceauşescu şi eliminarea ultimilor reprezentanţi ai echipei lui Dej.

În prima jumătate a anului 1969 s-au desfăşurat pregătirile pentru Congresul al X-lea al PCR şi a 25-a aniversare a răsturnării dictaturii lui Antonescu. (În România comunistă şi postcomunistă, aniversările succesive ale evenimentelor de la 23 august 1944 erau celebrate ca una dintre cele mai importante sărbători naţionale.) În cursul pregătirilor pentru congres au fost luate şi unele decizii politice esenţiale de natură să întărească poziţia lui Ceauşescu în partid şi a partidului în societate. Pe 14 martie 1969 au apărut două instituţii de stat al căror scop era coordonarea politicii în diferitele domenii: Consiliul Economic, subordonat Consiliului de Stat, şi Consiliul Apărării, în fruntea căruia s-a instalat Ceauşescu310. În plus, a fost schimbat modul de desemnare a delegaţilor la congresul PCR şi de promovare în organele de conducere ale partidului. După cum citim în raportul Ambasadei RPP:

 

[...] cu ocazia conferinţelor judeţene de partid extraordinare (39 + municipiul Bucureşti), în afară de alegerile pentru delegaţii la Congres, s-au desfăşurat şi cele pentru candidaţii la organele de conducere ale partidului (360). A fost ceva nou, ceva ce apoi şi-a găsit expresia în schimbările corespunzătoare ale statutului. La conferinţa organizaţiei bucureştene a fost propusă candidatura lui Nicolae Ceauşescu pentru funcţia de secretar general al partidului, sprijinită apoi de toate celelalte conferinţe şi de toate organizaţiile obşteşti311.

 

Acest mod de a desemna delegaţii la congres a făcut ca responsabilitatea pentru acceptarea deciziilor venite de sus să apese pe umerii eşaloanelor inferioare, ai celor de la nivel local, care fuseseră deja în majoritate epurate, dabarasate de oamenii de încredere ai „baronilor” lui Dej şi îi erau total devotate secretarului general. „Baronii” împotriva cărora, după cum se va vedea mai târziu, era îndreptată această acţiune au plătit pentru dezinteresul lor în momentul când activiştii care le erau devotaţi au fost scoşi din joc.

Discutarea documentelor congresului s-a desfăşurat în cadrul şedinţelor de partid, al adunărilor generale ale populaţiei organizate de consiliile locale ale FUS şi al sesiunilor plenare ale conducerilor tuturor organizaţiilor, ca, de exemplu: UTC, Liga Femeilor, consiliile minorităţilor naţionale. La aceste întruniri erau adoptate rezoluţii şi se trimiteau scrisori adresate CC sau personal lui Ceauşescu în care se exprima adeziunea faţă de documentele congresului. Aceste rezoluţii erau apoi publicate în presă. În discuţia la nivel naţional astfel desfăşurată, evident că nu existau rezerve faţă de linia conducătoare şi cu atât mai puţin în legătură cu persoana secretarului general; dimpotrivă, trebuia scos în evidenţă tot arsenalul realizărilor, mai ales cele obţinute după Congresul al IX-lea312.

Campania de pregătire a Congresului al X-lea a desemnat cadrul în care s-au înscris acţiunile de acelaşi fel pentru fiecare dintre congresele următoare ale partidului. Pentru prima dată s-a profitat de apropierea zilei naţionale pentru a crea o atmosferă sărbătorească, aceasta însoţind de-acum înainte majoritatea evenimentelor de acest gen, făcând imposibilă orice critică la adresa liniei partidului sau a persoanei lui Ceauşescu. Absenţa unor discuţii adevărate despre documentele pregătitoare ale congresului nu era însă ceva nou, întrucât, în afara unor situaţii cu totul ieşite din comun, în România comunistă, la nivelurile mediu şi inferior, nu se discuta pur şi simplu pe marginea unor astfel de materiale, populaţia mulţumindu-se doar să ia cunoştinţă de ele. Îndoielile şi accentele critice, în măsura în care se manifestau la şedinţele de partid, nu priveau în nici un caz linia generală a partidului, ci doar modul în care ea era pusă în practică, plus că acestea erau repede „clarificate” de instanţele superioare. Atmosfera sărbătorească era o inovaţie iscusit fructificată de conducere, dar nu cu scopul de a pune criticile în surdină (în acest scop era suficientă campania de „clarificare”), ci de a conferi dimensiuni mai generoase cultului personalităţii construit în jurul persoanei lui Ceauşescu cam de prin august 1968.

Înainte de Congresul al X-lea a apărut o anumită inovaţie în funcţionarea sistemului comunist din România. În cursul campaniei de pregătire a congresului, Ceauşescu a vizitat şapte judeţe, unde a avut întâlniri cu populaţia, consfătuiri cu activul de partid, a rostit cuvântări etc. Spre deosebire de anii precedenţi, în aceste deplasări secretarul general n-a fost însoţit de nimeni din conducerea superioară, în schimb au fost invitaţi ziarişti străini, în principal occidentali313. Într-un viitor apropiat, acest gen de deplasări ale lui Ceauşescu prin ţară, numite „vizite de lucru”, urmau să devină o obsesie a conducătorului român, iar mai târziu unul din motivele fundamentale ale operelor de artă plastică dedicate „Geniului din Carpaţi”.

Congresul al X-lea al PCR s-a desfăşurat între 6 şi 12 august 1969314. La lucrările lui au participat aproape 2.000 de delegaţi, aproape 1.500 de oaspeţi, 70 de delegaţii ale partidelor comuniste şi muncitoreşti, ale unor „mişcări de eliberare naţională” sau ale unor partide socialiste315. Aerul de sărbătoare ocazionat de a 25-a aniversare a eliberării României şi campania de pregătire a congresului concentrată în jurul persoanei lui Ceauşescu au influenţat şi ele desfăşurarea lucrărilor congresului. Nu aveau cum să fie exprimate nici cele mai nevinovate îndoieli. Elementele de critică apărute în cursul discuţiilor se refereau exclusiv la neajunsurile în realizarea liniei partidului, mai ales în domeniul planificării, al activităţii sistemului financiar de credite, al aprovizionării tehnico-materiale, al exploatării capacităţilor de producţie şi al forţei de muncă sau la tendinţele birocratice şi la lipsa de operativitate. Critica era îndreptată în primul rând spre aparatul birocratic al ministerelor şi al altor organe centrale, cu omiterea completă a instanţelor de partid, ceea ce este esenţial. Au fost criticate şi unele „neajunsuri în activitatea de propagandă”, precum şi „insuficienta dezvoltare a ştiinţelor sociale”316.

În această atmosferă, fără nici cea mai mică opoziţie din partea cuiva, Ceauşescu îşi întărea şi mai mult autoritatea. La Congresul al X-lea s-au făcut schimbări radicale în componenţa întregului efectiv al CC. A crescut simţitor numărul de membri titulari ai Comitetului Central, dar şi al membrilor supleanţi. Noul CC număra 165 de membri (faţă de 121 înainte) şi 120 de supleanţi (faţă de 70); în Comisia Centrală de Revizie au fost aleşi 45 de membri (anterior 22) – deci în total 330 de activişti. Înainte de Congresul al X-lea, Comitetul Central număra 210 persoane317. Componenţa noului CC a fost îmbogăţită în primul rând cu oameni care înainte nu erau nici membri titulari, nici supleanţi. Aşa încât, din 330 de persoane, 183, adică mai mult de jumătate, erau oameni noi (68 de activişti din vechea formulă n-au mai fost cooptaţi)318. Cu ocazia Congresului al X-lea s-a reuşit aşadar să se finalizeze procesul de eliminare a oamenilor din vechea echipă – în august 1969, aproape toate funcţiile importante din partid au trecut deja în mâinile persoanelor apropiate lui Ceauşescu. Activiştii din vechea gardă nu mai aveau deja nimic de spus – partidul (cel puţin la nivelul CC) a devenit de facto un monolit.

Inclusiv la nivelul cel mai înalt al conducerii s-au operat schimbări. În primul rând a fost înlocuit Gheorghe Apostol. Eliminarea lui a fost operată la limita legalităţii de partid – deşi fusese votat de conferinţa locală de la Galaţi, mai târziu el n-a mai fost luat în calcul la capitolul funcţii de comisia specială care îl avea în frunte pe Ceauşescu319. După cum observau analiştii de la Ambasada RPP:

 

[...] eliminarea [...] lui Apostol a fost o surpriză, cum se zice, chiar şi pentru el. Pentru că fusese candidat la funcţii de conducere [...], el a fost ales în Prezidiul Congresului şi în Comisia de Redactare, a prezidat comisiile de probleme sociale şi de nivel de trai320.

 

N-ar fi totuşi exclus ca Nicolae Ceauşescu să-şi fi „amintit” de articolul pe care Apostol îl scrisese în apărarea lui Drăghici şi să fi considerat că ar fi un moment favorabil să-l elimine pe acest activist capabil să ia iniţiativa unor acţiuni îndreptate împotriva secretarului general.

Pe 14 august 1969, la două zile după încheierea congresului, Apostol a fost revocat din funcţia de preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR). Ambasada RPP relatează că i se imputau: „o activitate necorespunzătoare şi serioase încălcări ale principiilor etice şi ale moralei comuniste”321, ceea ce era probabil rezultatul intrigii puse la cale de Ceauşescu împotriva lui. Dar n-a fost eliminat complet din toate funcţiile – pe 16 august, la două zile după ce şi-a pierdut funcţia deţinută la sindicate, a fost numit director la Direcţia Generală a Rezervelor de Stat (DGRS), unde a lucrat până în 1975322. Deşi eliminat din conducere, într-o scurtă perioadă Apostol a avut două accidente grave de maşină. Potrivit multor cercetători (şi după cum afirma chiar Apostol), era vorba de atentate la viaţa lui, deşi niciodată n-au fost găsite dovezi clare care să confirme această teză323.

La Congresul al X-lea s-a redus şi mai mult din importanţa poziţiei lui Chivu Stoica. El a fost trecut din funcţia de membru al CE şi al prezidiului CC în aceea de preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie324. Din funcţia de preşedinte al Colegiului Central de Partid şi de membru al CE, tot cu ocazia congresului, a fost îndepărtat şi Dumitru Coliu, veteran al mişcării comuniste din România325.

