Pierderea puterii: 2-22 decembrie 1989

Între 2 şi 3 decembrie 1989, în apropierea coastelor Maltei s-a organizat o întâlnire între preşedintele american George Bush şi secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov. Acest eveniment provoacă între români controverse. Unii consideră că în cursul acestor convorbiri s-a ajuns aproape la semnarea sentinţei lui Ceauşescu (de la Ialta pân’la Malta – aşa datează unii perioada comunistă din România), alţii nu acordă acestei întâlniri o importanţă chiar atât de mare, arătând că doar factorii interni au dus la căderea „Geniului din Carpaţi”.

Pe 31 octombrie se anunţase că urmează să aibă loc o întâlnire a conducătorilor Statelor Unite şi Uniunii Sovietice la bordul unei nave sovietice de război staţionate în apropierea Maltei pentru a se discuta chestiuni legate de situaţia politică din lume care se schimbă de la o zi la alta125. Bush a fost cel care a ţinut cu orice preţ să se ajungă la această întâlnire. Convorbirile s-au referit inclusiv la România, deşi în stenogramele publicate nu există prea multe menţiuni la RSR, în afara unui fragment scurt, destul de enigmatic. Bush l-a asigurat pe Gorbaciov că „valorile occidentale nu înseamnă absolut deloc că am dori să impunem sistemul nostru României, Cehoslovaciei ori RDG-ului”, la care acesta din urmă a răspuns la fel de enigmatic: „Pentru noi acest lucru este foarte important. Au loc schimbări fundamentale”. După cum consideră mulţi istorici, spre exemplu Alex M. Stoenescu, acest fragment însemna că „despre aceste trei ţări se discutase fără stenogramă şi că misiunea de a schimba conducerile de acolo revenea Uniunii Sovietice”126. O teză formulată chiar atât de categoric poate că nu este întemeiată, dar fără îndoială se poate afirma că întâlnirea din apropierea coastelor Maltei a însemnat retragerea definitivă a sprijinului pe care Washingtonul îl acordase conducerii României.

A doua zi după venirea din Malta, Mihail Gorbaciov a luat parte la Moscova la întâlnirea conducătorilor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. În cursul acestei sesiuni conducătorul sovietic a purtat convorbiri destul de ample cu Ceauşescu, stenograma acestora fiind mai târziu publicată de unul dintre membrii Comisiei Senatoriale127. La convorbiri au participat de asemenea şefii de guvern ai RSR şi URSS. Ceauşescu şi-a reînnoit propunerea (pe care i-o făcuse mai întâi lui Medvedev în luna ianuarie şi apoi o reluase în faţa conducătorilor partidelor „frăţeşti” în luna august) de a se organiza o întâlnire a „partidelor comuniste şi muncitoreşti”, chiar dacă unul dintre acestea, PSM din Ungaria, deja se transformase în partid social-democrat. Ceauşescu a amintit aici cuvintele lui Lenin: „Oricât de puţini am fi, tot trebuie să ridicăm steagul”. Răspunsul lui Gorbaciov a fost un refuz, dar făcut pe un ton îngăduitor. S-a discutat apoi despre situaţia politică din celelalte ţări ale blocului sovietic. Ambii vorbitori au subliniat realizările socialismului din acele ţări. Apoi au fost abordate probleme bilaterale. După afirmaţia lui Rîjkov că pe 9 ianuarie 1990 a fost planificată o întâlnire CAER, Gorbaciov a spus destul de enigmatic, aparent fără să se adreseze cuiva anume: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!”. După care s-a vorbit destul de mult despre situaţia economică a RSR şi URSS, ca şi despre dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. Partea sovietică a fost de acord să fie organizate şi alte întâlniri bilaterale, fără însă a preciza vreo dată anume (deşi Dăscălescu propusese luna februarie).

