Creşterea controlului asupra populaţiei şi centralizarea puterii: 1972-1973

După „tezele din iulie” şi plenara din noiembrie 1971 au urmat multe măsuri care au dus la creşterea controlului asupra diferitelor domenii ale vieţii sociale şi la centralizarea şi concentrarea tot mai mult a puterii în mâinile lui Ceauşescu. Efectul vizibil al acestor schimbări a fost faptul că şeful statului se descotorosea de persoanele care-şi exprimau îndoielile, ca şi de cei care ştiau prea multe, alături de intensificarea tot mai pronunţată a cultului personalităţii. Discret, se operau schimbări în resortul militar şi se deplasau competenţele diferitelor organe spre centru, iar de la centru – direct în mâinile lui Ceauşescu. În anii 1972-1973, unii membri ai familiei conducătorului (şi în primul rând soţia lui, Elena) şi-au făcut loc printre reprezentanţii elitei puterii, ceea ce a creat bazele comunismului dinastic, caracteristic pentru România în perioada finală.

După plenara din noiembrie 1971, care a devenit vectorul a noi şi noi schimbări, în scurt timp au apărut hotărâri referitoare la: eliminarea activiştilor incomozi, creşterea controlului asupra populaţiei şi centralizarea puterii. Pe 25 ianuarie 1972, ca urmare a fuziunii a două ministere, a fost creat Ministerul Economiei Forestiere şi al Materialelor de Construcţii427. Reorganizările de acest gen erau destul de frecvente, dar de această dată în fruntea noului minister a fost numit Vasile Patilineţ, care la început se ocupase de organizarea cadrelor şi de resortul militar, iar imediat înainte de această numire fusese la Consiliul Apărării. Patilineţ făcuse parte din comisia pentru reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, aşa încât ştia multe despre metodele de lucru ale lui Ceauşescu şi tocmai de aceea era periculos. „Avansarea” lui ca ministru al Silviculturii însemna aşadar trecerea lui pe o linie secundară (dar nu atât de mult ca Iliescu, mai înainte, care fusese trimis într-o regiune îndepărtată), ca să lucreze în cadrul organelor de stat, mai puţin importante pentru partid. Pentru condiţiile de atunci, Patilineţ a rezistat în noua lui funcţie vreme îndelungată, până în decembrie 1977, când a devenit ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei428. Poziţia stabilă a lui Patilineţ, într-o perioadă când demnitarii treceau de la un resort la altul ca într-un caleidoscop, era poate urmarea faptului că Nicolae Ceauşescu chiar se temea de el – şi poate o dovadă în acest sens ar putea fi moartea lui în condiţii neclare la Ankara, în 1986 (unde era la vremea respectivă ambasador).

Spre sfârşitul lui februarie 1972 s-au produs alte schimbări de personal, de data aceasta însă ele nemaifiind determinate de dorinţa de a-i înlătura pe activiştii incomozi. Din postul de ministru al Comerţului Exterior a fost eliberat Cornel Burtică, un personaj care înainte făcuse o carieră fulgerătoare în diplomaţie (printre altele, fusese ambasador în Italia, în Maroc şi în Malta). Dar pentru el faptul că a părăsit funcţia de ministru n-a fost o degradare, ci o recalificare. În iulie 1972, el a devenit membru supleant al Comitetului Executiv al CC pe probleme de propagandă. Pentru acest domeniu, după cum chiar el mărturiseşte în amintiri, la început era total nepregătit, iar decizia numirii a primit-o cu un sentiment de surprindere429. Şef la Ministerul Comerţului Exterior a devenit în schimb Ion Păţan, pe atunci locţiitor al preşedintelui Consiliului de Miniştri. Păţan avea experienţă în comerţ, pentru că mai înainte lucrase în diferite instituţii care se ocupau cu economia, plus că timp de un an fusese chiar ministru al Comerţului Interior. În iulie 1972 a fost făcut şi el membru supleant al Comitetului Executiv430. O altă schimbare importantă operată la momentul respectiv e legată de Leonte Răutu, revocat din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în care a fost numit Paul Niculescu-Mizil.

Aceste rocade însemnau două lucruri. În primul rând, iniţierea unui proces de rotaţie permanentă a cadrelor de conducere de pe un post pe altul (în multe cazuri era vorba de resorturi absolut străine pentru activistul în cauză). În al doilea rând, aceste schimbări demonstrau că Nicolae Ceauşescu punea într-adevăr mare accent pe propagandă – pe acest „segment” au mai fost alocaţi, în afară de Popescu „Dumnezeu”, care exercita controlul de ansamblu asupra problemei, încă doi activişti de frunte, energici: Răutu şi Burtică. Răutu aducea cu el o vastă experienţă (intrase în partid încă înainte de al doilea război mondial, apoi a lucrat în Uniunea Sovietică, după preluarea puterii de către comunişti a fost prezent permanent în nucleul conducerii, iar ca şef al secţiei de propagandă a CC, pe vremea lui Dej, a desfăşurat operaţiunea de eliminare a influenţelor sovietice din cultură431), dar în ochii lui Ceauşescu nu era prea sigur, în schimb Burtică a dat dovadă de multă dipolomaţie şi pe atunci îi era total devotat secretarului general. În aprilie 1972 Răutu a devenit rectorul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, iar în decembrie 1973 Burtică a fost şi el numit preşedinte al Consiliului Naţional al Radiodifuziunii Române.

În 1972 au urmat alte schimbări importante la nivelul conducerii. În iulie a fost eliminat din Secretariatul CC Paul Niculescu-Mizil, iar în octombrie acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Manea Mănescu, care tot atunci a pierdut şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Stat. În ambele cazuri schimbările nu însemnau totuşi degradarea totală a activiştilor din ierarhie, ci doar transferul lor în alte organe ale statului (e adevărat, mai puţin importante). Manea Mănescu a devenit astfel preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, iar Niculescu-Mizil – vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri432.

Pe 23 octombrie Corneliu Mănescu433 şi-a pierdut funcţia de ministru al Afacerilor Externe, pe care o deţinea încă din 1961 şi prin intermediul căreia devenise unul dintre principalii arhitecţi ai politicii internaţionale care a adus României atâtea succese. I-a urmat George Macovescu, de asemenea un diplomat talentat şi experimentat, care pe toată durata mandatului lui Corneliu Mănescu fusese locţiitorul acestuia434. Corneliu Mănescu menţionează că revocarea din funcţie a fost pentru el o mare surpriză şi se gândea chiar că ea ar putea anunţa o avansare, dar în realitate a rămas fără nici o ocupaţie şi în plus au început să roiască în jurul lui agenţii Securităţii. A început să se teamă pentru propria viaţă, aşa încât pentru câteva săptămâni s-a dus la Mănăstirea Cozia (în munţi, nu departe de Râmnicu-Vâlcea); dar nu se despărţea nici un moment de pistol. El povesteşte de asemenea că turiştii care treceau pe acolo îl tratau ca pe o atracţie în plus şi voiau să se fotografieze cu el. Apoi s-a întors la Bucureşti, unde a reuşit să obţină numirea ca vicepreşedinte al Consiliului Naţional FUS, după care a fost lăsat în pace435.

Temerile lui Corneliu Mănescu pentru propria viaţă nu erau însă lipsite de temei. În 1972, Maurer, care căzuse în dizgraţie, a fost victima unui grav accident de maşină, dar, după ce a suferit peste zece operaţii chirurgicale, ca prin minune, s-a însănătoşit. În aceeaşi maşină cu el se afla şi Károly Király, un activist comunist de naţionalitate maghiară care în 1977 a început să activeze ca disident436. Şi Gheorghe Apostol a avut de suferit în urma unui misterios accident de maşină437. E adevărat că nu s-a dovedit niciodată nimic, dar nu poate fi exclusă posibilitatea ca aceste accidente să nu fi fost întâmplătoare, ceea ce ar demonstra că Nicolae Ceauşescu nu ar fi ezitat să-i lichideze chiar fizic pe activiştii pe care el îi considera o ameninţare.

În aprilie 1972, la Plenara CC, Ceauşescu a formulat principiul „rotaţiei cadrelor”438. Ceea ce însemna două lucruri. În primul rând, era clar că anumite competenţe într-un domeniu oarecare nu-l îndreptăţesc pe un activist să activeze chiar în domeniul respectiv – fiecare putea fi trimis să lucreze într-o sferă absolut străină de competenţele sale (cum a fost cazul lui Cornel Burtică, trimis la propagandă). Teoretic acest lucru urma să ducă la apariţia unor cadre specializate în conducere care să poată fi utilizate pe orice „segment”, dar în practică s-a ajuns la situaţia în care conducerea unor domenii le era încredinţată unor diletanţi care nu aveau chef de muncă şi de cele mai multe ori nu se străduiau să capete noi abilităţi, putând fi siguri că în cel mai scurt timp vor fi din nou trimişi pe un post din alt domeniu.

Important mai era şi faptul că principiul rotaţiei cadrelor cobora simţitor poziţia activiştilor din eşalonul superior, care astfel nu mai apucau să-şi formeze o echipă proprie în domeniul lor, devenind astfel total dependenţi de vârful puterii, adică de facto de Ceauşescu. Rotaţia cadrelor făcea imposibilă (sau măcar mult mai dificilă) apariţia vreunui grup de activişti de partid care să intre în opoziţie cu conducătorul. În celelalte ţări ale blocului comunist existau astfel de nuclee care constituiau o ameninţare pentru clanul aflat la conducere. Spre exemplu, în Polonia, Edward Gierek a reuşit să-i elimine pe Franciszek Szlachcic şi pe Mieczysław Moczar, dar Wojciech Jaruzelski n-a mai reuşit să scape de opozanţi. În Bulgaria, Alexander Lilov a fost îndepărtat în 1981, dar mai târziu s-a întors, provocând căderea lui Todor Jivkov. Trebuie să remarcăm că asemenea epurări de cadre aveau loc cam în aceeaşi perioadă şi în Iugoslavia vecină, unde Tito era în dispută cu naţionaliştii croaţi şi cu „liberalii” sârbi, epurări în urma cărora el îşi consolida o dată în plus puterea slăbită din cauza reformelor nereuşite din anii ’60. Ceauşescu voia aşadar să se asigure, iar rotaţia cadrelor îi oferea exact ceea ce-şi dorea.

Deşi la început acest principiu n-a căpătat o formă concretă, fiind pur şi simplu anunţat de Ceauşescu în cursul plenarei, punerea lui în practică a început imediat. În 1973, în aparatul de partid şi de stat s-a realizat o mişcare a cadrelor concepută la scară gigantică. Măsura cea mai importantă a acestei operaţii a fost reducerea cu o treime a numărului de persoane angajate în administraţia de stat. O parte dintre acestea au fost transferate în industrie – direct în producţie sau în sectoarele de proiectare-cercetare. Rezultatul a fost că numărul de angajaţi în industrie a crescut cu 100.000 de persoane, „fără a suplimenta cu nimic fondul de salarii”439. Această măsură, alături de crearea în decembrie 1972 a Consiliului Central de Control, poate corectă din punct de vedere economic şi pe placul lui Ceauşescu, care voia astfel să-şi sporească şi mai mult puterea, a creat însă un val de aversiune faţă de conducere, atât în societate, cât şi în rândul demnitarilor de rang inferior. Ambasada RPP informa că în cadrul comisiei economice a PCR, în februarie 1973, păreau să se manifeste „diferenţe de păreri” sau chiar „rezerve”, iar unii miniştri considerau planul economic suplimentar pe anii 1974-1975 (adoptat în martie 1973) ca „puţin realist”440. Aceste nelinişti n-au influenţat însă opinia generală, ci au constituit probabil o simplă sugestie pentru Ceauşescu în vederea alegerii viitorilor vinovaţi pentru eventualele insuccese.

În afară de creşterea controlului asupra aparatului de partid şi de stat, Ceauşescu a mai făcut nişte schimbări în cadrul serviciilor speciale cu scopul de a şi le aservi şi mai mult. În aprilie 1972 au fost luate două măsuri importante: pe 19 aprilie a fost desfiinţat CSS, competenţele şi personalul acestuia fiind preluate de Ministerul Afacerilor Interne441, în cadrul căruia a fost creată o entitate separată cu numele Departamentul Securităţii Statului (DSS). Un statut similar aveau pe atunci Miliţia şi Serviciul Penitenciar442. Principala reformă în structura însăşi a serviciilor a constituit-o schimbarea denumirii spionajului extern în Departamentul de Informaţii Externe (DIE)443. Şeful acestei unităţi n-a fost schimbat – a rămas în continuare Nicolae Doicaru, un ofiţer experimentat care lucra în servicii încă din anii ’40. După schimbarea denumirii, Doicaru şi-a pierdut totuşi postul de vicepreşedinte al CSS desfiinţat, dar a devenit primul locţiitor al ministrului Afacerilor Interne (înainte fusese doar unul dintre locţiitorii acestuia)444. Totul aducea o mai mare autonomie pentru spionajul extern, dar şi un grad mai mare de subordonare în relaţia directă cu şeful statului.

Pe 24 aprilie, Cornel Onescu a fost revocat din postul de ministru al Afacerilor Interne. Ionel Gal, fost angajat la arhivele serviciilor speciale, afirmă că motivul imediat al revocării lui Onescu a fost un referat pe tema exceselor săvârşite într-o anumită problemă de fapt lipsită de importanţă. Referatul a fost întocmit de Ion Dincă, pe atunci şeful secţiei de control al muncii în Ministerul Apărării Naţionale445. Eliberarea din funcţie a lui Onescu era în acord cu logica schimbărilor practicate de Ceauşescu, aşa încât Dincă poate că n-a făcut altceva decât să împlinească planurile conducătorului sau în orice caz Ceauşescu a profitat pur şi simplu de pretextul respectiv. Oricum, fapt e că Onescu a fost trimis pe un post în judeţul Teleorman, unde a fost numit prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid446, iar Dincă a fost avansat, devenind membru în Secretariatul CC, iar din octombrie acelaşi an şi membru în Consiliul Apărării447. Ministru al Afacerilor Interne a fost numit Ion Stănescu, şeful de până atunci al CSS448.

Dar schimbările nu s-au oprit aici. După mai puţin de un an, în cadrul serviciilor speciale s-a ajuns la noi rocade. Ionel Gal afirmă că de data aceasta pretextul a fost sinuciderea medicului personal al lui Ceauşescu. Cercetările întreprinse în legătură cu acest eveniment îi indicau ca vinovaţi pe ministrul Afacerilor Interne Ion Stănescu şi pe generalul Nicolae Pleşiţă, responsabil cu securitatea conducătorului449. În martie 1973 Stănescu a fost eliberat din funcţia de ministru şi trimis la secţia agricolă a CC, pentru ca după încă un an, aşa cum a păţit înainte Onescu, să fie trimis în provincie, unde a fost numit prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid Dâmboviţa450. Încă mai înainte, în noiembrie 1972, Pleşiţă fusese revocat şi el din funcţia de şef al securităţii din Ministerul Afacerilor Interne şi trimis să lucreze la secţia financiară a Inspectoratului de Securitate din judeţul Ilfov451. Pe 17 martie 1973, Emil Bobu devine noul ministru al Afacerilor Interne. El va ajunge şi va rămâne până la sfârşit unul dintre cei mai apropiaţi şi mai de încredere colaboratori ai lui Ceauşescu. În decembrie 1972, Emil Bobu a fost adus din Suceava, unde îndeplinise funcţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid, şi numit consilier al conducătorului. Înainte, fusese un activist cam de eşalonul trei. A fost avansat la centru de către Ceauşescu şi doar lui îi era recunoscător pentru tot. Ştia foarte bine că fidelitatea, lipsa oricăror rezerve şi sprijinul total acordat conducătorului îi vor fi răsplătite şi de aceea nu precupeţea nici un efort. Datorită supunerii sale, spre sfârşitul epocii Ceauşescu a reuşit să obţină o funcţie importantă şi pentru soţia sa, Maria Bobu, care de pe la jumătatea anilor ’70 începuse să facă o carieră strălucită în procuratură şi în Ministerul Justiţiei452.

În această perioadă conducerea făcea multe eforturi pentru creşterea controlului asupra populaţiei. În afara reformelor deja amintite în viaţa economică şi de partid, au fost introduse multe schimbări ale căror scopuri erau (pe lângă împiedicarea oricăror proteste) o mai bună informare a conducerii şi perfecţionarea mecanismelor de conducere a vieţii sociale. Într-un anumit sens, aceste reforme erau asemănătoare cu cele introduse în economie. Conducerea recunoştea că fenomenul centralizării şi sporirea controlului reprezintă cea mai bună soluţie pentru toate domeniile vieţii. Reformele mergeau în două direcţii: creşterea măsurilor represive şi extinderea integrării populaţiei în sistem.

Cu ocazia şedinţei MAN din 16-17 decembrie 1971 a fost adoptată Legea privind păstrarea secretului de stat şi cea privind cetăţenia română453. Prima definea ce este secretul de stat, însă într-un mod atât de imprecis, încât lăsa mult loc pentru interpretări şi, în consecinţă, dădea multe posibilităţi de control asupra societăţii prin Miliţie şi serviciile speciale. A doua lege stipula că îşi pierde cetăţenia persoana care trece frontiera în mod ilegal sau care, după ce a trecut graniţa în mod legal, acţionează „în detrimentul” statului – iar aici de asemenea lipseau precizările de rigoare. Odată cu aceste legi au fost votate şi diferite rezoluţii de detaliu referitoare la contactul cu cetăţenii altor ţări, ceea ce a provocat reducerea drastică a acestor contacte, obligând practic cetăţenii României să întocmească rapoarte cu privire la convorbirile private cu persoane din străinătate454. Aceste dispoziţii s-au dovedit deosebit de împovărătoare pentru cetăţeni, care în anii precedenţi putuseră călători destul de liber dincolo de graniţă (principala piedică o constituiau, desigur, chestiunile financiare, dar statul nu impunea totuşi prea multe oprelişti suplimentare). Contactul cu turiştii străini de asemenea a fost îngreunat, ceea ce a redus printre altele schimbul comercial ilegal cu diferite bunuri greu accesibile în ţară.

Asupra disciplinei sociale vegheau neîntrerupt cohortele tot mai numeroase de colaboratori ai Securităţii. Dacă în 1968 reţeaua de informatori număra circa 85.000 de persoane, ea a crescut în 1970 la circa 90.000, iar în 1971 la peste 100.000. În 1972 nu mai e vorba de o creştere numerică, dar se trece la calificarea a circa 5.000 de colaboratori, care sunt trecuţi în categoria mai apreciată de informatori455. În intervalul 1971-1975 a crescut aproape de două ori numărul celor supuşi supravegherii (de la circa 27.000 la aproximativ 51.500)456.

Pe lângă întărirea controlului, a fost intensificată de asemenea propaganda şi s-a încercat atragerea spre participarea activă în sistem a unui număr cât mai mare de cetăţeni. În iulie 1972, la Conferinţa Naţională a PCR a fost adoptat proiectul de „norme ale vieţii şi muncii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste”457. Aceste norme – complet rupte de realitate – schiţau modul dorit de comportare a membrilor de partid, care, prin exemplul lor, trebuiau să fie un model pentru restul societăţii. Membrii de partid îndoctrinaţi la şedinţe erau apoi datori să transmită modelul şi să-i îndoctrineze pe ceilalţi cetăţeni nemembri de partid.