Pe posturile celor eliminaţi au fost avansaţi câţiva activişti foarte apropiaţi lui Ceauşescu. Gheorghe Pană, absolvent al şcolii de partid a PCUS din Moscova, mulţi ani secretar al organizaţiei de partid din Capitală, iar în 1969 prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Braşov, a fost avansat pe funcţia de membru al CC şi al CE326. Ion Iliescu, şi el absolvent al unei instituţii de învăţământ din Moscova (politehnica), în 1969 prim-secretar al UTC şi ministru al Tineretului, a devenit şi el membru al CC şi al CE327. Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, a fost de asemenea avansat ca membru supleant al CE328.

Pe lângă aceşti trei activişti mai tineri, în conducere au fost primiţi şi doi activişti mai în vârstă, care o vreme nu îndepliniseră nici un fel de funcţii mai importante. A revenit astfel în prima linie Miron Constantinescu, eliminat în 1957, printre altele cu sprijinul lui Ceauşescu. După Congresul al IX-lea Constantinescu fusese numit adjunct al ministrului Învăţământului. La Congresul al X-lea a fost avansat ministru al Învăţământului şi i-au fost redate drepturile de membru al CC329. Deşi nu uitase atitudinea lui Ceauşescu din 1957, Constantinescu i-a fost recunoscător până la moarte prim-secretarului pentru că i-a redat demnitatea, cu atât mai mult cu cât, la scurt timp după aceea, el obţinea alte câteva funcţii, în martie 1970 devenind membru supleant în CE, în cursul aceluiaşi an rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”, în octombrie 1972 preşedinte al Consiliului Economic, iar în noiembrie acelaşi an membru al Secretariatului CC şi membru în Consiliul de Stat. În 1974, Miron Constantinescu a fost primit în Academia Română de Ştiinţe330.

 

După aceea – cum îşi aminteşte Alexandru Bârlădeanu –, în orice împrejurare se afla, când pomenea numele lui Ceauşescu, Miron [Constantinescu] se ridica, în semn de veneraţie, în picioare..., deşi sunt convins că îl detesta.331

 

Al doilea activist reabilitat politic cu ocazia celui de-al X-lea Congres a fost Dumitru Petrescu, un veteran al partidului care în timpul războiului fusese membru al Diviziei „Tudor Vladimirescu”. Căzuse în dizgraţie în 1955, când şi-a pierdut funcţia de membru al CC. În 1965 a fost reprimit ca membru supleant, iar la Congresul al X-lea a primit drepturile de membru plin în CC. A devenit şi membru al CE şi al Prezidiului CC. Încă înainte de congres i se încredinţase funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi al FUS. Dar Dumitru Petrescu nu s-a bucurat prea mult de revenirea în funcţiile de conducere, deoarece a murit la o lună după congres, pe 13 septembrie 1969332.

În afară de schimbările de personal, cu ocazia Congresului al X-lea au fost introduse şi foarte importante inovaţii în linia ideologică a partidului. În primul rând, lucru care fusese vizibil deja în campania de pregătire a congresului, s-a revenit la cultul personalităţii, la care se renunţase pentru câţiva ani imediat după moartea lui Dej. Dar acesta nu era decât începutul cultului lui Ceauşescu şi de aceea exista speranţa că el nu va lua o amploare mai mare decât la precedentul conducător. La Congresul al X-lea a fost modificată poziţia lui Ceauşescu faţă de partid. La propunerea lui Ion Gheorghe Maurer, congresul l-a ales pe Ceauşescu în funcţia de secretar general al întregului PCR, nu numai de prim-secretar sau secretar general al CC, cum fusese până atunci333. Era o inovaţie esenţială – noua titulatură subliniind poziţia de excepţie pe care o ocupa Ceauşescu, deoarece toţi ceilalţi secretari erau doar secretari ai CC, aşa încât conducătorul român nu mai era de acum doar primus inter pares, ci devenise o entitate situată deasupra aparatului de partid.

În aceeaşi direcţie mergeau şi noile directive ale liniei ideologice a partidului. Curentul principal în congres l-a constituit concepţia superiorităţii absolute a interesului naţional ca suprem interes de stat şi principală direcţie de acţiune. Exhaustiv, mai ales în referatul prezentat de Ceauşescu, erau tratate: rolul naţiunii socialiste, problema unităţii poporului român cu naţionalităţile conlocuitoare, rolul statului, adică întărirea rolului organizatoric al statului în procesul de perfecţionare permanentă a activităţii generale a statului, consolidarea organelor centrale şi locale ale statului, întărirea legăturii cu masele şi dezvoltarea democraţiei socialiste. În luarea lui de cuvânt, Ceauşescu a atras atenţia asupra caracterului popular al luptei care trebuie dusă la scară naţională în apărarea „libertăţii, suveranităţii şi integrităţii patriei”. În sfera activităţii ideologico-educative, sarcinile cele mai importante au fost considerate răspândirea patriotismului socialist al românilor, adică a dragostei faţă de patrie şi partid, formarea unor atitudini active în legătură cu „concepţiile idealiste şi retrograde”, respectiv cu „influenţele unor ideologii străine”334.

Plasarea concepţiei naţionale în centrul liniei ideologice nu era o întoarcere bruscă în direcţia naţionalismului, ci o continuare a precedentelor opţiuni ideologice, pe care Partidul Comunist Român le făcuse încă din 1958. Dar în acest moment, când ţara trăia situaţia ameninţării cu intervenţia sovietică după modelul Cehoslovaciei (o astfel de ameninţare simţea cu siguranţă însuşi Ceauşescu, dar ea era răspândită şi în masa membrilor de partid, ca şi în societate în general), recursul la naţionalism îi oferea secretarului general o legitimare ideologică perfectă pentru exercitarea puterii. În acel moment, Ceauşescu deja simboliza (în optica ideologiei) încoronarea năzuinţelor întregului popor, aşadar recunoaşterea „superiorităţii absolute a intereselor naţionale ca raţiune de stat supremă şi ca principală direcţie de acţiune”335. Ceea ce însemna că în nici un caz voinţa secretarului general nu putea fi contestată şi nici poziţia lui nu putea fi ameninţată, pentru că acest lucru ar fi echivalat cu un atentat la ţelurile şi interesele vitale ale poporului.

Congresul al X-lea al PCR a constituit încheierea unei anumite etape în regimul lui Ceauşescu. Înnoirea componenţei partidului şi caracterul schimbărilor în conducere reprezentau încheierea procesului, eşalonat pe mai mulţi ani, de eliminare treptată a „baronilor” lui Dej. Din grupul respectiv rămăsese doar Bodnăraş, care deja nu mai desfăşura nici un fel de activitate, oficial din cauza problemelor de sănătate pe care le avea (şi totul indică faptul că versiunea oficială era perfect adevărată). Încheierea acestor schimbări, precum şi modificările de statut care-l făceau pe Ceauşescu secretar general al întregului partid, nu numai al CC, la care se adaugă necesitatea alegerii conducătorului prin votul Congresului convocat din cinci în cinci ani, şi nu de plenul CC, toate acestea îi ofereau o poziţie independentă faţă de CC şi însemnau de fapt preluarea întregii puteri, atât în partid, cât şi în stat.

După Congresul al X-lea, din conducere au fost eliminaţi activiştii care i s-ar fi putut opune lui Ceauşescu. Au dispărut, de asemenea – poate cu excepţia lui Bodnăraş şi Maurer –, cei care ar fi putut formula îndoieli în legătură cu deciziile secretarului general. Procesul de întărire a autorităţii lui Ceauşescu trebuia deci încheiat definitiv. Dar nu s-a întâmplat aşa – până în 1989, el şi-a consolidat neîncetat puterea, şi-a asigurat poziţia şi a promovat cultul propriei persoane.

De ce a evoluat aşa sistemul puterii lui Ceauşescu? Mulţi cercetători, precum şi destui martori ai vremii indică drept cauză principală personalitatea secretarului general. Încă de pe vremea comunismului au apărut astfel de explicaţii – cea mai cunoscută dintre ele fiind cartea lui Ion Mihai Pacepa Orizonturi roşii. Pacepa l-a prezentat pe Ceauşescu drept un tiran complexat care provenea dintr-un sat înapoiat şi care până la sfârşitul vieţii sale nu şi-a ridicat orizontul intelectual mai sus decât cel reprezentat de satul lui natal, Scorniceşti. Potrivit fostului ofiţer de informaţii, consolidându-şi la nesfârşit poziţia, conducătorul român îşi satisfăcea de fapt complexul de inferioritate şi, din cauză că, în subconştient, se temea de „lumea bună”, el suspecta neîncetat diverse comploturi atât în preajma lui, cât şi în relaţiile internaţionale. Ţesea intrigi la nivelul cel mai înalt al conducerii, în aşa fel încât nici unul dintre colaboratorii lui să nu ajungă într-o poziţie din care să poată deveni o ameninţare pentru el. Pacepa a arătat, de asemenea, că asupra lui Ceauşescu o influenţă rea, fatală exercita soţia lui, Elena, care era şi mai complexată decât el, şi mai răzbunătoare. Trebuie totuşi să remarcăm că publicarea cărţii lui Pacepa avea un ţel politic bine definit: compromiterea lui Ceauşescu, în aşa fel încât răspunderea pentru situaţia catastrofală a ţării să nu cadă chiar pe tot aparatul de partid şi de stat.

După 1989, istoricii şi politologii au fost şi ei înclinaţi să adopte această opinie, deşi s-au identificat şi alte cauze. Prima biografie a lui Ceauşescu, editată în 1994 de Ion Petcu, o încercare de analiză critică a vieţii conducătorului român (înainte nu erau cunoscute decât biografiile oficiale), poartă subtitlul Un fanatic al puterii336. În introducerea acestei lucrări citim:

 

Personalizarea unui sistem social-politic şi economic prăbuşit prin revoluţie în România în decembrie 1989, împrumutarea tuturor tarelor acestuia personalităţii lui Nicolae Ceauşescu se vădesc a fi o operaţie tot atât de interesată ca şi biografiile romanţate şi edulcorate din „epoca de aur” [adică din timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu]337.

 

Cu toate acestea, autorul nu bagatelizează influenţa personalităţii dictatorului asupra evenimentelor, recurgând chiar la o analiză psihiatrică a acesteia338.