Nu se ştie exact cu ce concluzii s-a întors Ceauşescu de la această întâlnire128. La plecarea de la Moscova, nimeni dintre sovietici nu l-a însoţit la aeroport129. Imediat după ce s-a întors în ţară, el a luat câteva decizii importante al căror scop era să prevină eventuale tulburări sociale şi diversiuni străine. Pe 5 decembrie, Consiliul de Stat a emis un decret de majorare a burselor pentru studenţi şi elevi şi de acordare a unor burse pentru copiii de muncitori şi ţărani cooperatişti, indiferent de veniturile părinţilor130. Această manevră avea drept scop să amelioreze starea de spirit a studenţilor şi astfel să reducă potenţialul lor revoluţionar. Dar de fapt decretul n-a schimbat prea multe, fiind considerat încă o promisiune fără acoperire. O a doua decizie luată s-a dovedit în schimb de-a dreptul catastrofală prin efectele ei pentru conducător. Pe 11 decembrie, cu ocazia unei şedinţe a CPEx, s-a luat decizia ca paza de frontieră să treacă în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (până atunci ea constituise un resort al Ministerului Apărării Naţionale)131. Principalul motiv al acestei decizii l-au constituit rapoartele Securităţii, din care reieşea că în ultimele luni se intensificaseră trecerile frauduloase de frontieră şi anume, trebuie să subliniem acest amănunt, în ambele sensuri. Încredinţarea comenzii asupra pazei de frontieră fidelului activist Postelnicu era în sine o soluţie bună, dar care fusese aplicată prea târziu. Schimbarea subordonării serviciului de pază a frontierei a provocat un haos enorm în activitatea lui, reducându-i în mod hotărâtor eficienţa.

Datorită acestei decizii a fost mult uşurată apariţia unui mare număr de aşa-numiţi „turişti sovietici”, care au trecut masiv graniţa de nord a RSR. Acest fenomen n-a fost suficient cercetat, însăşi existenţa „turiştilor” făcând obiectul unei controverse foarte pasionate. Potrivit celor care afirmă că „turiştii sovietici” au constituit un element esenţial în evenimentele din decembrie 1989, un prim astfel de grup ar fi trecut graniţa în septembrie cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Iaşi132. Valul următor al intrărilor în RSR a început pe 9 decembrie şi s-a intensificat de pe 12 decembrie. „Turiştii”, în marea lor majoritate tineri, bărbaţi bine făcuţi, veneau cu automobile de tip Lada (au existat şi câteva autocare) şi vorbeau, în afară de limba rusă, şi o limbă română stâlcită, ceea ce arăta că puteau proveni de pe teritoriul Republicii Sovietice Moldoveneşti. Ei se prezentau la punctele de trecere a frontierei de obicei la primele ore ale dimineţii şi indicau drept ţintă a călătoriei lor Iugoslavia – ceea ce ar putea sugera că, din start, ei aveau planificat să ajungă la Timişoara. Punctul de întâlnire al „turiştilor sovietici” se afla la Iaşi, unde numai la Hotelul „Unirea” au fost înregistraţi 176 de cetăţeni ai Uniunii Sovietice, venind în principal de la Odessa şi de la Mîkolaiv. Cam în aceeaşi perioadă, potrivit unor martori – din păcate puţin credibili –, ar fi sosit la Iaşi, independent unul de celălalt, Ion Iliescu şi Petre Roman, dar ei n-au confirmat niciodată această informaţie. Pe 14 decembrie după-amiază, „turiştii” au început să părăsească Iaşul. În afara oraşului s-a format o coloană de autoturisme care se îndrepta spre sud-vest. Ei au făcut o haltă mai consistentă la Craiova, dar scopul călătoriei lor era Timişoara. O parte dintre ei au intrat în Bucureşti, unde pe 20-22 decembrie au fost văzute persoane care, vorbind stricat româneşte, întrebau cum să ajungă în puncte esenţiale ale oraşului.

