Capitolul 2

Consolidarea puterii

Începutul regimului Nicolae Ceauşescu

Ceauşescu şi-a început guvernarea într-un moment foarte favorabil. Situaţia în ţară era cea mai bună din momentul preluării puterii de către comunişti. Populaţia îşi făcea mari speranţe în legătură cu liberalizarea tot mai accentuată a regimului şi începea să simtă efectele benefice ale acesteia. Deţinuţii politici se întorceau acasă, cei care în anii precedenţi fuseseră daţi afară au început să fie primiţi din nou la muncă, iar în unele cazuri, mai ales intelectualii, se bucurau şi de o reabilitare parţială. Încă din 1964, situaţia deţinuţilor eliberaţi era prezentată în felul următor de Ambasada RPP:

 

Cei eliberaţi erau lăsaţi iniţial să se descurce, nimeni nu se ocupa de ceea ce se întâmplă cu ei în continuare, dacă au unde locui sau dacă au un loc de muncă. În ultima vreme aflăm că a fost eliberat un grup mai mare, de circa patru mii de persoane, condamnate în trecut pentru tot felul de contacte sau pentru colaboraţionism cu Occidentul. În acest caz însă celor eliberaţi din închisori li se asigură o locuinţă şi sunt îndreptaţi în general spre locul de muncă pe care l-au avut înainte de detenţie1.

 

Cunoscând condiţiile bune de care se bucură deţinuţii eliberaţi, pentru că vestea s-a răspândit repede, populaţia a început să-şi mai amelioreze starea de spirit.

În cadrul măsurilor de liberalizare, în 1964 s-a renunţat la bruiajul staţiilor de radio din străinătate care emiteau în limba română2, ceea ce a făcut ca populaţia să poată afla despre buna impresie pe care o făcuse în ţările din Apus alegerea lui Nicolae Ceauşescu, încurajând în plus speranţa într-o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei interne şi internaţionale. A fost de asemenea simplificată procedura privind călătoriile în străinătate şi emigrarea, ceea ce a dus la intensificarea schimburilor culturale şi a circulaţiei informaţiilor cu ţările occidentale3.

În 1965 s-a trecut cu un elan înflăcărat la liberalizare în domeniul culturii. A fost reeditată într-un tiraj de 20.000 de exemplare şi vândută cât ai clipi cartea lui Marx despre români – şi trebuie să subliniem că era ediţia a doua4. S-au făcut pregătiri pentru publicarea operelor multor clasici ai literaturii române, printre care Lucian Blaga, cu toate că anterior el fusese supus represiunilor. S-a permis, de asemenea, revenirea la activitatea culturală a unor creatori renumiţi din perioada interbelică, dar care fuseseră marginalizaţi pe vremea lui Dej. Oamenilor de cultură care au intrat din nou în graţiile autorităţilor li se punea totuşi o condiţie, şi anume să-şi facă publică autocritica şi să accepte noua linie a partidului. În acest sens Constantin Noica, filosoful român cel mai cunoscut care trăia în ţară (înainte de război el întreţinea strânse contacte cu Emil Cioran şi Mircea Eliade, care au ales mai târziu calea emigraţiei), a publicat în aprilie 1965, în revista Glasul Patriei un articol intitulat „Rândurile cuiva care n-a avut dreptate”, unde scria, printre altele:

 

Sunt unul din intelectualii care, înainte de 1944, au susţinut unele idei greşite. Într-un fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nici o pedeapsă nu e mai aspră pentru un intelectual decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate. [...] Întâi am crezut [...] că socialismul ar putea deznaţionaliza neamul românesc, pur şi simplu. E absurd astăzi şi grotesc. [...] Adevărul lumii noastre poartă numele socialism5.

 

Asemenea texte au publicat în această perioadă mulţi artişti importanţi şi oameni de litere.

În 1965, exigenţele impuse intelectualilor nu erau totuşi foarte dure, în afară de mărturisiri compromiţătoare ei nefiind obligaţi la alte declaraţii mai explicite, dar în schimb primeau funcţii înalte, locuinţe şi o destul de mare libertate de creaţie. Progresul adus de liberalizare era evident, dar nu egala progresele obţinute în alte ţări din blocul sovietic – spre exemplu, în Polonia. După cum observau analiştii de la Ambasada RPP:

 

Renunţarea la ceea ce este vechi se produce neobişnuit de încet şi este un proces coordonat şi dozat până în cele mai mici amănunte de aparatul central al puterii în funcţie de necesităţile pe care le impun situaţia internă a ţării şi politica ei externă6.

 

Încă de pe atunci se remarca în mod explicit linia de propagandă naţionalistă: „se observă de asemenea tendinţa de scoatere în evidenţă a rădăcinilor latine în limbă şi a tradiţiilor romanice în cultura românească”7.

Această atmosferă de liberalizare trebuie pusă în legătură cu extinderea semnificativă a bazei sociale a partidului şi cu aprofundarea conştiinţei ideologice a membrilor de partid. După cum apreciau analiştii Ambasadei RPP, la sfârşitul anului 1964 PMR număra 1.377.847 de membri şi candidaţi8. În perioada Congresului al III-lea9 (1960), partidul avea circa 807.000 de membri şi candidaţi10. Creşterea numerică a rândurilor partidului în decurs de cinci ani a atins astfel aproape 50%. În anii 1963 şi 1964 s-a înregistrat cea mai accentuată creştere numerică a partidului – „peste o treime din membri şi candidaţi au intrat în partid în ultima perioadă, mai ales odată cu înviorarea, în felul ei specific, a vieţii politice din RPR”11.

Situaţia cadrelor şi structura socială ale partidului se prezentau în felul următor: muncitori – 44,16%, ţărani – 32,98%, iar intelectuali – 22,86%. În anii precedenţi fusese înregistrată o creştere numerică importantă a membrilor PMR în rândul ţărănimii. Astfel, în comparaţie cu situaţia din anul 1962, numărul membrilor de partid şi al candidaţilor din rândul ţărănimii a crescut de peste două ori. Ceea ce a permis crearea unui mare număr de organizaţii de partid în multe localităţi în care până atunci n-au existat. Activul de partid număra circa 276.000 de persoane. Potrivit normelor de reprezentare din perioada respectivă, în activul de partid erau incluşi membrii resorturilor de conducere de la toate nivelurile, inclusiv organizatorii grupelor de partid. Din acest total, 122.000 de activişti îşi exercitau funcţia abia de la ultima campanie de dare de seamă şi alegeri – cu alte cuvinte, de la sfârşitul anului 1964. Dintre lucrătorii pe linie de partid, peste 90% au absolvit şcoli centrale sau judeţene de partid ori cursurile serale ale universităţilor de marxism-leninism. Potrivit unei declaraţii a lui Dej din 1964, 93% dintre membrii şi candidaţii de partid au făcut parte din diferite grupe ale unei şcoli de partid12.

O îmbunătăţire semnificativă a cunoscut şi situaţia economică. După încheierea colectivizării n-a mai fost nevoie să se utilizeze mijloacele economice în lupta cu ţărănimea, ceea ce a dus la îmbunătăţirea aprovizionării cu produse agroalimentare. Potrivit statisticilor oficiale, încă din 1960 producţia agricolă depăşea nivelul atins în perioada interbelică şi creştea în continuare13. Preţurile produselor alimentare au scăzut, ceea ce a făcut ca pentru acestea să se aloce o parte tot mai mică din bugetul casnic, în ciuda faptului că acest indicator se ridica în continuare la aproape 50%, la sate ajungând chiar la 70%14. Populaţia a putut să constate însă o reală îmbunătăţire a condiţiilor de trai.

Cu toate acestea, progresul economic, deşi evident, nu reprezenta de fapt un succes ameţitor, lucru asupra căruia atrăgeau atenţia şi analiştii din cadrul Ambasadei RPP. Ei subliniau faptul că industria nu utilizează la un nivel competitiv capacităţile de producţie, iar din acest punct de vedere situaţia nu s-a ameliorat în ultimii câţiva ani. Productivitatea muncii în industrie era în continuare foarte scăzută, la fel ca şi nivelul calităţii produselor realizate15.

În momentul în care Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere, pe arena internaţională România îşi consolida imaginea de „disident în tabăra sovietică”. În anii 1964-1965 au fost stabilite relaţii diplomatice cu multe ţări din Lumea a Treia şi s-a intensificat şi activitatea României în cadrul forumurilor ONU. În 1964 au avut loc două vizite la nivel înalt (efectuate de premierul Maurer) în China, ceea ce s-a interpretat în general ca o continuare a politicii de echilibru între cele două centre principale ale comunismului internaţional. Alegerea lui Ceauşescu, cel mai tânăr prim-secretar din întregul lagăr comunist şi pe deasupra mai puţin ataşat Moscovei în comparaţie cu ceilalţi conducători, ar fi urmat să constituie confirmarea tendinţei de modernizare rapidă a României şi a continuării procesului de distanţare faţă de centrul de la Kremlin. Analiştii de la Ambasada RPP numeau această politică „maximum de libertate între graniţele lagărului” şi subliniau în acelaşi timp că „România îşi manifestă independenţa şi autonomia fără a lua prea mult în seamă cerinţele solidarităţii, uneori cu preţul compromiterii unor acţiuni comune”16. Această linie a politicii externe s-a bucurat totuşi de un mare sprijin în Occident, iar slăbirea contactelor din interiorul blocului sovietic a produs la vremea respectivă efecte pozitive pentru România.

O importanţă deloc neglijabilă pentru imaginea României în Occident a avut-o deschiderea ţării pentru turiştii străini. Începând din 1964, în ziarele occidentale apăreau reclame româneşti sponsorizate de guvernul de la Bucureşti17. Turiştii erau îndemnaţi să viziteze România, o ţară cu un climat bun şi prietenos pentru străini. Încă din primul an de promovare, în România au venit 200.000 de turişti occidentali, iar în 1965 numărul acestora s-a ridicat la 400.000 şi a tot crescut an de an, astfel încât în 1971 s-a ajuns la peste un milion18. Turiştii, primiţi călduros atât de autorităţi, cât şi de populaţie, se puteau familiariza cu un regim comunist „deschis”, însă problemele societăţii nu le puteau cunoaşte decât într-o măsură mult mai redusă.

Această situaţie internă şi internaţională extrem de favorabilă i-a permis lui Ceauşescu să pună repede pe picioare realizarea unui larg program de reforme, marginalizându-i – şi ceva mai târziu eliminându-i complet – pe adversarii săi din conducere. Merită să remarcăm faptul că reformele impuse de noul prim-secretar erau de cele mai multe ori concepute în aşa fel încât să servească atât la consolidarea poziţiei sale, cât şi la slăbirea influenţei rivalilor săi. Acest tip de practică s-a făcut remarcat deja în cursul adoptării primului pachet de reforme, la congresul partidului din iulie 1965, când, ca urmare a schimbărilor operate în structura statului şi a partidului, respectiv a schimbării concepţiei propagandistice, şi-a pierdut poziţia de excepţie vechiul şef al Securităţii, Alexandru Drăghici, iar forţa „baronilor” din epoca lui Dej a fost atenuată semnificativ în favoarea lui Ceauşescu şi a oamenilor lui.

Congresul al IX-lea al PCR – iulie 1965

Congresul a fost pregătit cu mult timp înainte, după cum informau lucrătorii Ambasadei RPP, activităţile pregătitoare de bază fiind executate încă sub conducerea lui Dej, decesul acestuia nefăcând decât să amâne data desfăşurării lui19. La Congres au fost planificate schimbări esenţiale în constituţia, propaganda şi organizarea partidului şi statului. Cea mai mare parte a echipei conducătoare lucra la elaborarea liniei partidului, inclusiv Ceauşescu, care era membru al Comisiei constituţionale. Lucrările asupra Constituţiei au fost începute sub îndrumarea şi cu aportul neprecupeţit ale lui Dej, cu toate că textul ca atare a fost elaborat de specialişti în drept constituţional20.

Moartea lui Dej a influenţat totuşi desfăşurarea Congresului al IX-lea într-o măsură mai mare decât afirmă autorul notei de la Ambasada RPP. Încă înainte de Congres s-au făcut schimbări care n-ar fi fost posibile în timpul vieţii precedentului conducător. În primul rând, imediat după încheierea perioadei de doliu, a început procesul de abandonare a cultului personalităţii – acesta se prelungise pe tot timpul vieţii lui Dej, în forme aproape identice cu cele de pe vremea lui Stalin. Renunţarea la cultul personalităţii s-a desfăşurat la început fără declaraţii prea sforăitoare:

 

În continuare se menţine „conspiraţia tăcerii” în jurul persoanei lui Dej. Portretele lui au fost scoase de peste tot, dar n-au fost înlocuite cu altele. Fragmente din cuvântările lui sunt citate ca exprimând punctul de vedere al „conducerii”. După spusele unui tovarăş cu funcţie de răspundere în partid, se intenţiona încă de mai multă vreme să se elimine în mod consecvent orice rămăşiţe ale cultului personalităţii, dar din respect pentru D.[ej] nu s-a dat curs acestui proiect, pentru că se ştia că oricum el n-o mai duce mult. Aşa încât, chiar dacă imediat după moartea lui D.[ej] numele lui era invocat pentru consolidarea autorităţii noii conduceri, era evident că foarte curând se va ajunge la eliminarea completă a oricăror urme ale cultului fostului conducător21.

 

De atacul la imaginea până acum neştirbită a lui Dej a profitat Ceauşescu, care s-a putut debarasa astfel de „baronii” încă destul de puternici. Se pare totuşi că aceştia din urmă nu erau conştienţi de pericol, deşi chiar înainte de Congres Ambasada RPP informa că „circulă în continuare zvonuri cum că ar exista diferenţe de păreri în sânul conducerii, Apostol şi chiar Chivu Stoica fiind citaţi ca având deseori păreri diferite”22.

Încă înainte de Congres, Ceauşescu a început să-şi promoveze oamenii devotaţi lui. Pe 22 martie 1965, deci chiar în ziua când a devenit prim-secretar, el i-a adus în Secretariatul CC pe Paul Niculescu-Mizil şi pe Ilie Verdeţ, care mai târziu, timp de mulţi ani, au făcut parte din cercul colaboratorilor săi celor mai apropiaţi. În 1981 Niculescu-Mizil a fost trecut oarecum pe o linie moartă, în schimb, cu o mică pauză, Verdeţ a rămas alături de Ceauşescu până în ultimele zile ale acestuia, iar după căderea dictatorului a încercat chiar să formeze un guvern care n-ar fi fost, probabil, decât continuarea sistemului comunist.

Niculescu-Mizil şi Verdeţ erau reprezentanţii unei părţi a aparatului de partid puternic legate de Ceauşescu. Mai târziu, această fracţiune a fost denumită „ienicerii”, subliniindu-se astfel încrederea totală pe care activiştii respectivi o aveau în conducătorul lor, precum şi felul în care Ceauşescu se folosea de ei. Avansarea celor doi „ieniceri” în Secretariatul CC reprezenta o creştere importantă a forţei noului prim-secretar, ceea ce-i mărea şansele de izbândă în confruntarea cu Drăghici (care rămânea în continuare adversarul principal al lui Ceauşescu) şi cu ceilalţi „baroni”. Superioritatea lui Ceauşescu consta şi în faptul că pe Niculescu-Mizil şi pe Verdeţ el putea conta în orice situaţie, în timp ce „baronii” învrăjbiţi nu erau în stare să constituie un front unitar.

Înainte de Congres, Ceauşescu s-a străduit să-şi consolideze la maximum atât propria poziţie, cât şi pe cele ale colaboratorilor săi. Într-unul din rapoartele Ambasadei RPP se atrăgea, spre exemplu, atenţia asupra „accentuării rolului conducător al lui C.[eauşescu] în comportamentul şi modul de a vorbi ale celorlalţi membri ai conducerii, între altele prin transmiterea de «salutări din partea lui C.[eauşescu] personal»”23. Se pare aşadar că Nicolae Ceauşescu a tratat Congresul ca pe o bătălie importantă în lupta pentru putere, în timp ce rivalii lui bagatelizau această problemă – lucru dovedit atât prin felul cum s-au desfăşurat lucrările, cât şi prin hotărârile luate.