Şi Pavel Câmpeanu recurge la o analiză psihologică precisă aplicată figurii lui Ceauşescu. El îl cunoştea personal pe dictatorul român încă din perioada interbelică. Câmpeanu afirmă, printre altele: „din partea acestuia [a lui Ceauşescu] mă aşteptam să facă cel puţin răul pe care l-a făcut”339. Biografiile ştiinţifice şi popular-ştiinţifice ale lui Ceauşescu conţin de asemenea lungi pasaje consacrate trăsăturilor de personalitate ale conducătorului român. Acest motiv apare frecvent şi în amintirile demnitarilor comunişti, ale ofiţelor superiori din cadrul serviciilor speciale, precum şi ale personalului de la „curtea” conducătorului român. Caracterul lui Nicolae Ceauşescu şi cel al soţiei sale, Elena, ca explicaţie a evoluţiei comunismului în România au constituit subiectul nenumărator articole de presă ori al unor lucrări cu caracter ştiinţific sau popular-ştiinţific. Inclusiv în imaginarul social legat de tema comunismului, Ceauşescu apare ca principalul responsabil pentru caracterul criminal pe care acest regim l-a căpătat în România.

Fără îndoială că personalitatea paranoică şi plină de complexe a lui Ceauşescu şi-a pus puternic amprenta pe evoluţia sistemului comunist din România, dar a explica totul doar pe baza ei pare o greşeală. Ceauşescu nu putea duce cultul personalităţii la asemenea proporţii fără sprijinul majorităţii membrilor aparatului de partid. În a doua jumătate a anilor ’60, sistemul comunist din România şi-a pierdut în mare măsură caracterul criminal de până atunci, iar refuzul de a contribui la menţinerea lui nu mai atrăgea (aşa cum se întâmpla pe vremea lui Stalin în URSS) în mod automat perspectiva morţii sau a puşcăriei, ci doar imposibilitatea de a mai face carieră, respectiv pierderea privilegiilor. Falsă este şi afirmaţia că refuzul respectiv atrăgea intensificarea supravegherii persoanei în cauză de către serviciile de Securitate. Pe baza documentelor păstrate la CNSAS, este uşor de verificat că un Corneliu Vadim Tudor, pe drept cuvânt numit „poetul de curte al lui Ceauşescu”, n-a fost mai puţin supravegheat decât Andrei Pleşu, care se străduise să păstreze o anumită independenţă. De asemenea, documentele referitoare la Paul Goma arată în mod clar că Securitatea era interesată de acest scriitor indiferent de atitudinea lui actuală faţă de PCR şi conducerea acestuia340.

Aşadar, am putea risca să facem afirmaţia că atât ceilalţi membri ai conducerii, cât şi aparatul de partid de la nivel mediu erau interesaţi, cel puţin până la un moment dat, ca sistemul să evolueze tocmai în această direcţie. Cultul personalităţii impus de instanţele superioare, precum şi lipsa oricărei discuţii în interiorul partidului au permis aparatului de partid copierea modelului central şi la nivel local – ceea ce însemna întărirea permanentă a propriei poziţii, nepotism dus până la extrem şi lipsă de responsabilitate. Acest sistem a dus la prăbuşirea economică şi socială, dar pentru o lungă perioadă le-a permis atât lui Ceauşescu, cât şi copiilor sale de nivel inferior să ducă o viaţă îndestulată, fără nici cea mai mică răspundere pentru starea ţării în ansamblul ei şi a fiecărei regiuni în parte.

Centrarea propagandei pe naţionalism a contribuit la o şi mai mare consolidare a sistemului, reducând şansele unei schimbări. Oricare eventual adversar al lui Ceauşescu putea fi prezentat în aceste condiţii ca trădător al poporului şi agent al Moscovei sau al Budapestei. Partidul Comunist se înscria într-o foarte puternică tradiţie a naţionalismului românesc, care a fost şi mai mult subliniată în cultul lui Ceauşescu, pe care propaganda îl prezenta ca urmaş al lui Burebista, Ştefan cel Mare şi al altor conducători geto-daci sau romani.

Nici atitudinea Kremlinului n-a fost lipsită de importanţă. Până la perestroika, Uniunea Sovietică nu i-a sprijinit pe puţinii adversari ai lui Ceauşescu din interiorul partidului şi nici nu a ascuns acest lucru. Evoluţia comunismului românesc nu constituia o ameninţare pentru interesele sovietice – în faza iniţială, aceea a „succeselor” sale, casus Ceauşescu demonstra „democraţia internă” a blocului sovietic, iar în faza a doua, catastrofală pentru economia şi societatea românească, el era exemplul negativ care demonstra că ruperea legăturilor cu Uniunea Sovietică nu este rentabilă pentru conducătorii est-europeni.

În 1969, puţini ar fi fost în stare să prevadă că sistemul va evolua tocmai în această direcţie şi că întărirea puterii şi a poziţiei lui Ceauşescu nu se va mai opri niciodată. Schimbările operate la Congresul al X-lea la vremea respectivă încă nu erau percepute în societate, iar unele măsuri, cum ar fi întinerirea radicală a cadrelor (alături de eliminarea cu această ocazie a activiştilor al căror nume era asociat cu perioada de maximă dependenţă faţă de Uniunea Sovietică), puteau naşte speranţa continuării procesului de liberalizare. Cultul personalităţii, de asemenea, nu era o noutate pentru români, el nelipsind decât trei ani din viaţa politică românească (1965-1968).

Ceauşescu putea deci să-şi întărească în continuare poziţia fără nici un fel de temeri, profitând în acest scop de schemele deja existente, elaborate în perioada când îi elimina rând pe rând pe adversarii concepţiilor sale de la nivelul superior al conducerii şi, odată cu ei, şi clientela acestora de la nivelurile inferioare ale puterii.

Situaţia politico-economică în anii 1970-1971

În 1969, situaţia economică a României a început să se înrăutăţească destul de rapid. Indirect, această problemă a constituit tema Plenarei CC al PCR din 10-13 decembrie, acelaşi an341. În cursul plenarei au fost operate schimbări importante în principiile administrării economiei naţionale. Cea mai importantă decizie a fost înfiinţarea pe lângă CC a aşa-numitelor Comisii pentru Probleme, iar la nivelurile inferioare a comisiilor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid342. Potrivit propagandei de partid, comisiile:

 

[Urmau] să asigure participarea activă, efectivă şi organizată a membrilor organelor de resort în elaborarea deciziei, în efectuarea analizelor şi studiilor, respectiv în domeniul conducerii şi controlului şi aveau ca scop ridicarea nivelului muncii de partid, realizarea consecventă a principiului muncii şi conducerii colective, întărirea democraţiei de partid şi creşterea răspunderii personale a membrilor organelor de resort în realizarea hotărârilor şi a deciziilor partidului şi guvernului343.

 

În practică, înfiinţarea acestor comisii reprezenta preluarea controlului direct de către partid asupra principalelor iniţiative din sfera economică şi din propagandă şi o mai mare coordonare a acestor activităţi în scopul eficientizării procesului de aplicare a directivelor conducerii superioare de partid. Esenţial mai era şi un al doilea ţel al introducerii acestor schimbări: transmiterea mai eficientă a informaţiei dinspre teritoriu spre centru. În acest sens, Ambasada RPP relata:

 

Pe baza unui plan trimestrial aprobat de Secretariatul CC, comitetele judeţene urmează să informeze conducerea de partid despre realizarea sarcinilor planului de stat în domeniul industriei, agriculturii, construcţiilor etc., despre evoluţia vieţii de partid şi a activităţii politice, ideologice şi sociale. [...] Se subliniază necesitatea combaterii oricăror tendinţe de falsificare a faptelor şi de ascundere a greşelilor şi a lipsurilor344.

 

Conducerea recunoştea, cu alte cuvinte, că nu este pe deplin informată în legătură cu situaţia de pe teren. Se pare totuşi că spre sfârşitul anilor ’60 această problemă nu se profila încă atât de clar cum urma să fie cazul mai târziu. Adevărata criză în comunicarea în ambele sensuri dintre autorităţile centrale şi teritoriu s-a declanşat abia spre sfârşitul anilor ’80, când sistemul rămăsese absolut neputincios. În plus, o informare mai exactă despre situaţia de pe teren ar fi putut fi utilă conducerii de partid în scopul promovării unei politici mai bune pentru societate. Impunând întocmirea unor rapoarte detaliate, conducerea introducea încă un instrument de control asupra aparatului de partid şi de stat din teritoriu. La asemenea concluzii au ajuns analiştii Ambasadei RPP, sugerând că aceste schimbări aveau şi scopul „de a întări contactul direct dintre conducere şi teritoriu (spre o mai bună orientare în ceea ce priveşte situaţia şi deplinul control asupra executării hotărârilor)”345.

La plenară a fost luată şi o decizie de personal destul de importantă: problemele de organizare şi cadre, de care mai înainte se ocupa Virgil Trofin, au trecut în competenţa lui Gheorghe Pană, lui Trofin revenindu-i rolul de coordonator al problemelor din agricultură. Iată ce relata în acest sens Ambasada RPP:

 

[...] această mişcare de personal se explică prin dificultatea deosebită a sarcinilor din domeniul agriculturii şi imposibilitatea pentru Trofin de a conduce în acelaşi timp problemele organizatorice şi de cadre şi pe cele din agricultură. În corpul diplomatic circulă însă zvonuri neconfirmate că între Ceauşescu şi Trofin ar fi apărut în ultima vreme anumite diferenţe de opinii, ceea ce ar fi dus la această schimbare346.

 

Câţiva ani Trofin a rămas departe de cele mai importante decizii, deşi ocupa în continuare o poziţie foarte înaltă.

Deciziile luate cu ocazia Plenarei CC din decembrie 1969 marcau o înăsprire a controlului partidului asupra problemelor de stat. O dată în plus, la problemele ivite într-un anumit domeniu se reacţiona tocmai în acest fel. Primul exemplu de asemenea reacţie a fost Legea antiavort, care pentru o vreme a făcut să urce indicatorii demografici, dar n-a eliminat cauzele situaţiei semnalate. După cum se va dovedi în anii următori, modul în care autorităţile au reacţionat în cazul scăderii demografice sau la primele probleme de natură economică s-a repetat mai târziu de nenumărate ori, aproape în fiecare domeniu de activitate.