Alţi istorici şi diferiţi participanţi la aceste evenimente neagă în mod vehement faptul că vreun grup organizat de „turişti sovietici” ar fi influenţat în vreun fel desfăşurarea revoluţiei133. N-ar fi exclus ca unii cetăţeni din URSS să se fi aflat în decembrie 1989 cu titlu privat pe teritoriul României, este de asemenea posibil ca ei să se fi deplasat cu autoturisme Lada sau chiar cu autocare, dar era vorba de simple excursii care n-aveau nimic în comun cu o operaţiune diversionistă. Partizanii tezei despre participarea „turiştilor sovietici” nu au dovezi incontestabile în apărarea ei. Este adevărat că în apropiere de Craiova serviciile române au împuşcat trei cetăţeni ai Uniunii Sovietice sub învinuirea de terorism, dar în urma anchetei ulterioare s-a constatat că asupra sovieticilor nu s-au găsit decât nişte cuţite lungi şi nici un alt obiect care ar fi putut trăda intenţia de a desfăşura acţiuni teroriste. Împuşcarea acestor trei bărbaţi este, de altfel, singurul fapt incontestabil care demonstrează că cetăţeni din URSS s-au aflat pe teritoriul RSR ca turişti – celelalte dovezi bazându-se în principal pe mărturiile şi amintirile foştilor ofiţeri ai serviciilor speciale, care, în marea lor majoritate, nu puteau fi de acord cu răsturnarea lui Ceauşescu. Apariţia unor indivizi neidentificaţi este confirmată însă şi de unii revoluţionari autentici.

Faţă de aceste două versiuni diferite şi de imposibilitatea de a avea acces la arhivele care ar putea confirma pe vreuna dintre ele, putem admite că „turiştii sovietici” au existat într-adevăr, dar fără a juca un rol determinant în desfăşurarea evenimentelor. Au existat prea mulţi martori care au mărturisit că au văzut cetăţeni sovietici cu maşini Lada ca să bagatelizăm cu totul acest fenomen; pe de altă parte însă, revoluţionarii cei mai angajaţi care au luptat pe baricade, cei datorită cărora mişcarea n-a fost înăbuşită în faşă (şi au existat câteva sute de astfel de persoane la scara întregii ţări), au aderat mai târziu la diferite asociaţii ale combatanţilor, iar printre ei n-au existat cetăţeni sovietici. E adevărat că au existat şi grupuri neidentificate, dar acestea s-au ocupat mai ales de devastarea magazinelor, ceea ce ar putea arăta că nu erau decât simpli huligani. Nu putem exclude ipoteza că „turiştii sovietici” ar fi trebuit să intre în acţiune dacă s-ar fi dovedit că forţele locale nu sunt în măsură să-l răstoarne pe Ceauşescu, iar serviciile de ordine lichidează fără probleme focarele de rezistenţă. Dar lucrurile s-au petrecut altfel, şi de aceea „turiştii” s-au limitat la rolul de observatori. Nu este decât o ipoteză, dar se pare că este singura acceptabilă în stadiul actual al cercetărilor.

Evenimentele care au dus nemijlocit la căderea dictatorului au început în două locuri şi la două date diferite. Primul s-a desfăşurat pe 14 decembrie, la Iaşi134. În acest oraş se ajunsese la revolte încă din anii precedenţi. Datorită situării sale geografice, Iaşul s-a aflat sub o influenţă mai puternică a ideilor provenind din URSS decât restul ţării. Acest lucru a devenit vizibil după crearea în Republica Moldovenească a Frontului Popular, care cerea printre altele revenirea la alfabetul latin. Un grup deosebit de turbulent îl constituiau studenţii, care în februarie 1987 deja organizaseră proteste de anvergură. Persoanele care atunci au luat parte la demonstraţii au fost active şi în decembrie 1989.

Una dintre figurile de maximă importanţă la Iaşi a fost Dan Petrescu, un intelectual, scriitor. În toamna anului 1987 el a plecat într-o călătorie în Occident, unde a acordat un interviu ziarului francez Libération. Acest interviu, cu titlul „Ceauşescu nu este singurul vinovat”, a fost publicat chiar în ziua aniversării dictatorului, în ianuarie 1988. Cu această ocazie, Petrescu afirma că „este mai uşor să-l ucizi pe Ceauşescu decât să schimbi sistemul”, ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi un diagnostic foarte exact. În octombrie 1989, Petrescu a început o grevă a foamei, cerând ca delegaţii la Congresul al XIV-lea al PCR să nu-l mai aleagă pe Ceauşescu secretar general al partidului. Petrescu a luat de asemenea legătura cu opozanţi din alte oraşe – printre alţii, cu Doina Cornea. Securitatea i-a impus şi lui arest la domiciliu, care s-a prelungit practic până la 22 decembrie135. Cu toate acestea, el a reuşit să-şi formeze un grup de susţinători care cuprindea mai ales intelectuali. Programul lui Petrescu era explicit anticomunist.