Campania de pregătire a Congresului s-a desfăşurat calm şi s-a observat că are loc într-o ambianţă mult mai modestă decât pe vremea lui Dej. În timpul campaniei, Ceauşescu n-a ieşit în public decât de patru ori: la întâlnirea cu reprezentanţii oamenilor de ştiinţă, cu cei din cultură şi artă, la consfătuirea cu lucrătorii din MAI şi la conferinţa organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti:

 

Declaraţiile lui C.[eauşescu] care întreţin un climat plăcut între partid şi diferitele medii sociale, anunţul că este în curs de elaborare o nouă Constituţie care garantează multe drepturi cetăţeneşti, ambiţiosul plan de dezvoltare economică a ţării prezentat în formă de proiect de directivă – toate acestea au făcut ca acest Congres să fie aşteptat cu mult interes de întreaga societate. [...] În materialele şi declaraţiile din perioada de pregătire a Congresului foarte rar a fost rostit numele lui Dej, iar între timp – cu discreţie – au fost scoase portretele lui de peste tot. Pavoazarea capitalei în ziua Congresului s-a limitat la drapelele de partid şi de stat şi la afişe; modestă a fost de altfel şi pavoazarea sălii în care s-a desfăşurat Congresul prin lipsa portretelor conducătorilor de partid şi de stat24.

 

În ciuda atmosferei în care s-a desfăşurat Congresul, destul de puţin festivistă pentru vremurile respective, la Bucureşti au sosit delegaţiile partidelor comuniste din ţările blocului sovietic, din ţările occidentale, dar şi din Lumea a Treia. În capitala României au sosit de asemenea Leonid Brejnev, dar şi Deng Xiaoping25. În timpul lucrărilor Congresului au primit acreditare pentru prima dată în România ziarişti din ţările occidentale26. Brejnev l-a invitat pe Ceauşescu să viziteze URSS27.

Principala sarcină a Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român a fost aplicarea hotărârilor „Declaraţiei din aprilie”, care fusese luată de plenul lărgit al CC al PMR cu un an înainte. De asemenea, a fost primul congres la care Ceauşescu a apărut în calitate de conducător. Din aceste considerente s-a apreciat că a fost şi cel mai important congres al partidului de pe toată durata „epocii Ceauşescu”. Mai târziu a fost sărbătorită cu multă pompă aniversarea acestui congres, chiar şi atunci când nu era vorba de un număr „rotund” – spre exemplu, a şaptesprezecea28. Ca un alt exemplu care să ilustreze importanţa Congresului al IX-lea, putem aminti faptul că în 1985, într-o suplică adresată lui Ceauşescu29, Adrian Păunescu scria: „Trăiască spiritul Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român!”30.

Congresul s-a desfăşurat între 19 şi 24 iulie 1965, deci nu se deosebeşte ca durată de precedentele congrese ale PMR (congresul anterior a avut loc între 20 şi 25 iunie 196031). După cum informau lucrătorii Ambasadei RPP, „Congresul s-a desfăşurat sub semnul mobilizării întregului popor român pentru înfăptuirea sarcinilor conţinute în directivele dezvoltării economiei naţionale. După părerea noastră, din acest punct de vedere, Congresul şi-a atins pe deplin scopul propus”32. După părerea reprezentanţilor Ambasadei RPP, la Congres cele mai importante referate au fost prezentate de: Nicolae Ceauşescu – darea de seamă pentru perioada dintre Congresele al VIII-lea şi al IX-lea; Chivu Stoica – despre dezvoltarea sectorului energetic; Ion Gheorghe Maurer – despre planul de dezvoltare a economiei naţionale pentru perioada 1966-1970; şi Gheorghe Apostol – despre statutul PCR33. Tocmai în domeniile la care se refereau aceste prezentări, ca urmare a hotărârilor Congresului al IX-lea, au avut loc schimbări de mare anvergură.

În timpul lucrărilor Congresului o atenţie deosebită s-a acordat economiei naţionale, dar, ţinând cont de prezenţa delegaţiilor străine, vorbitorii s-au străduit să prezinte România ca o ţară a succesului economic şi ca un loc potrivit pentru investiţii de succes. Acest tip de propagandă era direcţionat atât spre ţările din Răsărit, cât şi spre cele din Apus. De o atenţie deosebită s-a bucurat delegaţia chineză, care era alcătuită din personalităţi de cel mai înalt nivel (era prezent însuşi secretarul general al CC al PCC, Deng Xiaoping34) – de remarcat că după Congresul al XXII-lea al PCUS (octombrie 1961) chinezii n-au mai trimis la congresele partidelor „frăţeşti” un reprezentant de rang atât de înalt35.

Cel mai mult loc în cadrul lucrărilor Congresului a fost consacrat noii Constituţii a statului. Legea fundamentală le acorda mai multe drepturi cetăţenilor şi sublinia independenţa României pe arena internaţională. Constituţia precedentă fusese adoptată pe 24 septembrie 195236 şi era apropiată structural de Constituţia sovietică din anul 1936 şi de alte constituţii ale unor ţări comuniste37. Dar noua lege fundamentală se abătea de la modelele staliniste, fiind o tentativă de adaptare a comunismului la condiţiile concrete ale ţării.

Reforma cea mai vizibilă a fost schimbarea numelui oficial al partidului şi al statului. Partidul Muncitoresc Român a revenit la vechiul său nume din perioada interbelică – Partidul Comunist Român. În legătură cu această schimbare de nume s-a modificat şi numerotarea congreselor partidului, pentru că de-acum au fost luate în calcul şi cele din perioada interbelică. La o lună după Congres, respectiv pe 21 august 1965, MAN a votat noua Constituţie, în care era schimbat şi numele ţării: Republica Populară Română a devenit Republica Socialistă România. Aceste schimbări aveau ca scop să arate nu numai că România trece la etapa următoare, şi anume aceea de „construire a comunismului”, ci ele făceau posibilă legătura cu perioada interbelică, atunci când Partidul Comunist Român era teoretic mai puţin dependent de Moscova decât în anii ’40 şi ’50.

Schimbarea fundamentală a fost efectuată însă la nivelul organelor superioare de conducere ale partidului şi statului. Secretariatul CC, Biroul Politic şi Biroul Organizatoric au fost înlocuite cu un singur corp politic, Comitetul Executiv. În concepţia noului statut, Comitetul Executiv era ales de Comitetul Central pentru a exercita funcţia de conducere în perioada dintre două plenare consecutive. Acest Comitet era compus din 25 de membri, dintre care 15 erau membri plini, iar 10 erau membri supleanţi38.

Au fost efectuate schimbări fundamentale şi în statutul PCR. Aceste schimbări vizau descentralizarea aparatului, lărgirea „democraţiei de partid” şi a competenţei organelor din eşalonul secund. Una dintre cele mai importante modificări o constituia articolul 13b, care prevedea că „membrii de partid nu pot să ocupe decât un singur loc de muncă pe o funcţie de conducere, fie în partid, fie în aparatul de stat”39. Era un pas înainte în direcţia separării cadrelor de partid de cadrele de stat, ceea ce constituia o problemă gravă în România, mai ales la nivelele inferioare ale administraţiei, după cum subliniau analiştii Ambasadei RPP: „se manifestă de asemenea într-o măsură semnificativă fenomenul de suprapunere a organelor de partid cu cele administrative”40. Articolul 13b avea o importanţă propagandistică, întrucât le demonstra observatorilor străini, atât celor din Occident, cât şi celor de la Răsărit, că partidul „se democratizează” şi că se operează reforme după modelul celorlalte ţări din lagărul socialist.

Introducerea clauzei de eliminare a cumulului de funcţii era, după cum se pare, şi o încercare de a-l împiedica pe Ceauşescu să-şi rezerve mai multe competenţe. Noul conducător a trebuit să accepte anumite concesii, întrucât poziţia lui încă nu era suficient de puternică pentru a trece dintr-odată la un atac frontal. După cum s-a văzut mai târziu, lui Ceauşescu i-a convenit chiar să accepte această prevedere, întrucât datorită ei a putut să-i promoveze la conducere pe unii dintre oamenii care îi erau devotaţi, slăbind astfel în mod semnificativ tabăra „baronilor” din echipa lui Dej.

Congresul al IX-lea al PCR a efectuat alegerea oficială a noului conducător. La propunerea lui Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu a fost ales nu prim-secretar, aşa cum era titulatura până la momentul respectiv, ci secretar general al CC41. Titlul de secretar general fusese deţinut de Gheorghiu-Dej în perioada 1945-195442, iar renunţarea la el a fost provocată de presiunile Sovietelor în sensul instituirii conducerii colective. Revenirea la utilizarea acestui titlu (ceea ce nu sporea cu absolut nimic competenţele conducătorului) avea ca scop să sublinieze rolul lui Ceauşescu şi să reducă astfel importanţa poziţiei rivalilor săi – cu alte cuvinte, era o contramăsură la eliminarea cumulului de funcţii. Pe 20 iulie, în România liberă a apărut pentru prima dată o fotografie uriaşă a lui Ceauşescu, în legenda căreia era utilizată sintagma „Secretar General”43.

În cursul desfăşurării Congresului s-au făcut multe schimbări de personal, ceea ce era un simptom al luptei înverşunate din cadrul conducerii. Cel mai bun exemplu al acestei tendinţe este situaţia despre care vorbeam mai sus, ceea ce reprezenta o slăbire şi în acelaşi timp o consolidare a poziţiei lui Ceauşescu. Dar la Congres au avut loc şi schimbări importante la nivelul conducerii. În primul rând şi-a pierdut postul de ministru al Afacerilor Interne, pe care îl ocupa de ani de zile, cel mai important rival al lui Ceauşescu din perioada precedentă – Alexandru Drăghici. El n-a fost totuşi eliminat şi din Comitetul Executiv, organ care până la Congres se numea Biroul Politic. Ca motivare teoretică pentru înlocuirea lui Drăghici din funcţia de ministru al Afacerilor Interne a fost invocat articolul 13b din Constituţie. Pentru a-şi păstra funcţia în partid, a fost nevoit să renunţe la funcţia în stat. Teoretic, Drăghici a fost chiar avansat, el fiind făcut secretar al CC. După cum afirma Alexandru Bârlădeanu, Drăghici a fost mulţumit de această schimbare, considerând-o un fel de consolidare a poziţiei sale [în partid], iar Ceauşescu i-ar fi promis, chipurile, că-l face „al doilea om în partid”44. Pentru Drăghici efectele acestei decizii au fost totuşi deosebit de defavorabile, pentru că şi-a pierdut astfel controlul asupra Ministerului Afacerilor Interne şi asupra Securităţii. Teoretic, din partea CC, el exercita în continuare funcţia de control asupra serviciilor speciale, dar trebuia totuşi să împartă această funcţie cu proaspăt avansatul Vasile Patilineţ, care în perioada respectivă era unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu. Noul ministru al Afacerilor Interne era din acel moment Cornel Onescu, tot un devotat al noului conducător.

Numirea a două persoane din rândul celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu pe posturi-cheie din Ministerul Afacerilor Interne şi serviciile speciale însemna de facto sfârşitul domniei lui Drăghici în acest resort, deşi, teoretic, el mai superviza în parte Securitatea. Controlul asupra serviciilor i-a scăpat însă din mâini, ceea ce i-a permis lui Ceauşescu, câteva luni mai târziu, să înfiinţeze o comisie specială care să strângă materiale compromiţătoare în legătură cu persoana lui Drăghici, ceea ce a şi dus la excluderea lui din conducerea partidului. La Congres au mai fost avansaţi şi alţi colaboratori apropiaţi ai lui Ceauşescu. Au fost astfel cooptaţi în Comitetul Executiv Constantin Drăgan45 şi Virgil Trofin, alţi subordonaţi ai lui Ceauşescu de pe vremea când lucra la secţia organizatorică.

O a doua categorie de oameni promovaţi de Ceauşescu în cursul lucrărilor celui de-al IX-lea Congres al PCR erau activiştii din generaţia mai veche, cu experienţă şi merite în activitatea de partid, dar care, pe „vremea” lui Dej, nu fuseseră promovaţi în cariere la vârful piramidei. Un astfel de caz era Leontin Sălăjan. La Congresul al IX-lea Sălăjan a devenit membru titular al Comitetului Executiv. Un alt activist cu experienţă avansat cu ocazia Congresului a fost Gheorghe Rădulescu46, numit membru în Comitetul Executiv. Aşa încât oamenii de factura lui Sălăjan şi Rădulescu aveau şi ei motive serioase de a-i mulţumi lui Ceauşescu. Căci fără ajutorul lui ei probabil că n-ar fi ajuns membri ai Comitetului Executiv şi mai mult ca sigur ar fi dispărut de pe scena politică. Ei nu-i erau atât de devotaţi conducătorului ca „ienicerii”, dar îşi dădeau seama perfect cui îi datorează avansarea.

Cu toate acestea, se pare că „baronii” lui Dej erau mulţumiţi la încheierea Congresului. După cum se ştie, Drăghici considera că noua lui poziţie în conducere reprezintă de fapt o avansare. Chivu Stoica, avansat încă din martie 1965 pe funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, a obţinut şi el un loc în Comitetul Executiv. Ion Gheorghe Maurer, deşi a rămas preşedinte al Consiliului de Miniştri, a intrat şi el, fără nici un fel de probleme, în acelaşi Comitet Executiv. La fel şi Gheorghe Apostol, care nu şi-a pierdut funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, dar a intrat şi în Comitetul Executiv. Emil Bodnăraş a rămas membru în Comitetul Executiv, iar o lună mai târziu a ajuns şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. „Baronilor” li se putea părea aşadar că la Congres poziţia lor s-a consolidat, şi nu că s-ar fi şubrezit, aşa cum se întâmplase de fapt în realitate. Iar acest lucru le-a afectat vigilenţa faţă de ciocnirile ulterioare cu noul conducător.

Congresul al IX-lea al PCR a fost marele succes al lui Ceauşescu. El a reuşit să se prezinte ca noul secretar general, tânăr şi flexibil. Independenţa României în cadrul blocului sovietic a fost remarcată atât de Occident, cât şi de sovietici şi chinezi. Românii au reuşit, de asemenea, să-şi scoată în evidenţă succesele economice şi astfel să-şi deschidă accesul spre noi credite şi investiţii. Bine primită peste graniţă a fost şi „democratizarea” partidului. Ziarul vest-german Frankfurter Allgemeine Zeitung din 26 iulie 1965 scria:

 

Încheierea lucrărilor Congresului a subliniat o dată în plus două elemente de principiu din politica României comuniste. Bucureştiul doreşte să continue politica economică şi politica externă, bazându-se pe o independenţă cât mai largă. În această politică, cea mai mare importanţă este acordată interesului naţional. Pe de altă parte, trebuie întărit rolul partidului în politica internă. Restructurarea aparatului de partid, noul statut al partidului şi solidaritatea conducerii colective pe care se pune un accent deosebit, toate acestea demonstrează dinamismul şi intensitatea muncii de partid47.

 

Unii consideră că după Congresul al IX-lea partidul şi ţara erau guvernate de facto de triumviratul Ceauşescu-Maurer-Stoica48 sau doar de Ceauşescu şi Maurer49. Indiscutabil, până la un anumit punct aşa şi era, cu toate că rolul lui Stoica pare îndoielnic de vreme ce, potrivit opiniilor exprimate atât de activiştii vremii, cât şi de istorici, el era un om deosebit de limitat şi incapabil de o acţiune independentă. Nu încape îndoială însă că Maurer îşi exercita influenţa în configurarea strategiei, atât la nivelul politicii interne, cât şi, mai ales, la nivelul politicii externe. Fiind bine educat, Maurer se bucura de mult mai multă încredere în cancelariile occidentale decât rigidul activist de partid care era Ceauşescu. Dar, în lupta pentru putere, nu el a avut totuşi cuvântul decisiv în problema cea mai importantă, adică împărţirea funcţiilor. Rolul lui Maurer, deşi la început era imens, a devenit pe parcurs din ce în ce mai neînsemnat.