În 1970, situaţia economică a continuat să se înrăutăţească – e adevărat, în primul rând din cauza marilor inundaţii care au afectat ţara în cursul primăverii. Producţia agricolă a scăzut cu circa 5% faţă de anul precedent, planul producţiei agricole a fost realizat în proporţie de 80%, din care la cereale 70%, la legume 56%, iar la cartofi doar 47%. În acelaşi an, România a devenit importator de cereale, în principal din Statele Unite347. Pentru compensarea pierderilor din producţia agricolă, s-a preconizat depăşirea planului la producţia industrială, dar nici aici planul n-a putut fi realizat în întregime. Au apărut deficite şi în obţinerea produselor alimentare şi industriale de bază. Creşterea PIB a atins 7%, dar se planificase o creştere de 12%, plus că în comerţul exterior, unde se preconiza de asemenea un bilanţ pozitiv, anul s-a încheiat tot pe deficit. Ineficiente din punctul de vedere al populaţiei au fost şi alocările de fonduri – planul de investiţii a fost depăşit cu mult, în timp ce salariile reale au crescut oficial cu 8%, dar neoficial se recunoştea că acestea ar fi putut chiar să scadă, mai ales în agricultură348. Pentru a atenua efectele negative ale inundaţiilor, România a solicitat ajutor internaţional, dar mijloacele obţinute pe această cale au fost direcţionate spre dezvoltarea industriei, sinistraţii neprimind, potrivit analiştilor Ambasadei RPP, „absolut nimic”349.

Anul 1970 a fost ultimul din cincinalul elaborat în 1965. În această perioadă s-a reuşit un ritm mediu anual de creştere a PIB de 7,7%, iar al creşterii producţiei industriale de 11,8%, însă potrivit aprecierii analiştilor de la Ambasada RPP aceste cifre au fost umflate mai ales în domeniul producţiei agricole, care, potrivit acestora, a fost mai mică în 1970 decât în 1966350. Putem presupune că autorităţile române erau conştiente de adevăratele rezultate economice, de vreme ce acestea erau cunoscute de Ambasada RPP. Înrăutăţirea situaţiei economice s-a reflectat şi în starea de spirit a populaţiei. Iată cum comenta acest aspect Ambasada RPP:

 

Faţă de dificultăţile tot mai mari şi mai ales faţă de dezechilibrul pieţei şi de dureroasele dificultăţi în aprovizionare, în societate se manifestă o scădere a stării de spirit euforice care până de curând era destul de puternică şi se baza pe politica externă activă promovată de România şi pe credinţa în propriile posibilităţi351.

 

Creşterea controlului asupra economiei n-a adus aşadar efectele scontate, cel puţin la nivelul anului respectiv. Dar procesul a fost continuat. Specialiştii Ambasadei RPP explică acest lucru în felul următor:

 

În ultimul timp au avut loc câteva luări de poziţie semnificative din punct de vedere politic pe care se pare că trebuie să le vedem într-un context mai larg, de conştientizare a faptului că imaginea idilică de până acum a unei societăţi socialiste româneşti, total angajată în opera de construire a socialismului, manifestând un sprijin absolut pentru politica internă şi externă a PCR, unde nu e loc pentru fenomene antisocialiste – această imagine nu e pe deplin adecvată situaţiei reale352.

 

Putem conchide astfel că autorităţile române erau înclinate să identifice drept primă cauză a situaţiei economice precare a ţării încercarea de sabotare pe teren a deciziilor centrale. Mai mult ca sigur că tocmai o astfel de interpretare a problemelor existente a provocat înăsprirea controalelor în perioada următoare.

În prima jumătate a anului 1970, cel mai mare accent s-a pus pe problemele ideologice. Astfel, în luna martie a anului respectiv a avut loc şedinţa comisiei pe probleme de educaţie, ştiinţă, cultură şi presă de pe lângă CC, şedinţă centrată pe rolul televiziunii. La această întâlnire, Dumitru Popescu „Dumnezeu” s-a exprimat în felul următor:

 

În ţara noastră se duce încă o luptă înverşunată împotriva a tot ce e vechi. Noua filosofie socială – materialismul dialectic şi istoric – atacă cu toate forţele şi fără milă bastioanele măcinate de vreme, care se mai înalţă pe ici, pe colo, ale modului învechit de a gândi, precum şi ofensivele vechiului, care nu ne ocolesc şi care pornesc de pe alte coordonate geografice. [...] E adevărat că acum nu mai există clase antagoniste, nu mai există conflicte pentru drepturi sociale, dar lupta nu s-a terminat353.

 

Pe un ton asemănător s-a exprimat şi Ceauşescu în aprilie, la întâlnirea cu Uniunea Scriitorilor. Era prezent acolo şi Popescu „Dumnezeu”, care a fost foarte aspru atacat de Adrian Păunescu. Ceauşescu a dispus să se ia o pauză în timpul lucrărilor, iar la reluarea şedinţei l-a numit pe Păunescu „diversionist”. Pentru atitudinea lui, Păunescu a fost demis din funcţia de redactor-şef adjunct al ziarului România liberă, măsură acceptată prin votul majorităţii membrilor US354.

În aceeaşi perioadă, Ceauşescu s-a întâlnit cu conducerea serviciilor de Securitate, ale Miliţiei, procuraturii şi organelor de administrare a justiţiei. În cuvântul rostit cu această ocazie, el afirma printre altele:

 

[...] este necesar ca organele de Securitate să dea dovadă de mai mult spirit militant în combaterea oricăror manifestări care încalcă interesele orânduirii socialiste. Nu trebuie să pierdem din vedere că se mai găsesc pe ici, pe colo elemente declasate, capabile de sabotaj sau spionaj, capabile să se pună în slujba duşmanului, a cercurilor imperialiste, capabile să-şi trădeze poporul355.

 

În mai 1970, în România s-au produs inundaţii deosebit de grave, care au provocat imense pierderi materiale, mai ales în mediul rural, ducând la alterarea gravă a echilibrului pe piaţa produselor alimentare şi la deficite în acest domeniu. Din punctul de vedere al evoluţiei sistemului puterii, inundaţiile au determinat şi alte schimbări, mai importante. Ceauşescu s-a deplasat personal în regiunile afectate de inundaţii. Felul în care a fost primit la întâlnirile cu populaţia şi cu aparatul de partid de la nivel local a fost mai târziu reprodus într-o serie interminabilă de „vizite de lucru” pe care conducătorul român a început să le efectueze în diferite locuri din ţară. Pentru Ceauşescu, această practică, începută încă înainte de Congresul al X-lea al PCR, după inundaţiile din 1970 a devenit unul dintre elementele de exercitare a puterii. Aceste vizite, an de an tot mai frecvente, s-au transformat în evenimente de anvergură pentru aparatul local de partid.

În ciuda faptului că măsurile administrative şi practica exercitării puterii mergeau în direcţia întăririi continue a rolului organelor centrale şi a vârfului conducerii, propaganda de partid sublinia necesitatea reducerii centralismului şi acordarea unor competenţe mai largi instanţelor inferioare ale partidului, ale statului şi nu mai puţin ale sindicatelor. Acestor probleme le-a fost consacrată Plenara CC din 10-11 februarie 1971356. Înaintea plenarei s-a organizat o masivă campanie de propagandă, în decurs de o lună şi jumătate având loc 45 de întâlniri ale unor membri din conducere cu activul de partid din întreprinderi, ceea ce reprezintă un număr enorm, chiar şi pentru vremea respectivă357.

După părerea analiştilor de la Ambasada RPP:

 

Noua concepţie despre rolul şi locul sindicatelor [adoptată la plenara din februarie] are în vedere lărgirea democraţiei muncitoreşti (schimbări în componenţa şi în structura autorităţilor în direcţia lărgirii participării muncitorilor, a reducerii aparatului bugetar şi transferarea acestuia, în schemă, pe funcţii secundare), întărirea rolului şi lărgirea autonomiei sindicatelor în întreprinderi, participarea mai activă a acestora în cadrul comitetelor de conducere şi în consiliile administrative ale întreprinderilor, precum şi pregătirea şi desfăşurarea adunărilor generale pe întreprindere358.

 

În practică însă, aceste schimbări aveau ca scop sporirea controlului conducerii de partid asupra întreprinderilor de stat. Principala cauză a întăririi poziţiei sindicatelor era, aşa cum se sublinia cu un alt prilej, „necesitatea de a combate orice tendinţe de falsificare a faptelor şi de ascundere a greşelilor şi a lipsurilor”359. Creşterea rolului muncitorilor în întreprinderi urma să uşureze contactul angajaţilor cu aparatul de partid, scopul fiind ca acesta din urmă să fie informat despre încercările conducerii întreprinderii de „falsificare a faptelor”. În practică, schimbările în funcţionarea sindicatelor au dus în primul rând la creşterea numerică a nomenclaturii din întreprinderi şi a gradului de subordonare a acestora faţă de organele centrale.

Reformele introduse până pe la jumătatea anului 1971, cu toate că înăspreau controlul exercitat de partid asupra vieţii sociale, economice şi culturale, nu depăşeau totuşi soluţiile standard practicate în celelalte ţări din blocul sovietic în Europa. Dar în vara anului 1971 a început o campanie care a devenit semnalul explicit că România doreşte să meargă pe un alt drum decât celelalte ţări comuniste. Această campanie, mai ales din cauza presupuselor surse de inspiraţie asiatice, a fost denumită „mica revoluţie culturală” şi marca o vizibilă înăsprire a cursului – la început în cultură, apoi şi în celelalte domenii.

Apropierea României de China la începutul anilor ’70

Situaţia internaţională creată după invazia sovietică în Cehoslovacia a determinat conducerea României să-şi intensifice activitatea pe tărâm diplomatic. După succesul legat de vizita lui Richard Nixon la Bucureşti, în august 1969, autorităţile române au decis să dezvolte în continuare colaborarea cu Statele Unite. Românii au hotărât astfel să profite de ocazia pe care le-o ofereau încercările americanilor de a stabili un dialog cu China. Între timp şi alte ţări din blocul sovietic încercau să câştige prestigiu, propunând medierea între Washington şi Beijing. În septembrie 1969 au avut loc convorbiri între ambasadele la Varşovia ale celor două ţări360. România putea aşadar să-şi piardă poziţia „de excepţie”, lucru de care autorităţile de la Bucureşti îşi dădeau seama foarte bine. În această situaţie, ele au decis să strângă legăturile cu China, tocmai ca să fie un partener mai atractiv pentru SUA.

Apropierea de China nu era însă doar conjuncturală, determinată de încercarea românilor de a intra în graţiile americanilor. Analiştii Ambasadei RPP considerau că:

 

Partea cea mai interesată şi care a iniţiat dezvoltarea acestor relaţii [chino-române] era de fapt China, care aprecia la justa ei valoare importanţa elementelor antisovietice din poziţia românilor şi care a şi hotărât să se folosească de ele în politica ei împotriva URSS361.