Atragerea unei părţi cât mai mari dintre locuitorii ţării la viaţa oficială, în această perioadă, era şi scopul tot mai frecventelor spectacole propagandistice diverse, care se reduceau de fapt la simple manifestări patriotarde şi de venerare tot mai pronunţată a persoanei conducătorului. După „tezele din iulie”, cultul personalităţii şi activitatea de propagandă care îl însoţea au luat un nou avânt, deşi pe tot parcursul anului 1972 cultul lui Ceauşescu n-a prea depăşit limitele manifestărilor sale de până atunci. Pe 26 ianuarie 1972, când Ceauşescu împlinea vârsta de 54 de ani, Scânteia nu publica decât un modest articol aniversar, care sublinia că Nicolae Ceauşescu îşi sărbătoreşte ziua de naştere în cercul prietenilor activişti din alte ţări (în momentul respectiv se afla la Praga, cu ocazia unei întâlniri a Tratatului de la Varşovia)458. Această notiţă nu se deosebea cu nimic de cele din anii precedenţi.

Cu totul altfel a fost sărbătorit Nicolae Ceauşescu la împlinirea vârstei de 55 de ani. Acest eveniment a fost linia de graniţă care a marcat începutul unei noi etape a cultului personalităţii. Pe 7 ianuarie, ziua de naştere a Elenei Ceauşescu (care figura deja printre membrii organelor de conducere ale partidului), Scânteia n-a publicat nici un articol de felicitare, dar a inserat un text referitor la rolul femeii în societate. Pe 23 ianuarie, Senatul Universităţii din Bucureşti a luat decizia de a-i conferi conducătorului titlul de doctor honoris causa. Pe 24 ianuarie, Scânteia publica lista cu telegramele de felicitare adresate lui Ceauşescu din partea rectorilor şi a senatelor instituţiilor de învăţământ superior din Bucureşti. Intelectualii s-au alăturat şi ei cu mesajele lor de felicitare, au fost publicate de asemenea poezii de circumstanţă. Pe 25 ianuarie a avut loc o conferinţă specială a organizaţiei de partid din Capitală consacrată în întregime aniversării zilei de naştere a conducătorului, iar în aceeaşi zi s-a organizat o festivitate asemănătoare şi la nivelul CC, în cadrul căreia Maurer a rostit o cuvântare în care sublinia realizările şi caracterul excepţional ale lui Ceauşescu. Tot pe 25 ianuarie, pe străzile Bucureştiului s-a desfăşurat o vastă manifestaţie populară cu costume şi dansuri naţionale459. Punctul culminant al festivităţilor a fost atins pe 26 ianuarie, ziua de naştere a lui Ceauşescu. Conducătorul a apărut la Universitatea din Bucureşti pentru a primi titlul de doctor honoris causa ce-i fusese acordat cu trei zile în urmă. În cuvântarea rostită cu această ocazie, el s-a referit la luptele dacilor cu romanii şi la istoria principatelor române460. După aceea s-a deplasat la CC, unde a fost organizată o recepţie şi unde a primit pe rând felicitările fiecăruia dintre prim-secretarii judeţelor. În ziua următoare, Scânteia a publicat o descriere amănunţită a festivităţilor, cu fotografii de la Universitate461. În cadrul aceloraşi manifestări ocazionate de ziua de naştere a lui Ceauşescu, a fost editat un volum special, de mari dimensiuni (format A3), intitulat Omagiu, unde au fost incluse fotografii reprezentative şi urările de sănătate şi succes pe care conducătorul român le-a primit din ţară şi din străinătate462.

Următoarele aniversări ale zilei de naştere a lui Ceauşescu au fost sărbătorite până la sfârşitul comunismului. În perioada finală a dictaturii lui Ceauşescu au apărut însă şi alte aniversări, celebrate în acelaşi fel – cu manifestări, cortegii, adunări festive ale diferitelor corpuri profesionale, totul în stil patriotard, cu preaslăvirea conducătorului în calitatea lui de continuator al tradiţiilor româneşti de la daci încoace. Anii următori n-au mai adăugat decât o creştere a dimensiunilor cultului. În anii ’70 s-a reuşit atragerea unor personalităţi de peste hotare dispuse să participe la întreţinerea cultului personalităţii; mai târziu însă acest cult a început să deranjeze în contactele internaţionale, dar Ceauşescu nu s-a hotărât niciodată să renunţe la el sau măcar să-l limiteze, nici chiar atunci când, făcând acest lucru, ar fi avut de câştigat.

De cultul personalităţii se leagă încă o tendinţă care şi-a făcut apariţia în intervalul dintre „tezele din iulie” şi Congresul al XI-lea al PCR, dezvoltându-se apoi la nişte dimensiuni nemaiîntâlnite în nici o ţară comunistă europeană. La Conferinţa Naţională a Partidului din 19-21 iulie 1972, Elena Ceauşescu a devenit membră a CC, la propunerea lui Emil Bodnăraş463. Acesta se distanţase (desigur, între anumite limite) de curentul principal al politicii conducerii şi în plus el avea o mare autoritate ca activist aproape „legendar” şi poate de aceea a fost ales tocmai el ca să anunţe o candidatură atât de îndoielnică la vremea respectivă. Bodnăraş era destul de în vârstă, avea 69 de ani, şi rar lua parte activă la viaţa politică – şi probabil a acceptat acest rol numai ca să fie lăsat în pace şi să nu aibă soarta premierului Maurer, spre exemplu, care printr-o minune scăpase cu viaţă dintr-un accident de maşină. Elena Ceauşescu avansase şi ea după ce soţul ei ajunsese la putere, dar nu neapărat în politică, ci în domeniul ştiinţific. Încă din decembrie 1965 a devenit directoarea Institutului de Cercetări Chimice şi membră în Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, în schimb în 1969 a avansat, devenind membră în biroul executiv al aceleiaşi instituţii. În plus, a avansat şi în cadrul organizaţiei de partid a municipiului Bucureşti464. În 1971 a participat alături de soţul ei la vizita efectuată în China, unde şi-a dat repede seama că soţia lui Mao joacă un rol politic important465, ceea ce probabil i-a stimulat ambiţia. Dincolo de opiniile Elenei pe această temă, avansarea ei a constituit pentru Ceauşescu un sprijin important pentru poziţia lui, care oricum era puternică. Acceptarea soţiei conducătorului în componenţa CC putea fi explicată eventual prin meritele ei şi prin vechimea în partid, în rândurile căruia fusese primită în 1939, adică făcea parte din categoria aşa-numiţilor ilegalişti. La Plenara CC din 18-19 iunie 1973, Elena a fost aleasă în componenţa CE466, ceea ce constituia confirmarea definitivă a principiului nepotismului şi ambiţiei soţiei secretarului general.

În anii 1972-1973 au fost iniţiate anumite acţiuni care vor fi continuate în perioada următoare şi a fost pregătit terenul pentru schimbările radicale care se vor produce în politica românească în anul 1974. Opoziţia faţă de aceste schimbări, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva, a fost slabă – nu s-a manifestat nici o „platformă” care să fie emanaţia unei asemenea reacţii. Dacă nepotismul şi cultul personalităţii în creştere nu s-au confruntat practic cu nici un fel de opoziţie, nici măcar în interiorul partidului, acest lucru a fost într-o mare măsură consecinţa faptului că la începutul anilor ’70 România a repurtat succese importante în contactele diplomatice, ceea ce a dus, desigur, la creşterea rolului lui Ceauşescu pe arena internaţională.

Succesele diplomatice româneşti în prima jumătate a anilor ’70

În prima jumătate a anilor ’70 a fost dezvoltată strategia politicii externe elaborată anterior, dar i-au fost aduse anumite modificări, în sensul că s-au făcut eforturi pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările din blocul sovietic şi în special cu URSS, relaţii care se deterioraseră după evenimentele din august 1968. În această perioadă, principalele ţeluri ale politicii externe româneşti au fost obţinerea de credite şi tehnologie din Occident, creşterea rolului ţării pe arena internaţională, inclusiv în cadrul blocului sovietic, şi căutarea unor pieţe de desfacere pentru mărfurile româneşti. În plus, se urmăreau întărirea poziţiei lui Ceauşescu în ţară şi peste hotare şi prezentarea lui ca un partener serios al celor mai importanţi politicieni din lume.

Prima ofensivă diplomatică a fost îndreptată spre Răsărit. Relaţiile cu Uniunea Sovietică suferiseră o anumită degradare după cuvântarea lui Ceauşescu din 21 august 1968, însă după întâlnirea conducătorului român cu ambasadorul Basov s-a renunţat în parte la tezele antisovietice care apăreau în propagandă şi în luările de cuvânt oficiale. Cu toate acestea, Ceauşescu a depus multe eforturi pentru slăbirea influenţei sovietice în ţară, ceea ce a provocat nemulţumirea Kremlinului. Pentru a ameliora relaţiile cu Moscova, atât Ceauşescu, cât şi cei alături de care exercita puterea la Bucureşti au început să se întâlnească mai des cu delegaţii Uniunii Sovietice. Deja în septembrie 1968 a sosit la Bucureşti o delegaţie militară sovietică de nivel înalt, iar în octombrie ministrul român al Apărării, generalul Ion Ioniţă, s-a dus la Moscova la consfătuirea Tratatului de la Varşovia. În februarie 1969, o altă delegaţie sovietică sosea la Bucureşti, în urma convorbirilor stabilindu-se că România va fi din nou tratată la fel ca toate celelalte ţări membre ale Pactului467. Din acel moment, a urmat o perioadă de normalizare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări ale blocului socialist.

O expresie a acestei normalizări a fost, printre altele, adoptarea de către MAN, în martie 1970, a declaraţiei referitoare la politica externă în care se afirma că România doreşte să dezvolte relaţii cu ţările socialiste, dar pe baza recunoaşterii reciproce a independenţei, pe baza neamestecului în treburile interne – cu alte cuvinte, situaţia a revenit la stadiul precedent conflictului provocat de evenimentele din Cehoslovacia. În iulie 1970 a sosit la Bucureşti o delegaţie sovietică, avându-l în frunte pe Aleksei Kosîghin. Cu ocazia acestei vizite a fost semnat tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între cele două ţări468. Relaţiile economice în cadrul CAER au început de asemenea să se normalizeze şi, treptat, s-a ajuns din nou la o colaborare mai sistematică, posibilă şi datorită slăbirii presiunilor sovietice exercitate asupra României.

Vizita lui Ceauşescu în China din 1971 a dus la o nouă perioadă de răcire a relaţiilor româno-sovietice. La întoarcerea din R.P. Chineză, Ceauşescu a făcut o escală în URSS, dar nu s-a bucurat de o primire călduroasă. Impunerea unui plan accelerat de industrializare a obligat România să caute variante de colaborare economică cu ţările CAER, întrucât începuse să aibă probleme cu găsirea pieţelor de desfacere pentru produsele proprii, în scopul obţinerii devizelor necesare pentru achiziţionarea mijloacelor indispensabile pentru următoarele investiţii. Analiştii Ambasadei RPP remarcau tendinţa constantă – explicată prin dorinţa de a ieşi din izolare după călătoria lui Ceauşescu în China – de a intensifica relaţiile şi contactele cu ţările socialiste, nu numai cu Uniunea Sovietică. „În rândul ţărilor socialiste, doar relaţiile R.[omâniei] cu Cehoslovacia n-au depăşit faza de rutină, deşi s-a produs şi în cazul lor o anumită încălzire”469 – informa Ambasada RPP în septembrie 1972. Această tendinţă a devenit şi mai energică după criza petrolului, când România îşi dorea cu şi mai multă hotărâre să sporească volumul schimburilor în comerţul exterior, asigurându-şi astfel pieţe de desfacere pentru mărfurile proprii. În iunie 1974, la întâlnirea CAER de la Sofia, România a participat ca orice membru cu drepturi egale în cadrul organizaţiei, iar poziţia ei nu se deosebea prea mult de a celorlalte ţări; în decembrie a fost semnat la Moscova tratatul româno-sovietic pentru construirea în comun a unei centrale atomice în România470.

La fel de importante în această perioadă erau relaţiile cu ţările occidentale. A fost astfel continuată politica de deschidere, în special faţă de Statele Unite şi RFG. După vizita lui Nixon la Bucureşti din 1969 şi a lui Ceauşescu la Washington din anul următor, relaţiile cu Statele Unite au căpătat o nouă dinamică, permiţând României, între altele, accesul în organizaţiile comerciale internaţionale. Au fost de asemenea intensificate schimburile economice reciproce, s-au dezvoltat relaţiile comerciale, schimburile tehnologice şi culturale. Volumul schimburilor comerciale a început să crească vizibil, astfel încât în 1972 au ajuns la 98,3 milioane de dolari, în comparaţie cu anul precedent, care fusese încheiat la nivelul de 65,4 milioane de dolari. În schimb în 1973 se ajunge la 172,8 milioane de dolari, iar în 1974 se atinge recordul primei jumătăţi a anilor ’70 cu un volum al schimburilor de 407,6 milioane de dolari471. Cea mai mare parte a acestor sume o reprezentau importurile din SUA, iar România n-a reuşit niciodată să răstoarne această tendinţă. Dar în relaţiile cu Statele Unite ceea ce conta în primul rând erau problemele politice – cu alte cuvinte, recunoaşterea de facto a poziţiei de excepţie a României şi a persoanei lui Ceauşescu şi mai puţin bilanţul favorabil al schimburilor comerciale. De foarte mare importanţă erau şi ajutorul tehnologic obţinut prin colaborarea unor companii americane ca General Electric sau ITT cu întreprinderi româneşti, precum şi stagiile de perfecţionare pentru inginerii români în SUA.

Între 4 şi 7 decembrie 1973 Ceauşescu a făcut din nou o vizită în Statele Unite, unde s-a întâlnit inclusiv cu preşedintele Nixon, cu demnitari de rang înalt şi cu reprezentanţi ai Congresului. Nixon şi soţia sa au luat parte la recepţia organizată la Ambasada României din Washington. În cursul vizitei au fost semnate tratate cu privire la înfiinţarea unei comisii economice româno-americane. Elena Ceauşescu a primit o „diplomă de onoare” din partea unuia dintre institutele americane de cercetări în domeniul chimiei472.

În relaţiile cu RFG s-a ajuns la o înţelegere în problema emigrării persoanelor de naţionalitate germană domiciliate pe teritoriul României. Lucrurile au început să se accelereze după vizita lui Ceauşescu în Germania de Vest din iunie 1973 (în cursul căreia s-a întâlnit, printre alţii, cu cancelarul W. Brandt) şi după semnarea cu această ocazie a tratatului de colaborare economică, ştiinţifică şi tehnică. Ambasada RPP informa în acest sens că „se poate observa o discretă, dar semnificativă activitate a Ambasadei RFG la Bucureşti”473. Germanii au înfiinţat şi au oferit burse pentru tinerii de naţionalitate germană din România, uneori chiar pentru familii întregi474, dar autorităţile române nu acceptau cu plăcere astfel de deplasări; mult mai uşor era pentru persoane în vârstă de peste 40 de ani şi fără studii. Emigraţia aducea însă anumite venituri bugetului de stat întrucât, conform legii din decembrie 1971, persoanele care părăseau definitiv ţara trebuiau să renunţe la dreptul de proprietate şi nici nu puteau lua cu ele obiecte de preţ sau bani, lucru care la trecerea frontierei „era verificat foarte atent”475.

O politică asemănătoare a fost aplicată în legătură cu statul Israel şi minoritatea evreiască din România. Deşi la autorităţile din Israel ajunseseră semnale că, în cursul epurărilor din administraţia de stat care au fost efectuate în prima jumătate a anilor ’70, multe persoane eliberate din funcţii erau de origine evreiască476, acest lucru n-a dus la schimbarea politicii ţării lor faţă de România. Emigrarea evreilor din România, realizată prin intermediul serviciilor speciale, a continuat477, ajungând în 1973 la cel mai ridicat nivel din deceniul opt478. De menţionat că nici relaţiile strânse pe care România le întreţinea cu ţările arabe şi chiar cu reprezentanţii Palestinei n-au fost de natură să afecteze în mod fundamental relaţiile acestei ţări cu Israelul.

România era condusă de cu totul alte ţeluri în contactele ei cu Lumea a Treia. Aceste relaţii începute pe scară mai largă în anii ’60 au căpătat vigoare în urma lungilor vizite ale lui Ceauşescu în ţări din America de Sud, Africa şi Asia în prima jumătate a anilor ’70. În 1973 volumul tranzacţiilor comerciale cu ţările în curs de dezvoltare a crescut cu 25%, dar în 1974 această creştere a atins valoarea de 112%479. În această perioadă s-a înregistrat o creştere semnificativă a exportului faţă de import, România exportând în principal articole de consum din producţia industrială şi importând cu precădere combustibili, minereuri şi metale480. De asemenea, în ţările în curs de dezvoltare românii construiau noi obiective industriale împreună cu parteneri din ţările respective. Partea română participa în astfel de cazuri ca furnizor principal de maşini şi utilaje, asigurând asistenţa tehnică a acestora. Cea mai mare parte a unor asemenea afaceri erau realizate pe baza unor credite pe termen lung acordate de România ţărilor respective481. Strategia aplicată faţă de ţările Lumii a Treia era aşadar raţională în măsura în care permitea, cel puţin până la o anumită limită, echilibrarea bilanţului comercial nefavorabil care se menţinea în contactele cu ţările occidentale şi permitea aprovizionarea cu materii prime, inclusiv energetice.

Trebuie să mai facem o observaţie, şi anume că în anii 1972-1973 Ceauşescu apărea pe arena internaţională ca şeful necontestat al statului atât pentru ţările din Răsărit, cât şi pentru cele din Apus – în ciuda (sau poate tocmai datorită) balansului între China, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Această strategie făcea imposibilă în interiorul partidului orice eventuală opoziţie care s-ar fi prevalat, în căutare de sprijin, de concursul factorului internaţional, lucru care îi dădea lui Ceauşescu credibilitate în faţa societăţii şi, în consecinţă, îi permitea să concentreze liniştit tot mai multă putere în mâinile lui şi ale familiei sale.

Anul 1974 – instaurarea formală a dictaturii

Având în vedere experienţa anilor 1972-1973, era clar în ce direcţie se îndreaptă ţara şi conducerea ei. După introducerea cultului personalităţii, chiar şi populaţia era conştientă că Nicolae Ceauşescu îşi doreşte un statut de care nu se bucura la vremea respectivă nici un şef comunist din oricare ţară europeană, dacă-l exceptăm pe Enver Hoxha. În 1974, procesul de concentrare a puterii nu mai putea fi ţinut în frâu, întrucât eventualii adversari ai unei astfel de soluţii fuseseră fie excluşi din conducere, fie (ca Maurer) izolaţi şi aduşi în imposibilitatea de a mai face vreun gest de natură opoziţionistă. În 1973, Maurer încercase să îi unească în jurul lui pe membrii de partid de la Cluj, ţinând o cuvântare în care îl critica pe Ceauşescu (recurgând în acest scop la tezele lui Lenin), dar n-a găsit la nimeni sprijinul pe care şi-l dorea482. Tocmai de aceea realizarea reformelor care consfinţeau de facto o stare deja existentă (lucru asupra căruia atrăgeau atenţia şi analiştii Ambasadei RPP483) a fost condusă cu abilitate, fără să provoace proteste prea energice.

La sesiunea extraordinară a adunării generale a Academiei Române care a avut loc între 28 februarie şi 2 martie 1974, în urma intervenţiei conducerii PCR, Elena Ceauşescu a fost aleasă membră a Academiei (tot atunci a fost ales şi Miron Constantinescu)484. În martie, Nicolae şi Elena Ceauşescu au efectuat o călătorie în străinătate, vizitând între altele Brazilia, unde fiecare a primit câte două titluri de doctor honoris causa485. Astfel, o dată în plus, erau confirmate „meritele” pe tărâm ştiinţific ale Elenei, dar şi ale lui Nicolae şi se adăuga o nouă cărămidă la edificiul cultului personalităţii. Numai că acesta era doar preludiul măsurilor hotărâtoare care aveau să urmeze.