Datorită acestei distribuţii a sarcinilor, păstrând aparenţele conducerii colective şi ale lărgirii democraţiei de partid, Ceauşescu a plasat în posturile-cheie un mare număr de persoane care îi erau devotate necondiţionat („ienicerii”) şi câţiva activişti care să-l sprijine în mod tactic (Sălăjan, Rădulescu). De aceea schema repartizării forţelor în cadrul conducerii s-a modificat – evident, în avantajul noului secretar general. A fost practic eliminat cel mai important rival, Drăghici, resortul acestuia trecând sub autoritatea „ienicerilor”.

Ceauşescu a folosit treptat tactica plasării oamenilor săi în toate serviciile, în ministerele-cheie acest lucru fiind realizat încă de la bun început. În cele mai importante resorturi ale sistemului comunist – afacerile interne şi apărarea naţională –, după Congresul al IX-lea, roluri de decizie au început să joace oamenii noului secretar general: Onescu, Patilineţ şi Sălăjan. Misiunea acestor resorturi, mai ales a Afacerilor Interne şi a Securităţii, era cum nu se poate mai importantă întrucât, prin preluarea controlului asupra lor, Ceauşescu a putut pregăti următorul atac îndreptat împotriva rivalilor săi. Conducerea secţiei organizatorice a partidului i-a încredinţat-o omului său de încredere, Virgil Trofim, tocmai pentru a preîntâmpina apariţia vreunui eventual concurent mai tânăr chiar de teapa lui Ceauşescu. După cum urma să se dovedească, la puţin timp după încheierea lucrărilor celui de-al IX-lea Congres al PCR, secretarul general a trecut la următoarea ofensivă, de data aceasta cu mult mai periculoasă pentru „vechea gardă” de pe vremea lui Dej.

Înfiinţarea comisiei pentru reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu

Cu poziţiile consolidate după Congresul al IX-lea, destul de repede, Nicolae Ceauşescu s-a hotărât să-şi încheie socotelile cu „baronii” lui Dej. Şi a găsit de cuviinţă să utilizeze în acest scop mijlocul cel mai simplu, dar cel mai larg răspândit dintre cele aflate la îndemâna sistemului comunist. După modelul lui Hruşciov, s-a hotărât să condamne întreaga epocă Dej, să-i arate cu degetul şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi de „greşeli şi abuzuri”, ascunzându-şi în acelaşi timp propriul rol în aceste „greşeli”.

În acest scop, la puţin timp după ce a ajuns la putere, dar înainte de Congresul al IX-lea, a iniţiat un proces de ştergere a imaginii lui Dej din conştiinţa socială. De peste tot au fost înlăturate portretele fostului conducător, iar numele lui a fost tot mai rar menţionat în cuvântările oficiale şi în publicaţii. Şi, în ciuda faptului evident şi greu de ignorat că Dej a fost precursorul şi cel care a iniţiat noul curs, „independent”, al României atât în politica internaţională, cât şi în cea internă, rolul lui a fost minimalizat în această problemă. Dar până în toamna anului 1965 nimeni n-a îndrăznit totuşi să condamne în vreun fel nici persoana lui Gheorghiu-Dej, nici perioada guvernării sale.

În faţa lui Ceauşescu stătea o sarcină deosebit de grea. Pentru a obţine efectele aşteptate, adică pentru a-i îndepărta de la putere pe cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Dej, deveniţi acum rivalii săi, el trebuia să ajungă la condamnarea „exceselor” (cu alte cuvinte, era vorba mai ales de teroarea brutală) din perioada stalinistă şi din anii 1958-1962, respectiv a politicii la început foarte accentuat prosovietice practicate de predecesorul său. El însuşi era amestecat până peste cap atât în „excese” grave cu ocazia colectivizării agriculturii, cât şi în accentuarea rolului dominant al Sovietelor în viaţa politică românească. Odinioară susţinătorul Anei Pauker, mai târziu absolvent al unor cursuri la Moscova şi acolitul lui Bodnăraş, agentul50 sovietic din armata română, Ceauşescu trebuia să găsească o modalitate de a-şi elimina adversarii în aşa fel încât el însuşi să rămână fără vină.

Problema care corespundea perfect acestor cerinţe o constituiau eliminarea de la conducere, trimiterea în puşcărie şi apoi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Din mai multe puncte de vedere, pentru noul secretar general, readucerea în actualitate a acestei probleme era comodă.

• În momentul când au avut loc aceste evenimente, Ceauşescu era prea tânăr şi nu avea nimic de spus în cadrul conducerii, aşa încât el nu avea nici o vină. Ceauşescu devenise membru supleant în Biroul Politic abia pe 19 aprilie 1954, iar Pătrăşcanu fusese suprimat cu două zile mai devreme, pe 17 aprilie51.
• În condamnarea la moarte a lui Pătrăşcanu erau amestecaţi (în optica specifică regimului comunist) practic toţi principalii adversari ai lui Ceauşescu: Drăghici, Bodnăraş, Stoica şi Apostol.
• Pătrăşcanu fusese partizanul opţiunii naţionale (sau naţionaliste) din cadrul Partidului Comunist Român. Multe persoane îşi mai aminteau vestita lui cuvântare din iunie 1946 de la Cluj, când s-a pronunţat împotriva naţionalismului maghiar în Transilvania52. La puţin timp după aceea, a fost înlăturat de la putere şi arestat. Reabilitarea acestui activist, într-un moment în care România se înscria pe o traiectorie naţionalistă, era expresia explicită a schimbărilor intervenite în ideologia forurilor conducătoare.
• Procesul lui a fost instrumentat cu încălcarea tuturor principiilor de drept posibile, chiar şi a celor specifice comunismului. O eventuală revizuire a procesului şi reabilitarea lui Pătrăşcanu putea fi semnalul că politica internă a României se orientează în direcţia respectării mai accentuate a normelor de drept.
• Revizuirea procesului impunea studierea unui mare număr de documente din perioada stalinistă, ceea ce le permitea oamenilor lui Ceauşescu să strângă multe dovezi documentare care îi puneau sub acuzare pe membrii fostei conduceri.

 

Tocmai din aceste motive secretarul general a hotărât să pornească acţiunea, prima de acest gen în procesul de încheiere a socotelilor cu perioada guvernării lui Dej. Comisia de anchetă cu privire la reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu a fost înfiinţată printr-o decizie a Secretariatului CC al PCR pe data de 21 octombrie 196553. Potrivit afirmaţiilor lui Pavel Câmpeanu, decizia a fost luată într-un cerc restrâns de colaboratori ai lui Ceauşescu şi n-a fost adusă la cunoştinţa celorlalţi membri ai Secretariatului. După Câmpeanu, Ceauşescu s-a străduit să păstreze totul în secret, iar lucrările comisiei se desfăşurau şi ele tot pe ascuns54. Până în ziua de azi a rămas neclară problema raportului intitulat „Notă în legătură cu Lucreţiu Prăşcanu” şi datat 27 octombrie 1965 – mai exact, la o săptămână după înfiinţarea comisiei55. Probabil că acest raport a constituit punctul de plecare pentru activitatea ulterioară a comisiei, dar el nu este semnat şi deci nu se ştie cine l-a întocmit.

În fruntea comisiei se afla Vasile Patilineţ. Pe acest activist l-a caracterizat foarte bine Dumitru Popescu „Dumnezeu”: „Bărbat energic [...], rigid, dur, îşi avea propriul călcâi al lui Ahile: nu citise la viaţa lui aproape nimic”56. Comisia nu şi-a început activitatea imediat. A căutat mult timp oamenii capabili să desfăşoare împreună cu el ancheta. Cel mai apropiat colaborator al lui Patilineţ, Grigore Răduică, amintea:

 

Prin primăvara lui 1966, Vasile Patilineţ m-a chemat şi m-a informat că Nicolae Ceauşescu s-a hotărât să înfiinţeze în secţia mea [era vorba de secţia armată şi justiţie57] o echipă pe care s-o conduc eu şi care ar urma să se ocupe de clarificarea circumstanţelor condamnării lui Pătrăşcanu58.

 

Răduică a devenit şeful efectiv al acestei echipe, răspunzând direct în faţa lui Patilineţ.

În componenţa comisiei intrau: Ion Stănescu, Ion Medrea, Teodor Vasiliu, Buru Lefter şi Tănase Evghenie, mai târziu fiind cooptaţi Gheorghe Stoica şi Ion Popescu-Puţuri59. Comisia, care la început se ocupa exclusiv de procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, şi-a lărgit treptat aria de interes şi de competenţe. La puţin timp după înfiinţarea ei, comisia a început să se ocupe şi de problema eliminării şi uciderii lui Ştefan Foriş, iar mai târziu şi-a extins câmpul de interes şi asupra activităţii secţiei de cadre a CC, respectiv a Colegiului de partid60. Comisia a cercetat arhivele Ministerului Afacerilor Interne, ale Ministerului Justiţiei şi ale Procuraturii. După cum se şi aştepta probabil Ceauşescu, comisia a găsit destule documente incriminatoare, şi nu numai la adresa lui Drăghici.

Ionel Gal, care a făcut parte din această comisie şi mai târziu a ocupat timp îndelungat funcţia de director general al Arhivelor Statului, afirma că o direcţie principală în cercetarea colectivului lor, în afară de analiza „abuzurilor” în problema condamnării lui Pătrăşcanu, iar mai târziu a lui Foriş, o constituiau demonstrarea influenţei evidente a Sovietelor în viaţa politică a României pe vremea lui Dej şi participarea lor nemijlocită la desfăşurarea celor două procese amintite61. N-a fost deloc greu, având în vedere că pe vremea respectivelor evenimente activitatea Securităţii era supervizată de consilieri sovietici. Gal considera, de asemenea, că, în afară de eliminarea lui Drăghici şi a celorlalţi concurenţi ai lui Ceauşescu, lucrările comisiei mai aveau ca scop şi reducerea cât mai accentuată a influenţei sovietice în diferitele resorturi ale organelor puterii şi în întreaga administraţie62. Nu este exclus să aibă dreptate, dar mai târziu argumentul legăturilor cu Moscova nu a fost utilizat în mod oficial împotriva lui Drăghici sau a altor activişti eliminaţi cam în aceeaşi perioadă.

Despre rezultatele activităţii comisiei era informat mai întâi Patilineţ, care apoi îi prezenta pe scurt situaţia lui Ceauşescu. Păstrarea secretului în legătură cu lucrările comisiei i-a împiedicat pe rivalii lui Ceauşescu să ia contramăsuri eficiente şi astfel le-a îngreunat semnificativ apărarea în momentul în care problema a fost făcută publică. Ei nu şi-au dat seama cu ce anume se ocupă comisia şi ce fel de materiale incriminatoare mai poate folosi Ceauşescu. Oricum, cel puţin la început, problema a fost secretă, iar secretarul general n-a utilizat „scurgerile de informaţii” de la comisie în activitatea curentă – el s-a hotărât să folosească toate documentele compromiţătoare în acelaşi timp, la momentul oportun.

În primăvara anului 1967 comisia a început audierea martorilor, ceea ce a dus într-o anumită măsură la pierderea caracterului secret pe care trebuia să-l aibă. În toamnă a fost înfiinţată o comisie de partid oficială şi publică pentru clarificarea procesului Pătrăşcanu. Componenţa ei se deosebea într-o oarecare măsură de a comisiei secrete, care încă nu-şi încheiase activitatea. Printre membrii ei se numărau: Gheorghe Stoica – preşedinte, Vasile Patilineţ, Ion Popescu-Puţuri, Nicolae Guină, Ion Stănescu şi Grigore Răduică. Acesta din urmă, în calitate de şef al comisiei secrete, trebuia să-i prezinte omologului său din comisia publică „toate problemele”63.

Strângerea de materiale compromiţătoare nu constituia pentru secretarul general o noutate. Potrivit lui Alexandru Bârlădeanu, prima situaţie în care Ceauşescu a utilizat documente incriminatoare a fost îndepărtarea lui Constantinescu şi Chişinevschi în anul 1957:

 

[Dej] spunea admirativ: „Al dracului Nicu ăsta [Ceauşescu]! De unde-a găsit el toate materialele lui Miron [Constantinescu]?”. Am înţeles că Nicu scosese extrase din diverse discursuri sau materiale scrise de Miron de-a lungul vremii – din care era evident că poziţia acestuia [Constantinescu] nu fusese niciodată alta decât cea a lui Stalin64.

 

Documentele adunate atunci de Ceauşescu nu proveneau din arhivele secrete, dar planul de acţiune era acelaşi: strângerea dovezilor şi prezentarea lor la un forum mai larg pentru compromiterea şi înlăturarea rivalului. În iunie 1958, la Plenara CC al PMR, Ceauşescu prezentase un denunţ exhaustiv al „ilegalităţilor”, întocmit probabil în urma propriilor cercetări. Materialul conţinea descrierea detaliată a cazurilor de încălcări ale liniei partidului săvârşite de activiştii respectivi, precum şi exemple de comportamente imorale65. Întocmirea unor asemenea denunţuri a fost fără îndoială o şcoală bună pentru tânărul activist de atunci.

Mai sigur pe poziţii după Congresul al IX-lea, noul conducător era preocupat de continuarea liniei trasate de predecesorul său. Ceea ce i-a adus în scurt timp succese spectaculoase.

Schimbări în societatea românească în a doua jumătate a anilor ’60

Societatea românească a primit destul de repede şi în mod favorabil aceste tendinţe spre liberalism care se manifestau în politica partidului încă de pe la jumătatea anilor ’60. După „Declaraţia din aprilie”, care a fost interpretată de toată lumea ca o „declaraţie de independenţă”, starea de spirit din societatea românească s-a ameliorat, cu atât mai mult cu cât, de vreo câţiva ani, se putea constata în mod clar o creştere lentă, dar constantă a nivelului de trai pentru majoritatea cetăţenilor.

După 1965 s-a accelerat simţitor liberalizarea în domeniul culturii, dar trebuie totuşi să semnalăm că ea s-a desfăşurat exclusiv sub atenta supraveghere a ideologilor partidului, care aveau în acest domeniu cuvântul decisiv. Au fost editate masiv operele unor scriitori care în perioada precedentă fuseseră interzişi. Oamenii de litere, la rândul lor, au abandonat repede realismul rigid care le era impus înainte. Au apărut şi alte teme în creaţia literară – au fost publicate multe din aşa-numitele opere de dezvăluire, ce zugrăveau nedreptăţile şi abuzurile autorităţilor de pe vremea lui Dej. În domeniul criticii literare, în această perioadă a fost lansată sintagma „obsedantul deceniu”. „Obsedantul deceniu” înseamnă de fapt anii stalinismului în România. După cum sugerează cuvintele care compun această sintagmă, reproşul principal adus „obsedantului deceniu” era graba exagerată, graba „nebunească”, „obsesivă” cu care trebuiau inoculate principiile juste ale comunismului, ceea ce putea duce la anumite incorectitudini în funcţionarea statului şi a partidului.

Principalul creator în domeniul romanului de dezvăluire a fost Marin Preda, care a avansat rapid în panteonul literar pentru ca, după moartea sa, să fie declarat cel mai mare scriitor al epocii comuniste din România. În 1967 el a publicat al doilea volum din Moromeţii (primul volum a fost publicat în 1955 şi a obţinut calificativul de roman al „dezgheţului”66), considerat foarte critic faţă de epoca stalinistă. În romanul său, Preda zugrăveşte procesul de introducere a comunismului la sat, cu toate „neajunsurile” sale: fanatismul exagerat al activiştilor de partid, lipsurile în aprovizionare, nivelul moral scăzut al unor comunişti etc. Cel mai interesant este însă un scurt fragment referitor la cel de-al doilea război mondial:

 

Un an mai târziu războiul izbucni la graniţa noastră de la răsărit şi ne luă şi pe noi [...]. Moromete primi şi el într-o zi cunoscuta hârtie cu chenar negru în care se spunea că Nilă pierise în luptă la Cotul Donului. Nu se ştie pe ce căi se află mai pe urmă că regimentul lui de dorobanţi trăsese şi în ruşi, şi în nemţi, care vruseseră să-i vâre pe ei înainte într-o luptă grea, şi de aceea muriseră atât de mulţi. Se spunea că după luptă alte unităţi îi găsiseră pe ai noştri aruncaţi într-o fântână şi că printre ei fusese şi Nilă67.