 

Chinezii căutau un partener în blocul sovietic şi astfel dorinţa lor s-a întâlnit cu aceea a românilor. Trebuie să observăm însă ceea ce pe bună dreptate subliniază unii cercetători362, că R.P. Chineză nu avea încredere deplină în nici una dintre ţările care se aflau sub puternica influenţă sovietică, iar România, în ciuda atitudinii ferme pe care o adoptase pe arena internaţională şi a câtorva măsuri în politica internă, rămânea în continuare, spre exemplu, membră a Tratatului de la Varşovia, lucru care nu putea să nu se repercuteze negativ asupra credibilităţii ei faţă de chinezi. Singurul stat european cu care China întreţinea relaţii cu adevărat apropiate era Albania – în politica Beijingului, Bucureştiul n-a ajuns niciodată (şi poate acesta a şi fost norocul pentru populaţia României) la un statut atât de ridicat ca Tirana.

Influenţa Chinei asupra politicii interne a României a fost minimă (deşi unii cercetători afirmă că Emil Bodnăraş, unul dintre membrii conducerii superioare de partid, era „un agent influent al serviciilor secrete chineze”363), dar pe arena internaţională s-a ajuns frecvent la o colaborare fructuoasă a celor două ţări. Iată ce relatează Ambasada RPP din Beijing:

 

În planurile Chinei, România joacă un rol f.[oarte] important. Având în vedere aşezarea ei geografică, apartenenţa la grupul ţărilor socialiste şi relaţiile dezvoltate cu alte ţări, inclusiv cu cele capitaliste, chinezii acţionează intens în direcţia întăririi în această ţară a tendinţelor antisovietice şi antiseparatiste [e vorba de separatismul practicat de lagărul sovietic] şi a atragerii ei spre propria direcţie politică364.

 

Începând din 1968, schimburile comerciale dintre cele două ţări s-au dezvoltat foarte dinamic. În 1968 acestea au ajuns, potrivit cifrelor cuprinse în contractele comerciale, la un nivel de 39 de milioane de ruble, în 1969 – la 47,5 de milioane de ruble, iar în 1970 – la 55 de milioane de ruble365. Numai că, în realitate, contractele erau sistematic depăşite cu 50 până la 100%, ceea ce face ca în 1970 nivelul efectiv al schimburilor comerciale să ajungă la pragul de 100 de milioane de ruble366. Potrivit relatării analiştilor de la Ambasada RPP din Beijing:

 

[...] un element important în strategia de captare a interesului României îl constituie ajutorul chinez nerambursabil şi creditele rambursabile. În legătură cu inundaţiile din primăvara acestui an [1970] de pe teritoriul României, profitând de momentul favorabil, China a acordat un ajutor nerambursabil în valoare de 53 de milioane de iuani livrat sub formă de produse de larg consum şi maşini-unelte367.

 

După cum relatează Ambasada RPP din Beijing, colaborarea nu se desfăşura numai pe plan economic:

 

[...] între cele două ţări există şi o colaborare pe plan militar. Printre altele, sub pretextul unor schimburi turistice şi recreative (există o înţelegere formală între Ministerele Apărării din cele două ţări în această privinţă), se practică un transfer de informaţii şi de experienţă între cele două armate. După părerea reprezentanţilor CD din ţările socialiste, chinezii sunt interesaţi să obţină din partea românilor informaţii în legătură cu situaţia Tratatului de la Varşovia368.

 

Probabil tot datorită unei astfel de politici faţă de China românii au reuşit să obţină invitaţia ca Nicolae Ceauşescu să se întâlnească cu preşedintele SUA, Richard Nixon. Pe 25 iunie 1970, ministrul român al Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu, s-a întâlnit cu Nixon şi i-a propus ca, în cursul vizitei în SUA cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la crearea ONU, Ceauşescu să viziteze şi Casa Albă. Nixon a fost de acord369. Conducătorul român s-a deplasat în Statele Unite pe 13 octombrie 1970, iar pe 29 octombrie a avut două întâlniri cu Richard Nixon. La prima dintre ele preşedintele american i-a prezentat lui Ceauşescu poziţia lui în problema Taiwanului, pentru ca acesta, la rândul lui, să le-o transmită chinezilor. Medierea românească a avut ceva rezultate, întrucât, pe 11 ianuarie [1971], de la Bucureşti a fost trimisă la Washington invitaţia ca un trimis special al Statelor Unite să viziteze Beijingul370. La a doua întâlnire au fost de faţă şi reprezentanţi americani ai cercurilor de afaceri, interesaţi de dezvoltarea contactelor economice cu România. Cu această ocazie, Ceauşescu şi-a exprimat speranţa că României îi va fi acordată clauza naţiunii celei mai favorizate în comerţul cu SUA. În ziua următoare, conducătorul român s-a întâlnit cu reprezentanţii administraţiei americane şi a discutat cu ei pe tema acordării unor credite pentru Bucureşti371. Întâlnirile n-au avut efecte imediate, dar au întărit simţitor poziţia României în cercurile politice de la Washington. În toastul rostit cu prilejul primirii lui Ceauşescu, Nixon a afirmat că România este una dintre puţinele ţări de pe glob care au „relaţii bune şi cu SUA, şi cu URSS, şi cu China”372, ceea ce constituia un semnal evident că poziţia Bucureştiului pe arena internaţională depinde atât de poziţia pe care o ocupă în CAER şi Tratatul de la Varşovia, cât şi de relaţiile cu China, care sunt o excepţie în cadrul blocului sovietic.

În prima jumătate a anului 1971, printre altele şi ca urmare a medierilor între Beijing şi Washington, s-a ajuns la o apropiere semnificativă în relaţiile româno-chineze. Evenimentul cel mai important în relaţiile bilaterale a fost vizita lui Ceauşescu în China, în iunie 1971. Vizita în China a constituit o parte din lungul turneu asiatic al conducătorului român. În cursul acestei călătorii, Ceauşescu a vizitat Republica Populară Chineză (1-9 iunie), Republica Populară Democrată Coreeană (9-15 iunie), Republica Democrată Vietnam (15-19 iunie) şi Republica Populară Mongolia (21-24 iunie)373. Mergând cu avionul spre China, Ceauşescu s-a oprit la Novosibirsk şi Omsk, unde s-a întâlnit cu activul local de partid, iar la întoarcere a făcut escală la Moscova, unde a avut parte doar de o primire deosebit de rece şi nu s-a întâlnit, aşa cum dorea, cu Leonid Brejnev374. În acelaşi timp cu vizita lui Ceauşescu în China, în zona Odessa au avut loc exerciţii militare sovietice, ceea ce a fost interpretat de conducătorii români ca o încercare de a exercita presiuni în momentul în care aveau loc negocieri cu chinezii375.

A doua zi după revenirea în ţară, pe 25 iunie, Ceauşescu s-a întâlnit cu membrii CE şi i-a informat despre rezultatele călătoriei. Conducătorul român a afirmat că la Beijing a fost primit deosebit de cordial. Chiar la aeroport a fost întâmpinat „practic [de] toţi conducătorii de partid şi de stat care puteau veni, pentru că ceilalţi erau bolnavi şi nu se puteau deplasa”376. Pe drumul de la aeroport până în capitală:

 

[Pe Ceauşescu l-au întâmpinat] sute şi sute de mii de oameni, dar nu grămadă, cum se iese la noi [în România], ci în mod organizat, cu şcoli, fanfară, jocuri sportive, dansuri. Şi la coreeni la fel a fost. Şi cred că avem şi de învăţat, totul era ordonat. A fost un fel de sărbătoare, o manifestare sărbătorească. În pieţe era scris cu steaguri şi cu trupuri: „Trăiască prietenia chinezo-română” – în limbile chineză şi română377.

 

În timpul vizitei la Beijing Ceauşescu s-a întâlnit cu toţi activiştii chinezi importanţi, inclusiv cu Mao Zedong, Zhou Enlai şi Lin Piao. Tema convorbirilor a constituit-o situaţia internă din cele două ţări, inclusiv revoluţia culturală din China. Zhou Lai a subliniat că această revoluţie este o luptă între două linii politice, o luptă atât de aprigă, încât s-a ajuns până la ciocniri armate378. S-a discutat, de asemenea, despre situaţia internaţională şi despre relaţiile dintre ţările comuniste. Interesant este faptul că chinezii au refuzat să strângă relaţiile cu România, respingând, între altele, proiectul românesc de înfiinţare a unei comisii comune379. În cursul convorbirilor s-a abordat şi subiectul încercărilor americane de a stabili un dialog cu China, diplomaţii chinezi afirmând că „sunt gata să-l primească şi pe Nixon, însă problema principală este Taiwanul”380.

În ansamblu, Ceauşescu a apreciat convorbirile avute cu chinezii ca fiind „foarte bune”381. O mare parte a cuvântării sale în faţa membrilor CE conducătorul român a consacrat-o situaţiei interne din China. N-a ascuns faptul că îi plac mult relaţiile care există în această ţară. Merită să reproducem în acest context un fragment mai lung al declaraţiei sale:

 

Totul este produs de noi, ne-au spus [tovarăşii chinezi] [...]. Am vizitat un şantier naval. Aveau cinci submarine mari în construcţie şi alte cinci vase făcute de ei, nu importate. I-am spus tovarăşului [Ioan] Avram382 – nu-ţi mai dau nimic la import ei produc submarine atomice, produc vase. [...]

Am vizitat universitatea. Acolo au pus pe conducătorii celor două grupe de studenţi care s-au bătut să ne spună cum a fost. Ei spuneau aşa: am fost instigaţi de duşmanul de clasă; el îmi spunea mie că sunt agent al imperialismului, iar eu îi spuneam lui. Am bătut pe profesori. Avem un profesor, el a venit din America cu concepţii burgheze, dar acum este cu noi; acum am înţeles, ne-am unit şi ne-am pus pe treabă. [...] În Beijing au 25 de institute de învăţământ superior, dar toate legate de producţie.

Am vizitat o comună populară, cu rezultate foarte bune [în producţie]. În general au irigaţii multe, foarte simple şi voiam să discut cu tovarăşii să trimitem – şi la ei, şi în Coreea – o delegaţie care să vadă cum se fac irigaţii simple şi ieftine.