Un alt grup se formase în rândul intelectualilor din domeniul tehnic şi s-a concentrat în jurul inginerilor Cassian Maria Spiridon şi Ştefan Prutianu. Ei împărtăşeau ideea de a aplica şi în România soluţiile sovietice şi de a forma un front popular progorbaciov. O astfel de organizaţie, care se numea Frontul Popular Român, a fost creată pe 27 noiembrie şi în comitetul ei de conducere intrau reprezentanţi ai ambelor grupări disidente. Activiştii Frontului au început să împrăştie prin oraş manifeste executate cu ajutorul unor matriţe din cauciuc. Manifestele conţineau mesaje adresate tuturor românilor („Către toţi românii de bună credinţă”, cu o variantă: „Către toţi cetăţenii de bună credinţă”) şi chemau populaţia la un miting în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, pe 14 decembrie, la ora 16. Primele 50 de exemplare ale acestui manifest chemau populaţia la ora 18, dar întrucât era iarnă şi la ora respectivă se făcea întuneric, în cele din urmă s-a stabilit ora 16 ca început al demonstraţiei. Securitatea nici n-a intervenit la drept vorbind, limitându-se să-i urmărească pe principalii activişti ai Frontului.

Pe 14 decembrie, forţele de ordine erau pregătite. Cu câteva zile mai înainte, la Iaşi sosiseră generalii Constantin Olteanu şi Ion Coman, care conduceau personal desfăşurarea acţiunilor preventive. În Piaţa Unirii au fost amplasate maşini de pompieri, în zonă patrulau miliţieni şi detaşamente ale Gărzilor Patriotice, iar pe străzile adiacente erau parcate camioane înţesate de persoane în civil, dar înarmate cu pistoale automate. A fost pus în funcţiune iluminatul public în totalitatea lui, ceea ce la vremea respectivă constituia un eveniment. În aceeaşi perioadă a avut loc la Iaşi şi un campionat de karate organizat în pripă, aşa încât prin oraş se aflau câteva sute de karatişti din întreaga ţară. Probabil, dacă ar fi fost necesar, ei ar fi putut intra în acţiune de partea forţelor de ordine. În jurul orei 16, în piaţă s-a strâns un grup nu prea mare de oameni, printre care se aflau Spiridon şi Prutianu. Ei şi-au putut da repede seama că nu se vor strânge mai mulţi, aşa încât au aşteptat încă o oră, după care s-au împrăştiat. Fiecare persoană din cei care s-au prezentat în Piaţa Unirii a fost apoi supusă urmăririi. A doua zi au fost arestaţi toţi organizatorii manifestaţiei (care de facto n-a avut loc). Ei au fost reţinuţi şi torturaţi până pe 22 decembrie. Această acţiune a Frontului Popular Român n-a fost prezentată prea amplu de presa occidentală. Aşadar prima încercare de amorsare a revoluţiei a fost zădărnicită, iar Olteanu şi Coman s-au întors la Bucureşti cu sentimentul datoriei bine îndeplinite. Arestarea celor mai active persoane a făcut ca la Iaşi atmosfera să fie destul de liniştită în zilele următoare, când în alte oraşe s-a ajuns la acte de violenţă.