Atacul frontal al lui Ceauşescu a avut loc la Plenara CC al PCR din 25-26 martie 1974486. Cu această ocazie au fost supuse la vot anumite modificări ale Constituţiei, în virtutea cărora era instituită funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Prin vot unanim, ca preşedinte al ţării a fost ales Nicolae Ceauşescu. În spiritul noilor reglementări, preşedintele ţării era ales de MAN, era şeful statului şi reprezenta România pe plan internaţional. El devenea în acelaşi timp comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului de Apărare a Ţării. În plus, era şi preşedintele Consiliului de Stat, la nevoie prezida şedinţele Consiliului de Miniştri, la propunerea premierului îi numea pe membrii Consiliului de Miniştri şi, din proprie iniţiativă, îi numea pe conducătorii organelor centrale de stat care nu intrau în componenţa Consiliului de Miniştri, inclusiv pe membrii Tribunalului Suprem. În acelaşi fel îi numea şi pe generali, amirali şi mareşali. De asemenea, avea autoritatea de a proclama amnistie, de a conferi şi a revoca dreptul de cetăţenie. Preşedintele putea, de asemenea, să declare starea de necesitate într-o anumită regiune sau pe întregul teritoriu al ţării. Pe lângă toate acestea, avea puterea de a emite decrete prezidenţiale şi decizii487.

De o importanţă fundamentală pentru viitor s-au dovedit a fi prerogativele preşedintelui referitoare la emiterea decretelor prezidenţiale, la comanda forţelor armate, la instituirea stării de necesitate şi mai ales faptul că era ales de MAN, ceea ce făcea foarte dificilă (practic, imposibilă) schimbarea legală a autorităţii supreme în stat, întrucât Ceauşescu trebuia revocat în acelaşi timp atât din funcţia de secretar general al partidului de Congresul PCR, cât şi din aceea de preşedinte al ţării de către MAN – cu alte cuvinte, eventualii lui adversari ar fi trebuit să organizeze o majoritate cu adevărat puternică în aparatul de partid şi de stat pentru a putea duce la revocarea lui, ceea ce, după cum se ştie, nu s-a întâmplat niciodată. Înscris în textul Constituţiei, jurământul preşedintelui conţinea, după cum se exprimau analiştii Ambasadei RPP, şi „o evidentă expunere a cunoscutelor principii ale politicii externe româneşti”488, ceea ce conferea acestei politici un statut constituţional.

Cu ocazia aceleiaşi sesiuni au fost operate schimbări radicale în guvern. Ion Gheorghe Maurer a demisionat din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar în locul lui a fost numit Manea Mănescu, un om fără ambiţii şi profund devotat conducătorului. Cauza oficială a demisiei a fost starea de sănătate a premierului. Interesant e faptul că după 1989 chiar Maurer dădea ca motiv al demisiei sale tot „boala şi vârsta”489. Se pare însă că pe lângă problemele de sănătate (şi mai stringente după accidentul de maşină din 1972) decizia premierului a fost influenţată şi de dezgustul lui general faţă de izolarea la care era supus în sânul conducerii, de imposibilitatea de a influenţa deciziile şi de nereuşita iniţiativei de a stabili un dialog cu membrii de partid în cursul anului precedent490. Plecarea lui Maurer era în acord cu logica evenimentelor şi probabil că, dacă n-ar fi renunţat din proprie iniţiativă, mai devreme sau mai târziu tot ar fi fost revocat (în raportul Ambasadei RPP referitor la plenara din martie este utilizată formularea „eliminat de Ceauşescu”; în acelaşi raport se afirmă că starea sănătăţii lui Maurer, care s-ar fi înrăutăţit după accidentul de maşină, era doar un pretext491).

În afară de instituirea funcţiei de preşedinte şi de demisia lui Maurer, la plenara din martie s-au operat schimbări importante în organizarea partidului. A fost desfiinţat Prezidiul Permanent al CC, în locul lui înfiinţându-se Biroul Permanent al Comitetului Executiv. Diferenţa fundamentală dintre aceste două corpuri de decizie consta în faptul că membrii Prezidiului Permanent erau aleşi de CC, pe când calitatea de membru în Biroul Permanent era legată de nişte funcţii concrete pe linie de partid şi de stat şi se obţinea automat, CE luând doar cunoştinţă de componenţa acestuia. Noul organ era gândit de la bun început ca principalul centru de decizie în partid şi în stat492 – şi, într-adevăr, aceasta a şi fost funcţia lui până în 1989493.

Crearea unei noi entităţi politice servea şi la reaşezarea personalului de conducere de la vârf. În echipa formată la începutul anilor ’70 s-a ajuns la slăbirea poziţiei lui Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi Miron Constantinescu, care n-au mai avut loc în Biroul Permanent şi au fost împinşi pe posturi mai puţin expuse. Virgil Trofin a fost trimis la Braşov, unde a preluat funcţia de prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid – motivul oficial fiind acela „de a căpăta experienţă în munca de teren”494. Niculescu-Mizil şi Popescu „Dumnezeu”, ce-i drept, nu şi-au pierdut funcţiile, dar nici n-au avansat, ceea ce a fost interpretat ca simptom al dizgraţiei. Miron Constantinescu a fost revocat din funcţia de preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale, precum şi din aceea de vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Dar câteva zile mai târziu era ales preşedinte al MAN495. Merită să facem aici observaţia că, timp de mulţi ani, aceeaşi funcţie a îndeplinit-o şi Petru Groza, care nu mai conta din nici un punct de vedere – preşedinţia MAN era aşadar o formă onorifică de a ieşi la pensie pe linie politică. Miron Constantinescu era deja la o vârstă înaintată – de altfel a şi murit în iulie 1974. Ambasada RPP informa însă că, şi pe acest post, Constantinescu reprezenta o ameninţare pentru Ceauşescu, iar acest conflict l-a împins pe Constantinescu la sinucidere, deşi cauza oficială a decesului său a fost infarctul cardiac496. În lumina a ceea ce i s-a întâmplat lui Chivu Stoica o jumătate de an mai târziu, nu putem exclude această ipoteză, în pofida faptului că, după deces, lui Constantinescu i s-au adus onoruri (dar la înmormântare, ce a avut loc în afara Capitalei, el n-a beneficiat de pompa obişnuită în asemenea cazuri), unul dintre liceele oraşului Arad primind numele său497.

În Biroul Permanent au intrat în schimb reprezentanţii noului val de colaboratori ai lui Ceauşescu – Cornel Burtică, Ştefan Andrei (puternic susţinut de prin 1972, când a devenit membru în CC şi în Secretariatul CC) şi Emil Drăgănescu (care a devenit şi şeful Comitetului de Stat al Planificării). Biroul Permanent era lipsit de personalităţi în măsură să constituie o ameninţare pentru poziţia lui Ceauşescu – cu excepţia lui Bodnăraş, care era deja la vârsta pensionării –, el fiind constituit fie din funcţionari devotaţi (Manea Mănescu), fie din oameni tineri care îi datorau totul conducătorului (Burtică, Andrei, Drăgănescu). Tocmai de aceea rolul acestei instituţii politice era mai important decât cel pe care îl juca, înainte de desfiinţarea sa, Prezidiul Permanent. Important este însă faptul că atunci n-a fost făcută publică lista cu membrii Biroului Permanent, iar populaţia nu era informată despre activitatea acestuia498.

Astfel, în cele din urmă, Ceauşescu şi-a asigurat controlul total asupra guvernului, şi-a consolidat simţitor poziţia în raport cu armata, care, pe toată durata mandatului său de până atunci în fruntea statului, îi scăpa printre degete pe motiv că totuşi armata română constituia o parte a forţelor armate ale Tratatului de la Varşovia. Problema loialităţii armatei nu era însă atunci atât de sensibilă ca la sfârşitul anilor ’80, relaţiile cu URSS erau corecte, aşa încât conducătorul putea să nu dea importanţă acestei probleme. Procesul de acumulare a puterii era încheiat de facto, însă mai lipsea un „cadru” corespunzător, sub forma unui spectacol triumfător. Sesiunea MAN, cel puţin teoretic, putea fi văzută şi ca un eveniment de acest gen. Dar toată lumea îşi dădea prea bine seama că locul cel mai potrivit pentru sublinierea triumfului secretarului general urma să fie Congresul PCR, planificat să aibă loc spre sfârşitul anului 1974. MAN era doar o instituţie decorativă, toată viaţa politică concentrându-se în sfera partidului, iar cea mai înaltă instanţă a acestuia era tocmai Congresul.

Campania premergătoare Congresului a fost lungă şi pregătită cu multă amploare. Încă înainte de începerea campaniei propriu-zise, în timpul Congresului I al FUS din mai 1974, Ceauşescu a fost reales preşedinte al acestei organizaţii499. Congresul FUS a constituit aşadar un fel de preludiu al Congresului propriu-zis al PCR. Startul campaniei pentru Congres l-au dat festivităţile celei de-a treizecea aniversări a răsturnării guvernului fascist al mareşalului Antonescu din ziua de 23 august 1944. Manifestările respective se concentrau în jurul rolului Partidului Comunist în acest eveniment, inclusiv al persoanei secretarului general. Însuşi Ceauşescu a publicat în Pravda un articol aniversar reluat şi de presa românească, în care atrăgea atenţia asupra rolului imens pe care l-a jucat URSS în „eliberarea” ţării, dar şi asupra rolului armatei române în lupta cu fascismul500. Pe 23 august au fost organizate defilări, ocazie cu care au fost purtate portrete ale conducătorului şi pancarte cu lozinci „Ceauşescu – PCR”, „Ceauşescu şi poporul”, alături de mult mai puţin numeroasele portrete ale lui Marx, Engels, Lenin şi ale membrilor CE al CC al PCR501.

Tematica acestei campanii s-a concentrat în jurul a trei probleme: economia, programul partidului şi persoana secretarului general502. La adunările generale ale organizaţiilor de partid se ajungea uneori la discuţii mai largi pe teme economice şi de program, dar populaţia nu era informată de acest lucru, mijloacele de comunicare în masă făcând loc în relatările lor doar pentru declaraţiile de susţinere a programului şi pentru apelurile la realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al PCR, rapoartele şedinţelor respective fiind şi ele limitate la aceleaşi puncte503. Campania de pregătire a Congresului ocupa, potrivit aprecierilor Ambasadei RPP, cam 50% din cuprinsul presei scrise şi din timpul de antenă al radioului şi televiziunii. În afară de propaganda desfăşurată de mass-media, în întreaga ţară erau organizate evenimente culturale (conferinţe pe teme ştiinţifice, seri de poezie, concerte etc.) şi întreceri sportive dedicate celebrării Congresului al XI-lea al PCR504.

În campanie, după părerea autorităţilor, participarea mediilor creatoare a fost prea redusă, acestora reproşându-li-se faptul că sunt „rupte de viaţa poporului, izolate profesional în problemele proprii, neînţelegând necesităţile momentului prezent în construirea socialismului”. Slaba activitate a artiştilor rezulta, după părerea analiştilor de la Ambasada RPP, nu din cauze politice, ci din câteva decizii economice nepopulare în lumea lor, cum ar fi limitarea veniturilor artiştilor prin asimilarea activităţilor lor cu cele editoriale şi de presă505.

Cele mai spectaculoase manifestări ale campaniei de pregătire a Congresului au fost triumfalele „vizite de lucru” ale conducătorului în judeţe, unde se organizau mitinguri, la care se adoptau rezoluţii exprimând dorinţa realegerii lui Ceauşescu în funcţia de secretar general506. O noutate faţă de precedentul Congres, al X-lea, era faptul că la adoptarea rezoluţiilor respective luau parte nu numai membrii de partid, ci toate persoanele adunate la miting – dând astfel impresia că realegerea lui Ceauşescu reprezintă dorinţa întregului popor.

Congresul al XI-lea al PCR a avut loc între 25 şi 28 noiembrie 1974. Congresul a confirmat în mod definitiv deciziile luate mai devreme şi a constituit încununarea în stil propriu a lungului drum parcurs de Ceauşescu până la deplina putere dictatorială în România. În cele 77 de cuvântări care au fost rostite la Congres, numele lui Ceauşescu a fost pronunţat de 410 ori, în schimb al Elenei Ceauşescu o singură dată, ceea ce înseamnă că numele conducătorului a fost repetat în medie de peste cinci ori în fiecare cuvântare – faţă de Congresul al X-lea, unde a revenit doar de patru ori, sau de Congresul al IX-lea, care depăşeşte cu puţin o menţionare pe luare de cuvânt507. În cursul lucrărilor Congresului al XI-lea s-a făcut propunerea ca Nicolae Ceauşescu să fie ales secretar general pe viaţă. Propunerea i-a aparţinut lui Gheorghe Cioară, pe atunci primar al Bucureştiului şi membru în CE, un activist experimentat (în a doua jumătate a anilor ’60 el a îndeplinit, printre altele, funcţia de ministru al Comerţului Exterior)508. Dar, în intervenţia lui, Ceauşescu a propus ca această idee să fie respinsă509.

La Congres a fost efectuată o analiză a situaţiei economice şi au fost luate decizii în legătură cu următorul plan cincinal. Analiza economică era făcută pe un ton entuziast, cu atât mai mult cu cât în statisticile oficiale, poate cu excepţia rezultatelor slabe din agricultură (care erau explicate în primul rând ca efecte ale catastrofelor naturale), economia românească se prezenta monumental. Adversarii industrializării accelerate fuseseră eliminaţi, ceea ce a redus definitiv la tăcere eventualele voci critice. În aceste condiţii nu te puteai aştepta să fie schimbată direcţia generală de dezvoltare a economiei – dimpotrivă, au fost adoptate un plan şi mai ambiţios pentru anii 1976-1980 şi la fel de ambiţioase principii generale de dezvoltare pentru anii 1981-1990.

La Congresul al XI-lea, partidului i-a fost propus un ţel de neatins: construirea comunismului în România. A fost adoptat un nou document programatic al PCR intitulat „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”. Sintagma-concept „societate socialistă multilateral dezvoltată” urma să devină din acel moment un motiv propagandistic foarte frecvent până în anul 1989. Importanţa noului program al PCR avea şi o dimensiune propagandistică, în sensul că ţelurile propuse de partid în acest document erau prea îndepărtate şi prea nedefinite ca să poată fi tratate în amănunt şi să fie puse şi în practică.

Cu ocazia Congresului al XI-lea s-au făcut şi schimbări de cadre. Componenţa CC a fost îmbogăţită cu încă 76 de persoane, dintre care 40 de membri plini şi 36 de membri supleanţi. Această suplimentare reflecta într-o anumită măsură situaţia numerică a partidului, care din 1969 şi-a sporit rândurile de la 1,9 la 2,5 milioane de membri510. Cei mai mulţi dintre noii membri ai CC erau persoane care avansaseră în timpul regimului Ceauşescu. CC i-a retras calitatea de membru lui Ion Gheorghe Maurer, care oficial a ieşit la pensie şi n-a mai luat niciodată parte activă la viaţa politică a ţării. Aşa încât în componenţa noii echipe conducătoare de la vârful partidului nu mai rămâneau decât doi dintre „baronii” lui Dej: Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş – dar nici unul dintre ei nu mai avea multe de spus, murind de altfel în scurtă vreme (Stoica în februarie 1975, iar Bodnăraş în ianuarie 1976). Un activist de calibru mai redus ce rezista încă de pe vremea lui Dej şi rămăsese activ până în 1974 era Leonte Răutu; acesta, stalinist dogmatic cum era, se armoniza bine cu linia de propagandă în vigoare.

La Congres a fost luată decizia de a se schimba numele Comitetului Executiv în Comitetul Politic Executiv (CPEx). Biroul Permanent al CE, care fusese creat la plenara din martie, a devenit automat Biroul Permanent al CPEx. Cu această ocazie a fost dată în sfârşit publicităţii componenţa BP al CPEx: în afară de Nicolae Ceauşescu, pe listă mai figurau Manea Mănescu, Gheorghe Oprea511, Ion Păţan şi Ştefan Andrei512. Aşa cum se vede, după prima perioadă de funcţionare a lui, componenţa Biroului, desigur, provizorie, a fost rectificată prin eliminarea lui Burtică şi Drăgănescu. Elena Ceauşescu n-a intrat însă în componenţa BP al CPEx, ceea ce înseamnă că poziţia ei încă nu era atât de importantă ca mai târziu (a devenit membră a BP al CPEx abia în 1977). BP al CPEx era o creaţie care se preta într-o foarte mică măsură la schimbări. Componenţa lui era stabilită cu ocazia fiecărui congres şi, teoretic, timp de cinci ani, ea nu se schimba (în practică s-au făcut doar câteva modificări mărunte).

Congresul al XI-lea a constituit încheierea triumfală şi încoronarea procesului de dobândire, consolidare şi apoi concentrare a puterii în mâinile lui Nicolae Ceauşescu. Era un lucru clar atât pentru aparatul de partid, respectiv pentru populaţie, cât şi pentru politicienii din străinătate. Din 1974, conducătorul român a început să apară în situaţiile oficiale încins cu eşarfa tricoloră şi cu sceptrul de aur în mână513 – acest simbol feudal însemnând nu numai că Nicolae Ceauşescu este singurul stăpânitor, ci şi că el se înscrie în şirul figurilor de însemnătate fundamentală pentru istoria ţării –, ceea ce era de fapt un motiv recurent al propagandei oficiale. Congresul al XI-lea a reprezentat adevăratul început a ceea ce va fi cunoscut sub numele „epoca” sau chiar „era” Nicolae Ceauşescu.

Bilanţ: anii 1965-1974

Cronologie

Procesul care l-a adus pe Ceauşescu de pe poziţia unuia dintre cel mai puţin expuşi colaboratori ai lui Dej până la exercitarea de unul singur a autorităţii în România poate fi împărţit cronologic în câteva faze, existând cel puţin două moduri de a opera această împărţire. Pentru majoritatea populaţiei, pragul care desparte primul deceniu al regimului lui Ceauşescu de ceea ce a urmat a fost anul 1971, cu proclamarea „tezelor din iulie”, pentru că evenimentele ulterioare, inclusiv Congresul al XI-lea, n-au constituit decât substanţa care a dat conţinut programului promovat de „teze”. O altă schimbare vizibilă s-a produs la sfârşitul anilor ’70, odată cu scăderea drastică a nivelului de trai. O asemenea împărţire sugerează, de exemplu, Silviu Brucan, care consideră că în 1971 a început a doua din cele trei faze ale regimului Ceauşescu, fază care urma să dureze până în 1980514, în schimb anul 1974, deşi important, nu constituie o cezură. Un asemenea punct de vedere îi este caracteristic cetăţeanului mediu, pentru care evenimente ca avansarea Elenei sau îndepărtarea lui Maurer n-aveau o importanţă deosebită, dar pentru care vizibile erau schimbările intervenite în orientarea propagandei, în dezvoltarea cultului personalităţii sau în limitarea libertăţilor cetăţeneşti.

Din punctul de vedere al dinamicii schimbărilor la centrul puterii (şi aici trebuie să subliniem că aceste schimbări erau adeseori ascunse chiar şi aparatului de partid de nivel mediu) împărţirea e diferită, cu toate că, desigur, anul 1971 (cu „tezele din iulie”) trebuie de asemenea avut în vedere – tocmai pentru consecinţele pe care acest eveniment le-a avut asupra populaţiei şi a aparatului de partid de nivel inferior. Tocmai de aceea propun următoarea împărţire.