Tov. Gheorghe Stoica: Au şi forţă de muncă. [...]

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi noi avem forţă de muncă. [...]

În general ne-au lăsat o impresie foarte bună. Au de toate – electrotehnică, electronică, instalaţii de aer condiţionat ş.a.m.d. – şi totul făcut de ei. N-au importat nimic şi au lucruri foarte bune. [...] Deci, în general, din ceea ce am văzut şi ne-au vorbit ei, există o preocupare foarte serioasă pentru dezvoltarea economiei. [...] Să vă spun pe drept, eu nu mă aşteptam. Ştiam că în timpul revoluţiei culturale au fost multe pierderi, dar cu toate acestea, faţă de acum şapte ani383, am constatat o îmbunătăţire radicală.

Comparând cu alte ţări – de pildă, cu Uniunea Sovietică – în ce priveşte aprovizionarea, chinezii stau bine. Când i-am spus lui Kosîghin că [chinezii] sunt bine aprovizionaţi, a spus că depinde şi de venitul care îl au. Am făcut socoteala cât primesc ei şi nu au mai puţin decât sovieticii.

[...] Un alt aspect care merită să reţină atenţia este activitatea ideologică. După părerea mea, aici au făcut o cotitură revoluţionară şi într-adevăr se poate vorbi de revoluţie culturală. Au dat la o parte – poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine – toate aceste mentalităţi mic-burgheze şi au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluţionare. Au spus aşa: aici nu vrem în nici un fel să pătrundă concepţiile burgheze. [...] Ne-au spus aşa: noi vrem ca tineretul să ştie ce au fost moşierii, ce a reprezentat burghezia.

[...] Noi am împânzit cinematografia cu filme de aventuri, iar teatrul cu piese occidentale. Am scos piesele revoluţionare şi am introdus piese fără nici un conţinut. La fel facem şi la televiziune, unde tot discutăm şi nu s-a schimbat nimic384.

 

Călătoria de nouă zile prin China i-a produs, după cum se vede, o impresie bulversantă lui Ceauşescu. Mulţi cercetători consideră că această vizită a fost unul din cele mai importante evenimente din întreaga istorie a cârmuirii acestui dictator385. Potrivit acestei teorii, Ceauşescu, fascinat de soluţiile chineze în politică şi în economie, îşi dorea să copieze modelul asiatic şi să-l introducă în România. Această teză se bazează, după părerea mea, în primul rând pe o evaluare incorectă a evenimentelor care au urmat imediat după întoarcerea lui Ceauşescu din China şi care poartă numele „mica revoluţie culturală”.

Înăsprirea cursului – „tezele din iulie” şi „mica revoluţie culturală”

Pe 6 iulie 1971, la forumul CE al PCR, Ceauşescu a rostit o cuvântare în care, în şaptesprezece puncte, a explicat principiile noii politici în domeniul culturii. În scurt timp aceste principii au fost numite „tezele din iulie”, iar operaţia de aplicare a lor e cunoscută ca „mica revoluţie culturală”. La şedinţa Secretariatului CC din 9 iulie s-a elaborat un plan de acţiune detaliat pentru următoarele câteva luni. Acest plan presupunea desfăşurarea unei vaste operaţiuni de propagandă în cadrul fiecărei grupe profesionale, inclusiv în interiorul Securităţii, dublată de reorganizarea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, în aşa fel încât acesta să pregătească un inventar de teme care să fie realizate de scriitori, artişti şi regizori de teatru şi film (acest inventar urma să fie supus aprobării Secretariatului CC). Se atrăgea atenţia şi asupra şcolarizării cadrelor şi a sistemului educativ, unde a fost creat câte un „sector special” pe lângă fiecare instituţie educativă. Acest „sector” alcătuit din membri de partid avea misiunea de a veghea ca fiecare unitate şcolară să desfăşoare, pe lângă activitatea de până atunci, şi învăţământul ideologic. De asemenea, a fost prevăzută revizuirea principiilor în vigoare ale politicii statului şi partidului în domeniul culturii, au fost schimbate, printre altele, planurile editoriale pe anii 1971-1972386.

Ideile de bază a „tezelor din iulie” erau creşterea controlului de partid şi de stat asupra activităţii culturale şi artistice şi lupta cu „elementele ideologiei burgheze”. Ceauşescu atrăgea atenţia asupra influenţei – după părerea lui prea mare – pe care o aveau curentele culturale occidentale asupra vieţii literare şi artistice româneşti. Potrivit secretarului general, au fost prezentate prea multe opere de artă (mai ales filme) importate din Vest, ceea ce a făcut ca publicul din România să nu se mai poată regăsi în realitatea concretă.

Ceauşescu deplângea de asemenea nivelul scăzut de „conştiinţă” a cadrelor din aparatul de stat. Argument cu atât mai realist cu cât în anii ’60 au fost simplificate procedurile de primire în partid, astfel încât în rândurile PCR au ajuns mulţi care n-aveau nimic de-a face cu ideologia comunistă, principalul motiv pentru care au intrat în partid fiind numai dorinţa de a face carieră sau de a obţine anumite avantaje. Comunistul Ceauşescu, preocupat în primul rând de ideologie, a observat acest proces şi dorea să-l contracareze prin creşterea îndoctrinării membrilor de partid, precum şi prin „strângerea şurubului” în propaganda oficială şi în viaţa culturală a ţării.

Introducerea noii orientări impunea schimbări în structura organizatorică a sistemului şi anumite mişcări de personal. Pe 15 iulie 1971, la şedinţa lărgită a Comitetului Executiv s-au luat deciziile corespunzătoare387. Ion Iliescu a fost revocat din postul de director al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie din cadrul CC după ce, cu câteva luni mai înainte (pe 20 martie), îşi pierduse şi funcţia de ministru al Tineretului. Capitala s-a descotorosit foarte rapid de el şi l-a trimis cât mai departe, tocmai la Timişoara, unde a devenit secretar cu propaganda şi vicepreşedinte al comitetului judeţean de partid388. Astfel se încheia prima etapă din cariera promiţătoare a acestui activist care era şi destul de popular. După trei ani petrecuţi la Timişoara, a fost transferat la Iaşi, unde timp de alţi cinci ani a deţinut funcţia de prim-secretar. Cazul lui a fost exemplul clasic de eliminare din cercul restrâns al puterii şi transfer pe un post de importanţă secundară. Cauza acestei decizii n-a fost însă, aşa cum ar putea părea, opinia critică a lui Iliescu la adresa „tezelor din iulie”, ci mai degrabă faptul că în anii ’50 îşi făcuse studiile la Moscova şi deci, din punctul de vedere al lui Ceauşescu, era „nesigur”. Din 1972, Iliescu a fost urmărit de Securitate, iar în locuinţa lui au fost montate microfoane389. La aceeaşi şedinţă (15 iulie 1971) a fost creat un organ special de partid şi de stat – Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste. În fruntea noii instituţii a fost numit Dumitru Popescu „Dumnezeu”, specialistul în cultură şi propagandă al lui Ceauşescu, care era şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, despre care am amintit deja. Faptul că sarcina de control asupra acestor domenii i-a fost încredinţată tocmai lui, unul dintre oamenii cei mai de încredere ai lui Ceauşescu din perioada respectivă, arată că autoritatea supremă trata această problemă cât se poate de serios. „Dumnezeu” era un bun organizator şi în acelaşi timp un tip dogmatic, ceea ce făcea ca el să fie omul ideal pentru a „strânge şurubul” în cultură. În 1965, pentru trei ani, el a devenit redactor-şef al ziarului Scânteia, perioadă în care şi-a căpătat şi pseudonimul. În 1968 i s-a încredinţat funcţia de secretar al CC responsabil cu controlul presei. Pe toată durata regimului Ceauşescu, el a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai secretarului general. A încercat să-l trădeze abia pe 22 decembrie 1989, când a apărut în clădirea CC oferindu-şi serviciile echipei lui Iliescu, dar propunerea i-a fost refuzată390.

Popescu „Dumnezeu” era potrivit pentru acest rol nu numai pe considerentul liniei politice care îl caracteriza. Întreaga lui personalitate, caracterul lui îl predestinau pentru rolul de „dumnezeu” al culturii şi propagandei. Lectura celor câteva cărţi de amintiri pe care le-a publicat după 1989 ne permite să afirmăm că era caracterizat de un narcisism extrem şi de convingerea propriei genialităţi, dar în acelaşi timp şi de lipsa oricăror scrupule faţă de eventualele efecte negative ale acţiunilor sale. „Dumnezeu” şi-a confirmat valoarea atât în rolul de redactor-şef la Scânteia, cât şi în acela de secretar al CC pe probleme de control al presei. Tocmai de aceea Ceauşescu a hotărât să-l folosească pentru introducerea schimbărilor într-un domeniu mult mai larg – viaţa culturală a ţării. Pentru a eficientiza procesul de decizie, s-a operat contopirea a două funcţii – „Dumnezeu” a rămas în continuare secretar al CC şi în felul acesta el exercita controlul de partid asupra propriei activităţi ca preşedinte al unui organ de stat. Dar în acelaşi timp, ca să-l împiedice pe Popescu să devină absolut independent pe posturile ocupate, i-a fost luat controlul presei. Ceea ce el a considerat că e o dovadă a lipsei de încredere391 – dar se pare că această măsură nu era îndreptată strict împotriva persoanei sale, ci constituia o parte a tacticii generale aplicate de Ceauşescu şi avea scopul de a împiedica creşterea excesivă a autorităţii oricăruia dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Deşi omul de încredere al conducătorului, Popescu „Dumnezeu” n-a obţinut niciodată statutul de activist complet independent.

Campania de propagandă a decurs destul de bine pe toate segmentele planificate. „Discuţia” principală pe această temă a avut loc cu ocazia Plenarei CC al PCR din 3-5 noiembrie 1971392. Tot atunci ideile lui Ceauşescu şi ale colaboratorilor săi au fost făcute cunoscute cercurilor largi ale populaţiei. Înăsprirea liniei ideologice nu a provocat atunci nici un fel de proteste serioase, ceea ce înseamnă că nemulţumirile în rândul intelectualilor care s-au manifestat spre sfârşitul anilor ’60 se descărcaseră încă de pe atunci. La una dintre şedinţele activului de partid, Ceauşescu a afirmat că „prezenta ofensivă ideologică nu trebuie numită campanie pentru că de fapt este vorba de un proces de lungă durată de educare politico-ideologică a populaţiei”393. Şi avea dreptate, fără îndoială, de vreme ce până în 1989 situaţia în domeniul culturii n-a mai revenit la starea dinainte de „tezele din iulie” – dimpotrivă, în anii următori s-a ajuns la o înăsprire tot mai accentuată a cursului. În lumea artistică şi literară s-au putut observa anumite nemulţumiri provocate de schimbarea liniei partidului394, dar în 1971 n-au apărut semne clare ale vreunei revolte deschise în acest univers social.