 

În acest fragment Marin Preda nu s-a limitat să arate datele fundamentale ale politicii externe a lui Ceauşescu (pendularea între Răsărit şi Apus), ci a făcut probabil aluzie şi la masacrarea civililor români de către NKVD în localitatea Fântâna Albă de lângă Cernăuţi la 1 aprilie 1941. Critica antisovietică străvezie din volumul al doilea al romanului Moromeţii se armoniza aşadar perfect cu politica externă promovată de conducerea de partid şi de stat.

Şi alte opere literare care ţin de acest curent al „dezgheţului” l-au ajutat pe Ceauşescu să-şi ducă la bun sfârşit jocurile politice. Aşa s-a întâmplat şi cu romanul lui Eugen Barbu Princepele, care a fost publicat în 1969. Barbu era un priceput om de litere din generaţia tânără care mai târziu, la fel ca şi Marin Preda, avea să facă o uimitoare carieră, dar nu sub deviza de creator „nesupus”, ci ca unul dintre principalii ideologi ai lui Ceauşescu. Acţiunea romanului se petrece în secolul al XVIII-lea, dar prinţul titular avea multe în comun cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, printre altele faptul că a construit cu costuri enorme un canal care nu-i era nimănui de folos68. Princepele a fost aşadar încă o operă de dezvăluire, încă o descriere alegorică a „obsedantului deceniu” şi deci un alt instrument în lupta cu oamenii lui Dej, de-acum mai puţini, care rămăseseră la nivelul superior al conducerii.

Volumul al doilea al Moromeţilor şi Princepele au fost cele mai importante romane din această perioadă, dar în afara lor au mai fost publicate încă vreo câteva zeci, mai puţin reuşite şi mai puţin populare, dar pe teme asemănătoare. Politica de liberalizare a servit aşadar în mod evident intereselor lui Ceauşescu, dar, în momentul în care nu a mai fost necesară, secretarul general a început să se debaraseze de ea. Iniţial însă populaţia a primit în mod favorabil măsurile de liberalizare şi timp de câţiva ani a trăit cu iluzia evidentă că acestea vor continua.

Între timp în România se semnalau tendinţe demografice negative. Încă din 1957, sporul natural al populaţiei era într-o permanentă scădere, pentru ca în 1966 să ajungă la valori echivalente cu depopularea ţării. În anul la care ne referim, indicele statistic al fertilităţii femeilor a scăzut la 1,9, ştiut fiind că valoarea 2,1 caracterizează situaţia unui schimb natural al generaţiilor cu spor natural zero69. Autorităţile, foarte îngrijorate de regresul demografic, au hotărât să ia măsuri energice. Pe 1 octombrie 1966 a fost emis Decretul nr. 770, care interzicea, cu câteva excepţii cu totul speciale, avortul provocat70. Din 1957 avortul era în România absolut legal, fiind pedepsite doar persoanele care provocau avortul în afara instituţiilor publice de ocrotire a sănătăţii71. Înăsprirea prevederilor legale în acest sens a adus la început rezultate uimitoare, indicele fertilităţii crescând în 1967 la 3,5 – cel mai ridicat din toată perioada comunistă a României72. Copiii născuţi în anul 1967 au fost numiţi decreţei – de la Decretul nr. 77073.

Câteva zile mai târziu, pe 8 octombrie 1966, prin Decretul nr. 778 se înăspreau semnificativ condiţiile juridice referitoare la divorţ, care nu mai era acordat din momentul acela decât în cazuri „speciale”74. Introducerea noilor reglementări a provocat o scădere spectaculoasă a numărului de divorţuri. În 1965 fuseseră înregistrate aproape 37.000, în 1966 – aproape 26.000, pentru ca în 1967 să nu mai fie pronunţate decât 48 de divorţuri la nivelul întregii ţări75.

Introducerea Legii antiavort şi schimbarea prevederilor juridice referitoare la pronunţarea divorţurilor au fost considerate un prim semnal că liberalizarea sistemului sociopolitic a fost deja abandonată. Analiştii de la Ambasada RPP informau că:

 

[...] dispoziţiile Legii de interzicere a întreruperii sarcinii şi de utilizare a mijloacelor anticoncepţionale au un caracter atât de intransigent, încât populaţia românească, în general disciplinată şi răbdătoare, le-a primit cu o nemulţumire făţişă. Persoana care încalcă în vreun fel aceste dispoziţii este pasibilă de pedepse aspre. Astfel încât încep să se manifeste fenomene ca denunţul şi şantajul, cazuri de sinucidere etc. Toate aceste probleme implică în mod serios situaţia materială a multor familii care, din cauza veniturilor modeste sau a spaţiului de locuit foarte limitat, nu-şi pot permite să facă copii76.

 

După spusele Laviniei Betea, emiterea decretului şi înmulţirea în acest fel a exigenţelor morale impuse societăţii i-au servit lui Ceauşescu drept scut în lupta cu „baronii” lui Dej, al căror mod de viaţă era foarte departe de normele de moralitate general acceptate77. Această ipoteză pare plauzibilă, întrucât modul în care au fost pregătite aceste decrete (cei mai mulţi dintre membrii conducerii erau în acel moment în concediu, iar la întoarcere le-au fost prezentate proiectele pentru semnat78) şi faptul că mai târziu problema moralităţii a fost folosită ca argument pentru îndepărtarea lui Chivu Stoica, spre exemplu, tind să arate că şi acest scop l-ar fi putut interesa pe Ceauşescu în momentul în care s-a hotărât să introducă aceste schimbări.

Cu toate acestea, s-a păstrat orientarea generală deja stabilită de liberalizare, iar societatea, deşi resimţea o anumită înăsprire a liniei partidului, nu s-a răsculat mai ales pentru că a doua jumătate a anilor ’60 a fost, neîndoielnic, o perioadă de înviorare economică cu efecte vizibile în viaţa aproape a fiecărui cetăţean. La sentimentul de bunăstare al locuitorilor au contribuit şi succesele din politica externă pe care România a început să le înregistreze după preluarea puterii de către Ceauşescu.

Continuarea politicii externe independente

Ceauşescu nu voia să schimbe fundamental cursul independent al politicii externe elaborat în ultimii ani ai vieţii lui Dej, dar s-a hotărât totuşi să-i dea în mod evident mai multă anvergură şi să-l îmbogăţească cu câteva idei proprii. Cu toate acestea, prima lui călătorie în străinătate a întreprins-o la Moscova, potrivit obiceiului conducătorilor nou-aleşi din ţările blocului sovietic. Invitaţia i-a făcut-o însuşi Brejnev cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR.

Vizita delegaţiei române în capitala Uniunii Sovietice s-a desfăşurat între 3 şi 11 septembrie 1965, adică la scurt timp după încheierea acţiunii legate de schimbarea numelui partidului şi statului (MAN a votat schimbarea numelui ţării pe data de 21 august). Din delegaţie făceau parte aproape toate persoanele importante din conducere: Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil şi Corneliu Mănescu79. Din partea sovietică, la convorbiri au participat: Leonid Brejnev, Aleksei Kosîghin, Nikolai Podgornîi, Alekander Şelepin, Iuri Andropov, Anastas Mikoian şi Andrei Gromîko80. Cu alte cuvinte, întâlnirea a fost importantă pentru ambele părţi81.

În timpul convorbirilor au fost dezbătute probleme legate de relaţiile bilaterale şi de limitele independenţei României în cadrul blocului sovietic, dar în această chestiune nu s-a ajuns la o înţelegere. Românii se cramponau de viziunea lor despre CAER şi colaborarea între ţările socialiste, subliniind adeseori teza – cunoscută încă de pe vremea lui Dej – că fiecare ţară şi fiecare partid ar trebui să-şi caute propriul drum în construirea socialismului. În schimb sovieticii insistau pe extinderea colaborării în cadrul unor instituţii suprastatale, în principal CAER şi Tratatul de la Varşovia. În această problemă existau divergenţe importante – şi vizita n-a schimbat nimic, ambele părţi rămânând pe poziţiile anterioare.

Potrivit relatării lui Bârlădeanu, convorbirile au avut loc într-o atmosferă tensionată. De fapt au fost abordate şi teme foarte sensibile82, inclusiv chestiunea tezaurului naţional al României, care în timpul primului război mondial a fost transportat în Rusia ca urmare a unei decizii luate de guvernul român, iar în Rusia acesta a fost de facto confiscat. Nici în această problemă nu s-a putut ajunge la o înţelegere, aşa încât tezaurul a rămas în continuare la Moscova83. Aproape identic relatează aceleaşi convorbiri Paul Niculescu-Mizil84.

După toate aparenţele, sovieticii n-au fost prea mulţumiţi de felul cum au decurs convorbirile, aşa încât nici măcar în problemele cu adevărat importante delegaţia română n-a reuşit să rezolve nimic. Cu toate acestea, Ceauşescu s-a întors în ţară ca învingător sau cel puţin aşa au fost prezentate lucrurile mai târziu în campaniile de propagandă. Desigur, Kremlinul a recunoscut poziţia lui ca secretar general şi, cel puţin oficial, nu a sugerat posibilitatea înlăturării lui. Indiferent de atmosfera în care s-au desfăşurat convorbirile din URSS, Ceauşescu a tratat această vizită ca o invitaţie de a promova în continuare politica de deschidere faţă de ţările din Apus. Merită să remarcăm aici că în perioada martie-septembrie 1965 nu avusese loc nici o întâlnire importantă cu politicieni occidentali. Probabil că noul conducător avea nevoie de confirmarea Moscovei pentru a continua linia politică a lui Dej.

La puţin timp după întoarcerea delegaţiei de la Moscova, conducerea statului român şi-a dinamizat simţitor politica externă. Încă din 13 septembrie 1965 Ceauşescu a efectuat o lungă vizită de aproape o săptămână în Bulgaria, unde a semnat contracte importante în domeniul cooperării economice şi al schimburilor comerciale dintre cele două ţări85. Până la sfârşitul anului au avut loc vizite la nivel înalt ale unei delegaţii indiene la Bucureşti, respectiv ale unor delegaţii române la Teheran, la Viena şi din nou la Moscova, cu ocazia unei conferinţe pe tema utilizării paşnice a spaţiului cosmic86.

În anul următor putem vorbi de o înviorare şi mai semnificativă a contactelor externe. Conducerea de la Bucureşti (chiar dacă nu era vorba întotdeauna de persoana lui Ceauşescu) a vizitat sau a primit vizita unor delegaţii la nivel înalt din Uniunea Sovietică (două întâlniri), China, Iugoslavia (patru întâlniri), Ungaria (două întâlniri), Bulgaria, RDG, Vietnam, Franţa (două întâlniri), Marea Britanie, RFG, Italia, Danemarca (două întâlniri), Grecia, Turcia, Iran (trei întâlniri), Singapore, Egipt, Birmania şi Etiopia87. Pe lângă acestea, în iulie 1966, la Bucureşti au avut loc sesiunea CAER şi întâlnirea Tratatului de la Varşovia88. Cu Franţa şi Grecia, România a semnat tratate de colaborare, iar reprezentanţele diplomatice ale Olandei, Nigeriei, Ceylonului şi cea a statului Congo (Brazaville) au fost ridicate la un nivel superior89.

Dinamizarea politicii externe româneşti a fost evaluată de analiştii Ambasadei RPP în felul următor:

 

RSR a pornit în ultima vreme o adevărată „ofensivă” diplomatică (vizite în Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, în proiect Iugoslavia). Formula politică a acestei ofensive poate fi determinată pe baza cuvântărilor oficiale sau a diferitelor luări de cuvânt ocazionale informale, a comunicatelor comune: dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate ca garanţie a păcii şi securităţii în Europa şi în lume. În acest fel, în legătură formală şi cu consfătuirea de la Bucureşti a Tratatului de la Varşovia, conţinutul de clasă al documentelor ei este anihilat. [...] După părerea noastră, ultimele manifestări ale activităţii politice a României ne fac mai mult rău decât bine90.

 

Ultima frază indică faptul că R.P. Polonă a fost evitată în mod clar în această „ofensivă”. În afară de Varşovia, România nu şi-a dezvoltat relaţiile nici cu Praga şi, spre deosebire de perioada precedentă, nici cu Washingtonul. Relaţiile cu SUA au fost pentru un scurt interval aproape îngheţate din cauza evenimentelor din Vietnam91, dar mai târziu au început să revină din nou la normal. Sovieticii le-au spus chiar unor membri ai Ambasadei RPP din Bucureşti că ajutorul militar românesc pentru Vietnam este prea mic, întrucât în 1966 românii se obligaseră să le trimită doar şapte sute de pistoale-mitralieră şi şapte sute de mii de cartuşe, ceea ce în ochii Moscovei era categoric insuficient92.

În ciuda dificultăţilor de moment în relaţiile cu SUA, direcţia pe care s-a orientat politica externă a României s-a dovedit corectă şi în scurt timp a început să producă efecte. În primul rând, după cum se pare, politicienii români au reuşit să-i convingă pe cei occidentali că România este într-adevăr independentă de Kremlin. Într-o discuţie cu câţiva reprezentanţi ai Ambasadei RPP, ambasadorul Danemarcei se exprima în felul următor în legătură cu vizita la Bucureşti a ministrului danez al Afacerilor Externe, Per Christen Haekkerup:

 

Haekkerup a venit datorită faptului că „a fost puternic impresionat de hotărârea fermă a românilor de a-şi păstra libertatea şi suveranitatea”. El considera România „o ţară independentă, care e în măsură să opună rezistenţă chiar şi Uniunii Sovietice”93.

 

Concluzii asemănătoare trăgea şi jurnalistul britanic T. Hodgkin, corespondentul cotidianului The Times:

 

Hodgkin era înclinat să atribuie această poziţie a României nu atât influenţei induse de Beijing (deşi în mod sigur China are tot interesul ca, după atâtea eşecuri, să slăbească pe cât posibil coeziunea ţărilor socialiste europene şi să dea astfel o lovitură Uniunii Sovietice), cât mai degrabă influenţei ideilor lui de Gaulle, chiar dacă acest lucru era independent de voinţa Franţei. Pentru că România era în mod vizibil atrasă de Franţa din cauza legăturilor culturale şi, evident, şi-ar dori să joace un rol asemănător în Europa de Est. [...] Era clar că politica românească trezeşte în H.[odgkin] sentimente amestecate. El nu ascundea faptul că slăbirea coeziunii – după cum se exprima el – a blocului sovietic, după părerea lui, era un fenomen pozitiv din punctul de vedere al ţărilor occidentale, dar, pe de altă parte, considera ca foarte periculoasă această slăbire a coeziunii produsă prea repede. [...] Aprecierea lui Hodgkin [...] nu este singulară. O împărtăşesc o serie întreagă de politicieni şi ziarişti din Marea Britanie94.

 

După cum se vede aşadar, românii au reuşit destul de repede să-i convingă pe politicienii occidentali de realitatea intenţiilor lor.

Această politică a continuat cu şi mai multă amploare în anul următor, 1967, când au avut loc multe întâlniri şi la nivel înalt: Uniunea Sovietică (trei întâlniri), Bulgaria (două întâlniri), Ungaria, Iugoslavia, SUA (două întâlniri), RFG (două întâlniri), Olanda (două întâlniri), Turcia (două întâlniri), Belgia, Spania, Austria, Italia, Danemarca, Suedia, Singapore, Pakistan (două întâlniri), Tunisia, Somalia, Nepal, Iran, India95. În plus, s-a semnat un tratat comercial cu Spania şi a fost ridicat în rang statutul reprezentanţelor diplomatice ale Canadei, Venezuelei, Columbiei şi a statului Coasta de Fildeş96.