Echipa conducătorului

Cunoscutul cercetător polonez al totalitarismului Aleksander Hertz a publicat în 1937 eseul intitulat Echipa conducătorului în care a descris, avându-i ca exemple pe Hitler, Mussolini şi Stalin, schema guvernării dictatoriale a unui partid sau a unei ţări. În regimurile instituite de ei, aceşti dictatori se bazează pe un grup restrâns de persoane, pe care Hertz le numeşte „echipa conducătorului”. El scrie:

 

Această elită [...] este creaţia lui [a conducătorului] şi este compusă din oameni adunaţi de el, în care el are o încredere deosebită, adeseori fiind vorba de prieteni personali sau vechi camarazi de luptă. Caracteristica cea mai aparte a acestei elite este relaţia de strânsă intimitate pe care o are cu conducătorul. Este vorba de cei mai apropiaţi colaboratori ai lui, de anturajul său cel mai apropiat, de suita lui, de echipa lui. Adunaţi de el ca să contribuie nemijlocit la constiturea charismei lui, ei ocupă o poziţie de excepţie care îi situează deasupra celor mai multe reguli obligatorii pentru ceilalţi membri ai societăţii515.

 

Fiecare dintre aceşti dictatori şi-a modelat echipa timp îndelungat şi puţini dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi au rămas în echipă de la început până la sfârşit. Lucrurile nu s-au petrecut altfel nici în cazul lui Ceauşescu. Cei care l-au ajutat să-i elimine pe „baroni” – apoi şi pe alte persoane care (după părerea conducătorului) îi ameninţau poziţia – au fost la rândul lor eliminaţi, unii găsindu-şi moartea în împrejurări neclare, ceea ce poate sugera că au fost lichidaţi în mod intenţionat. Echipa lui Ceauşescu s-a cristalizat abia în perioada următoare, adică după 1974, deşi în componenţa ei au intrat şi unii activişti care au fost aduşi la conducere la începutul anilor ’70. Singurii care au supravieţuit tuturor schimbărilor, făcând permanent parte din echipă, au fost Ilie Verdeţ şi Manea Mănescu, chiar dacă la un moment dat au căzut şi ei în dizgraţie, iar Mănescu a fost reintegrat în echipă ceva mai târziu decât Verdeţ.

După preluarea puterii, Ceauşescu s-a bazat în primul rând pe cei pe care i-a cunoscut ca şef al secţiei organizatorice a CC. Este vorba mai ales de: Constantin Drăgan, Vasile Patilineţ, Cornel Onescu, Grigore Răduică, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ. Fiecare dintre aceştia a obţinut o înaltă funcţie de răspundere cu preţul supunerii necondiţionate faţă de şef. O a doua grupă de activişti, avansaţi la puţină vreme după ce Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere, o constituie oamenii tineri şi ambiţioşi care veneau din alte instituţii. La această categorie trebuie să-i amintim în primul rând pe Paul Niculescu-Mizil şi pe cei care s-au alăturat echipei ceva mai târziu: Ion Iliescu şi Manea Mănescu. O a treia grupă, din start efemeră, au constituit-o reprezentanţii generaţiei mai vechi care fuseseră marginalizaţi de Gheorghiu-Dej sau ale căror cariere nu apucaseră să înflorească în perioada respectivă. Între alţii, este vorba de Leontin Sălăjan şi, mai târziu, Miron Constantinescu. O grupă aparte o constituie activiştii care ajunseseră pe poziţii înalte pe vremea lui Dej şi, nevrând să le piardă, erau gata să se conformeze cerinţelor noii situaţii. E vorba, printre alţii, de propagandiştii Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi Leonte Răutu. Trunchiul de bază al echipei l-au constituit însă iniţial cei selectaţi din secţia organizatorică a CC.

După ameţitoarele succese din 1968 şi după Congresul al X-lea al PCR, poziţia lui Ceauşescu s-a consolidat atât de mult, încât nu mai avea nevoie de activiştii pe care se bazase până atunci – mai mult, unii dintre ei, ca Patilineţ şi Răduică, după ce au lucrat la comisia pentru reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, puteau deveni periculoşi pentru că ştiau prea multe. Toţi colaboratorii lui Ceauşescu din secţia organizatorică a CC, cu excepţia lui Constantin Drăgan şi a lui Ilie Verdeţ, în decurs de câţiva ani au fost trecuţi pe posturi lipsite de importanţă. Unii dintre ei au apucat să îndeplinească funcţii destul de importante în ultima perioadă a epocii Ceauşescu, dar niciodată n-au ajuns la vârful puterii.

În locul activiştilor îndepărtaţi au sosit alţii noi, selecţionaţi cu grijă, cum ar fi: Cornel Burtică, Emil Bobu, Ion Păţan sau Ştefan Andrei. Treptat, echipa a început să se stabilizeze. Acest proces s-a încheiat la Congresul al XI-lea al PCR, când a fost eliminat Maurer. Pe 29 noiembrie 1974 a avut loc prima şedinţă a CPEx, ocazie cu care s-a stabilit componenţa pe următorii cinci ani a celui mai important organ al puterii, Biroul Permanent al CPEx. Acesta era constituit din cinci persoane: Nicolae Ceauşescu, Manea Mănescu, Gheorghe Oprea, Ion Păţan şi Ştefan Andrei. În următorii câţiva ani, în cercul acestora au fost luate cele mai importante decizii – sau, mai exact, erau aprobate deciziile conducătorului. Printre colaboratorii apropiaţi ai lui Ceauşescu din această perioadă îi mai putem socoti pe Emil Bobu, Cornel Burtică şi Dumitru Popescu „Dumnezeu”. De asemenea, trebuie să observăm că aceşti activişti, poate cu excepţia lui Burtică şi a lui Popescu „Dumnezeu”, nu erau independenţi şi se mulţumeau doar să execute ordinele lui Ceauşescu.

Schimbări instituţionale

În 1965, Ceauşescu moştenea de la predecesorul său nu numai funcţia de prim-secretar, ci şi întregul sistem de exercitare a puterii compus din diferite instituţii şi chiar o anumită tradiţie a guvernării. Scheletul principal al acestui sistem a fost creat în anii 1948-1950, dar modelul de la care pornea erau soluţiile sovietice. La Plenara CC al PMR din mai 1950, Dej afirma în mod explicit:

 

În linie generală ne-am condus după învăţătura lui Stalin şi experienţa Partidului Bolşevic al Uniunii Sovietice, ne-am condus şi ne conducem în întreaga viaţă a republicii noastre, în viaţa de partid, în viaţa politică şi economică [...]516.

 

Pe toată perioada guvernării lui Dej, în sistemul de administrare a statului nu s-au produs schimbări dramatice, cu toate că, desigur, au fost operate de câteva ori şi anumite corecturi mai mult sau mai puţin importante. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, cu funcţia pe care chiar Dej o deţinea: din 1945 el a devenit secretar general, dar în aprilie 1954 şi-a schimbat titulatura în prim-secretar, ca urmare a influenţei ideii sovietice a „conducerii colective”, care însă n-a schimbat practic în nici un fel poziţia conducătorului. Schimbări ceva mai importante s-au produs doar la nivelul instituţiilor create pentru controlul sovietic asupra României, care, după moartea lui Stalin, au fost treptat lichidate (de exemplu, sovromurile, instituţiile culturale, consilierii sovietici). În prima jumătate a anilor ’60 principalele schimbări au constat în punerea în funcţiune a organelor care până atunci nu jucaseră un rol prea important – este vorba de guvern şi, în primul rând, de Ministerul Afacerilor Externe.

Încă de la început, Ceauşescu a efectuat diferite reforme în sistemul pe care l-a moştenit. Cu ocazia Congresului al IX-lea, partidului i-a fost atribuit din nou numele său istoric şi, în plus, a fost schimbat şi numele oficial al ţării. Era o expresie a dorinţei de a se reveni la tradiţie, printre altele şi cu scopul de a fi luată în calcul pentru activişti inclusiv vechimea în partid din perioada interbelică, ceea ce le consolida poziţia şi le facilita avansarea pe posturi superioare. Dar aceste schimbări au avut în principal o importanţă propagandistică. Următoarele reforme au mers mai departe, fără însă a schimba principiile fundamentale ale guvernării, elaborate pe timpul lui Dej, principii care au supravieţuit până în 1989. Printre schimbările cele mai importante pot fi menţionate: reforma Securităţii (cu un accent antisovietic suplimentar faţă de perioada precedentă), îmbogăţirea numerică permanentă a CC, reconfigurarea modului de administrare a economiei şi – poate cea mai importantă – reforma centrului principal de decizie în stat şi în partid.

Pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, organul principal de decizie era Secretariatul CC, în componenţa căruia intrau, în funcţie de perioadă, doar patru sau cinci persoane. La Congresul al IX-lea al PCR a fost făcută o schimbare radicală: rolul Secretariatului a fost preluat de Prezidiul Permanent al CC, care în 1965 număra şapte, apoi, în 1969, nouă persoane. Secretariatul CC a continuat, ce-i drept, să existe şi în diferite perioade număra şapte sau zece membri, dar rolul lui a devenit tot mai puţin important. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej aşadar Secretariatul se ocupa de cele mai importante probleme politice, dar după Congresul al IX-lea i-au rămas doar organizarea, controlul şi implementarea deciziilor elaborate de Prezidiul Permanent, acesta preluând competenţele referitoare la stabilirea liniei principale a partidului, deţinute până atunci de Secretariat.

Tot la Congresul al IX-lea s-a operat şi transformarea Biroului Politic în Comitetul Executiv, care prelua exact aceleaşi competenţe. În 1965, componenţa CE a fost lărgită în comparaţie cu precedentul Birou Politic de la 13 persoane (9 membri şi 4 supleanţi) la 25 (15 membri şi 10 supleanţi). Patru ani mai târziu, CE număra deja 32 de persoane (21 de membri şi 11 supleanţi), pentru ca în 1974 să ajungă la 36 (23 de membri şi 13 supleanţi). La Congresul al XI-lea al PCR a fost schimbată denumirea Comitetului Executiv în Comitetul Politic Executiv, care, treptat, a devenit şi el mai numeros, în 1984, la Congresul al XIII-lea, momentul de vârf al dezvoltării sale, ajungând să numere 48 de persoane (23 de membri şi 25 de supleanţi)517.

În 1974, la Congresul al XI-lea al PCR, Prezidiul Permanent a fost transformat în Biroul Permanent al CPEx, care prelua toate competenţele acestuia, dar componenţa lui era limitată la doar cinci persoane. În 1979, la Congresul al XII-lea, numărul membrilor acestui organ a crescut la 15 persoane, dar în 1984, la următorul Congres, a scăzut din nou la 8 persoane, tot atâtea numărând BP al CPEx şi după ultimul Congres, cel din 1989518. În 1974, după ce Prezidiul Permanent a fost transformat în Biroul Permanent, componenţa lui a fost şi ea modificată, în aşa fel încât nu puteau fi admişi ca membri decât cei mai de încredere dintre oamenii lui Ceauşescu, fiind eliminat printre alţii Maurer, care până la Congresul al XI-lea făcuse parte din Prezidiul Permanent.

În amintirile sale publicate sub formă de dialog, Cornel Burtică a încercat să minimalizeze rolul Biroului Permanent:

 

Biroul Permanent era – cel puţin în prima perioadă – ciudat, deoarece, când Ceauşescu a prezentat propunerea de creare a acestui organism, a declarat că el va fi format dintr-un număr nedefinit de persoane, între care şi secretarii CC. Dar, când a fost organizată prima şedinţă [a Biroului], unii dintre secretarii CC n-au fost convocaţi; nici alţii care fuseseră deja nominalizaţi n-au fost convocaţi. Până la urmă a rezultat un organism destul de restrâns care n-a mai avut forţa Prezidiului Permanent, ci un caracter formal519.

 

Aici trebuie să facem însă precizarea că tocmai Burtică era unul dintre cei care fuseseră iniţial convocaţi la şedinţa Biroului Permanent, dar în cele din urmă nu s-au regăsit pe lista componenţei acestuia, aşa încât, în acest caz, el nu poate fi obiectiv. BP al CPEx a fost, fără îndoială, principalul organ de decizie în partid şi în stat, lucru atestat de stenogramele şedinţelor sale520.

O altă schimbare instituţională destul de importantă în comparaţie cu perioada lui Dej a fost înfiinţarea în 1974 a funcţiei de Preşedinte al statului ales de MAN. Datorită acestei reforme, Ceauşescu a devenit conducătorul partidului şi al statului, dar nu mai era împovărat şi de obligaţiile ce reveneau funcţiei de premier, deşi unii conducători comunişti şi-au asumat-o şi pe aceasta, inclusiv Dej în perioada 1952-1955.

În concluzie: până în 1974, în sistemul moştenit de la Dej, Ceauşescu a efectuat în principal schimbări cosmetice, pe care le putem rezuma foarte uşor prin comparaţie: RPR – RSR, PMR – PCR, Secretariat – Prezidiu Permanent, apoi Birou Permanent. Singurele reforme mai importante au fost operate la nivelul serviciilor speciale şi în gestionarea vieţii economice, dar nici aici schimbările n-au mers prea departe. Poate s-a întâmplat aşa tocmai pentru că scopul principal al lui Ceauşescu, la fel ca şi al lui Dej, a fost să concentreze cât mai multă putere în mâinile proprii, aşa încât n-avea nici un rost să schimbe sistemul dacă acesta îi servea interesele. În perioada următoare s-a ajuns totuşi la reformularea sarcinilor pe care şi le propunea partidul (ceea ce, de altfel, se anunţa deja de prin anii 1972-1973), iar sistemul a început să evolueze.

În context mai larg

Nicolae Ceauşescu nu acţiona într-un spaţiu vid şi nici România nu era o insulă singuratică, ci o verigă dintr-un lanţ numit blocul sovietic, chiar dacă această verigă nu era atât de importantă ca Polonia, spre exemplu. Influenţa amplasării geopolitice a ţării se concretizează în două feluri: în primul rând, Ceauşescu a profitat (sau, în orice caz, putea profita) de experienţa colegilor săi din celelalte ţări, iar în al doilea rând, a fost într-un fel încorsetat de obligaţiile internaţionale, situaţia din celelalte ţări – în special din Uniunea Sovietică, dar şi din întregul bloc comunist – influenţând cursul evenimentelor din România.

Întrebarea fundamentală în legătură cu prima problemă este: în ce măsură cunoştea Ceauşescu situaţia politică şi istoria funcţionării celorlalte sisteme comuniste? Fără îndoială (iar acest lucru este confirmat de toţi activiştii care l-au cunoscut), punctul de referinţă fundamental pentru Ceauşescu în acţiunile sale politice l-au constituit Iosif Visarionovici Stalin şi sistemul creat de el. Putem presupune totuşi că, măcar în linii mari, el se orienta şi după politica practicată de ceilalţi şefi comunişti, mai ales de cei din ţările vecine, adică Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia. Aşa încât devine justificat demersul nostru de a compara tactica practicată de Ceauşescu cu aceea a lui Stalin, Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Kádár, Jivkov şi Tito. Celelalte trei ţări din blocul sovietic, adică RDG, Cehoslovacia şi Polonia, erau mult mai puţin cunoscute de români, iar contactele reciproce (în afara unor situaţii speciale) erau mai rare şi aleatorii. Albania, în ciuda unor asemănări, care de altfel erau mai uşor de observat pentru cineva din exterior, n-a fost niciodată un aliat apropiat al României, iar contactele sporadice dintre cele două ţări n-au depăşit normele obişnuite.

Prima concluzie se impune deja, făcând o comparaţie referitoare la originea socială şi la copilăria mai sus menţionaţilor conducători. Comparativ cu Ceauşescu, din medii aproape identice (ţărani săraci) proveneau Hruşciov, Jivkov şi Tito, foarte asemănătoare (târgoveţi săraci) – Kádár şi Stalin. Cei mai mulţi dintre aceşti conducători au aderat la Partidul Comunist încă din anii tinereţii – Tito avea 18 ani (cu observaţia că la vârsta respectivă el adera de fapt nu la Partidul Comunist, ci la Partidul Social-Democrat al Croaţiei şi Sloveniei, de stânga), Jivkov avea 19, Kádár – 19, Stalin – 21 (el simpatiza însă cu mişcarea comunistă înainte de a împlini această vârstă). Hruşciov, Brejnev şi Gorbaciov au intrat în partid după ce acesta ajunsese la putere şi de aceea nu-i putem compara din acest punct de vedere cu conducătorul român. Alţi şefi comunişti au intrat şi ei în partid la vârste foarte fragede: Husák – 16 ani, Novotný – 17, Honecker – 17, Gierek – 18, Rákosi – 18, Gomułka – 19, Cervenkov – 19, Ulbricht – 19 (este vorba de SPD – Partidul Social-Democrat al Germaniei), Bierut – 20 (în PPS-Lewica, Partidul Socialist Polonez-Stânga).

Stalin, Jivkov, Bierut, Kádár şi Tito, la fel ca Nicolae Ceauşescu, au fost arestaţi pentru activităţi comuniste ilegale şi au suferit condamnări, experienţa închisorii (în cazul lui Stalin – a deportării) fiind pentru ei foarte importantă în cariera politică ulterioară. Nici unul dintre conducătorii menţionaţi, în afară de Husák, nu avea studii superioare, dar Ceauşescu, care a absolvit doar câteva clase primare, era şi mai puţin educat decât ceilalţi, poate cu excepţia lui Tito, care însă datorită şederii în Rusia s-a mai şlefuit în contact cu „lumea bună” şi a căpătat în mod sigur orizonturi mai largi decât colegul său român.

Viaţa fiecăruia dintre aceşti activişti era Partidul Comunist, ei necunoscând practic o altă lume (poate în afară de Husák şi Rákosi, care au lucrat o vreme în Germania, respectiv în Anglia). Din acest punct de vedere, Ceauşescu nu constituia aşadar o excepţie faţă de omologii săi din celelalte ţări. După intrarea în partid şi după experienţele legate de viaţa în detenţie, cursul următor al carierei fiecăruia dintre aceşti activişti a căpătat trăsături deosebite. Un eveniment important în viaţa multor comunişti a fost însă şederea lor în URSS. Dintre conducătorii menţionaţi, Bierut, Cervenkov, Gomułka, Gottwald, Rákosi şi Tito au petrecut mai mult timp în Uniunea Sovietică, iar Husák, Kádár, Novotný şi Jivkov au acţionat în principal în ţările lor natale (Gierek – în Occident). Ceauşescu aparţinea tocmai acestui grup, ceea ce a avut o influenţă importantă asupra concepţiilor sale, asupra modului în care a ştiut să ducă lupta politică şi, nu mai puţin, având în vedere contextul românesc specific, asupra politicii externe.

Înainte de a prelua funcţia de prim-secretar, în cariera lui Ceauşescu există câteva momente care pot fi comparate cu unele situaţii din viaţa altor viitori conducători, în primul rând a lui Stalin. La fel ca viitorul dictator sovietic, Ceauşescu a crescut politic şi şi-a fortificat poziţia în umbra unui activist cu o imensă autoritate: Lenin, respectiv Dej. Rolul lui Ceauşescu şi al lui Stalin în anumite evenimente cruciale pentru dezvoltarea mişcării comuniste din ţările lor a fost mic (în cazul lui Ceauşescu, chiar mai mic decât în cazul lui Stalin), ceea ce a devenit mai târziu o sursă de complexe, provocând o necesitate aproape maniacă de a rescrie istoria mişcării respective în aşa fel încât persoana lui să recapete un rol mai important. Amândoi, în afară de şeful pe care n-au fost în stare să-l elimine, adică Lenin şi Dej, au avut mulţi rivali care, în momentul când poziţia şefului s-ar fi clătinat, ar fi putut intra în competiţie ca să-i ia locul. Principalii rivali ai lui Ceauşescu şi Stalin şi-au cucerit poziţiile, între altele, datorită faptului că au lucrat în resorturile militarizate – în serviciile speciale, dacă ne referim la Drăghici, respectiv în armată, dacă ne referim la Troţki. Ambii viitori conducători au adoptat tactica de a-şi câştiga o cât mai mare încredere din partea şefului şi de a ieşi cât mai rar în public.