În ce măsură modelul chinez a fost sursa de inspiraţie pentru „tezele din iulie” şi pentru „mica revoluţie culturală”? În mod cert revoluţia culturală chineză a demonstrat că în ţările socialiste este oricând posibilă o reconsiderare a principiilor comunismului, iar Ceauşescu a ţinut probabil cont de acest lucru. Faptul că „tezele din iulie” au fost proclamate la scurt timp după întoarcerea dictatorului din lunga lui călătorie prin Asia ar putea fi un indiciu al inspiraţiei directe din realităţile chinezeşti pentru „mica revoluţie culturală” românească. O acţiune propagandistică croită pe o scară atât de largă a fost totuşi pregătită cu mai mult timp înainte, iar în iulie a fost pur şi simplu pus în aplicare planul elaborat anterior. Analiştii Ambasadei RPP subliniau că:

 

[...] acţiunea ideologică nu manifesta vreo încercare de a transpune experienţele chinezeşti pe teritoriul românesc [...] [ei informau de asemenea că] în convorbirile cu noi, încă de la începutul lui 1971, conducerea de partid anunţa că intenţionează să demareze [acţiunea ideologică] după festivităţile semicentenarului creării Partidului Comunist Român [care a avut loc în luna mai]395.

 

Totul ar arăta că izvorul de inspiraţie al „tezelor din iulie” trebuie căutat în reacţia lui Ceauşescu faţă de manifestaţia de Crăciun a studenţilor din 1968. Încă de atunci, în declaraţiile sale din timpul şedinţei Comitetului Executiv din 25 decembrie 1968 şi, ceea ce este poate şi mai important, în discuţia care a urmat după prezentarea desfăşurării evenimentelor au apărut unele motive preluate apoi în campania propagandistică din vara anului 1971.

În plus, se pare că pe tema eventualei inspiraţii din modelul chinezesc s-a exprimat chiar Ceauşescu, la o şedinţă a Comitetului Executiv:

 

Înainte să plec am avut o şedinţă de Secretariat [CC] şi acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulţumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului şi poporului în general. Aşa că am spus-o înainte de a merge în China. Iar ceea ce am văzut în China şi Coreea demonstrează că concluzia la care noi am ajuns este justă396.

 

Cu alte cuvinte, influenţa evenimentelor din timpul călătoriei în China asupra „tezelor din iulie” a fost minimă, dar Ceauşescu s-a întors de acolo edificat şi convins de justeţea hotărârilor luate.

Ofensiva ideologică era legată şi de creşterea intensităţii cultului lui Ceauşescu. În timpul adunărilor de partid dedicate implementării „tezelor din iulie”, în cele mai multe dintre cuvântări se sublinia:

 

[...] genialitatea indicaţiilor lui [Ceauşescu], care [...] sunt modelul de principialitate de partid, reflectă în mod perfect înaltul simţ de răspundere comunistă al Secretarului General, stilul său de muncă viu, dinamic, vastele sale competenţe, cunoaşterea temeinică a realităţii, capacitatea de a reflecta în toată complexitatea lor manifestările contemporaneităţii397.

 

Fiecare dintre aceste şedinţe se încheia cu adoptarea textului unei scrisori adresate lui Ceauşescu şi trimisă apoi sub formă de telegramă398. Procesul de construire a cultului conducătorului a fost accelerat de „tezele din iulie”, dezvoltându-se până în 1989. Cultul personalităţii era probabil singurul aspect important al campaniei de propagandă care a fost cu adevărat preluat de la chinezi – sau, în orice caz, sporirea intensităţii acestuia era consecinţa călătoriei pe care Ceauşescu a făcut-o în Asia399.

Importanţa „tezelor din iulie” şi a „micii revoluţii culturale” pentru mediul artistic din România, ca şi pentru întreaga societate, a fost enormă. Pentru toţi a devenit clar că liberalizarea sistemului de la jumătatea anilor ’60 s-a încheiat definitiv şi, dacă nu urmează o schimbare radicală a situaţiei, nu se va mai putea vorbi de liberalizare. Ceauşescu s-a hotărât să-şi scoată masca de „liberal” şi să se arate sub adevărata lui înfăţişare de comunist dogmatic. În cercul îngust al puterii (mai ales după 25 decembrie 1968) nu încăpea nici o îndoială că tocmai aceasta este adevărata fire a conducătorului. Dar populaţia nu părea să-şi dea seama de acest lucru, având proaspete în memorie numeroasele vizite internaţionale, ieşirea îndrăzneaţă a lui Ceauşescu din 21 august 1968 şi văzând uriaşele schimbări produse în viaţa culturală, economică şi socială din anii ’60.

În 1971, odată cu „tezele din iulie”, în România s-a dărâmat (cel puţin în ochii intelectualilor şi ai majorităţii populaţiei) mitul „socialismului cu faţă umană”. Nostalgia cu care unii români îşi amintesc astăzi vremea comunismului se referă, într-o mare măsură, tocmai la perioada primilor şase ani ai epocii Ceauşescu – adică perioada 1965-1971. Spre sfârşitul anului 1971 a avut loc o înăsprire a cursului în aşa fel încât să nu mai existe îndoieli în legătură cu intenţiile conducerii. A crescut simţitor prezenţa tematicii ideologice şi a persoanei conducătorului însuşi în mass-media, în primul rând în programul televiziunii400. Trebuie totuşi să observăm că, în ciuda unei propagande foarte gălăgioase, schimbările au fost introduse treptat şi o vreme s-au menţinut anumite efecte ale liberalizării de la jumătatea anilor ’60. Ceea ce putea da impresia falsă că schimbările în ideologie sunt momentane şi că ele pot fi reversibile – or, aceasta nu s-a întâmplat, după cum prea bine se ştie.

Situaţia economică în anii 1971-1974

În 1971 se anunţa tot mai clar o criză economică ale cărei semne prevestitoare au putut fi observate deja cu doi ani în urmă. În acest interval, principalele modalităţi de a o scoate la capăt în nişte condiţii din ce în ce mai precare erau controlul tot mai atent al economiei şi al productivităţii muncii, respectiv căutarea unor credite în Apus. Doi ani sunt o perioadă în care, teoretic, autorităţile îşi puteau da seama că astfel de metode nu duc la succese prea mari – cu toate acestea, în deciziile economice care s-au succedat nu se vede nici urmă de asemenea reflecţii401.

În loc să se ocupe de eliminarea cauzelor crizei, conducerea a decis să treacă la o radicală accelerare a industrializării. Pe 21 octombrie 1971, Marea Adunare Naţională a votat programul planului cincinal de dezvoltare a economiei. În acest plan se miza pe o creştere a producţiei industriale cu 11-12,2% anual, iar fondul de acumulare în venitul naţional a fost stabilit la 34,1%, faţă de cincinalul precedent, în care acumularea avea o pondere de 15-17% anual402. Introducerea industrializării forţate în condiţii de relativă criză trebuia să se repercuteze asupra nivelului de trai al întregii societăţi, ceea ce era clar cel puţin pentru unii membri ai conducerii. Pe acest fond a apărut un conflict între Ceauşescu, care era adeptul industrializării, şi Maurer, care probabil nu era împotriva acesteia, dar considera că ar trebui făcută mai raţional, adică nu în ritm forţat. De atunci, deşi îndeplinea în continuare funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Maurer a început să fie izolat în cadrul conducerii403.

O politică asemănătoare ducea pe atunci şi Polonia. Ponderea acumulării în venitul naţional polonez a crescut de la 26,1% în 1970 la 35,6% în 1974404 – cu alte cuvinte, era mai mare decât cea prognozată de români. Economiile celorlalte ţări din blocul sovietic se dezvoltau mai lent, ceea ce teoretic crea şanse ca poziţia României în schimburile comerciale internaţionale să crească. Nu putem omite faptul că România avea o experienţă negativă din anii ’60, când Uniunea Sovietică încerca, prin intermediul CAER, să întârzie dezvoltarea ţării, reducând-o la rolul de hambar (cel puţin aceasta fusese impresia echipei de la Bucureşti la vremea respectivă).

În statisticile oficiale cu greu se poate găsi reflectarea situaţiei economice de fapt (spre deosebire de anii ’60, când în statistici figura nivelul real al creşterii, şi faţă de anii ’80, când chiar şi în statistici ritmul creşterii a scăzut drastic). În 1971, în comparaţie cu anul precedent, venitul naţional a crescut cu 13%, producţia industrială, conform planului, cu 12%, producţia agricolă cu 19%, iar productivitatea muncii în industrie cu 5%. În acelaşi timp se spune că veniturile reale ale populaţiei au crescut cu 12%405. Concomitent însă societatea observa zi de zi, concret, cum situaţia se înrăutăţeşte. În toamna anului 1971 au apărut primele probleme mai grave în aprovizionarea cu alimente a oraşelor. Au crescut preţurile produselor de bază, care de altfel se găseau tot mai greu. Cozile în faţa magazinelor creşteau simţitor, procurarea alimentelor ocupa tot mai mult din timpul cetăţenilor406.

În aceeaşi perioadă conducerea era ocupată în principal cu chemarea la o muncă mai eficientă. Aceasta a fost şi tema Conferinţei Naţionale a PCR din 19-21 iulie 1972 – ocazie cu care a fost adoptată între altele directiva referitoare la îndeplinirea planului cincinal înainte de termen407, ceea ce a dus în mod direct la scăderea şi mai accentuată a nivelului de trai al populaţiei.