În 1967, prioritatea politicii externe româneşti au constituit-o relaţiile cu Statele Unite şi cu Republica Federală Germania. Ambele ţări au devenit repede parteneri comerciali importanţi ai României. Pe 26 iulie, premierul Maurer s-a întâlnit cu preşedintele american Lyndon Johnson. După întâlnire, consilierii preşedintelui au afirmat că România urmează un drum „excesiv de independent faţă de Moscova” şi că Maurer este „un lider comunist oarecum neobişnuit”97 – cu alte cuvinte, totul s-a desfăşurat aşa cum şi-a dorit Bucureştiul. Maurer a facilitat şi obţinerea sprijinului Statelor Unite pentru candidatura lui Corneliu Mănescu la funcţia de preşedinte al sesiunii Adunării Generale a ONU98. În plus, a fost semnat contractul de creştere a schimburilor comerciale.

În august 1967, din motive necunoscute, România a afirmat public că acordă sprijin militar autorităţilor de la Hanoi99, lucru care era deja cunoscut în mediile diplomatice, dar acum informaţia a fost dată publicităţii. Declaraţia respectivă era cu atât mai ciudată cu cât Ambasada RPP ştia că din aprilie 1967 România nu mai trimitea nici un fel de ajutor militar către Vietnam100.

Dar acest lucru n-a avut consecinţe notabile asupra relaţiilor cu Statele Unite. Pe 28 noiembrie 1967 a sosit la Bucureşti emisarul preşedintelui SUA, Averell Harriman, care la întâlnirea cu Maurer a discutat despre relaţiile bilaterale şi despre războiul din Vietnam. Statele Unite vedeau în Bucureşti un potenţial aliat în rezolvarea conflictului din Vietnam101. În schimb România vedea în dezvoltarea relaţiilor cu SUA o nouă modalitate de lărgire a independenţei sale în cadrul blocului sovietic.

O dimensiune ceva mai diferită aveau relaţiile României cu RFG. În acest caz, interesele economice ale Bucureştiului se dovedeau convergente cu interesele politice ale guvernului de la Bonn. RFG se străduia de multă vreme să determine ţările din blocul sovietic să recunoască existenţa Germaniei Federale şi să nu mai considere RDG singurul reprezentant al naţiunii germane. În 1964, autorităţile de la Bonn au descoperit că în această iniţiativă România reprezenta un teren favorabil. Din acest an au început să crească rapid schimburile comerciale dintre cele două ţări. Participarea RFG la volumul total al tranzacţiilor comerciale ale României se situa în 1964 la 6,5% şi a crescut mereu; astfel, în 1965 s-a ajuns la 8%, în 1966 – la 9,1%, iar în 1967 – la 12%102. În 1967, RFG era deja al doilea partener comercial al României în ceea ce priveşte volumul tranzacţiilor (primul fiind URSS; tranzacţiile comerciale ale Bucureştiului cu această ţară reprezentau atunci 27,8% din totalul schimburilor economice103). RFG acorda cu generozitate credite României, astfel încât, potrivit estimărilor Ambasadei RPP, în 1967 statul român avea deja faţă de Germania de Vest o datorie de circa 600-650 de milioane de dolari104. După cum observau lucrătorii Ambasadei RPP:

 

[...] precedentul a fost confirmarea de către guvernul RFG, în ziua de 25.10.1967, a unor credite suplimentare, după refuzul societăţii „Hermes” de a mai acorda alte garanţii în scopul creditării firmelor private din RFG care livrau mărfuri în România105.

 

Germania a ajutat România şi în probleme de tehnologie, în august 1967 semnându-se un acord referitor la cooperarea tehnico-economică între Bucureşti şi Bonn106.

Cu toate acestea, în 1966 românii încă nu erau în măsură să stabilească relaţii diplomatice oficiale cu RFG. După vizita la Bonn întreprinsă între 2 şi 6 noiembrie 1966, Maurer le declara lucrătorilor de la Ambasada RPP:

 

RFG n-ar trebui să-şi facă iluzia că România îi va putea recunoaşte pretenţiile de reprezentare exclusivă a Germaniei, respectiv pe cele legate de apartenenţa Berlinului Occidental, pentru că România are relaţii bune cu ţările socialiste, inclusiv cu RDG. Problema stabilirii relaţiilor diplomatice a fost pusă, se pare, o singură dată. După declaraţia lui Maurer, în sensul că mai sunt multe condiţii de îndeplinit pentru ca acest deziderat al Germaniei să se realizeze, [reprezentantul RFG] n-a mai revenit la această temă107.

 

Şi totuşi, pe 31 ianuarie 1967, cu ocazia vizitei pe care ministrul Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu, a întreprins-o la Bonn, România şi RFG stabileau relaţii diplomatice la nivel de ambasadă108. Acest act era cu atât mai important cu cât, cam în acelaşi timp, RFG propunea soluţii de acelaşi fel Cehoslovaciei şi Ungariei, dar primea ca răspuns un refuz categoric109. Stabilirea relaţiilor diplomatice cu Bonnul era aşadar încă o dovadă a independenţei României în cadrul blocului sovietic, aceasta constituind o mare realizare a lui Ceauşescu şi a echipei sale.

În 1967 România s-a comportat pentru prima dată ca o ţară cu adevărat „disidentă” în cadrul blocului sovietic. După conflictul dintre Israel şi statele arabe, cunoscut sub denumirea de „războiul de şase zile”, spre deosebire de celelalte ţări comuniste, România nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul. Relaţiile dintre Bucureşti şi Tel Aviv au fost tradiţional bune încă de la înfiinţarea statului Israel, România neopunându-se emigrării evreilor în Israel, ba chiar facilitându-le plecarea în anumite perioade. Deşi era supusă – la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni – tuturor rigorilor existenţei într-un stat totalitar, populaţia evreiască din România se bucura totuşi de o relativă autonomie, mai mult chiar decât în alte state comuniste.

Când puterea de la Bucureşti a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, o vreme, emigraţia a fost frânată110, dar relaţiile generale nu s-au înrăutăţit, iar schimburile comerciale dintre cele două ţări a crescut în perioada 1966-1968 aproape de cinci ori111. Când, în 1967, relaţiile arabo-israeliene s-au inflamat rapid, România nu s-a situat pe o poziţie explicit proarabă, aşa cum au procedat celelalte ţări din blocul sovietic. Chiar înainte de izbucnirea conflictului şi pe tot timpul desfăşurării lui, Scânteia a publicat articole în care se străduia să prezinte punctele de vedere ale ambelor părţi aflate în conflict112.

Pe 31 mai, la o întâlnire cu generalii, Ceauşescu a rostit o cuvântare în care sublinia că „războiul sau conflictul armat între ţările arabe şi Israel n-ar servi nici unora, nici celorlalţi, ci doar cercurilor reacţionare, imperialismului internaţional”113. Pe 2 iunie 1967 Scânteia publica un articol cu titlul „Interesele majore ale popoarelor cer micşorarea încordării şi consolidarea păcii în Orientul Mijlociu”114, semnat de V. Iliescu115, în care erau repetate tezele lui Ceauşescu şi se făcea un apel pentru „pace”116.

Pe 9 iunie a avut loc la Moscova consfătuirea şefilor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Delegaţia română, cu Ceauşescu şi Maurer, a refuzat semnarea alături de celelalte ţări a unei declaraţii comune care condamna Israelul, deşi documentul respectiv era publicat chiar în ziua următoare în Scânteia117, dar fără nici un comentariu. Pe data de 10 iunie, URSS, Cehoslovacia şi Bulgaria rupeau relaţiile diplomatice cu Israelul, iar două zile mai târziu acelaşi gest era făcut de Ungaria şi Polonia118. România nu numai că nu a rupt relaţiile cu Israelul, ci pe 11 iunie a emis chiar o declaraţie proprie pentru Consiliul de Securitate al ONU, în care se sublinia necesitatea rezolvării „paşnice” a conflictelor119.

Pe 16 iunie, la întâlnirea şefilor statelor membre ale ONU consacrată Orientului Apropiat, Ceauşescu s-a situat pe altă poziţie decât ceilalţi şefi de stat din ţările comuniste şi nu a condamnat acţiunile Israelului120, iar pe 23 iunie, în cadrul Forumului ONU, premierul Maurer a rostit o cuvântare în care a adoptat aceeaşi poziţie ca şi secretarul general al PCR121.

Atitudinea României în problema „războiului de şase zile” era în consonanţă cu poziţia foarte binevoitoare a ţărilor occidentale şi în primul rând a Statelor Unite. Acest gest al Bucureştiului nu numai că a întărit convingerea privind independenţa lui Ceauşescu faţă de centrala de la Moscova, ci a făcut posibil şi următorul mare succes diplomatic al României. Pe 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, a fost acceptat ca preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale ONU. Acest lucru s-a întâmplat cu concursul americanilor, care i-au sprijinit candidatura. După cum aminteşte Mănescu, principalul motiv pentru care i s-a încredinţat această funcţie a fost tocmai poziţia României în legătură cu războiul Israelului împotriva ţărilor arabe122. Influenţa lui Mănescu, ca preşedinte al sesiunii, asupra situaţiei din lume şi chiar pur şi simplu asupra lucrărilor sesiunii ONU era neglijabilă, dar alegerea lui a fost percepută de toată lumea ca o distincţie acordată României.

În 1968 a avut loc un eveniment care putea înrăutăţi semnificativ relaţiile României cu ţările occidentale. În octombrie 1967, un înalt ofiţer KGB, Eugen Runge, a dezertat şi a trecut de partea americanilor123. Ca urmare a informaţiilor furnizate de el serviciilor de spionaj ale ţărilor occidentale, acestea au reuşit să demaşte reţeaua ofiţerului român de informaţii Mihai Caraman. Această reţea infiltrase cercurile imigraţiei politice româneşti din Franţa124, dar se ocupa şi cu strângerea unor materiale referitoare la NATO. Aceste materiale erau apoi transmise KGB-ului125. În urma cercetărilor s-a dovedit că Securitatea colabora în acest sens încă din anul 1958126. Interesant mai era şi faptul că ofiţerul Caraman îşi racola agenţi dintre cetăţenii ţărilor occidentale, dând impresia că ar acţiona exclusiv în interesul României şi împotriva Uniunii Sovietice127. În 1968 reţeaua Caraman a fost lichidată, iar ofiţerul Caraman s-a întors în România în mai 1969, la o lună după demisia lui Charles de Gaulle128. Deconspirarea reţelei de spionaj şi mai ales descoperirea rolului ei ca subordonat al KGB-ului putea arunca umbre asupra relaţiilor României cu ţările occidentale şi în primul rând cu SUA. Dar problema a fost rapid rezolvată, fără tam-tam, iar importanţa ei a fost bagatelizată, ceea ce a permis Bucureştiului să-şi continue aceeaşi linie în politica externă.

După cum uşor se poate observa, rolul lui Ceauşescu în aceste succese, ţinând cont şi de poziţia pe care o ocupa, a fost mai degrabă unul modest sau în orice caz n-a fost determinant. Cele mai multe dintre realizările pe arena internaţională au fost elaborate de premierul Maurer şi de ministrul de Externe Mănescu. Fără îndoială că rolul lor (la fel ca acela al lui Stoica şi Bodnăraş, care de asemenea luau parte la convorbirile diplomatice) a fost tot timpul important, ca şi poziţia lor în conducerea partidului şi a ţării. Să nu uităm însă că în tot acest timp comisia secretă pentru reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu nu stătea degeaba, iar scopul ei fundamental era să strângă materiale compromiţătoare în legătură cu rivalii lui Ceauşescu, din rândul cărora probabil nu erau excluşi Maurer şi Corneliu Mănescu.

Aportul „baronilor” din epoca lui Dej la succesele diplomatice ale României dădea impresia că aceştia sunt cei care exercită influenţa decisivă asupra politicii externe a statului. Nu e totuşi exclus ca Nicolae Ceauşescu să fi avut un interes ascuns în a-i expune pe aceşti activişti pe arena internaţională. Ocupaţi fiind cu problemele de politică externă, ei nu mai aveau timp să-şi asigure şi consolidarea propriei poziţii în cadrul aparatului de partid. În plus, succesele pe care le-au repurtat în acest domeniu le puteau da iluzia că deţin o putere reală, pe care până atunci n-o avuseseră. Dar cel mai important pare faptul că, în momentul în care România a cunoscut cea mai mare creştere a importanţei sale pe arena internaţională, meritul pentru această performanţă nu le-a revenit celor care au realizat-o, ci lui Ceauşescu şi celui mai credincios „ienicer” al lui la momentul respectiv, Paul Niculescu-Mizil, ceea ce analiştilor de la Ambasada RPP nu le putea scăpa, aceştia informând încă din 1966 autorităţile de la Varşovia că el este „în ultima vreme foarte avantajat”129.

Consolidarea poziţiei lui Ceauşescu şi eliminarea lui Drăghici

În 1967, profitând de faptul că deja operase mai multe schimbări în structurile administraţiei şi în repartizarea competenţelor acesteia, Ceauşescu a eliminat cea mai mare parte a vechilor cadre şi a adus în locul lor persoane noi, devotate lui sau „ienicerilor” lui. Totul s-a desfăşurat sub deviza restabilirii şi întăririi legalităţii, respectiv a introducerii unor principii mai transparente în administraţie, ceea ce ar fi urmat să fie în primul rând în avantajul cetăţeanului, prin facilitarea contactului acestuia cu organele statului. Pare ciudat că aceste schimbări au fost operate cu acceptarea tacită, iar uneori chiar cu sprijinul deschis al unora dintre „baronii” epocii lui Dej. E greu să-ţi imaginezi că aceştia n-ar fi fost conştienţi că respectivele reforme sunt îndreptate tocmai împotriva lor şi a clientelei lor de partid şi de stat, mai ales că persoanele revocate din funcţii mai mult ca sigur li s-au adresat, pentru a le cere ajutor, ţinându-i astfel la curent cu deciziile de cadre la diferitele niveluri ale administraţiei.

Un rol neîndoielnic esenţial în acest proces de şubrezire a poziţiei „baronilor” l-au jucat propaganda şi în primul rând romanele care prezentau nedreptăţile „obsedantului deceniu”, nedreptăţi în care un aport substanţial îl aveau tocmai activiştii revocaţi. În cele din urmă, în 1967, Ceauşescu a început lupta cu rămăşiţele epocii Dej. În acelaşi an apărea şi volumul al doilea al Moromeţilor lui Marin Preda. Acest roman, pe lângă incontestabilele-i merite literare, pe lângă atmosfera specifică de „demascare”, era un excelent manual pentru agitatori care ţineau discursuri în care cereau socoteală pentru tot ce se întâmplase în perioada conducătorului precedent. Faţă de astfel de argumente şi fiind conştienţi că e vorba de o directivă care emana de la nivelul cel mai de sus al conducerii, activiştilor revocaţi nu le rămâneau decât şanse minime de apărare. Iniţial acest proces a afectat nivelul cel mai de jos al cadrelor, dar încet-încet el a început să ameninţe şi persoane care ocupau poziţii tot mai sus în ierarhia de partid şi de stat. Activiştii revocaţi din funcţii nu obţineau nici un fel de ajutor de la şefii lor aflaţi la nivelurile superioare ale conducerii. Iar mai târziu, când „baronii” erau deja eliminaţi, ei nu mai aveau cum să-i ajute de vreme ce rămăseseră deja fără funcţii şi nu mai aveau nici o influenţă politică. Cei care, într-un fel sau altul, au reuşit să supravieţuiască reformelor administrative se temeau să le ia apărarea activiştilor eliminaţi din conducere pentru că acest lucru i-ar fi expus pericolului de a fi la rândul lor revocaţi imediat din funcţii.

Pe 5 şi 6 octombrie 1967 s-au desfăşurat lucrările plenarei CC, care a hotărât să facă schimbări importante în organizarea administrativ-teritorială a ţării şi în administrarea economiei naţionale130. Imediat după plenară a început o intensă campanie de propagandă a cărei misiune era popularizarea hotărârilor adoptate atât în rândul cetăţenilor simpli, cât şi în cadrul activului de partid131. Campania a fost sprijinită cu toate mijloacele propagandistice existente, inclusiv prin numeroase discuţii în legătură cu romanul Moromeţii al lui Marin Preda, autorul ei fiind numit în anul următor vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor132. Decretul cu privire la titlurile ştiinţifice133, publicat pe 28 octombrie 1967, aparent nu avea o însemnătate prea mare, dar mai târziu s-a dovedit că şi mişcarea respectivă era coordonată cu politica lui Ceauşescu, care probabil încă de pe atunci construia în universul ştiinţific o „carieră” pentru sine însuşi, dar şi pentru soţia sa.