Crucială pentru Ceauşescu s-a dovedit funcţia de şef al secţiei cu probleme organizatorice a CC. Şi Stalin îndeplinise aceeaşi funcţie, deşi pentru un interval mult mai scurt decât viitorul conducător român, iar episodul respectiv a şi jucat un rol mai redus în cariera lui. Jivkov a fost şi el pentru o vreme şeful unei secţii asemănătoare din comitetul de partid al Sofiei. Kádár, imediat după război, a îndeplinit funcţia de şef al secţiei de cadre din CC – cu alte cuvinte, organul cu competenţe asemănătoare (în sensul accesului la informaţii) secţiei organizatorice.

Lui Ceauşescu, poziţia ocupată în CC i-a permis să urmărească două scopuri: în primul rând, să obţină informaţii precise în legătură cu situaţia din ţară şi, probabil, materiale compromiţătoare legate de rivalii săi; în al doilea rând, în cadrul acestei instituţii şi-a construit prima echipă formată din colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Privită astfel, această perioadă din activitatea lui corespunde experienţelor lui Stalin la Ţariţîn. Şi alţi conducători comunişti au început să-şi exercite puterea sprijinindu-se pe un grup de oameni de încredere care proveneau de la instituţiile unde ei fuseseră şefi. În cazul lui Gierek este vorba de organizaţia de partid din Katowice, iar al lui Jaruzelski – armata. Jivkov se baza iniţial pe cadrele din comitetul de partid al organizaţiei din capitală. Ceauşescu ştia că se poate baza pe subordonaţii săi de la secţia organizatorică, iar ei erau la rândul lor convinşi (în mod greşit, după cum se va dovedi mai târziu) că fidelitatea faţă de şef le va asigura o evoluţie neîntreruptă în carieră.

Modul în care Ceauşescu a preluat puterea are multe asemănări cu împrejurările în care a ajuns la putere Stalin – amândoi s-au aflat în apropierea şefului pe perioada bolii acestuia şi s-au străduit să-şi asigure exclusivitatea accesului la persoana lui. Şi Dej, ca şi Lenin, a avut o agonie lungă, iar competenţele lor au fost treptat limitate. Lenin a încercat să-şi prevină tovarăşii în legătură cu Stalin, dar a fost împiedicat – problema a ieşit la lumină după publicarea aşa-numitului testament al lui Lenin. Dej n-a lăsat nici un fel de testament. Foştii demnitari de partid deja citaţi amintesc însă că şi el i-a avertizat în legătură cu Ceauşescu, dar nu există nici o dovadă în acest sens şi s-ar putea presupune că ei cunoşteau cu toţii povestea legată de testamentul lui Lenin şi astfel n-ar fi exclus să fi fabulat din dorinţa de a crea o imagine frumoasă lui Dej şi acestui segment esenţial din biografia lui. Poate n-ar fi lipsit de interes să cităm din nou un fragment din amintirile lui Brucan: „Bătrânul [Dej] se temea că Ceauşescu este prea impulsiv şi prea răzbunător pentru poziţia supremă în partid [...]”521. În testamentul lui, exact aceleaşi defecte i le reproşa şi Lenin lui Stalin.

Într-o atmosferă asemănătoare au mai ajuns la putere şi Novotný, Hruşciov, Ochab şi Gorbaciov, deşi nici unul dintre aceştia n-a stat atât de aproape de predecesorul său în agonie cum s-a întâmplat în cazurile lui Ceauşescu şi Stalin. Ceilalţi conducători comunişti au ajuns la putere fie în împrejurări dramatice (cum a fost cazul lui Kádár şi Brejnev), fie în urma unei lupte îndelungate între diferitele fracţiuni din sânul conducerii (Jivkov, Honecker). Gottwald şi Bierut au murit izolaţi la Moscova, în schimb dispariţia lui Stalin şi cea a lui Cernenko au atras schimbări de foarte mare anvergură în întreaga ţară. Alegerea succesorilor lor a reprezentat o anumită formă de compromis, nici unul dintre ei nereuşind încă de la început să deţină puterea în integralitatea ei. În scurt timp Ochab a fost obligat să-i cedeze locul lui Gomułka. Novotný a fost timp de câţiva ani membrul unei „conduceri colective” şi abia în 1961 şi-a putut elimina principalul adversar – ministrul Afacerilor Interne şi, în acelaşi timp, vicepremierul Rudolf Barák. La fel şi Hruşciov, care abia în urma referatului prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS a ajuns pe poziţia dominantă. Dar el n-a obţinut niciodată puterea deplină, fiind în cele din urmă înlăturat. Situaţia lui Gorbaciov a fost şi mai complicată – şi el a fost învins.

Ceauşescu şi-a început răfuiala cu rivalii săi lovind în cel mai periculos dintre ei – Drăghici – prin înfiinţarea unei comisii care avea ca scop cercetarea „abuzurilor” săvârşite tocmai în resortul acestuia. Astfel de comisii au mai apărut şi în alte ţări comuniste, unde au servit tot unor interese în lupta pentru putere. Înfiinţarea acestei comisii era un pas foarte riscant şi Ceauşescu nu avea cum să ignore acest lucru: nu numai că rezultatul activităţii ei se putea întoarce împotriva celui care a iniţiat-o, încă din perioada de investigare şi strângere a dovezilor, ci exista şi posibilitatea ca membrii ei, care dispuneau de informaţii deosebit de periculoase, să le folosească pe viitor împotriva lui.

O comisie asemănătoare a fost creată în noiembrie 1961 în Ungaria522. În fruntea comisiei formate din trei persoane a fost numit Béla Biszku, un colaborator apropiat al lui Kádár şi unul dintre principalii organizatori ai procesului lui Imre Nagy. Alături de el, în componenţa comisiei au mai intrat: Sándor Nógrádi, un activist experimentat, militar şi diplomat comunist, printre altele îndeplinind în perioada 1957-1960 funcţia de ambasador la Beijing, şi în sfârşit Antal Apró, vicepremier începând din mai 1957. Comisia avea ca sarcină să cerceteze crimele regimului Rákosi faţă de membrii propriului partid. Ţelurile politice ale acestei comisii erau următoarele: eliminarea lui Ferenc Münnich (care cu câteva zile înainte de constituirea comisiei îşi pierdea funcţia de premier), compromiterea definitivă a lui Rákosi (care stătea în Uniunea Sovietică drept eventuală alternativă pentru Kádár), eliminarea multor membri ai CC înainte de Congresul al VIII-lea al PMSU care urma să aibă loc în curând şi, în sfârşit, creşterea controlului Biroului Politic asupra CC. Comisia a prezentat rezultatele investigaţiilor întreprinse cu ocazia şedinţei CC din august 1962. Astfel, Rákosi şi câteva zeci de colaboratori ai săi au fost excluşi din partid, iar ceilalţi activişti s-au temut să nu li se întâmple şi lor acelaşi lucru. Acest sentiment de insecuritate era amplificat de zvonul – răspândit poate chiar de Kádár – că şeful mai are în seiful său personal documente care-i incriminează pe mulţi membri ai conducerii. Efectul politic al activităţii acestei comisii a fost aşadar pozitiv pentru conducătorul maghiar.

Ceauşescu era mai mult ca sigur informat despre evenimentele din ţara vecină şi n-ar fi exclus să fi profitat într-o anumită măsură de învăţămintele lor atunci când, la rândul său, a înfiinţat comisia condusă de Vasile Patilineţ. De altfel, aceasta a şi fost utilizată exact în acelaşi scop – reabilitarea lui Pătrăşcanu, deşi era la fel de importantă (fiind echivalentă cu reabilitarea liniei naţionaliste în partid), nu constituia de fapt decât o ţintă în cel mai bun caz secundară. Există însă şi o mare deosebire între comisia maghiară şi cea română: prima a lucrat timp de câteva luni, a doua – câţiva ani. Rezultatele activităţii lui Patilineţ şi a colegilor săi, prezentate la plenara din aprilie 1968, nu justifică însă o perioadă de existenţă atât de îndelungată. Cauzele ar putea fi două: în primul rând, comisia a strâns mult mai mult material decât a fost făcut cunoscut, iar în al doilea rând, Ceauşescu s-a hotărât să atace doar în momentul când avea certitudinea că rivalul său va fi eliminat. Atacarea lui Drăghici şi a celorlalţi „baroni” – respectiv condamnarea regimului Dej – mai devreme, adică într-un moment când vechile structuri erau încă destul de puternice, se putea termina foarte rău pentru Ceauşescu. Uriaşa ofensivă antistalinistă conjugată cu reorganizarea partidului iniţiată în 1961 de Hruşciov (ideea lui Kádár legată de înfiinţarea comisiei se înscria tocmai în acest trend), într-un moment când poziţia lui nu era suficient de solidă, s-a încheiat cu un eşec şi în cele din urmă cu un puci al partizanilor liniei dure. Ceauşescu voia să evite acest deznodământ şi de aceea a preferat să aştepte momentul prielnic.

Următoarele manevre ale conducătorului român sunt destul de tipice în lupta pentru putere, aşa cum era ea practicată în sistemele comuniste. Prima dintre acestea a fost continua creştere numerică a efectivului CC, în aşa fel încât să modifice echilibrul de forţe din cadrul acestui organ într-un mod mai favorabil pentru sine. Pe toată perioada regimului comunist din România, numărul membrilor CC a crescut, la fel şi numărul membrilor de partid (cu excepţia celei de-a doua jumătăţi a anilor ’40, când au fost excluşi aproape jumătate din membrii PMR). Procentual, cea mai mare creştere s-a înregistrat între Congresul al III-lea al PMR şi Congresul al IX-lea al PCR, adică pe vremea lui Dej, când, în cadrul renunţării la linia prosovietică, adepţii acesteia au fost înlocuiţi cu oameni noi – numărul membrilor CC a crescut atunci de la 110 la 196, adică aproape s-a dublat. O a doua creştere masivă a fost observată între Congresele al IX-lea şi al X-lea ale PCR, când efectivul CC a crescut la 285, adică aproape cu o treime. În ultima parte a regimului comunist procesul de creştere numerică a cadrelor CC a continuat, dar într-un ritm tot mai lent. La Congresul al XI-lea al PCR au mai fost cooptaţi încă 76 de activişti (cca 21% din total), la al XII-lea – 47 de activişti (cca 11%), la al XIII-lea – 38 de activişti (cca 9%), iar la al XIV-lea – încă 20 de activişti (cca 4%)523. Aşadar, după cum se vede, în urma unui salt numeric iniţial, efectivul membrilor CC se stabilizează relativ, iar creşterea lui e legată mai degrabă de creşterea numerică a efectivelor partidului decât de lupta pentru putere.

O a doua manevră specifică regimului comunist a fost eliminarea premierului care vădea tendinţe de autonomie. Cu probleme de acest gen conducătorii comunişti s-au confruntat de nenumărate ori. Dualitatea de fapt a puterii, împărţită între autoritatea de partid şi cea de stat, caracteristică tuturor sistemelor comuniste, a provocat conflicte între cele două structuri. Într-o asemenea dispută, premierul ocupa o poziţie mai slabă, ceea ce nu-l împiedica totuşi să încerce măcar să-şi creeze o structură subordonată proprie pe cât posibil independentă în partid, iar uneori chiar premierul a reuşit să devină o reală ameninţare pentru poziţia şefului de partid. Ceauşescu ştia cât se poate de bine acest lucru, pentru că astfel de situaţii apăruseră încă înainte de 1965.

Dar în România, pe vremea lui Dej, această problemă nu era esenţială. Primul premier comunist a fost Petru Groza, un om fără importanţă, dar suficient de inteligent ca să ştie cât de lipsit de importanţă este şi să nu-şi facă iluzii inutil. În iulie 1952, el a fost înlocuit din această funcţie chiar de Gheorghiu-Dej. În octombrie 1955, Dej a renunţat totuşi la această funcţie şi l-a desemnat ca premier pe Chivu Stoica, un activist fără veleităţi de independenţă şi fără ambiţii. În martie 1961, Stoica a fost înlocuit cu Ion Gheorghe Maurer, care a şi început să-şi clădească o poziţie proprie, bazându-se pe infrastructura guvernului, ceea ce era cu atât mai uşor cu cât în prima jumătate a anilor ’60 a avut loc o creştere radicală a rolului Consiliului de Miniştri. Şi tocmai acel guvern, cu un premier puternic şi ambiţios, a constituit moştenirea preluată de Ceauşescu odată cu conducerea partidului.

Concomitent, în ţările vecine, adică în Bulgaria şi în Ungaria, funcţia de premier a creat permanent numai probleme. În 1954, după eforturi îndelungate, Jivkov a ajuns prim-secretar, dar premier a rămas în continuare principalul său rival, Vîlko Cervenkov, care ocupa acest post încă din 1950, iar ministru al Afacerilor Interne a rămas Gheorghi Ţankov, un activist care nu avea relaţii de prietenie cu Jivkov524. După doi ani s-a ajuns la un moment de criză, Cervenkov fiind obligat să demisioneze. El şi-a păstrat totuşi postul de vicepremier pe lângă nou-alesul premier Anton Iugov, care la rândul lui s-a străduit să păstreze o poziţie independentă. În lupta dintre fracţiuni, Jivkov s-a bazat pe cadrele mai tinere pe care le-a avansat rapid şi care, cel puţin la început, i-au fost fidele. În 1959 Jivkov a reuşit să opereze mai multe schimbări în guvern, slăbind astfel poziţia lui Iugov. Vicepremier a fost numit Stanko Todorov, un colaborator apropiat al lui Jivkov din perioada când lucra la comitetul de partid al capitalei. Pe la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, Hruşciov n-a vrut totuşi să facă schimbări radicale în Bulgaria şi de aceea nu s-a angajat să sprijine nici una dintre fracţiuni, ceea ce a prelungit şi a agravat conflictul din sânul conducerii bulgare.

Jivkov s-a hotărât să încline balanţa în favoarea sa sprijinind URSS împotriva Chinei (problemă în care Iugov s-a abţinut) şi accelerând programul de industrializare forţată. În plus, după ce, în 1959, a făcut reforma administraţiei, a mărit procentul adepţilor săi în aparatul administrativ de la nivel mediu, dar poziţia lui tot nu era încă stabilă. După Congresul al XXII-lea al PCUS din octombrie 1961, ocazie cu care Hruşciov a repetat îndemnul de a se trece la o rapidă destalinizare, Jivkov s-a hotărât să înceapă bătălia decisivă. Ţintele sale evidente erau Gheorghi Ţankov, omul asupra căruia apăsa cea mai grea responsabilitate pentru represiuni, respectiv Vîlko Cervenkov, prim-secretar în perioada stalinistă. Jivkov s-a hotărât să-i elimine mai întâi pe Cervenkov, apoi pe Ţankov şi, în cele din urmă, pe Iugov. La Plenara CC al PCB din noiembrie 1961 Cervenkov a fost eliminat din Biroul Politic şi la puţin timp după aceea şi din guvern, dar deocamdată a rămas membru al CC.

La Plenara CC din martie 1962 a urmat atacul lui Jivkov. Ţankov a fost numit vicepremier, dar era numai o avansare aparentă, pentru că în acelaşi timp i-a fost luat portofoliul Afacerilor Interne – o manevră asemănătoare a utilizat şi Ceauşescu în cazul lui Drăghici. În afară de aceasta, au mai fost operate şi alte schimbări în guvern, în aşa fel încât soliditatea poziţiei premierului Iugov a fost serios afectată. În momentul respectiv, Iugov se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Maurer în 1971 – zilele lui ca premier erau numărate. În 2 şi 3 noiembrie 1962 Jivkov s-a dus la Moscova, unde mai mult ca sigur a obţinut acordul lui Hruşciov pentru a încheia epurarea la nivelul conducerii. Pe 4 noiembrie, la Plenara CC al PCB, Iugov şi-a pierdut funcţia de premier, iar în locul lui a fost numit însuşi Todor Jivkov, cu Stanko Todorov ca vicepremier. Din guvern au mai fost eliminaţi Ţankov şi alte persoane din gruparea adversară lui Jivkov. Activiştii eliminaţi şi-au pierdut şi funcţiile de membri ai CC, iar Cervenkov chiar şi carnetul de partid. Între 5 şi 14 noiembrie a avut loc Congresul al VIII-lea al PCB, ocazie cu care au fost validate toate aceste schimbări. Vorbitorii se întreceau în a aduce acuze la adresa activiştilor eliminaţi, între altele Iugov era făcut responsabil pentru moartea lui Traicio Kostov, care în 1949 fusese ucis pentru „titoism” şi „naţionalism”, dar în 1956 a fost parţial reabilitat. Triumful lui Jivkov era deplin. În 1971, conducătorul bulgar a renunţat la funcţia de premier în favoarea lui Stanko Todorov (dar şi-a păstrat-o în continuare pe aceea de şef al Consiliului de Stat). În 1981 premier a devenit Gheorghi (Grişa) Filipov, iar în 1986 această funcţie a fost preluată de Gheorghi Atanasov. Toţi aceşti activişti au fost colaboratori devotaţi ai lui Jivkov şi n-au manifestat ambiţia de a juca un rol independent – cu alte cuvinte, odată cu eliminarea lui Iugov, Jivkov rezolva definitiv problema premierului.

În Ungaria, situaţia a evoluat puţin mai altfel. János Kádár a devenit premier în 1956 şi abia în februarie 1957 – prim-secretar al PMSU525. În aceeaşi lună, prim-vicepremier a fost numit Ferenc Münnich, un activist comunist experimentat, apropiat de serviciile speciale sovietice şi care înainte se ocupase de resorturile militarizate şi de diplomaţie. În ianuarie 1958 Kádár a renunţat la funcţia de premier, în locul lui venind Münnich, care a început să acţioneze independent. Münnich era adeptul liniei dure şi adversarul răfuielii cu perioada stalinistă, aşa încât el putea conta pe sprijinul vechilor tovarăşi stalinişti, încă destul de numeroşi în aparatul de partid. Unul dintre acoliţii săi era György Marosán, secretar al CC cu probleme administrative şi locţiitorul lui Kádár în partid. În 1960, conducătorul ungar a reuşit să-i ia lui Münnich comanda armatei, pe care i-a dat-o lui Lajos Czinege, devotat şi lipsit de ambiţie, care de acum înainte, pentru următorii 24 de ani, va îndeplini funcţia de ministru al Apărării Naţionale.

La criză s-a ajuns spre sfârşitul anului 1961 şi începutul anului 1962, iar comisia amintită sub preşedinţia lui Béla Biszku a jucat în cazul acesta un rol esenţial. În septembrie 1961 Münnich a fost revocat din funcţia de premier, dar a rămas în componenţa guvernului ca ministru fără portofoliu. Funcţia de premier a fost preluată de Kádár, ceea ce nu însemna încă sfârşitul frământărilor. În octombrie 1961, Kádár, împreună cu Marosán şi un alt experimentat activist comunist, Dezső Nemes (care din septembrie 1961 răspundea în cadrul CC de problemele internaţionale), s-au dus la Moscova, la Congresul al XXII-lea al PCUS. Kádár s-a hotărât să profite de rezoluţiile acestui congres (îndemnul lui Hruşciov de a accelera destalinizarea) pentru a scăpa de rivali. La Plenara CC din august 1962 au fost prezentate rezultatele activităţii comisiei Biszku. Marosán, nefiind de acord cu această soluţie, i-a trimis lui Kádár o scrisoare secretă prin care îl acuza de manipulare şi abuz de putere, încercând să întoarcă de facto îndemnul lui Hruşciov la destalinizare tocmai împotriva conducătorului maghiar. Timp de câteva luni, în sânul conducerii s-a menţinut o atmosferă de nervozitate, până la sfârşitul lunii octombrie 1962, când Marosán şi-a depus demisia din calitatea de membru al Biroului Politic, al CC şi al guvernului. În 1965 a ieşit şi din PMSU.