Încercarea nereuşită de a organiza un miting al populaţiei la Iaşi pune sub semnul întrebării existenţa „turiştilor sovietici”, care în mod evident nu şi-au făcut apariţia în Piaţa Unirii, deşi prezenţa lor ar fi putut salva demonstraţia – care s-ar fi putut termina probabil prin lupte de stradă cu utilizarea mijloacelor grele de război, aşa cum s-a întâmplat la Timişoara. Dar poate că, având în vedere numărul prea redus de demonstranţi autentici, aceştia s-au hotărât să nu intre în joc, pentru că, fiind superiori numeric, ar fi fost mai uşor de identificat. Dintr-un motiv sau altul, pe 14 decembrie nu mai existau – potrivit unei versiuni, nici n-au existat vreodată – „turişti sovietici” la Iaşi, iar după o altă versiune aceştia ar fi fost deja plecaţi spre Timişoara.

În ziua următoare a avut loc o altă tentativă de declanşare a revoluţiei din 1989, fără nici o legătură personală şi ideologică cu evenimentele de la Iaşi (desigur, în afară de sloganul „Jos Ceauşescu!”). Tensiunea politică ajunsese deja la zenit, aşa încât ea a izbucnit de data aceasta la Timişoara, pe fondul unei probleme locale destul de nesemnificative, legată de expulzarea dintr-o parohie protestantă a unui pastor de naţionalitate maghiară, László Tőkés.

Tőkés s-a născut în anul 1952 la Cluj, ca fiu al unui pastor136. În 1975 a absolvit cursurile Facultăţii de Teologie Protestantă din oraşul natal. În intervalul 1977-1984 a fost pastor în localitatea Dej. În această perioadă, el a publicat în revista samizdat Ellenpontok un articol referitor la situaţia minorităţii maghiare din RSR. Din această cauză, în 1984 a rămas fără serviciu. În 1986 a făcut grevă, cerând să revină la parohie. Cerinţa i-a fost îndeplinită, începând cu 1 iunie a aceluiaşi an.

Pe 1 ianuarie 1987 Tőkés a fost numit de episcopul László Papp al doilea pastor la biserica reformată din Timişoara137. Acesta a fost începutul aşa-numitului „scandal Tőkés”, întrucât chiar de la început el a intrat în conflict cu episcopul şi cu autorităţile de stat, care s-au străduit să-l împingă cât mai departe în provincie, utilizând în acest scop mijloace administrative şi clericale. Conflictul s-a agravat în martie 1989, când Tőkés a înţeles că episcopul Papp, care colabora strâns cu autorităţile, plănuia să-l mute într-o altă parohie, iar demersurile în acest scop erau deja într-o fază avansată. Pastorul a apelat mai întâi la autorităţile bisericeşti, obţinând în diverse instanţe rezultate diferite. În cele din urmă, episcopul Papp a reuşit să impună transferul lui Tőkés în satul Mineu din judeţul Sălaj, dar acesta a ignorat decizia superiorului, rămânând în parohia lui. În acelaşi timp, autorităţile de stat şicanau parohia respectivă din Timişoara prin controale fiscale. Pe data de 28 mai, postul de radio Kossuth din Budapesta a difuzat conţinutul unei scrisori a lui Tőkés adresate episcopului Papp, prin care îi cerea acestuia ajutorul în scopul organizării unui teatru studenţesc – era primul pas în procesul de internaţionalizare a scandalului. Momentul crucial în această problemă s-a dovedit difuzarea pe 24 iulie a unui material despre pastorul Tőkés la televiziunea maghiară. Două zile mai târziu, telefonul îi era tăiat. Din august, Radio Kossuth a început să informeze săptămânal audienţa în legătură cu evoluţia acestei probleme. În a doua săptămână a lunii septembrie Securitatea i-a interogat pe membrii capitulului bisericii şi familiile acestora probabil cu scopul de a-i înspăimânta. Pe 11 septembrie, televiziunea maghiară a difuzat din nou un material, şi mai amplu, în legătură cu Tőkés.