Între 6 şi 8 decembrie 1967 a avut loc Conferinţa Naţională a PCR, care a tradus în viaţă schimbările propuse în organizarea ţării134. Pe 9 decembrie, aceste hotărâri au fost confirmate de MAN135. Modul în care s-a desfăşurat Conferinţa, precum şi deciziile luate au fost pe larg comentate atât în societate, cât şi în cadrul activului de partid, dar şi în cancelariile de peste hotare. La Conferinţă au participat 1.150 de delegaţi şi peste 1.500 de invitaţi şi, cu toate că la discuţii s-au înscris aproape 400 de vorbitori, nu s-a acordat cuvântul decât unui număr de 69 de persoane136.

Schimbările înregistrate la nivelul conducerii, precum şi la nivelul organizării administrative a ţării erau foarte profunde. Analiştii de la Ambasada RPP informau:

 

Printre cele mai importante dispoziţii ale conferinţei naţionale a partidului figurează şi aprobarea hotărârii Plenarei CC al PCR de la sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie în legătură cu cumularea funcţiei de secretar general al CC cu funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, respectiv aprobarea unor deplasări în conducerea Partidului şi a Guvernului, ceea ce impunea modificarea unora din dispoziţiile statutului PCR, care interzicea situaţiile în care o aceeaşi persoană îndeplineşte funcţii permanente de partid la nivel central şi funcţii de conducere în aparatul de stat137.

 

Concentrarea puterii în mâna lui Ceauşescu prin cumulul funcţiei de secretar general al CC al PCR cu aceea de preşedinte al Consiliului de Stat a constituit principala dispoziţie a plenarei, chiar dacă ea avea echivalenţe şi la niveluri inferioare. Ceauşescu îi lua astfel locul la preşedinţia Consiliului de Stat lui Chivu Stoica138, a cărui poziţie a început să fie tot mai fragilă în 1967. Din guvern a mai fost eliminat şi Gheorghe Apostol – pe 8 decembrie 1967 el a preluat funcţia de preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), iar pe 9 decembrie a părăsit-o şi pe aceea de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri139.

Circumstanţele în care Apostol a fost eliminat din guvern au fost descrise în mod pitoresc de Ion Mihai Pacepa:

 

Microfoanele care-l supravegheau au arătat că Apostol era marxist-leninist devotat, dar că nu avea nici un fel de consideraţie faţă de Ceauşescu. Aceleaşi microfoane au revelat că soţia lui Apostol, o tânără actriţă, organiza frecvent petreceri cu colegii ei, la care Apostol participa foarte rar. Câteva luni mai târziu, Ceauşescu a dictat noului său ministru de Interne o scrisoare „anonimă”, trimisă ca din partea unui prieten intim al lui Apostol, în care Apostol era descris ca un burghez al cărui comportament este incompatibil cu poziţia sa de număr doi în partid. Ceauşescu a ordonat ca scrisoarea să fie scrisă de mână, pusă într-un plic împreună cu câteva fotografii clandestine de la aceste petreceri şi „expediată” prim-secretarului al PMR – Ceauşescu140. La 10 decembrie 1967, în timpul unei pauze la Conferinţa Naţională a Partidului141, Ceauşescu i-a pus în faţă lui Apostol scrisoarea „anonimă” şi i-a cerut să demisioneze din Biroul Politic142. Apostol a refuzat. Ceauşescu a convocat imediat o şedinţă urgentă a Biroului Politic, care, derutat de agresivitatea lui Ceauşescu şi de neobişnuita „dovadă”, a fost de acord să-l îndepărteze temporar pe Apostol şi să-l numească preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor143.

 

Poate că evenimentele s-au desfăşurat puţin mai altfel decât le-a descris Pacepa (mai multe erori în detaliile situaţiei ne fac să ne gândim la acest lucru), dar nu încape îndoială că Ceauşescu era pentru îndepărtarea lui Apostol şi în mod sigur problema pornea de la un subtext ce ţinea de moravuri – un an şi jumătate mai târziu, când Apostol a fost eliberat şi din funcţia de preşedinte al UGSR, motivul invocat a fost tocmai încălcarea moralei comuniste.

Cu ocazia Conferinţei Naţionale a PCR au mai fost operate şi alte modificări în componenţa Consiliului de Miniştri. Printre alţii, cu această ocazie a fost promovat în guvern Manea Mănescu, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai lui Ceauşescu. Ales în decembrie 1967 numai ca preşedinte al Consiliului Economic de pe lângă Consiliul de Miniştri, Mănescu s-a căţărat până la vârf în anii următori, astfel încât în 1969 a devenit vicepreşedinte, iar în 1974 preşedinte al Consiliului de Miniştri. Consiliul Economic era o nouă creaţie juridică din cadrul Consiliului de Miniştri, dar domeniul de competenţe pe care urma să le aibă nici măcar n-a fost stabilit în timpul plenarei, ceea ce ar putea sugera că era vorba de un organ anume creat ca să facă posibilă avansarea următorului contingent de activişti. Mănescu nu era de altfel singurul om al lui Ceauşescu introdus cu această ocazie în organele de conducere, dar în mod sigur era cel mai valoros. El a fost alături de conducător până la capăt – pe 22 decembrie 1989 a urcat împreună cu secretarul general la bordul elicopterului care i-a luat de pe acoperişul clădirii CC.

Avansarea lui Mănescu şi a colegilor lui n-a trecut neobservată de analiştii Ambasadei RPP:

 

Schimbările politico-administrative şi mişcările de personal aprobate de trei plenare în ultimele două luni sunt evaluate în CD [corps diplomatique – corpul diplomatic] ca: a) consolidarea poziţiei adepţilor liniei dure în interior [...]; d) începutul procesului de eliminare pe faţă din conducere a colaboratorilor apropiaţi ai lui Dej, ale căror autoritate şi ambiţie ar fi constituit o ameninţare pentru Ceauşescu şi linia lui politică, pentru că unii dintre ei (Bodnăraş, Stoica) sunt chipurile adepţii unei tactici mai puţin provocatoare în politica externă şi în mişcarea [muncitorească]; e) înseamnă că în componenţa trunchiului actual al puterii (C.[eauşescu], Maurer, Niculescu-Mizil, Verdeţ şi Răutu) nu există încă un echilibru perfect. Considerăm drept certă continuarea procesului de consolidare a poziţiei de excepţie pe care o ocupă C.[eauşescu], aceasta având loc printre altele prin cooptări periodice în cadrul prezidiului permanent al CC. Ultimele numiri în prezidiu poartă marca unui compromis. Doi din cei patru numiţi sunt activişti din echipa lui Dej care, la fel ca Maurer şi Răutu, rămăseseră în umbră după al IX-lea Congres. Mulţi consideră că prezidiul permanent va fi în continuare întărit cu oamenii lui C.[eauşescu]. În orice caz [prezidiul] nu va rămâne în forma lui actuală la viitorul Congres144.

 

Schimbările de cadre – chiar şi cele mai importante pentru linia partidului, deci şi pentru politica statului – n-au fost singurele operate cu ocazia Conferinţei. În primul rând, la toate nivelurile a fost introdus principiul legării funcţiilor de partid de cele de stat, ceea ce era o încălcare evidentă a principiilor elaborate la Congresul al IX-lea al PCR, nota bene, principii care au constituit pretextul revocării lui Alexandru Drăghici din funcţia de ministru al Afacerilor Interne.

La cel mai înalt nivel al conducerii au fost introduse şi câteva schimbări fundamentale. A fost creată Comisia Ideologică a CC, al cărei rol era „să asigure orientarea unitară a întregii activităţi ideologice, politico-educative şi culturale” şi să fie „o instanţă superioară faţă de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, deja existent”145. Concomitent au fost lărgite competenţele guvernului pe probleme economice, secţiile economice ale CC trecând sub autoritatea Consiliului de Miniştri146. Problema controlului de partid asupra activităţilor de tineret a fost soluţionată prin atribuirea funcţiei de ministru al Tineretului persoanei care ocupa funcţia de prim-secretar al CC al UTC147.

La un nivel mai jos, în administraţie, regiunile de până acum au fost înlocuite de unităţile teritoriale numite tradiţional judeţe, în care prim-secretarul comitetului judeţean de partid îndeplinea automat şi funcţia de preşedinte al consiliului judeţean, adică de şef al autorităţii locale. Crescând numărul unităţilor administrativ-teritoriale, adică al noilor judeţe, s-au produs şi schimbări de cadre la acest nivel. Persoanele cele mai devotate lui Ceauşescu au obţinut numiri în CC sau în alte organe centrale, cele nepericuloase (din punctul de vedere al secretarului general) au fost lăsate în funcţiile pe care le îndeplineau înainte (evident, în cadrul noii împărţiri administrativ-teritoriale), în schimb activiştii care rămăseseră credincioşi vechiului sistem de pe vremea lui Dej au fost eliminaţi, iar în locul lor, în noile structuri, au fost avansaţi oamenii de încredere ai lui Ceauşescu sau ai colaboratorilor săi apropiaţi. În acest fel, „baronii” au fost văduviţi de susţinătorii lor de la nivel local din teritoriu, ceea ce numai câteva luni mai târziu se va dovedi un lucru de maximă importanţă.

În plus, în noile judeţe au fost înfiinţate „comisii economice care, pe teritoriul de care răspund, coordonează întreaga activitate economică şi controlează atât întreprinderile şi instituţiile de interes local, cât şi pe cele de interes naţional”148. Aceste comisii au fost create pe lângă comitetele judeţene de partid, dar la nivel central instituţia echivalentă trebuia să fie Consiliul Economic, al cărui preşedinte a fost numit Manea Mănescu.

Efectuarea acestor schimbări administrative la nivel local a fost prezentată astfel de Ambasada RPP:

 

Actuala reorganizare administrativă, care se va încheia pe 1 aprilie 1968, creează multă confuzie şi chiar haos. Aproape toate ministerele şi aparatul de partid trebuie să se adapteze. Ceea ce provoacă desfiinţarea unor instituţii, reducerea personalului din administraţie şi din aparatul de partid cu peste zece puncte procentuale. De aici – nemulţumiri în anumite cercuri şi şomaj. Cu această ocazie Ceauşescu îşi plasează peste tot oamenii lui. Din acest punct de vedere, în provincie se fac multe schimbări. Totul spre consolidarea lui C.[eauşescu] şi eliminarea celor care nu erau de acord cu politica lui, respectiv pentru prevenirea încercărilor pe care le-au făcut deja după moartea lui Dej unii ca Maurer şi Stoica de a-şi plasa oamenii în administraţie. Aşa trebuie înţeleasă, spre exemplu, lichidarea dualismului dintre aparatul de partid şi cel administrativ149.

 

În raportul Ambasadei RPP se făcea un bilanţ general foarte pertinent al schimbărilor din structura administrativ-teritorială a ţării:

 

Trebuie confirmate următoarele: „1) Concomitent cu distanţarea RSR faţă de celelalte ţări socialiste europene în domeniul politicii externe, se intensifică procesul de diversificare a structurilor de partid şi de stat din România. 2) Acest proces se va adânci din ce în ce mai mult pe măsură ce vor fi realizate hotărârile prezentate aici. 3) Aceste hotărâri duc la contopirea autorităţilor de partid cu cele de stat, la etatizarea activităţii Partidului, la concentrarea unui maximum de putere în mâna conducerii supreme de partid şi de stat [sublinierea aparţine autorului acestui raport]. 4) În formula centralism democratic creşte ponderea noţiunii de «centralism» şi scade importanţa noţiunii de «democratic»”150.

 

Schimbările survenite ca urmare a adoptării la Conferinţa Naţională a hotărârilor plenarei erau sinonime aşadar cu consolidarea poziţiei lui Ceauşescu în conducere şi în acelaşi timp consolidarea conducerii de stat şi de partid în stat. Renunţarea la principiul separaţiei funcţiilor de partid faţă de cele de stat însemna, în mod paradoxal, şi creşterea autorităţii guvernului în detrimentul partidului. Acest proces urma să se adâncească şi mai mult în continuare, dar tocmai la Conferinţa Naţională din decembrie 1967 au apărut primele semne de manifestare a urmărilor sale. Înlocuirea vechii împărţiri administrativ-teritoriale a ţării cu cea nouă a servit nu numai la întărirea aparatului de partid şi de stat (cu alte cuvinte, în momentul respectiv, inclusiv la întărirea poziţiei lui Ceauşescu, care îşi sporea influenţa asupra factorilor de decizie din cadrul conducerii), ci şi la eliminarea persoanelor în care Ceauşescu nu avea deplină încredere. În cadrul conducerii ca atare rivalitatea nu fusese încă rezolvată definitiv, pentru că această Conferinţă fusese convocată pe vechea împărţire administrativă a ţării, aşa încât printre participanţii la lucrările ei existau un mare număr de susţinători ai „baronilor”. De aceea Ceauşescu încă nu putea trece în mod deschis la eliminarea principalilor săi rivali, deşi era clar că în curând se va ajunge la ciocnirea frontală. Ca ţintă a fost ales Alexandru Drăghici, cel mai important dintre adversarii lui Ceauşescu, omul care mulţi ani, cât fusese ministrul Afacerilor Interne şi şeful Securităţii, reuşise fără îndoială să strângă un bogat dossier cu care să-l incrimineze pe secretarul general.

În vara anului 1967 Ceauşescu îl mai lovise o dată pe Drăghici. În perioada când acesta se afla în concediu în străinătate, secretarul general a convocat o plenară a CC151. Plenara, care a avut loc pe 26-27 iunie, a emis Decretul nr. 710/1967 în virtutea căruia era operată o reformă de mare anvergură a serviciilor speciale şi a organelor de Securitate. Decretul a fost publicat în buletinul guvernului la aproape o lună după ce fusese emis şi de aceea oficial el poartă data de 22 iulie 1967152. Conform prevederilor acestui decret, DSS trecea sub controlul nou-creatului Consiliu al Securităţii Statului (CSS), care răspundea în faţa partidului şi a guvernului. CSS a rămas în subordinea MAI, dar directorul lui cu rang de ministru era în acelaşi timp primul secretar de stat la Afacerile Interne153. Această împărţire destul de neclară a competenţelor însemna de fapt sporirea puterii serviciilor în raport cu ministerul. În fruntea CSS a fost numit Ion Stănescu, un om de încredere al lui Ceauşescu. Mai târziu, în ultimii ani, lui i-au fost încredinţate diferite misiuni de răspundere, printre care şi elaborarea unui sistem de extorcare a unor sume nelegale de la persoanele care voiau să emigreze din România154.

Înfiinţarea CSS, care a şi preluat controlul asupra Securităţii, avea ca scop întărirea controlului de partid (cu alte cuvinte, în momentul respectiv, este vorba în primul rând de controlul personal al lui Ceauşescu) asupra activităţilor desfăşurate de serviciile speciale. De altfel, Ceauşescu nici nu ascundea scopul său personal în toate aceste schimbări. Într-o cuvântare rostită pe 18 iulie 1967 în faţa organelor de conducere ale MAI, el arăta că principalele greşeli ale formulelor anterioare erau legate de faptul că ministrului Afacerilor Interne i-a fost atribuită prea multă autoritate (era vorba despre Drăghici, nu despre Onescu) şi că unii membri de partid fuseseră arestaţi fără încunoştinţarea şi acordul organelor de partid, ceea ce constituia, de asemenea, un atac la adresa lui Drăghici155.

În toamna aceluiaşi an 1967, după instituirea unor noi reglementări juridice, au început pregătirile decisive pentru eliminarea lui Drăghici şi epurarea consecutivă acesteia în aparatul Securităţii. După cum menţionează Grigore Răduică:

 

La începutul toamnei 1967 Patilineţ mi-a spus că înainte de a trece la aceste dezvăluiri [divulgarea afacerii Pătrăşcanu], după părerea lui Ceauşescu, ar trebui ca noi să mai facem câţiva paşi înainte, ca să putem stăpâni mai bine Securitatea156.