Nemes şi Biszku, loiali faţă de Kádár în această luptă, au rămas colaboratorii lui apropiaţi tot deceniul, însă conducătorul nu l-a mai luat niciodată cu sine la Moscova pe nici unul dintre locţiitorii lui. Kádár a îndeplinit funcţia de premier până în 1965, când a fost înlocuit de Gyula Kállai, un colaborator devotat lui care a fost membru în BP până în 1989. În 1967, Kállai a trecut pe funcţia de preşedinte al parlamentului, fiind înlocuit cu Jenő Fock, un activist independent care a luat parte la elaborarea reformei economice, dar fără a nutri şi alte ambiţii politice. În 1975, Fock a fost înlocuit de György Lázár, tot un colaborator loial al lui Kádár. În 1987, premier devine Károly Grósz, de asemenea un spirit independent, dar erau deja alte vremuri.

Ceauşescu a putut să profite de experienţa bulgarilor şi a maghiarilor ca de o lecţie, şi anume să constate că în sistemele comuniste există doar două soluţii la problema premierului: fie acest post îl ocupă însuşi conducătorul (ceea ce creează însă un mare număr de obligaţii în plus), fie i-l încredinţează unei persoane perfect loiale şi lipsite de ambiţie – adică unui administrator, şi nu unui om politic. În orice alt caz se poate ajunge la conflict – cu alte cuvinte, la ameninţarea poziţiei secretarului general.

După eliminarea lui Maurer, Ceauşescu a ales o opţiune care unea cele două variante: l-a numit premier pe Manea Mănescu. Analiştii Ambasadei RPP îl caracterizau pe acest activist în felul următor:

 

Trăsături personale: harnic, inteligent, bine-crescut, cu un mare orizont cultural; nu provoacă situaţii conflictuale. După părerea noastră posedă calificarea necesară, dar nu are ambiţia de a juca un rol independent. Este un bun executant526.

 

Cariera lui Manea Mănescu în întregul ei confirmă această caracterizare – el nu i-a făcut niciodată probleme conducătorului. Oricum însă Ceauşescu şi-a luat toate măsurile de prevedere faţă de vreo eventuală tendinţă a premierului de a deveni independent prin instituirea funcţiei de preşedinte, care, „la nevoie”, prezidează şedinţa Consiliului de Miniştri. În acest fel problema premierului era rezolvată. Nu putem să nu remarcăm faptul că, un an mai târziu, în mai 1975, acelaşi pas l-a făcut şi conducătorul Cehoslovaciei, Gustáv Husák, care a preluat funcţia de preşedinte după ce l-a demis pe Ludvík Svoboda.

La începutul anilor ’70, în România s-a produs o evidentă radicalizare a regimului, a fost instituit cultul personalităţii şi s-a început realizarea unui program economic forţat în care un principiu de bază era întărirea controlului asupra vieţii economice a ţării. Dar România nu constituia o excepţie din acest punct de vedere; dimpotrivă, asemenea schimbări au intervenit în toate ţările din blocul sovietic, inclusiv în URSS, unde echipa neostalinistă a lui Brejnev a radicalizat în mod evident tonul vieţii politice. În toate partidele „frăţeşti”, după un deceniu (anii ’60) plin de nelinişti ideologice a urmat o uniformizare a liniei politice şi a dispărut tot mai mult dezbaterea în interiorul partidului, treptat, marxism-leninismul oficial încetând să-i mai inspire pe intelectuali. Pretutindeni reformele erau abandonate, principalele preocupări fiind menţinerea sistemului şi administrarea lui. Evoluţia situaţiei politice în România nu era aşadar decât expresia unor tendinţe mai generale, iar diferenţele certe şi vizibile cu ochiul liber erau doar diferenţe de scară a intensităţii fenomenelor respective şi a modului în care acestea se articulau în propaganda oficială.

Cel mai bine se vede acest lucru la vecinii maghiari527. În 1963, Rezső Nyers, secretar al CC al PMSU pe probleme de politică economică, a început să completeze „trustul creierelor” (agytröszt) cu scopul de a elabora un nou program economic. După doi ani, în noiembrie 1965, la Plenara CC, el a prezentat o primă versiune a programului de reforme, iar în mai 1966 acest program, sub denumirea de „noul mecanism economic” (új gazdasági mechanizmus), a fost adoptat şi introdus în practică începând cu 1 ianuarie 1968. Printre principiile fundamentale ale „noului mecanism” erau reducerea amestecului factorilor de partid în viaţa economică şi reducerea numărului de politruci în favoarea unor tehnocraţi teoretic apolitici. Acest mod de a pune problema a provocat o reacţie de respingere în rândul membrilor nomenclaturii politice, care se temeau că-şi pierd influenţa, aşa încât, chiar de la început, „noul mecanism economic” a fost criticat şi sabotat (deşi nu în mod deschis) de mulţi activişti influenţi, mai ales la nivel local, aceştia fiind cei mai ameninţaţi de apariţia tehnocraţilor.

Reformele economice din Ungaria au provocat reacţii de respingere şi în alte ţări din CAER, inclusiv în URSS. Încă din 1969, sovieticii îşi exprimaseră dezaprobarea faţă de „noul mecanism economic”. Simţind sprijinul Moscovei şi al majorităţii membrilor aparatului de partid, adversarii reformei din conducerea maghiară au început să-şi consolideze poziţiile. În fruntea fracţiunii informale a „capetelor tari” au ieşit Béla Biszku şi Zoltán Komócsin, membru al Biroului Politic şi secretar al CC pentru contactele internaţionale. În ianuarie 1972, la întâlnirea şefilor de stat ai Tratatului de la Varşovia (aceeaşi la care Ceauşescu şi-a sărbătorit a 54-a aniversare), Brejnev a criticat aspru politica economică maghiară. Pe 3 februarie 1972, cotidianul sovietic Pravda a dezlănţuit un atac la adresa lui Kádár, care, se spunea, tolerează „intrigi sioniste”. Între 11 şi 14 februarie, conducătorul maghiar a avut mai multe convorbiri cu Brejnev la Moscova. Situaţia lui Kádár era grea – cu un an înainte, în luna mai, Brejnev îl schimbase pe Walter Ulbricht din RDG, în locul acestuia instalându-l pe Erich Honecker, aşa încât se putea aştepta la repetarea unui scenariu identic şi în Ungaria.

În această situaţie, Kádár s-a hotărât să se adreseze aparatului de partid, în care majoritatea era constituită din partizanii lui. Pe 10 mai a trimis o scrisoare Biroului Politic, propunând să demisioneze, întrucât în curând (pe 26 mai) urma să împlinească 60 de ani. Fracţiunea lui Biszku şi Komócsin n-a profitat de ocazie (din motive care nici astăzi nu sunt clare), aşa încât pe 15 iunie, la propunerea premierului Jenő Fock, cu unanimitate de voturi, CC l-a reconfirmat pe Kádár în funcţia de prim-secretar al PMSU. Însă Kádár a trebuit să plătească pentru a beneficia în continuare de susţinerea Kremlinului. La Plenara CC din 14-15 noiembrie s-a luat decizia de a se renunţa la „noul mecanism economic”. În anii următori, în schimb, şi-au pierdut funcţiile principalii reprezentanţi ai ambelor fracţiuni aflate în conflict: de la reformatori Rezső Nyers, Jenő Fock şi Lajos Féher, iar de la „capetele tari”, Béla Biszku, Árpád Pullai şi Imre Párdi (Zoltán Komócsin a murit în 1974). Renunţarea la „noul mecanism economic” a fost dublată de o înăsprire generală a cursului. În anii care au urmat au început să fie urmărite persoanele care dovedeau o independenţă de gândire prea accentuată – acestea erau eliberate din funcţii sau chiar expulzate din ţară. Intensificarea represiunilor legate de eliminarea de la conducere a fracţiunilor învrăjbite a dus la unificarea liniei politice şi ideologice.

În România, o unificare similară, dar la scară mai mare a vieţii oficiale a fost realizată cam în aceeaşi perioadă, aşa încât nu putem afirma – deşi acest lucru se întâmplă frecvent – că din acest punct de vedere România a constituit o excepţie. Procese de omogenizare similare au avut loc şi în alte ţări, iar ele au fost foarte vizibile printre altele în Polonia şi Cehoslovacia, cu păstrarea, desigur, în fiecare caz, a specificului local.

La începutul anilor ’70, în România au apărut două tendinţe care, mai târziu, în perioada lor de înflorire, au constituit un eveniment insolit în blocul sovietic. E adevărat că, în momentul în care au apărut, ele n-au provocat o ieşire în evidenţă prea frapantă a României faţă de celelalte ţări. Este vorba de cultul personalităţii şi de promovarea unor membri ai familiei şefului de stat în organele de conducere ale partidului. Până la sfârşitul anului 1972 cultul lui Ceauşescu nu constituia ceva neobişnuit pentru ţările comuniste. Abia a 55-a aniversare a lui a devenit ceva insolit, un novum – şi e suficient să facem o comparaţie cu a 60-a aniversare a lui Kádár, despre care am vorbit mai sus. În ianuarie 1973 s-a produs o ruptură, un moment de cotitură care a făcut ca România să semene din acest punct de vedere cu ţările asiatice şi cu Albania – cel mai apropiat aliat al Chinei în Europa.

Trebuie să mai remarcăm aici că aniversarea unui număr rotund de ani de la naştere a constituit şi începutul formal al cultului lui Stalin. În octombrie 1929, presa a început să publice articole cu titluri ca: „Sub înţeleapta conducere a marelui şi genialului nostru Conducător şi Învăţător, Stalin”528. Apoi, timp de câţiva ani, acest cult a slăbit în intensitate, dar a răbufnit cu şi mai multă putere în 1933, tot cu ocazia zilei de naştere a conducătorului sovietic. În cultul lui Stalin au fost antrenaţi artişti, scriitori, ziarişti şi activişti de partid care, cu diferite ocazii, nu omiteau să amintească despre geniul „iubitului Conducător”. Cultul a tot proliferat, apogeul fiind atins în anii celui de-al doilea război mondial, când soldaţii plecau la luptă cu numele comandantului suprem pe buze. În amintirile sale, Ilya Ehrenburg sublinia că el „vedea în Stalin o figură asemănătoare cu Dumnezeu din Vechiul Testament”.

Nepotismul oficial – care a început în România odată cu avansarea Elenei Ceauşescu în efectivele CC şi apoi în CPEx – la început nu s-a deosebit nici el în mod special de ceea ce se întâmpla în alte ţări, unde membrii de familie ai conducătorilor ocupau poziţii privilegiate. Încă înainte de a ajunge Ceauşescu la putere, în blocul sovietic erau deja semnalate asemenea cazuri. Ginerele lui Hruşciov, Adjubei, a ajuns să ocupe o poziţie politică independentă în URSS. Soţia lui Erich Honecker, Margot, a devenit în 1958 ministru secretar de stat la Educaţie, iar în 1963 – membră a CC şi ministru al Educaţiei, funcţii pe care le-a păstrat până la căderea comunismului. Soţia lui Kádár, Mária, din 1958 şi până în 1981, când a ieşit la pensie, a lucrat la Oficiul Consiliului de Miniştri, deşi poziţia ei a fost cu siguranţă inferioară celei ocupate de Elena Ceauşescu. În ultimii ani ai comunismului nepotismul era în floare şi în celelalte sisteme comuniste europene. De exemplu, Ludmila, fiica lui Todor Jivkov, la fel ca Elena Ceauşescu, manifesta atât aspiraţii ştiinţifice, cât şi politice – în 1971 ea şi-a susţinut doctoratul în istorie şi în acelaşi an a devenit vicepreşedintă a Comisiei de Stat pentru Cultură şi Artă. În 1979, Ludmila a intrat în componenţa Biroului Politic.

 

În concluzie, în prima parte a regimului Ceauşescu, sistemul politico-economic al României a evoluat într-o direcţie asemănătoare cu celelalte ţări din blocul sovietic, deşi se profilau deja anumite tendinţe care în perioadele următoare s-au dezvoltat, provocând deriva pe o altă direcţie decât a majorităţii ţărilor comuniste europene.

 

1. Mesaj cifrat din Bucureşti 13.6.1964, D-I-R-0-241/12/64, A MSZ RP.

2. Notă despre plenara lărgită şi declaraţia CC al RPR din ziua de 22 IV 1964, D-I-R-0-241/16/64, A MSZ RP.

3. Raport politic al Ambasadei RPP la Bucureşti pentru perioada anilor 1963 şi 1964, D-I-R-0-242/1/64, A MSZ RP, pp. 1-17.

4. Notă în legătură cu cartea lui Marx, 20 II 1965, D-I-R-50/1/65, A MSZ RP.

5. Cf. S. Tănase, Anatomia mistificării..., pp. 443-445.

6. Raport politic... pentru perioada anilor 1963 şi 1964, pp. 1-17.

7. Ibidem.

8. Statutul de candidat era acordat unui număr tot mai mare de persoane, iar durata candidaturii a fost redusă.

9. Numerotarea aparent inconsecventă a congreselor partidului în documente rezultă din faptul că, de la Congresul al IX-lea, când s-a revenit la denumirea de PCR, au început să fie luate în calcul şi congresele interbelice. Astfel, au avut loc trei congrese PMR, după care s-a trecut direct la Congresul al IX-lea al PCR.

10. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, în Membrii CC al PCR..., p. 21.

11. Partidul Muncitoresc Român în ajunul celui de-al IV-lea Congres (deschiderea lucrărilor pe 19 iulie 1965), D-I-R-0-24181, A MSZ RP, pp. 1-2.

12. Ibidem, p. 2.

13. Enciclopedia de istorie a României, vol. II, pp. 358-359.

14. Ibidem, p. 349.

15. Raport politic... pentru perioada anilor 1963 şi 1964, pp. 1-17.

16. Ibidem.

17. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman..., p. 133.

18. Ibidem, pp. 133-134.

19. Notă – Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, D-I-R-0-24/9/65, A MSZ RP, pp. 12-19.

20. Ibidem.

21. Mesaj cifrat din Bucureşti, 3 VI 1965, D-I-R-0-241/12/65, 4-6, A MSZ RP.

22. Mesaj cifrat din Bucureşti, 14 VII 1965, D-I-R-0-241/12/65, 1-2, A MSZ RP.

23. Ibidem.

24. Notă – Congresul al IX-lea..., pp. 12-13.

25. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 200.

26. Notă – Congresul al IX-lea..., pp. 12-14.

27. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, p. 15.

28. A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, pp. 33-40.

29. Această chestiune este prezentată mai pe larg în capitolul 4.

30. Cf. N. Manea, O klownach. Dyktator i artysta, trad. de H. Mirska-Lasota, Sejny, 2001, p. 167 [ed. rom.: Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 213].

31. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 110.

32. Notă – Congresul al IX-lea..., p. 15.

33. Ibidem, p. 14.

34. L. Yong, Sino-Romanian Relations..., p. 203.

35. Notă – Congresul al IX-lea al PCR în lumina propagandei chineze, D-I-R-241/16/65, p. 4.

36. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 79.

37. W. Brodziński, „Introducere”, în Konstytucja Rumunii z 21 listopada 1991 r., Varşovia, 1996, p. 6.

38. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, pp. 12-13.

39. Cf. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 201.

40. Raport politic... pentru perioada anilor 1963 şi 1964, p. 14.

41. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 201.

42. Membrii CC al PCR..., p. 291.

43. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 201.

44. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., pp. 182-183.

45. Constantin Drăgan s-a născut în 1922 în satul Pietrari, judeţul Dâmboviţa. Era de meserie lăcătuş. În partid a intrat în 1945. Iniţial a făcut parte dintr-o organizaţie de bază a unei fabrici din Bucureşti. Mai târziu şi-a început studiile la Academia „Ştefan Gheorghiu”, după care a rămas să lucreze acolo ca asistent şi secretar al comitetului de partid. Între anii 1954 şi 1959 a fost secretarul comitetului regional din Piteşti. La secţia organizatorică a ajuns în 1959, în anii 1961-1962 fiind adjunctul lui Ceauşescu. În 1960 a candidat la funcţia de membru al CC. Din 1962 devine prim-secretar în regiunea Oltenia. În acelaşi an a fost decorat cu „Ordinul Muncii” clasa I. Avansarea lui în cadrul Comitetului Executiv era legată de faptul că i s-a încredinţat funcţia de preşedinte al UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România). Membrii CC al PCR..., pp. 226-227; G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 124.

46. Gheorghe Rădulescu s-a născut în 1914 în Bucureşti. Era economist de meserie; încă înainte de război absolvise cursurile Academiei de Studii Economice din capitală, unde şi înfiinţase o organizaţie UTC. În timpul războiului şi imediat după aceea a lucrat în instituţii economice. Formal, în partid s-a înscris abia în 1949. În perioada 1949-1952 a îndeplinit funcţia de secretar de stat la Comerţul Exterior. În octombrie 1952 a fost exclus din partid pentru „deviere de dreapta”. Calitatea de membru de partid i-a fost redată abia în februarie 1957. În anii 1956-1957 a îndeplinit funcţia de ministru al Comerţului Interior (cu toate că, formal, el nu mai era membru al PMR), din 1957 şi până în 1959 a fost secretar de stat, iar în intervalul 1959-1962 – ministru al Comerţului Exterior. În 1960 a devenit membru al CC al PMR. Din 1963 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar din 1961 – deputat. În 1964 a fost distins cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa I. Membrii CC al PCR..., pp. 505-506.

47. Cf. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 203.

48. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., pp. 184-185.

49. V. Georgescu, Istoria românilor..., pp. 274-276.

50. Aici trebuie să mai subliniem o dată faptul că Bodnăraş nici nu şi-a prea ascuns adevăratul rol, iar pentru cei mai mulţi activişti de frunte din perioada postbelică acest rol era firesc.

51. D. Deletant, „Studiu introductiv”, p. 38.

52. R. Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, p. 114.

53. M. Oprea, Banalitatea răului..., pp. 332-333.

54. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., p. 435.

55. L. Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, pp. 441-445.

56. D. Popescu, Cronos autodevorându-se. Panorama..., p. 238.

57. P. Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete..., p. 218.

58. Cf. P. Câmpeanu. Ceauşescu..., p. 434.

59. M. Oprea, Banalitatea răului..., p. 332.

60. I. Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne (1965-1989), vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 23.

61. Ibidem, p. 24.

62. Ibidem, pp. 24-25.

63. L. Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu..., p. 446.

64. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 130.

65. Amurgul ilegaliştilor..., pp. 14-57.

66. E. Negrici, Literatura română sub comunism, Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, p. 132.

67. M. Preda, Moromeţii, vol. II, Bucureşti, 2003, pp. 21-22.

68. E. Negrici, Literatura română..., pp. 172-178.

69. G. Kligman, Politica duplicităţii..., p. 64.

70. Ibidem, pp. 64-65.

71. Ibidem, p. 59.

72. Ibidem, p. 70.

73. Mărturii orale: anii ’80 şi bucureştenii, ed. îngrijită de Ana Vinea, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 124.

74. G. Kligman, Politica duplicităţii..., p. 296.

75. Ibidem, pp. 62-63.

76. Situaţia internă a României la sfârşitul anului 1967 şi începutul anului 1968, D-I-R-0-2421-2-68, A MSZ RP.

77. L. Betea, „Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială”, în A. Neculau (coord.), Viaţa cotidiană..., p. 248.

78. Ibidem, p. 249.

79. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, p. 16.