În toamna anului 1972 a avut loc un eveniment care putea determina autoritatea centrală să schimbe modul de conducere a economiei. Pe la jumătatea lunii septembrie, Ceauşescu a efectuat o călătorie standard în mai multe regiuni, unde a făcut vizite de lucru în întreprinderi agricole şi industriale, îndemnând personalul acestora să depăşească planul anual. Pe 16 septembrie, în a doua zi de călătorie, a vizitat minele din Valea Jiului. Spre marea surprindere a tuturor celor prezenţi, acolo conducătorul a fost pus în faţa unei grave nemulţumiri a muncitorilor, care se plângeau că sunt suprasolicitaţi la muncă şi au probleme în aprovizionarea cu produse alimentare. Ceauşescu a reacţionat imediat şi a promis că se va reduce planul la extracţia de cărbune şi că va creşte ritmul construcţiilor de locuinţe în zonă. În acelaşi timp, a criticat sindicatele pentru faptul că n-au rezolvat singure această problemă, a criticat organele centrale şi locale ale administraţiei de stat. Pe 22 septembrie, în România liberă a apărut un articol în care se promiteau măsuri pentru rezolvarea problemelor din minerit408.

Incidentul din Valea Jiului, deşi aparent de mică însemnătate, este un exemplu perfect de soluţionare a crizelor şi de luare a unor decizii de natură economică în România pe vremea lui Ceauşescu. Câtă vreme nimic nu tulbura desfăşurarea „vizitei de lucru” sau a vreunui alt eveniment asemănător, totul era în ordine şi autorităţile locale nu aveau de ce să se teamă. Dar, dacă apăreau probleme neprevăzute, pentru a detensiona situaţia, Ceauşescu era în stare ca, ad-hoc şi pe cont propriu, să ia decizii de răspundere ca schimbarea planului cincinal (ceea ce, teoretic, putea duce la dereglarea întregii economii naţionale). După care îi desemna pe cei vinovaţi (de cele mai multe ori, ca şi în cazul de faţă, activul local – cel care în mod normal nu avea nici un fel de influenţă asupra deciziilor luate la centru), care era pedepsit sau nu, după care totul revenea la normal; schimbările obţinute pe această cale se dovedeau de obicei a fi temporare. Aşa a lucrat Ceauşescu până pe 21 decembrie 1989, când s-a străduit în acelaşi mod să câştige simpatia mulţimii din faţa clădirii CC. La fel funcţiona toată economia naţională şi, după cum urma să se dovedească mai târziu, la fel procedau instanţele de partid, precum şi instituţiile de stat de tipul institutelor ştiinţifice, serviciilor speciale, pazei de frontieră etc.

Pe 21-22 noiembrie 1972 a avut loc Plenara CC, care a evaluat primii doi ani ai cincinalului ca fiind o reuşită, iar situaţia economică generală ca fiind bună, întrucât fuseseră atinse ţintele de industrializare rapidă409. Ceea ce însemna că în mod intenţionat autorităţile puneau accentul doar pe anumiţi indicatori macroeconomici, neglijând însă nevoile fundamentale ale populaţiei, ce resimţea tot mai mult efectele crizei.

Un alt exemplu pentru modul de a gândi aplicat de Ceauşescu în Valea Jiului a fost măsura care urmărea asigurarea unei conduceri şi mai centralizate a economiei naţionale. Cu ocazia şedinţei Marii Adunări Naţionale din 27-28 decembrie 1972 a mai fost creată o instituţie care urma să preia controlul asupra vieţii economice – Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale410. Noul organ era subordonat CC al PCR şi Consiliului de Stat şi constituia, prin urmare, un element de legătură între aparatul de partid şi instituţiile statului411. Acest consiliu avea organisme corespunzătoare la nivel local, iar în fruntea acestora erau numiţi secretarii cu problemele economice ai comitetelor de partid, în componenţa lor intrând şi directorii de întreprinderi şi „activul social”. Interesant e faptul că propaganda sublinia că acest consiliu urma să fie nu atât o instituţie, cât o „vastă mişcare socială care acţionează în sensul perfecţionării activităţii economice şi sociale, care combate în mod consecvent orice neglijenţe, lipsuri, insuficienţe de natură să frâneze şi să întârzie dezvoltarea economică a ţării”412. Sarcina principală a noii instituţii – „mişcare socială” – urma să fie controlul permanent al procesului de producţie la toate nivelurile, dar mai ales la nivel local413. În fruntea consiliului a fost numit experimentatul activist Miron Constantinescu414. În acel moment al carierei sale, el îi era total devotat şi loial lui Ceauşescu, care îl smulsese din inexistenţa politică în care zăcea din 1957.

În ciuda simptomelor tot mai clare de criză şi, după cum se va vedea mai târziu, a politicii absolut greşite de combatere a acesteia, în anii 1971-1972 Bucureştiul a obţinut importante succese politico-economice pe arena internaţională. Pe 14 noiembrie 1971, România a devenit membră a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade – GATT), iar pe 15 decembrie 1972 – membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare415. Calitatea de membru al acestor organizaţii a fost obţinută datorită intervenţiei discrete a reprezentanţilor Statelor Unite, care în acel moment promovau intens România în relaţiile internaţionale416. Aceste succese au fost repurtate aşadar în principal datorită unei abile diplomaţii şi schimburilor comerciale cu ţările occidentale417; în ultimii ani, aceste schimburi au luat un anumit avânt, dar ele nu oglindeau nici adevărata situaţie economică a României, nici credibilitatea ei ca partener (este vorba de capacitatea României de a-şi achita datoria externă – dar această problemă a căpătat mai multă importanţă abia câţiva ani mai târziu). Prioritatea politicii faţă de economie în relaţiile României cu ţările occidentale se reflectă cel mai bine în faptul că România a obţinut abia în septembrie 1975 clauza naţiunii celei mai favorizate în comerţul cu Statele Unite, după câţiva ani de intervenţii energice418, adică în perioada în care criza economică din România era mult mai vizibilă decât în momentul în care au început demersurile pentru acordarea ei.

O adevărată lovitură pentru economia românească a fost criza petrolului din 1973. Când a izbucnit criza, realizarea cincinalului în curs era cam pe la jumătate. Cincinalul miza pe industrializarea masivă şi, în consecinţă (faţă de cincinalul precedent), pe necesităţi crescute de materie primă energetică, a cărei insuficienţă era resimţită în ţară încă de multă vreme. Tocmai din această cauză, încă înainte de criză a fost elaborat un program de combatere a efectelor negative ale penuriei de energie, ceea ce a permis o reacţie rapidă în momentul creşterii bruşte a preţurilor pe piaţa mondială. Programul respectiv fusese adoptat sub formă de decret al Consiliului de Stat pe 17 noiembrie 1973, iar transpunerea lui în practică a fost precipitată de criză419. Teoretic limitarea consumului de energie trebuia să permită exportul acesteia, dar în situaţie de criză scopul principal al programului a devenit prevenirea pierderilor şi continuarea investiţiilor începute. Programul mai prevedea şi căutarea unor noi zăcăminte de hidrocarburi, construirea unor centrale atomice şi mai buna utilizare a surselor de energie existente, în primul rând a rezervelor de cărbune, inclusiv a celor de calitate inferioară420. Pe 20 noiembrie s-a trecut la raţionalizarea carburanţilor pentru beneficiarii individuali, dar abia după câteva luni, pe 21 martie 1974, raţionalizarea a fost revocată, cu majorarea consistentă a preţurilor atât pentru cetăţenii români, cât şi pentru cei străini421.

În ciuda implementării programului de economie-dezvoltare, economia românească a resimţit din plin efectele crizei. Sub multe aspecte, planul de producţie şi investiţii pe 1974 nu a fost realizat (inclusiv pentru că n-au fost operate schimbările corespunzătoare, având în vedere noua situaţie de pe pieţele mondiale), iar unele întreprinderi industriale nou-create au fost date în exploatare mult mai târziu decât se prevedea, ceea ce s-a reflectat în mod negativ asupra creşterii producţiei. Inclusiv în agricultură au fost înregistrate rezultate sub nivelul cifrelor de plan422, în ciuda sau poate tocmai din cauza intensificării controlului de partid şi de stat şi în această ramură a economiei, situaţie care a constituit subiectul consfătuirii „activului din agricultură” în februarie 1974423. La aceeaşi consfătuire s-a hotărât ca agricultura să fie într-o mai mare măsură etatizată prin introducerea principiului conform căruia tot personalul de supraveghere din CAP-uri să fie asimilat administraţiei de stat şi prin punerea în practică a unui larg program de creare la ţară a unor „locuri de muncă cu specific neagricol” (ateliere meşteşugăreşti şi mici întreprinderi industriale) care să fie de asemenea supravegheate de stat424.

Spre sfârşitul anului 1974, pe piaţa românească internă s-au semnalat numeroase lipsuri la produsele alimentare de bază, în primul rând la zahăr şi ulei. Lipsurile erau provocate printre altele de faptul că în societate s-au răspândit zvonuri conform cărora vor urma majorări de preţuri la produsele alimentare, iar populaţia cumpăra masiv aceste produse. Zvonurile nu erau lipsite de temei, pentru că în ultimele luni ale aceluiaşi an au fost într-adevăr majorate preţurile unor produse. Forurile conducătoare considerau că de răspândirea zvonurilor se fac vinovate mai ales categoriile intelectuale, iar populaţia, tot după părerea autorităţilor, a dat dovadă de „o atitudine cetăţenească incorectă şi mai ales de indisciplină”425. Aceste evenimente demonstrau clar că economia se află în criză, iar starea de spirit a populaţiei s-a înrăutăţit simţitor.

Cu toate acestea, evaluarea stării economiei naţionale efectuată cu ocazia Congresului al XI-lea al PCR a fost pozitivă, ceea ce şi-a găsit expresia şi în statisticile oficiale. Din 1971, adică din momentul când a fost luată decizia de a se trece la industrializarea accelerată, producţia industrială a crescut anual în medie cu 13,2%, producţia agricolă cu 7,4%, produsul naţional cu 11,6% (cu 10,6% pe cap de locuitor), veniturile reale ale populaţiei în schimb au crescut cu 7,1%, dinamica acestor schimbări nefiind în 1974 mai mică decât în anii precedenţi426. Toate acestea au fost realizate în ciuda catastrofelor naturale (inundaţii) şi a situaţiei economice nefavorabile la nivel mondial, ceea ce a constituit un motiv de mândrie pentru conducerea statului român. Nivelul de trai al populaţiei n-a scăzut nici el prea drastic (deşi scăderea lui era deja vizibilă), aşa încât în general se putea considera că situaţia e într-adevăr bună. Dar în tot acest timp economia românească se afla într-o criză din care, se pare, singura ieşire era scăderea cheltuielilor cu investiţiile – dar acest pas conducerea României s-a hotărât să-l facă abia în anii ’80.