 

Pe 13 septembrie 1967 Consiliul de Miniştri a emis Decizia nr. 2306 de reorganizare a DSS. Principala schimbare consta în faptul că Direcţiile de până acum care purtau numerele I (de informaţii interne) şi II (contrainformaţii economice) au fost reunite în Direcţia Generală de Informaţii Interne, iar Direcţiile III (contrainformaţii) şi IV (contrainformaţii militare) au fost comasate în Direcţia Generală de Contraspionaj; în schimb, Direcţiile V (de tehnică operativă) şi VI (de control al corespondenţei) au fost şi ele reunite în cadrul Direcţiei Generale Tehnico-Operative. Pe lângă acestea, denumirea spionajului extern a fost schimbată în Departamentul de Informaţii Externe (DIE) şi au mai fost create o serie de (peste zece) secţii mai mici, mai strict specializate, ca „D” (dezinformare) sau „C” (transport de documente secrete)157. Aceste reforme atât de fundamentale aveau ca scop nu numai eliminarea definitivă a lui Drăghici şi a acoliţilor lui din rândurile Securităţii, respectiv întărirea controlului asupra acestui resort din partea lui Ceauşescu, ci în primul rând, după cum se pare, ele trebuiau să permită schimbarea metodelor de acţiune ale acestor servicii.

În octombrie 1967 au avut loc o serie de întâlniri cu cadrele de la nivel local. În cursul acestora, lucrătorii au fost puşi la curent cu noile reglementări şi au luat cunoştinţă de noile principii pe care se bazează activitatea lor158. Eliminarea fostelor cadre reprezenta deja un ţel secundar, pentru că în 1967 poziţia lui Ceauşescu devenise atât de solidă, încât nu mai era obligat să introducă reforme atât de fundamentale doar cu scopul de a-i elimina pe fruntaşii activiştilor din perioada lui Dej, care şi aşa contau din ce în ce mai puţin. Schimbările în structura Securităţii constituia însă pentru aceştia ultimul avertisment şi deci un semnal evident că în curând cariera lor politică va lua sfârşit. Probabil în a doua jumătate a anului 1967 ei şi-au dat seama că în cel mai bun caz pot conta doar pe nişte funcţii comode, dar fără nici o influenţă asupra politicii curente.

La începutul anului 1968 a fost făcută publică existenţa comisiei pentru reabilitarea lui Pătrăşcanu. La început s-a vorbit despre reabilitare şi despre epurările legate de acest proces sub formă de zvonuri, ale căror surse erau probabil persoanele audiate în cadrul anchetei. Atacul decisiv a fost pregătit pentru plenara din 22-25 aprilie 1968. Cu câteva zile mai devreme, pe 18 aprilie, la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR, Ceauşescu a pus problema abuzurilor de putere săvârşite de organele MAI în perioada lui Dej, dar atunci nu l-a atacat personal pe Drăghici, ci doar a atras atenţia asupra incorectitudinii modului de lucru al organelor de Securitate şi asupra unor decizii politice eronate. La momentul respectiv, Ceauşescu îi atribuia lui Dej principala vină în problema lui Pătrăşcanu159. Numai că Nicolae Ceauşescu nu cunoştea încă versiunea definitivă a raportului comisiei, aceasta nefiindu-i prezentată decât pe 20 aprilie160.

Atacul frontal a fost declanşat de secretarul general la plenară. Comisia de anchetă a prezentat materialele în faţa Comitetului Executiv şi a Prezidiului. În timpul audierilor, Drăghici a aruncat toată responsabilitatea pe organele de urmărire şi pe aparatul MAI. Când a fost pus în situaţia de a da lămuriri în cadrul Comitetului Executiv, el a declarat că Pătrăşcanu a fost condamnat pe drept. Materialele prezentate de comisie au fost însă apreciate ca fiind obiective atât de Comitetul Executiv, cât şi de Prezidiu.

Potrivit analiştilor de la Ambasada RPP, în cadrul conducerii părerile erau împărţite în ceea ce priveşte modalitatea de rezolvare a problemei reabilitării lui Pătrăşcanu. Unii considerau că nu trebuie făcută prea multă gălăgie. În cele din urmă însă a avut câştig de cauză opinia lui Maurer, sprijinită şi de Ceauşescu, şi anume că raportul comisiei trebuie să facă obiectul unei discuţii în cadrul plenarei, deoarece altfel, pe viitor, „masele” vor putea reproşa partidului că a ascuns unele fapte. Maurer a adus ca argumente anumite evenimente din Cehoslovacia. El a mai insistat şi asupra faptului că în acest fel se întăreşte prestigiul României pe arena internaţională, o Românie care s-a angajat pe calea legalităţii, a respectului faţă de lege.

La plenară, discuţia s-a purtat pe baza faptelor prezentate de comisie. Maurer a fost primul care a luat cuvântul, făcând o critică aspră activităţii lui Drăghici, activitate care a fost evaluată negativ de toţi membrii CC. Drăghici a fost considerat răspunzător pentru încălcarea legalităţii şi vinovat de crimă. El şi-a dat seama ce-l aşteaptă. Apărându-se, a făcut apel la necesitatea unităţii mişcării comuniste şi a alianţei cu URSS. Dar n-a găsit sprijin în CC, iar plenara l-a eliberat din orice funcţii de partid161.

Amănunte interesante prezintă şi Pavel Câmpeanu. Raportul comisiei le-a fost transmis membrilor Prezidiului abia pe 23 aprilie, deci chiar în ziua când problema urma să fie discutată în cadrul plenarei. Aceştia au putut citi raportul în cabinetul secretarului general. Potrivit lui Câmpeanu, foştii membri ai Biroului Politic au răsuflat uşuraţi după ce l-au citit, pentru că el nu-i acuza practic decât pe Dej, care era mort, şi pe Drăghici, care oricum nu se bucura de prea multă simpatie. S-ar părea chiar că unii dintre ei ar fi spus atunci că Drăghici este pur şi simplu „un prost”162.

Plenara a decis pedepsirea lui Drăghici. În hotărâre se arată că „o răspundere însemnată pentru hotărârea luată de a se trece la judecarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fără să se fi asigurat de temeinicia învinurilor aduse de organele de anchetă, revine membrilor de atunci ai Biroului Politic”163 – dar nu Biroului Politic în sine, ca structură, de aceea n-a fost stabilită o responsabilitate colectivă, ceea ce le-a permis activiştilor să se disculpe în mod individual. Drăghici a fost însă înlăturat din toate funcţiile de partid şi de stat şi de atunci n-a mai jucat nici un rol în viaţa politică a ţării.

Eliminarea lui Drăghici şi condamnarea epocii lui Dej au atras schimbări serioase în linia politică generală. Reabilitarea lui Pătrăşcanu şi a lui Foriş reprezenta în acelaşi timp reabilitarea anumitor atitudini politice. Pătrăşcanu era considerat naţionalist şi adept al liniei liberale. Alături de Tito şi de Dimitrov, el era şi un susţinător al creării federaţiei balcanice. Cu Foriş, problema era mai complicată. Plenara a recunoscut că el a comis greşeli grave şi de aceea reabilitarea lui a fost doar parţială. Potrivit analiştilor de la Ambasada RPP, reabilitarea se referea doar la acea parte a activităţii lui în care s-a împotrivit unor hotărâri ale Internaţionalei Comuniste. Dar nici nu putea fi vorba de reabilitare în legătură cu acordul lui Foriş faţă de teza Internaţionalei că România este un stat multinaţional164.

În timpul plenarei au fost cooptaţi la conducere doi activişti care mai târziu vor deveni persoane foarte importante în stat: Virgil Trofin şi Ion Iliescu. Dar spre sfârşitul epocii lui Ceauşescu amândoi vor intra în dezacord cu acesta: Trofin va fi eliminat din CC în 1981, iar în ceea ce-l priveşte pe Iliescu, din punct de vedere politic, el va fi coresponsabil pentru moartea dictatorului român în 1989.

Împotriva eliminării şi a trecerii pe linie moartă a „baronilor” a încercat să protesteze Gheorghe Apostol. La câteva zile după plenară, pe 30 aprilie 1968, el a scris un articol intitulat „Încotro ne îndreptăm”. În acest articol el critica aspru eliminarea lui Drăghici, care, după părerea lui, era „cel mai nevinovat deoarece nu făcea altceva decât să aplice linia partidului şi unde-i linie nu-i de joacă”165. Restul articolului, scris într-un stil foarte emoţional, se menţine pe acelaşi ton. Dar acest articol n-a apărut niciodată, iar după 1989 a fost găsit în arhivele armatei, unde a nimerit probabil odată cu Arhivele Comitetului Executiv al CC al PCR166. Aşa încât Apostol n-a realizat nimic nici pe această cale.

Schimbările la nivelul conducerii, condamnarea hotărâtă a epocii precedente, precum şi reformele anterioare efectuate în cadrul organelor de Securitate, toate acestea au întărit poziţia lui Ceauşescu, dându-i posibilitatea de a juca un anumit rol în conflictul politic internaţional care a izbucnit în 1968 pe fondul evenimentelor din Cehoslovacia.

Evoluţia crizei cehoslovace

În prima jumătate a anului 1968 a început să se schimbe rapid situaţia în întregul bloc sovietic. Cele mai mari schimbări s-au petrecut în Cehoslovacia, începând din luna ianuarie, când prim-secretar a devenit Alexander Dubček. El a demarat un proces de liberalizare accelerată, numit mai târziu „primăvara de la Praga”. Politica promovată de el a scăpat de sub controlul Partidului Comunist. Era o întorsătură bruscă în politica unei ţări care până nu demult se baza pe ideologia stalinistă, o ţară în care reformele lui Hruşciov fuseseră practic boicotate, iar această întorsătură a provocat reacţii adverse în Uniunea Sovietică, dar s-a bucurat de o atitudine binevoitoare din partea ţărilor occidentale.

Apariţia echipei reformatoare la Praga a modificat fundamental situaţia din blocul sovietic. Ceauşescu şi-a dat repede seama că Dubček poate fi potenţialul său partener în jocul obţinerii unei independenţe sporite faţă de Moscova. Această opţiune s-a dovedit fericită pentru că, datorită reformatorilor cehoslovaci, dictatorul român a ajuns pe culmile gloriei sale şi a început să fie privit – atât în ţară, cât şi peste hotare – ca un despot luminat, ca o reală soluţie alternativă la modelul sovietic de comunism.

Cu toate acestea, în ciuda sprijinului verbal, Ceauşescu nu dorea de fapt să transfere reformele cehoslovace pe pământ românesc (ceea ce l-ar fi putut costa pierderea puterii), deoarece îşi dădea probabil perfect seama că din cauza nivelului intelectual foarte scăzut, atât al membrilor conducerii, cât şi al majorităţii membrilor de partid, PCR nu ar fi în stare să înfăptuiască o liberalizare atât de fundamentală. Aceste reforme, concepute la o scară foarte largă, s-ar fi lovit mai mult ca sigur de rezistenţa pasivă a aparatului de partid – şi tocmai de aceea Ceauşescu şi-a putut permite să-l sprijine din toate puterile pe Dubček, fără nici cea mai mică umbră de teamă că România ar putea repeta aceeaşi experienţă.

Asupra acestui aspect al situaţiei interne atrăgeau atenţia şi analiştii de la Ambasada RPP, care considerau că progresul liberalizării nu poate fi decât rezultatul acţiunilor întreprinse la nivelul cel mai înalt al conducerii:

 

Merită de asemenea subliniat faptul că presiunea exercitată asupra conducerii în direcţia democratizării vieţii interne nu a jucat un rol decisiv. În România n-a apărut până acum o forţă cât de cât serioasă şi organizată sau chiar stihinică în măsură să ceară schimbări de factura celor care au fost operate în celelalte ţări socialiste după Congresul al XX-lea al PCUS167.

 

Singura categorie socială care cerea câte ceva erau studenţii. După cum informa Ambasada RPP, în mai 1968: „fapt e că la universităţile din Cluj şi Bucureşti studenţii au cerut libertatea de a dialoga cu autorităţile la fel ca în Cehoslovacia şi în Polonia”168. Dar aceste iniţiative n-au căpătat totuşi dimensiuni prea mari, iar în momentul când acest lucru s-a întâmplat, adică o jumătate de an mai târziu, fără nici cea mai mică ezitare, Ceauşescu a înăbuşit în faşă orice scânteie de revoltă. În majoritate, intelectualitatea era de partea conducerii partidului sau se mulţumea cu liberalizarea sistemului atât cât fusese pusă în practică până în momentul respectiv (eliberarea din închisori, posibilitatea de a activa pe tărâm cultural). Eventualii nesupuşi puteau fi în orice moment compromişi prin darea în vileag a unor fapte incomode, ca, de exemplu, colaborarea în perioada interbelică cu Garda de Fier sau comportamentul lor în închisoare.

Dar, cu toate că n-a apărut nici o mişcare organizată în favoarea liberalizării, aparatul de partid cerea informaţii detaliate în legătură cu evenimentele internaţionale şi mai ales în legătură cu situaţia din Cehoslovacia. Ambasada RPP îşi informa centrala de la Varşovia în mai 1968:

 

Evoluţia situaţiei din Cehoslovacia şi evenimentele care s-au petrecut în martie în Polonia au determinat activul de partid din România să ceară informaţii politice mai detaliate. [...] Unii activişti le explică tinerilor (spre exemplu, [Ion] Iliescu [...]) că evenimentele din Polonia sunt consecinţa nerezolvării la timp a problemelor interne, ceea ce constituie o confirmare în plus a justeţei politicii PCR, care aduce toate problemele importante din viaţa statului şi le supune dezbaterii publice generale. [...]

Înviorarea vieţii politice în rândul marii mase a membrilor de partid este provocată şi de atitudinea diferită a României în rândul ţărilor din lagărul socialist şi al mişcării comuniste în general [...]. În ultima vreme s-a schimbat tonul presei româneşti, care a devenit deosebit de critică, mai ales în ceea ce priveşte clarificarea relaţiilor cetăţeanului cu instituţiile de stat şi situaţia de pe piaţa internă. Critica este îndreptată aproape exclusiv în direcţia ministerelor şi a instituţiilor de stat şi nu vizează comitetele de partid decât într-o măsură nesemnificativă169.

 

Critica internă de partid se limita aşadar la a cere informaţii şi soluţii în legătură cu cele mai arzătoare probleme ale vieţii cotidiene, dar nu intra în sfera ideologiei. Asigurat în acest fel, Ceauşescu putea să-l sprijine activ pe Dubček şi să încerce să creeze în sânul blocului sovietic o tabără a „ţărilor disidente”. Principiile politicii externe a României în această perioadă se bazau pe teza independenţei faţă de URSS şi pe promovarea unui „drum specific spre socialism” pentru fiecare ţară comunistă în parte. După cum se pare, Ceauşescu şi-a dat repede seama că cehoslovacii vor să meargă mai departe decât românii cu reformele şi că vor formula revendicări şi mai importante decât ei.

În decembrie 1967 Ceauşescu a efectuat o vizită în URSS, iar la începutul lunii ianuarie 1968 a sosit la Bucureşti o delegaţie sovietică, avându-l în frunte pe adjunctul ministrului Afacerilor Externe, cu scopul de a elabora un nou tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc. În 1968 se încheia perioada de valabilitate a acestui tip de tratate între ţările comuniste şi în întregul bloc răsăritean se desfăşura procesul de înnoire a acestora. Potrivit Ambasadei RPP la Moscova, delegaţii URSS le-au prezentat românilor un proiect standard al acestui tip de tratate, elaborat după modelul celor încheiate deja cu Ungaria şi Bulgaria170. Însă românii au formulat multe rezerve171, iar până la urmă nu s-a ajuns la o versiune comună. „Fiecare dintre cele două părţi o să-şi informeze conducerea în legătură cu desfăşurarea lucrărilor, iar data unei viitoare întâlniri va fi stabilită ulterior” – transmitea Ambasada RPP la Moscova172.