80. Ibidem, p. 21.

81. Sunt disponibile stenogramele detaliate ale convorbirilor purtate în timpul vizitei delegaţiei române în URSS. Vezi M. Anton, I. Chiper, Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate şi ruptură în relaţiile româno-sovietice, INST, Bucureşti, 2003, pp. 128-211.

82. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., pp. 164-174.

83. Nota bene: tezaurul în chestiune n-a fost restituit nici până astăzi (2008).

84. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, pp. 32-33.

85. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 125.

86. Ibidem, p. 126.

87. Ibidem, pp. 127-130.

88. Ibidem, p. 128.

89. Ibidem, pp. 127-130.

90. Mesaj cifrat din Bucureşti 12 IX 1966, D-I-R-0-24-1-66, A MSZ RP, p. 25.

91. Mesaj cifrat din Ulan Bator 5 VII 1966, D-I-R-0-2420/14/16, A MSZ RP; Ambasada RPP din Ulan Bator a trimis centralei de la Varşovia un mesaj cifrat pe tema convorbirilor cu reprezentanţii Ambasadei României, care au confirmat acest lucru.

92. Mesaj cifrat din Bucureşti 25 X 1966, D-I-R-0-24-1-66, A MSZ RP, p. 24.

93. Mesaj cifrat din Bucureşti 28 IV 1966, D-I-R-0-24-1-66, A MSZ RP, p. 14.

94. Apreciera redactorului de la Times în legătură cu poziţia României faţă de Tratatul de la Varşovia, D-I-Og-0-2101-1-66, A MSZ RP, p. 13.

95. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 131-135.

96. Ibidem, pp. 131-134.

97. Cf. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 261.

98. Ibidem, p. 261.

99. Ibidem, p. 262.

100. Mesaj cifrat din Bucureşti 2 VII 1967, D-I-R-0-2420/5/67, A MSZ RP, p. 8.

101. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 263.

102. Schimburile comerciale cu RFG, D-I-R-0-24/5/67/5, A MSZ RP, p. 1.

103. Ibidem, p. 1.

104. Ibidem, p. 2.

105. Ibidem.

106. Ibidem, p. 3.

107. Mesaj cifrat din Bucureşti 20 IX 1966, D-I-R-0-2420/21/66, A MSZ RP.

108. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 131.

109. L. Betea, Convorbiri neterminate..., p. 167.

110. În 1964 au emigrat în Israel aproape 23.000 de persoane, în 1965 – aproape 11.000, în 1966 – peste 3.500, în 1967 – 779 de persoane, iar în 1968 doar 226 de persoane. Cf. R. Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 121.

111. D. Preda, C. Păiuşan, „Introducere”, în România-Israel. Documente diplomatice, vol. I: 1948-1969, Bucureşti, 2000, p. XXII.

112. I. Calafeteanu, A. Cornescu-Coren, „România şi «războiul de şase zile»”, în România şi criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), Editura Sempre, Bucureşti, 2002, pp. 35-37.

113. Cf. I. Calafeteanu, A. Cornescu-Coren, România şi criza..., p. 34.

114. Titlu caracteristic pentru limbajul Scânteii.

115. Este vorba de un pseudonim în spatele căruia era publicată poziţia oficială a conducerii statului. V. Iliescu era o persoană fictivă.

116. Cf. I. Calafeteanu, A. Cornescu-Coren, România şi criza..., p. 35.

117. Ibidem, pp. 48-49.

118. Ibidem, p. 50.

119. Ibidem, p. 51.

120. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 132.

121. Ibidem, p. 132.

122. L. Betea, Convorbiri neterminate..., p. 172.

123. C. Andrew, W. Mitrochin, Archiwum Mitrochina. KGB w Europie i na Zachodzie (Documentele lui Mitrochin. KGB în Europa şi în Occident), trad. de M.M. Brzeska, R. Brzeski, Varşovia, 2001, p. 655.

124. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman..., pp. 146-147.

125. Ibidem, p. 148.

126. Ibidem, p. 150.

127. Ibidem, pp. 163-164.

128. M. Pelin, Un veac de spionaj..., p. 75. După căderea lui Ceauşescu, Caraman a încercat să revină în curentul principal al politicii. În ianuarie 1990 a devenit adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi comandant al Centrului de Informaţii Externe. Dar acest lucru a provocat proteste internaţionale. În august a plecat din Ministerul Apărării Naţionale împreună cu întreaga structură pe care avea să o comande până în 1992 (Serviciul de Informaţii Externe); G. Crişan, Piramida puterii, vol. II: Oameni politici şi de stat, generali şi ierarhi din România (22 decembrie 1989 – 10 martie 2004), Editura Pro Historia, Bucureşti, 2004, p. 73.

129. Mesaj cifrat din Bucureşti 5 III 1966, D-I-R-0-2426/1/66, A MSZ RP.

130. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 134.

131. Situaţia internă a României..., p. 1.

132. G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 289.

133. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 134.

134. Ibidem, p. 134.

135. Ibidem, p. 135.

136. Notă referitoare la schimbările în structura RSR, D-I-R-0-2421-68, A MSZ RP, p. 2.

137. Situaţia internă a României..., p. 1.

138. Membrii CC al PCR..., p. 151.

139. G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 28.

140. Ceauşescu era pe atunci prim-secretar al CC, nu al întregului PCR – greşeala îi aparţine lui Pacepa.

141. Conferinţa se terminase pe 8 decembrie, iar în aceeaşi zi Apostol a devenit preşedintele UGSR – deci probabil că Pacepa a greşit data.

142. Apostol a rămas membru al Biroului Politic până la Congresul al X-lea al PCR, în august 1969. Este vorba probabil de funcţia de vicepremier.

143. I.M. Pacepa, Orizonturi roşii..., Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 197.

144. Mesaj cifrat din Bucureşti 11 XII 1967, D-I-R-0-2421-2/68, A MSZ RP.

145. Notă referitoare la schimbări..., p. 4.

146. Ibidem.

147. Ibidem.

148. Ibidem, p. 5.

149. Mesaj cifrat din Bucureşti 12 III 1968, D-I-R-0-2421-2-68, A MSZ RP.

150. Notă referitoare la schimbări..., p. 6.

151. D. Deletant, „Studiu introductiv”, p. 36.

152. C. Troncotă, Duplicitarii..., p. 36.

153. D. Deletant, „Studiu introductiv”, pp. 36-37.

154. M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 258-259.

155. Ibidem, p. 36.

156. Cf. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., p. 435.

157. D. Deletant, Romania..., p. 294.

158. „Concluziile rezultate din aplicaţiile executate de organele şi trupele de Securitate”, în F. Dobre, F. Banu, C. Duică, S.B. Moldovan, L. Ţăranu, Trupele de Securitate (1949-1989), Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 128.

159. „Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din ziua de 18 aprilie”, în M. Oprea, Banalitatea răului..., pp. 365-376.

160. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., p. 238.

161. Notă cu privire la Plenara CC al PCR din 22-25 IV a.c., D-I-R-0-24-68, A MSZ RP, pp. 1-2.

162. P. Câmpeanu, Ceauşescu...., p. 238.

163. Ibidem, p. 239.

164. Notă cu privire la Plenara..., pp. 1-3.

165. G. Apostol, „Încotro ne îndreptăm”, în M. Oprea, Banalitatea răului..., p. 377.

166. M. Oprea, Banalitatea răului..., p. 377.

167. Notă cu privire la politica Republicii Socialiste România în prima jumătate a anului 1968, elaborată în legătură cu documentul general al MSZ nr. G.M.-024-1-67 din ziua de 13 I 1967, D-I-R-0-024-9-68, A MSZ RP, pp. 5-6.

168. Mesaj cifrat din Bucureşti 2 V 1968, D-I-R-0-2421-2-68, A MSZ RP, p. 4.

169. Notă urgentă. Unele elemente ale situaţiei interne a României (Pe baza materialelor Ambasadei RPP la Bucureşti), D-I-R-0-2421-2-68, 12, A MSZ RP, pp. 1-3.

170. Mesaj cifrat din Moscova 22 I 1968, D-I-R-0-2420-2-68, A MSZ RP, p. 1.

171. M. Retegan, In the Shadow..., p. 54.

172. Mesaj cifrat din Moscova..., p. 1.

173. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 136.

174. Mesaj cifrat din Bucureşti 10 I 1968, D-I-R-0-2420-3-68, A MSZ RP, p. 2.

175. M. Retegan, In the Shadow..., p. 58.

176. Ibidem, pp. 62-64.

177. Ibidem, p. 65.

178. Ibidem, p. 70.

179. Notă. După retragerea PCR de la Budapesta (întocmită de secretar I al Ambasadei RPP, Jan Brudzyński), D-I-R-24-2-68, A MSZ RP, p. 1.

180. M. Retegan, In the Shadow..., p. 73.

181. Ibidem, pp. 78-81.

182. Ibidem, p. 84.

183. Ibidem, pp. 85-86.

184. Ibidem, p. 90.

185. Cf. Zaciskanie pętli. Tajne dokumenty datyczące Czechosłowacji 1968 (Se strânge laţul. Documente secrete despre Cehoslovacia 1968), ed. A. Garlicki, A. Paczkowski, Varşovia, 1995, pp. 49-60.

186. Notă cu privire la politica RSR în prima jumătate a anului 1968, D-I-R-0-024-1-68, A MSZ RP.

187. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 136.

188. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 234.

189. Ibidem, pp. 234-235.

190. L. Betea, Convorbiri neterminate..., pp. 189-190.

191. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 137.

192. L. Betea, Convorbiri neterminate..., pp. 191-192.

193. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 138.

194. Notă. Vizita lui de Gaulle în România (14-18 V 1968), D-I-R-0-2420-21-68, 2, A MSZ RP, pp. 5-7.

195. Ibidem, pp. 3-4.

196. M. Retegan, In the Shadow..., p. 100.

197. Ibidem, p. 103.

198. Ibidem, p. 104.

199. Ibidem.

200. Ibidem, p. 108.

201. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 267.

202. M. Retegan, In the Shadow..., p. 113.

203. Relaţiile România-Iugoslavia (notă elaborată pe baza comunicatelor de presă şi a convorbirilor cu diplomaţii iugoslavi şi ai altor ţări socialiste), D-I-R-0-2420-18-68, 3, A MSZ RP, p. 1.

204. Ibidem, p. 2.

205. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 136.

206. Relaţiile România-Iugoslavia..., p. 2.

207. Ibidem.

208. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 138.

209. Relaţiile România-Iugoslavia..., pp. 2-3.

210. Ibidem, p. 4.

211. Anexă la Notă pe tema Plenarei CC al PCR din 22-25 IV a.c., pp. 1-2.

212. J. Pauer, Praha 1968. Vpád Varšavskě smlouvy. Pozadí – plánování – provedení, Praga, 2004, p. 106.

213. Ibidem, pp. 106-110.

214. Ibidem, p. 110.

215. Ibidem, p. 112.

216. Ibidem, p. 118.

217. M. Tejchman, „Rumunsko a «Pražské jaro» 1968”, Slovanský přehled, an LXXXIV, 1998, partea a 4-a, p. 376.

218. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, pp. 117-118.

219. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 139.

220. RSR şi evenimentele din RSC, D-I-R-0-2420-19-68, A MSZ RP, p. 2.

221. Ibidem, pp. 2-3.

222. Ibidem, p. 4.

223. J. Pauer, Praha 1968..., pp. 121-159.

224. M. Retegan, In the Shadow..., p. 166.

225. Ibidem, p. 167.

226. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, p. 118.

227. Program pobytu stranické a státní delegace Rumunské socialistické republiky vedené gen. Tajemníkem Ústředního výboru Rumunské komunistické strany a předsedou Státní rady Rumunské socialistické republiky s. Nicolae Ceauşescu v Československé socialistické republice ve dnech 15.-17. Srpna 1968, 017/112, o.1, 1968, A MZV CR, pp. 2-3.

228. Ibidem, p. 4.

229. Informační zpráva o návštěvě stranické a státní delegace RSR v ČSSR ve dnech 15.-17. srpna 1968, 017/112, o.1, 1968, A MZV CR, p. 1.

230. Ibidem, p. 2.

231. Ibidem.

232. Ibidem, pp. 3-17.

233. Ibidem, p. 7.

234. Cf. M. Retegan, In the Shadow..., pp. 175-176.

235. Probabil că partenerul de dialog al diplomatului polonez era Vasile Vlad, şeful secţiei de contacte externe a CC al PCR. Nu putem exclude nici posibilitatea să fi fost vorba de Constantin Vlad, locţiitorul şefului secţiei de propagandă a CC al PCR.

236. Vizita lui Ceauşescu la Praga, D-I-R-0-2420-19-68, 5, A MSZ RP, pp. 1-2.

237. M. Retegan, In the Shadow..., pp. 177-178.

238. J. Pauer, Praha 1968..., pp. 175-176.

239. M. Retegan, In the Shadow..., p. 176.

240. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, p. 97.

241. Ibidem, p. 98.

242. România şi ultimele evenimente din RSC, D-I-R-0-24-8-68, A MSZ RP, p. 1.

243. M. Retegan, In the Shadow..., p. 188.

244. N. Ceauşescu, „Cuvânt la adunarea populaţiei din capitală în Piaţa Palatului Republicii, 21 august 1968”, cf. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. II, pp. 332-334.

245. În Declaraţia MAN citim textual: „Conform principiilor Cartei ONU şi ţelurilor sale, această organizaţie are datoria de a lua măsurile necesare atunci când independenţa şi suveranitatea unui stat membru al organizaţiei sunt încălcate, când o ţară devine obiectul unei intervenţii armate străine” – „Declaraţia Marii Adunări Naţionale a Republicii Socialiste România cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României”, cf. P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită..., vol. 2, p. 341.

246. România şi ultimele evenimente..., pp. 1-3.

247. Claris din Bucureşti 21 VIII 1968, D-I-R-2420-6-69, A MSZ RP.

248. Mesaj secret din Bucureşti 23 VIII 1968, D-I-R-0-2420-19-68, A MSZ RP.

249. Mesaj secret din Bucureşti 28 VIII 1968, D-I-R-0-2420-19-68, A MSZ RP.

250. M. Retegan, In the Shadow..., p. 192. Nu se specifică despre care unităţi este vorba.

251. L. Betea, Convorbiri neterminate..., p. 206. Nici Corneliu Mănescu n-a precizat despre ce unităţi era vorba.

252. M. Retegan, In the Shadow..., p. 193.

253. Ea a fost numită Apărarea Teritorială (Teritorijalna Obrana) şi avea ca scop să constituie o anexă a mişcării de partizani. M.J. Zacharias, Komunizm, federacja, nacjonalizmy. System władzy w Jugosławii 1943-1991. Powstanie, przekształcenia, rozkład, Varşovia, 2004, p. 260.

254. Mărturii orale: anii ’80 şi bucureştenii..., pp. 180-181.

255. În ultimii ani ai regimului comunist, această pregătire se transformase într-o formă gratuită de muncă „socială”.

256. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 141.

257. R. Wagner, Miss Bukaresztu, trad. de A. Rosenau, Wołowiec, 2003, pp. 61-62. Acestea nu sunt cuvintele autorului, ci ale unuia dintre personajele acestui roman.

258. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman..., p. 164.

259. D. Deletant, Ceauşescu and the Securitate..., pp. 84-88.

260. România şi Tratatul de la Varşovia. Nota Ambasadei RPP la Bucureşti din 22 XII 1969, D-I-R-0-2101-1-70, A MSZ RP, p. 1.

261. Ibidem, p. 2.

262. M. Oprea, Moştenitorii Securităţii..., p. 55.

263. Ibidem, p. 56.

264. Ibidem.

265. Există o monografie pe această temă: R. Ioanid, Răscumpărarea evreilor...

266. C. Troncotă, Duplicitarii..., p. 41.

267. Ibidem, pp. 41-42.

268. România şi Tratatul de la Varşovia..., p. 2.

269. Ibidem, p. 3.

270. M. Oprea, Moştenitorii Securităţii..., p. 55

271. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 269.

272. Ibidem, p. 270.

273. Ibidem, p. 273.

274. Ibidem, pp. 274-277.

275. Ibidem, pp. 277-278.

276. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 145.

277. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 279.

278. Ibidem, pp. 279-280.

279. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 141.

280. Ibidem, p. 146.

281. E adevărat că ultimul şef al partizanilor, Ion Gavrilă Ogoranu, a fost arestat abia în 1976, dar încă din anii ’50 rezistenţa partizanilor nu mai reprezenta o ameninţare pentru autorităţile comuniste. Cf. D. Deletant, Teroarea comunistă..., pp. 176-181.

282. „...aici [în România] accesul la sursele occidentale este absolut liber – ne referim la radio” – Notă urgentă 16 X 1968, D-I-R-070-2-68, A MSZ RP, p. 6.

283. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, p. 566; Membrii CC al PCR..., pp. 346-347, 412-413, 430-431.

284. D. Deletant, Ceauşescu and the Securitate..., p. 175.

285. M. Pelin, Opisul emigraţiei politice..., p. 334.

286. D. Deletant, Ceauşescu and the Securitate..., p. 179.

287. Ibidem, p. 180.

288. Ibidem, pp. 180-181.

289. Mai pe larg în legătură cu această temă, vezi A. Burakowski, „Demonstraţia studenţilor din 24 decembrie 1968, Bucureşti – un eveniment important, aproape necunoscut”, Arhivele totalitarismului, nr. 1-2, 2006.

290. Notă referitoare la manifestaţia studenţilor din Bucureşti 24 XII 68 (Potrivit informaţiilor din mediul universitar, pe marginea şedinţei activului de partid din conducerea universităţilor în urma evenimentelor), D-I-R-0-24-1-69, A MSZ RP, pp. 1-4; Stenograma Şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR din 25 decembrie 1968, orele 13.00, ANIC, Fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 216/1968, f. 7-12; mai există o scurtă menţiune în raportul serviciului est-german de securitate Stasi. Vezi S. Olaru, G. Herbstritt, Stasi..., p. 264.

291. Din păcate, nu se ştie exact când anume a avut loc această întâlnire.

292. Notă referitoare la manifestaţia studenţilor..., p. 2.

293. Ion Mihai Pacepa îl descria pe Dumitru Popescu „Dumnezeu” în felul următor: „Îngâmfat şi arogant, el era cunoscut prin modul dispreţuitor şi ordinar în care îi trata pe subordonaţii lui. «Nu întrebi ‘de ce?’» – era el obişnuit să spună când dădea instrucţiuni. «Pur şi simplu faci ce ţi se spune. Eu sunt dumnezeul tău»” – I.M. Pacepa, Czerwone horyzonty..., p. 33.

294. D. Popescu, Cronos autodevorându-se. Panorama..., p. 232.

295. Raportul Ambasadei RPP la Bucureşti pentru perioada 1 X 1970 – 1 V 1971, D-I-R-0-242-1-70, A MSZ RP, p. 1.

296. Ibidem.

297. Ibidem, p. 2.

298. Ibidem, p. 3.

299. Ibidem.

300. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 141.

301. Mesaj cifrat din Bucureşti 6 XI 1968, D-I-R-0-2421-2-68, 15, A MSZ RP, p. 1.

302. Membrii CC al PCR..., p. 141.

303. Mesaj cifrat din Bucureşti 6 XI 1968..., p. 2.

304. Ibidem.

305. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 142-143.

306. Membrii CC al PCR..., pp. 92-93.

307. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 194.

308. Notă referitoare la Plenara din decembrie a CC al PCR (1968), D-I-R-0-2421-1-69, 1, A MSZ RP, pp. 1-2.

309. G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 50.

310. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 144.

311. Notă referitoare la Congresul al X-lea al PCR (6-12 VIII 1969), problematica internă, D-I-R-0-24-9-68, 1, A MSZ RP, p. 6.