Între 26 februarie şi 5 martie 1968 a avut loc la Budapesta conferinţa internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti, la lucrările căreia n-a luat parte nici o delegaţie din China173. Încă înainte de începerea lucrărilor, partea română a formulat câteva cerinţe:

 

În convorbirile pe tema conferinţei de la Budapesta, gazdele [noastre] declară că, în ciuda unor rezerve, vor participa. Faţă de elementele relevate anterior, ca: necondamnarea, neamestecul, pregătirea atentă, ei au mai adăugat câteva cerinţe. Invitarea tuturor partidelor marxist-leniniste, chiar dacă în aceeaşi ţară există mai multe (Israel, America Latină). Renunţarea la ambele documente ale Moscovei ca bază a dezbaterilor174.

 

În ciuda tuturor rezervelor, o delegaţie română, avându-l în frunte pe Paul Niculescu-Mizil, a apărut la Budapesta. Între timp, conducerea română se străduia să afle care este atitudinea cehoslovacilor faţă de conferinţă. Dar rezultatele au fost nesatisfăcătoare, pentru că s-a dovedit că Praga urma să adopte o atitudine de compromis175.

Pe 14 februarie a avut loc o Plenară a CC al PCR în cadrul căreia s-a discutat poziţia României la apropiata conferinţă de la Budapesta. În cursul lucrărilor au apărut divergenţe; în primul rând, Constantin Pârvulescu opta pentru internaţionalism şi apăra poziţia Uniunii Sovietice176. Dar plenara a votat totuşi propunerile lui Ceauşescu.

La conferinţa de la Budapesta au fost criticate anumite partide comuniste, între care Partidul Comunist Chinez, care nu era prezent. După cuvântarea lui Paul Niculescu-Mizil, de vorbe aspre a avut parte şi delegaţia română. Un atac deschis împotriva românilor a iniţiat liderul comuniştilor sirieni, Khalid Bakdash177. După consultaţii îndelungate cu centrala (pe 29 februarie 1968 a avut loc o şedinţă a Comitetului Executiv al PCR dedicată acestei probleme), delegaţia română a părăsit lucrările conferinţei şi s-a întors în ţară178.

Într-un raport special, Ambasada RPP informa:

 

Vestea despre decizia României de a părăsi întâlnirea de la Budapesta a provocat surprindere printre membrii corpului diplomatic. Reprezentanţii ţărilor socialiste au fost surprinşi de maniera dramatică în care le erau comunicate postulatele României (la ora unu noaptea ei au fost convocaţi la Ceauşescu). [...] Anunţul deciziei CC al PCR de a-şi rechema delegaţia de la Budapesta a fost primit de diplomaţii ţărilor socialiste cu un sentiment de dezaprobare. Opinii dintre cele mai diferite (mergând de la justificarea postulatelor româneşti şi până la critica modului în care s-a comportat delegaţia română) au fost exprimate de reprezentanţii politici ai ambasadelor R.S. Cehoslovace şi Iugoslaviei. [...] Diplomaţii din ţările capitaliste au fost miraţi de faptul că românii s-au retras de la Budapesta. Ei credeau că românii vor polemiza dur, însă vor rămâne până la sfârşitul întâlnirii, pentru ca la sfârşit să declare votum separatum179.

 

La puţin timp după încheierea conferinţei de la Budapesta, pe 6 martie 1968, a început [la Sofia] întâlnirea şefilor statelor participante la Tratatul de la Varşovia. Întâlnirea a fost convocată la iniţiativa unui grup de ţări din care făcea parte şi România180. Bucureştiul voia ca ţările membre să analizeze cu această ocazie propunerea românească referitoare la tratatul de neproliferare a armelor atomice. Întâlnirea nu s-a încheiat însă cu succes, unul dintre cele două communiqués elaborate în cursul lucrărilor nefiind semnat de români, întrucât acesta nu reflecta întru totul poziţia lor181.

După întâlnirea de la Sofia, România a început să se îndepărteze repede din punct de vedere politic de celelalte ţări din blocul sovietic. Exerciţiile militare comune sovieto-bulgaro-române anunţate pentru 26 martie au fost contramandate în ultima clipă de Comandamentul Tratatului de la Varşovia182. La întâlnirea şefilor de stat ai ţărilor din blocul sovietic, care a avut loc la Dresda pe 23 martie 1968, nu a fost invitată şi o delegaţie română183. Unii cercetători, printre care şi Mihai Retegan, consideră că românii n-au fost invitaţi la Dresda ca pedeapsă pentru atitudinea necorespunzătoare de la Budapesta şi Sofia184. Pare totuşi îndoielnic ca aceasta să fi fost într-adevăr intenţia sovieticilor, pentru că, dacă ar fi fost aşa, probabil că România ar fi participat în continuare la iniţiativele Tratatului de la Varşovia, pe când consfătuirea de la Dresda a reprezentat începutul izolării explicite a Bucureştiului faţă de celelalte ţări din tabăra comunistă. Desfăşurarea lucrărilor n-a fost dată publicităţii, dar din notele lui Władysław Gomułka rezultă că s-au discutat probleme privind colaborarea economică şi situaţia internă a Cehoslovaciei185.

Izolarea României începută atunci era, se pare, tocmai ceea ce voia Bucureştiul. Ambasada RPP îşi informa centrala de la Varşovia despre nivelul contactelor diplomatice ale ţărilor comuniste cu autorităţile şi populaţia din România:

 

Contactele funcţionarilor de la ambasadele ţărilor străine cu cetăţenii români, în măsura în care au loc din când în când, sunt controlate de autorităţi. În general, în afara celor oficiale, orice alte contacte nu sunt văzute cu ochi buni şi practic nici nu există. Cu puţine excepţii, contactele oficiale au loc prin intermediul protocolului diplomatic, iar alături de reprezentantul României şi cel al celuilalt stat mai există întotdeauna şi o a treia persoană, o secretară sau un traducător, chiar dacă nu este nevoie de traducător. O asemenea situaţie face imposibilă orice discuţie sinceră.

Informaţiile acordate diplomaţilor de activiştii şi funcţionarii români nu diferă, de cele mai multe ori, cu nimic de materialele publicate în presă, dacă problema care constituie tema discuţiei nu priveşte relaţiile bilaterale. Partenerii români oficiali de dialog, care sunt rugaţi să dea o anumită informaţie în legătură cu probleme importante referitoare la relaţiile României cu un stat terţ, evită răspunsul, folosind scuza că nu dispun de informaţii, şi nu de puţine ori recurg chiar făţiş la dezinformare. [...] În RSR, printre problemele care merită să fie puse în discuţie se numără practica controlului vizual (care are mai degrabă un caracter simbolic) al bagajelor diplomaţilor care vin sau părăsesc ţara definitiv. Acest control nu-i include însă şi pe ambasadori186.

 

Concomitent cu rapida izolare în cadrul blocului sovietic, România a început să promoveze o politică tot mai deschisă faţă de statele occidentale. Pe 24 ianuarie 1968 Ion Gheorghe Maurer a fost primit neoficial de papa Paul al VI-lea187. Invitaţia venise, după spusele lui Maurer, din partea papei188. Tema convorbirilor a constituit-o situaţia bisericilor romano-catolice şi a celor greco-catolice din România189. Vizita premierului român la Vatican nu a fost un eveniment esenţial, dar a făcut o impresie pozitivă printre politicienii occidentali şi mai ales printre cei italieni, cu care românii întreţineau relaţii bune deja de câţiva ani190.

Între 31 martie şi 5 aprilie Maurer a efectuat o vizită în Finlanda, unde, printre altele, a depus şi o coroană de flori la mormântul lui Carl Gustaf Mannerheim191. Acest eveniment a stârnit reacţia Ambasadei URSS, care a trimis o scrisoare de protest MAE din România – însă ministerul nu a dat nici un răspuns notei respective192. Depunerea unei coroane de flori nu fusese pentru Maurer decât un gest simbolic, dar care, la fel ca şi vizita la Vatican, a făcut o impresie bună în Occident.

Între 14 şi 18 mai a efectuat o vizită oficială la Bucureşti preşedintele Franţei, Charles de Gaulle193. Această vizită a reprezentat un succes enorm al diplomaţiei româneşti şi încununarea procesului de apropiere faţă de Franţa, început cu câţiva ani mai înainte. În mod firesc, în bilanţul vizitei lui de Gaulle, analiştii de la Ambasada RPP atrăgeau atenţia asupra faptului că ea comportă două aspecte. În primul rând, era vorba de locul pe care îl ocupă România în concepţiile europene ale lui de Gaulle, concepţii pe care preşedintele francez le-a schiţat în toastul rostit pe data de 14 mai. El a definit rolul Uniunii Sovietice ca fiind acela de „pilon fundamental al Europei”, atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra necesităţii de a respecta relaţiile de vecinătate, pe cele derivate din alianţe politice şi din uniuni economice. În convorbirile politice cu Ceauşescu, de Gaulle a evitat accentele care ar fi putut duce la tensiuni în relaţiile cu Uniunea Sovietică. În acelaşi timp însă, deşi a făcut-o într-un mod foarte echilibrat, de Gaulle şi-a exprimat sprijinul pentru politica externă românească şi a atras atenţia asupra importanţei relaţiilor cu Franţa. Al doilea aspect important al vizitei l-a constituit sprijinul pentru autoritatea conducerii şi în primul rând pentru autoritatea lui Ceauşescu. Primirea impunătoare care le-a fost pregătită lui de Gaulle şi, împreună cu el, lui Ceauşescu, mai ales în cursul vizitei pur şi simplu triumfale la Craiova, a făcut o profundă impresie asupra preşedintelui Franţei şi a contribuit la creşterea semnificativă a prestigiului lui Ceauşescu în societate. Charles de Gaulle şi-a scurtat vizita cu o zi din cauza evenimentelor din Franţa, ceea ce nu le-a permis românilor să profite propagandistic pe deplin de ea – cu toate acestea, imensul ecou pozitiv al vizitei rămânea o certitudine194.

Importanţa reală a vizitei preşedintelui Franţei n-a fost prea mare, doar pe plan cultural fiind stabilite anumite măsuri (printre altele înfiinţarea Bibliotecii franceze la Bucureşti şi a Bibliotecii române la Paris)195, însă venirea lui de Gaulle în România a avut o valoare propagandistică uriaşă. Era prima dată când Ceauşescu apărea alături de un conducător occidental cunoscut în toată lumea, ceea ce a fost apreciat atât în sânul societăţii, respectiv al activului de partid, cât şi în rândul politicienilor din celelalte ţări. Această vizită a dat de fapt semnalul de începere a unei serii întregi de astfel de întâlniri, care au întărit imaginea lui Ceauşescu ca „disident” în cadrul blocului sovietic şi ca reformator al unui stat comunist.

Între timp se acutiza conflictul legat de situaţia din Cehoslovacia. Între 16 şi 21 mai a fost la Bucureşti o delegaţie cehoslovacă având misiunea de a elabora noul tratat de prietenie, cooperare şi ajutor reciproc196. În ciuda câtorva divergenţe, s-a ajuns la o înţelegere (ceea ce nu se întâmplase şi în cazul tratatului cu Uniunea Sovietică), aşa încât pe 27 mai Prezidiul CC al PCR a aprobat versiunea mediată a tratatului197.

În aceeaşi lună, prin intermediul polonezilor, sovieticii le-au transmis românilor alte cerinţe. CC al PCUS a trimis CC al PCR nişte materiale referitoare la „problema modului în care poate fi intensificată colaborarea economică între statele membre ale CAER”198. Textul purta semnătura lui Władysław Gomułka. N-ar fi exclus ca aceste materiale să fi fost elaborate în cursul întâlnirii de la Dresda, la care delegaţia română n-a fost invitată199. În respectivele materiale, partea poloneză atrăgea atenţia asupra necesităţii intensificării la maximum a colaborării în cadrul CAER, în timp ce poziţia părţii române pe această temă era diametral opusă. Pe 11 iunie, problema a fost discutată în Comitetul Executiv al CC al PCR, după care a fost trimis un răspuns la Varşovia (răspuns care n-a fost adus şi la cunoştinţa celorlalte ţări din blocul sovietic). Răspunsul românilor era vag, lipsit de orice declaraţie angajată200.

Starea de izolare a României în blocul sovietic era compensată de lărgirea contactelor cu lumea occidentală. Pe 18 iunie 1968, o delegaţie română condusă de vicepremierul Alexandru Bârlădeanu a început o vizită în SUA. În cursul acestei şederi lungi, de trei săptămâni, au fost discutate în primul rând probleme legate de colaborarea tehnică între cele două ţări. Pe 8 iulie a fost semnată o înţelegere privind creşterea schimburilor ştiinţifice şi tehnologice201.

Pe termen scurt, România n-a avut aşadar de pierdut ca urmare a slăbirii legăturilor cu URSS şi cu ţările-satelit, întrucât izolarea ei faţă de celelalte state ale Tratatului de la Varşovia şi CAER a fost compensată de un ajutor mai mare din partea ţărilor occidentale. Ţări mai bine dezvoltate, mai bogate şi care nu încercau să impună României un anumit drum în dezvoltarea ei economică – ceea ce, în schimb, încercau să facă sovieticii.

În acelaşi timp, în cazul României nu exista practic nici o ameninţare pentru conducerea Partidului Comunist, ceea ce îi permitea să promoveze o politică externă mai independentă decât, spre exemplu, Cehoslovacia, care sprijinea formal Uniunea Sovietică, dar situaţia comuniştilor din această ţară era pusă sub un tot mai mare semn al întrebării. Cehoslovacia respingea în mod sistematic propunerile româneşti referitoare la problemele CAER şi ale Tratatului de la Varşovia. Dubček a refuzat chiar şi o invitaţie în România pe care i-o adresase conducerea PCR cu scopul de a discuta aceste probleme, poate tocmai pentru că-şi dădea seama de situaţia diferită a celor două ţări202.

România a încercat să obţină şi adeziunea Iugoslaviei pentru realizarea concepţiilor sale politice. În 1967, pe fondul conflictului arabo-israelian, relaţiile dintre Bucureşti şi Belgrad s-au răcit simţitor pentru un timp, iar Ceauşescu şi-a amânat vizita care fusese deja anunţată în RSFI203. Cu toate acestea, deja în noiembrie 1967 „contactele între cele două ţări revin iarăşi la un nivel foarte ridicat”, după cum informa Ambasada RPP204. Pe 3 ianuarie 1968, Ceauşescu şi Maurer au efectuat o vizită de două zile în Iugoslavia205. Maurer a vizitat din nou Belgradul pe când se întorcea dintr-o vizită în Italia206. Apoi, în următoarele câteva luni, cele două ţări au întreţinut contacte intense la un nivel mai scăzut207. Între 27 mai şi 1 iunie Ceauşescu a vizitat din nou Iugoslavia şi s-a întâlnit cu Tito208. În raportul Ambasadei RPP pe această temă citim:

 

Ca răspuns la prezentarea pe care Tito a făcut-o proiectului său de conferinţă a ţărilor neangajate, Ceauşescu declară că, din păcate, RSR, ca „ţară angajată”, nu poate participa la lucrările ei. Tito a luat cunoştinţă cu înţelegere de acest lucru [...]. În comunicatul comun, ambii conducători şi-au exprimat sprijinul pentru noua conducere a RSC (fără însă ca numele ţării să fie pronunţat). Pe tema relaţiilor bilaterale, Tito afirmă că activităţile comerciale şi colaborarea economică nu vor rămâne în urma dezvoltării contactelor politice209.

 

Contactele româno-iugoslave s-au înviorat simţitor în anul 1968, deocamdată fără a dispune de o platformă politică comună, dar, aşa cum pe drept cuvânt remarcau analiştii Ambasadei RPP, „la baza poziţiei ambelor ţări aflându-se, după cum se pare, teama faţă de creştera rolului Uniunii Sovietice”210. Conducerea României plănuia crearea unui bloc al ţărilor comuniste independente de Uniunea Sovietică, însă, în afară de sprijinul verbal şi umbrit de o anumită rezervă al lui Tito, proiectul n-a trezit prea mult interes.