312. Notă referitoare la situaţia internă a României, D-I-R-0-24-8-69, 1, A MSZ RP, pp. 1-3.

313. Notă referitoare la pregătirea Congresului al X-lea al PCR, D-I-R-0-2421-7-69, 2, A MSZ RP.

314. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 145-146.

315. Notă referitoare la Congresul al X-lea..., p. 1.

316. Ibidem, p. 2.

317. Ibidem, p. 6.

318. Ibidem, p. 7.

319. Ibidem, p. 6.

320. Ibidem, p. 9.

321. Ibidem, p. 7.

322. G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 28.

323. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 214; L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 188.

324. Membrii CC al PCR..., pp. 150-151.

325. Ibidem, p. 167.

326. Ibidem, pp. 447-448.

327. Ibidem, pp. 322-333.

328. Ibidem, p. 545.

329. Ibidem, pp. 175-177.

330. Ibidem, p. 176.

331. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 94.

332. Membrii CC al PCR..., pp. 467-468.

333. Notă referitoare la Congresul al X-lea..., p. 6.

334. Ibidem, pp. 3-4.

335. Ibidem, p. 3.

336. I. Petcu, Ceauşescu...

337. Ibidem, p. 6.

338. Ibidem, pp. 174-175.

339. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., p. 12.

340. Paul Goma a publicat chiar el conţinutul dosarului său – P. Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) – Cod „Bărbosul” (Din Dosarele Securităţii, 1957-1977), Editura Polirom, Iaşi, 2005.

341. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 147.

342. Notă referitoare la înfiinţarea comisiilor pentru probleme, la îmbunătăţirea sistemului de informare şi de consultare a membrilor de partid (deciziile Plenarei CC al PCR din 10-13 XII 1969), D-I-R-0-2421-7-70,1, A MSZ RP, p. 1.

343. Ibidem.

344. Ibidem, p. 3.

345. Ibidem, p. 5.

346. Ibidem.

347. Situaţia economică, D-I-R-0-242-1-71, 1, A MSZ RP, p. 1.

348. Ibidem, pp. 1-3.

349. Notă. Evaluarea implicaţiilor sociopolitice şi economice ale efectelor inundaţiilor din România, D-I-R-0-2412-3-75, 1, A MSZ RP, p. 5. Această evaluare a fost realizată în 1975, în urma altor inundaţii catastrofale. În raport se aminteşte şi despre inundaţiile din 1970, atrăgându-se atenţia cu această ocazie asupra modului în care au fost utilizate ajutoarele internaţionale.

350. Situaţia economică..., pp. 1-3.

351. Notă referitoare la situaţia internă şi la politica externă a Republicii Socialiste România, D-I-R-0-220-1-71, 1, A MSZ RP, p. 1.

352. Notă referitoare la unele elemente ale situaţiei politice din România, D-I-R-2421-2-70, 1, A MSZ RP, p. 1.

353. Ibidem.

354. Notă despre comentariile consecutive întâlnirii biroului de conducere al Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu; „Notă-raport despre consecinţele posibile ale atitudinii poetului Adrian Păunescu la întâlnirea scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu”, în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989, Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1996, pp. 18-19.

355. Notă referitoare la unele..., p. 2.

356. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 154.

357. Notă referitoare la unele..., p. 2.

358. Ibidem.

359. Notă referitoare la înfiinţarea..., p. 3.

360. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 285.

361. Relaţiile chino-române, D-I-R-2420-2-70, A MSZ RP, p. 1.

362. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 285.

363. M. Retegan, In the Shadow..., p. 41.

364. Relaţiile chino-române..., p. 2.

365. Ibidem, p. 3.

366. Ibidem.

367. Ibidem.

368. Ibidem, p. 4.

369. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., pp. 289-290.

370. Ibidem, p. 291.

371. Ibidem, pp. 291-292.

372. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 213.

373. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 157-158.

374. Notă referitoare la relaţiile României cu ţările socialiste europene după vizita lui Ceauşescu la Beijing, D-I-R-2413-8-71, 1, A MSZ RP p. 1.

375. I. Petcu, Ceauşescu..., p. 297-298.

376. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR din ziua de 25 iunie 1971, CC PCR Cancelarie 72/1971, p. 2. Acest document l-am primit de la istoricul american Mircea Munteanu, de la Cold War International History Project din Washington. Fragmente din stenograma acestei şedinţe au fost publicate în E. Istrăţescu, „Premise ale elaborării «tezelor din iulie». Revoluţia culturală chineză în dezbaterea Şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR – 25 iunie 1974”, Analele Sighet, nr. 9, 2001, pp. 835-855.

377. Ibidem, p. 2.

378. Ibidem, pp. 3-4.

379. Ibidem, p. 8.

380. Ibidem, p. 7.

381. Ibidem, p. 9.

382. Ioan Avram era pe atunci ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini – Membrii CC al PCR..., p. 77.

383. În 1964 o delegaţie din România a vizitat China.

384. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv..., pp. 10-18.

385. Vezi, de exemplu, T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., pp. 239-240; I. Petcu, Ceauşescu..., pp. 298-299; M. Tejchman, Nicolae Ceauşescu..., p. 84.

386. Protocol nr. 11 al şedinţei Secretariatului din ziua de 9 iulie 1971, anexa 2, E. Istrătescu, „Premise ale elaborării...”, pp. 850-852.

387. Istoria României în date..., p. 622.

388. Membrii CC al PCR..., pp. 322-323.

389. Cel puţin aşa afirmă Ion Mihai Pacepa; cf. C. Troncotă, Duplicitarii..., p. 143.

390. Aşa rezultă din afirmaţiile lui Vladimir Alexe. Vezi V. Alexe, Ion Iliescu. Biografia secretă. Candidatul manciurian, Editura Elit Comentator, Bucureşti, 2000, p. 130.

391. D. Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: „Am fost cioplitor de himere”, Bucureşti, 1993, p. 181.

392. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 161.

393. Notă referitoare la activitatea ideologică în PCR, anexă la D-I-R-0-2421-4-71, A MSZ RP, p. 1.

394. Ibidem, p. 1; vezi şi „Notă privind pe Adrian Păunescu”, în Cartea Albă a Securităţii..., pp. 31-32.

395. Raport politic al Ambasadei RPP la Bucureşti pentru perioada 1 mai 1971 – 1 martie 1972, D-I-R-0-242-1-72, A MSZ RP, p. 1.

396. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv..., p. 18.

397. Raport politic... pentru perioada 1 mai 1971 – 1 martie 1972..., p. 3.

398. Ibidem.

399. Aşa consideră, printre alţii, Popescu „Dumnezeu”, unul dintre puţinii care exclud orice inspiraţie chineză pentru „tezele din iulie”, cu excepţia acestui singur aspect şi poate a încă unuia, mult mai puţin important, al direcţiei în dezvoltarea baletului şi a operei. D. Popescu, Un fost lider..., pp. 181, 207.

400. P. Michelson, J.T. Michelson, „Amintiri despre «mini-revoluţia» din România. 1971-1973”, Analele Sighet, nr. 9, 2001, p. 869.

401. Singura soluţie care a fost aplicată în 1971 în scopul combaterii crizei a fost „largul dialog cu clasa muncitoare”, adică întâlniri ale activiştilor de partid cu muncitorii şi prelegeri ale lui Ceauşescu la consfătuirile „activului din economie” – Raport politic... pentru perioada 1 mai 1971 – 1 martie 1972..., p. 8.

402. Istoria României în date..., p. 623.

403. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 212.

404. W. Roszkowski, Najnowsza historia Polski 1945-1980, Varşovia, 2003, p. 636.

405. Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1975, Bucureşti, 1975, p. 53.

406. P. Michelson, J.T. Michelson, Amintiri despre..., p. 869.

407. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 167-169.

408. Radio Free Europe Research, Situation Report, Rumania/34, 26 septembrie 1972, pp. 1-3. Din păcate, nu s-a stabilit care a fost mai târziu soarta celor care au făcut observaţii critice în prezenţa lui Ceauşescu, nici dacă a urmat vreo epurare în sânul aparatului local de partid.

409. Rumunia 1 XI – 30 XI 72, D-I-R-0-241-2-72, A MSZ RP, p. 5.

410. Istoria României în date..., p. 630.

411. Notă referitoare la înfiinţarea Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale, D-I-R-0-24120-2-73, A MSZ RP, p. 1.

412. Ibidem.

413. Ibidem, p. 2.

414. Membrii CC al PCR..., p. 176.

415. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 216-219.

416. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 307.

417. În martie 1971, Marea Adunare Naţională a votat o lege ce reglementa comerţul exterior. Conform acestei legi se puteau crea întreprinderi mixte româno-străine în care partea română deţinea 51% din capitalul social. În doi ani au apărut 20 de astfel de întreprinderi. V. Georgescu, Istoria românilor..., p. 280.

418. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 229.

419. Notă. Ecoul în economia românească a crizei energetice şi de carburanţi şi influenţa ei asupra relaţiilor economice polono-române, D-I-R-0-24120-2-74, A MSZ RP, p. 1.

420. Ibidem, pp. 2-3.

421. Radio Free Europe Research, Situation Report, Rumania, 11, 22 martie 1974, p. 4.

422. Evaluarea economiei româneşti în lumina comunicatului despre realizarea sarcinilor de plan în 1974, D-I-R-24120-1-75, A MSZ RP, p. 2.

423. Notă referitoare la unele probleme din agricultura României în lumina consfătuirii din februarie a activului din agricultură, D-I-R-24120-3-74, A MSZ RP, p. 1.

424. Ibidem, pp. 2-3.

425. Partidul Comunist Român înainte de Congresul al XI-lea, D-I-R-0-24121-3-74, A MSZ RP, p. 4.

426. Anuarul Statistic... 1975..., p. 53.

427. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 163.

428. Membrii CC al PCR..., p. 452.

429. R. Chelaru, Culpe care nu se uită..., p. 101.

430. Ion Păţan s-a născut în 1926 în localitatea Daia Română din judeţul Alba. În 1948 a absolvit un curs de contabilitate la o şcoală cu profil economic din Braşov. La început a lucrat în meseria învăţată. În 1952 s-a angajat la Ministerul Industriei Uşoare, unde a avansat rapid. În 1953 a devenit membru în Consiliul Popular Bucureşti. În 1956 a preluat postul de director al secţiei economice din Ministerul Industriei Bunurilor de Consum. Între 1962 şi 1964 a fost secretar general în Ministerul Industriei Uşoare, pentru ca în 1965 să devină membru supleant al CC, apoi, în 1969, membru plin al CC. Între 1965 şi 1967 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Economic, iar în 1968 şi 1969 pe aceea de ministru al Comerţului Interior. Între 1969 şi 1975 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – Membrii CC al PCR..., p. 458.

431. Ibidem, pp. 508-509.

432. Membrii CC al PCR..., pp. 387-388, 432-433.

433. Ibidem, pp. 386-387.

434. Ibidem, pp. 369-370.

435. L. Betea, Convorbiri neterminate..., pp. 209-211.

436. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 214.

437. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 188.

438. Istoria României în date..., p. 627.

439. Situaţia internă, D-I-R-0-241-1-73, A MSZ RP, p. 1.

440. Ibidem, p. 2.

441. Cu aceeaşi ocazie, Ministerul Afacerilor Interne a devenit Ministerul de Interne.

442. D. Deletant, „Studiu introductiv”, p. 39.

443. D. Deletant, Romania..., p. 308.

444. Membrii CC al PCR..., pp. 222-223.

445. I. Gal, Raţiune şi represiune..., vol. I, pp. 118-119.

446. Membrii CC al PCR..., pp. 440-441.

447. Ibidem, pp. 211-212.

448. Ibidem, p. 545.

449. I. Gal, Raţiune şi represiune..., vol. 1, pp. 94-96.

450. Membrii CC al PCR..., p. 545.

451. Ibidem, p. 472.

452. Ibidem, pp. 103-104.

453. Istoria României în date..., p. 624.

454. A.U. Gabbanyi, Cultul lui Ceauşescu, p. 263.

455. C. Anisescu, „Dinamica de structură şi rol a reţelei informative în perioada 1948-1989”, în Arhivele Securităţii, vol. I, p. 35.

456. D. Deletant, Romania..., p. 304.

457. Istoria României în date..., p. 628.

458. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., pp. 230-231.

459. Mesaj cifrat din Bucureşti 30 I 1973, D-I-R-0-11-2-73, A MSZ RP, p. 1.

460. Ibidem, p. 2.

461. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., pp. 231-235.

462. Din ţările socialiste, Ceauşescu a primit doar laconice urări standard, trimise cu ocazia aniversărilor rotunde. Urările de la unguri au fost cele mai scurte. Mesaj cifrat din Bucureşti 30 I 1973..., p. 2.

463. R. de Flers, „Socialism in One Family”, Survey, vol. 28, nr. 4, 1984, p. 168.

464. Membrii CC al PCR..., pp. 138-139.

465. R. de Flers, „Socialism in One Family”, p. 167.

466. Membrii CC al PCR..., pp. 138-139.

467. C. Olteanu, A. Duţu, C. Antip, România şi Tratatul..., p. 308.

468. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 150. Deşi negocierile au durat mult, iar divergenţele erau mari, sovieticii au reuşit în cele din urmă să învingă opoziţia românilor, aşa încât a fost semnată forma standard a tratatului după modelul documentului analog sovieto-cehoslovac, după cum consideră analiştii de la Ambasada RPP, Mesaj cifrat de la Bucureşti 14.7.70, D-I-R-0-21-1-73, 5, A MSZ RP, p. 1.

469. Mesaj cifrat de la Bucureşti 2.9.72, D-I-R-0-2413-6-72, 2, A MSZ RP, p. 1.

470. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 186, 194.

471. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 217, 220, 223, 226-227.

472. Ibidem, p. 222.

473. Notă în legătură cu emigrarea cetăţenilor români de naţionalitate germană în Republica Federală Germania, D-I-R-2413-4-74, A MSZ RP, p. 1.

474. Ibidem.

475. Ibidem, p. 2.

476. R. Ioanid, Răscumpărarea evreilor..., p. 128.

477. Ibidem, p. 139.

478. Ibidem, p. 204.

479. Evoluţia relaţiilor economice ale Republicii Socialiste România cu ţările în curs de dezvoltare, D-I-R-24120-3-75, A MSZ RP, p. 1.

480. Ibidem, p. 2.

481. Ibidem.

482. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 215. Problema luării de poziţie a lui Maurer nu este complet clarificată. În raportul Ambasadei RPP, cuvântarea lui de la Cluj este datată în 1972 – ca urmare a insuccesului acestei iniţiative, Maurer urma să fie eliminat complet din funcţiile de decizie economică. În acelaşi raport se afirmă că scopul principal al lui Maurer era să pună mâna pe putere, problemele economice „nefiind în fond decât instrumentul tacticii sale”. Aliatul lui în această luptă urma să fie Miron Constantinescu, care fusese eliminat odată cu el – Notă referitoare la câteva decizii ale plenarei din martie a CC al PCR, D-I-R-0-24121-1-74, A MSZ RP, pp. 5-6.

483. Ibidem, p. 3.

484. Istoria României în date..., p. 639.

485. Ibidem, p. 639.

486. Hotărârile plenarei au fost confirmate formal cu ocazia sesiunii MAN din 28-29 martie, de aceea momentul votului în MAN este uneori avansat ca dată a instituirii funcţiei de preşedinte.

487. Textul Constituţiei din 1965, cu modificări, poate fi consultat la adresa www.constitutia.ro.

488. Notă referitoare la câteva decizii..., p. 2.

489. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 216.

490. Exact aceleaşi motive pentru demisia lui Maurer enumeră, printre alţii, şi Alexandru Bârlădeanu – L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 200.

491. Notă referitoare la câteva decizii..., p. 4.

492. Ibidem, p. 3.

493. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 13.

494. Notă referitoare la câteva decizii..., p. 6.

495. Membrii CC al PCR..., pp. 175-177.

496. Partidul Comunist Român înainte de Congresul al XI-lea..., pp. 6-7.

497. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 96.

498. Partidul Comunist Român înainte de Congresul al XI-lea..., pp. 7-8.

499. Istoria României în date..., p. 640.

500. Notă referitoare la sărbătorirea celei de-a XXX-a aniversări a eliberării României, D-I-R-11-6-74, A MSZ RP, p. 2.

501. Ibidem, p. 5.

502. Partidul Comunist Român înainte de Congresul al XI-lea..., p. 2.

503. Notă. Campania de pregătire a congresului, cu referire în special la problematica propagandistică, D-I-R-24121-2-74, A MSZ RP, p. 2.

504. Ibidem, p. 3.

505. Partidul Comunist Român înainte de Congresul al XI-lea..., p. 3.

506. Ibidem, p. 4.

507. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., p. 254.

508. Membrii CC al PCR..., pp. 153-154.

509. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., pp. 266-267.

510. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 21.

511. Gheorghe Oprea s-a născut în 1927 în localitatea Ţintea, judeţul Prahova. În 1946 devine membru de partid. În 1949 îşi termină studiile tehnice. Iniţial a lucrat la secţia de industrie grea a CC, apoi la Ministerul Industriei Grele, unde a avansat încet-încet. Între 1962 şi 1970 a fost ministru secretar de stat la Ministerul Construcţiilor de Maşini. În 1965 a devenit membru supleant al CC, iar în 1972 – membru plin al CC. În martie 1974 a primit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Membrii CC al PCR..., p. 442.

512. Ibidem, p. 15.

513. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 289.

514. S. Brucan, De la capitalism..., p. 133.

515. A. Hertz, Szkice o totalitaryzmie..., p. 167.

516. Cf. N. Ionescu-Gură, Stalinizarea României..., p. 12.

517. Componenţa numerică a diferitelor organe ale partidului, cf. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 12.

518. Ibidem, p. 15.

519. R. Chelaru, Culpe care nu se uită..., p. 140.

520. Din păcate acestea nu sunt atât de uşor accesibile – cf. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 13.

521. S. Brucan, De la capitalism..., p. 131.

522. Detaliile referitoare la comisia din Ungaria sunt prezentate pe baza lucrărilor: R.L. Tőkés, Hungary’s Negotiated Revolution. Economic Reform, Social Change and Political Succession, 1957-1990, Cambridge, 1996, pp. 44-46; T. Huszár, Kádár János. Politikai életrajza, vol. 2: 1957 november – 1989 június, Budapesta, 2003, pp. 80-112.

523. Numărul membrilor CC, cf. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 21.

524. Pentru prezentarea luptelor de la nivelul conducerii bulgare, ne-am folosit de: I. Marčeva, „Change of the Guard. The Struggle for Power in Bulgaria 1953-1962”, partea I: „1953-1956”, Études balkaniques, nr. 1, 2000, pp. 59-78; partea a II-a: „1957-1962”, Études balkaniques, nr. 2, 2000, pp. 37-57.

525. Luptele din sânul conducerii maghiare sunt prezentate pe baza lucrărilor: R.L. Tőkés, Hungary’s Negotiated Revolution..., pp. 40-46; T. Huszár, Kádár János..., pp. 80-112.

526. Succintă caracterizare a câtorva membri ai conducerii româneşti, D-I-R-0-2421-74, 1, A MSZ RP, p. 1.

527. Evoluţia sistemului maghiar între anii 1968 şi 1972 este prezentată pe baza lucrărilor: R.L. Tőkés, Hungary’s Negotiated Revolution..., pp. 91-109; T. Huszár, Kádár János..., vol. 2, pp. 199-207, 233-256.

528. Începuturile cultului lui Stalin sunt prezentate aici pe baza lucrării A. Bullock, Hitler i Stalin: żywoty równoległe, trad. de M. Lipska, J. Mianowski, F. Pastusiak, M. Rudowski, Varşovia, 1994, vol. I, pp. 375-377.