A doua zi după difuzarea acestei emisiuni a dispărut Ernő Újvárossy, supraveghetorul lucrărilor de renovare a bisericii, un cunoscut apropiat al pastorului. Corpul lui masacrat a fost găsit două zile mai târziu. Pe 18 septembrie a avut loc înmormântarea lui Újvárossy. Ceremonia s-a transformat într-un protest tăcut al tuturor credincioşilor care erau de faţă. Vorbind la mormântul prietenului său, Tőkés a afirmat printre altele: „Ucigaşii lui Ernő Újvárossy se ascund printre noi, în acest cortegiu”, ceea ce era o aluzie transparentă la Securitate. De-a lungul următoarelor două luni autorităţile s-au străduit să-l dea afară pe pastorul revoltat şi să-i reducă din combativitate făcând percheziţii prin locuinţele cunoscuţilor săi şi obligându-i să se mute în alte oraşe. Pe 2 noiembrie, indivizi neidentificaţi au încercat să pătrundă în casa lui Tőkés, dar au fost respinşi. S-au intensificat şi controalele fiscale.

La începutul lunii decembrie autorităţile au instituit o adevărată blocadă asupra parohiei. Nu erau lăsaţi să intre decât enoriaşii pentru oficierea slujbelor. Concomitent, prin oraş au apărut manifeste care îndemnau la răsturnarea lui Ceauşescu. Pe 6 decembrie, parohului i-a fost adus la cunoştinţă faptul că decizia lui de transfer la Mineu este irevocabilă. Pe 10 decembrie, în timpul slujbei, Tőkés le-a comunicat enoriaşilor săi că urmează să fie evacuat în cursul săptămânii următoare. Pe 15 decembrie, la ora 8.00, un grup de enoriaşi s-a strâns în faţa locuinţei pastorului pentru a împiedica executarea deciziei, evenimentul transformându-se în al doilea început al revoluţiei române.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase la Iaşi, în Timişoara, o capitală de provincie cu tradiţii legate de independenţa Banatului, autorităţile nu s-au pregătit din timp pentru o confruntare cu populaţia revoltată. N-au existat nici camioane cu civili înarmaţi, nici patrule ale Miliţiei dublate de Gărzile Patriotice şi nici măcar ceva de calibrul unui turneu de karate. Toate acestea au făcut posibilă declanşarea acţiunii de protest – la Iaşi, puţinii opozanţi nici nu avuseseră loc să se adune, pentru că piaţa era plină de reprezentanţii forţelor de ordine. La Timişoara, autorităţile locale au trebuit să se descurce cu forţele proprii, cel puţin până au reuşit să concentreze un număr mai mare de reprezentanţi ai puterii.

Grupul de iniţiativă din 15 decembrie număra 10-12 persoane, dar mulţimea a început să se strângă repede, iar la ora 11.00 dimineaţa, în faţa casei lui Tőkés se aflau deja peste o sută de persoane138. Pastorul locuia pe strada Timotei Cipariu, situată nu departe de Piaţa Maria (actualmente Piaţa Sf. Maria), unul dintre punctele cele mai importante, ca intersecţie a căilor de comunicaţie din oraş. După-amiază au apărut şi studenţii maghiari şi români. Din acel moment, autorităţile au săvârşit multe greşeli, ceea ce a constituit una dintre cauzele principale ale răspândirii în întreaga ţară a acţiunilor de protest pentru apărarea unui cleric de fapt puţin cunoscut în afara Timişoarei. Primele decizii eronate le-a luat Radu Bălan139, de curând numit prim-secretar al Comitetului Judeţean al PCR. E greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă el s-ar fi decis încă de la început pentru utilizarea forţei, dar opţiunea lui pentru modul în care credea că poate rezolva situaţia n-a făcut decât să sporească tensiunea. La ora 16.00 Bălan s-a prezentat personal în faţa casei pastorului ca să se convingă cât de numeroasă este mulţimea. După care s-a urcat în maşină şi a plecat. Au apărut şi persoane identificate de cei prezenţi drept lucrători ai Securităţii. Ei au rămas în preajma parohiei cam o jumătate de oră, după care s-au retras. A fost o mişcare extrem de neconsecventă care a dat curaj protestatarilor. Efectul a fost sporit şi de zvonurile – pe care nu se ştie cine le răspândea – cum că o parte a Securităţii ar sprijini discret demonstraţia. La ora 17.00 a apărut la geam însuşi László Tőkés, care a îndemnat mulţimea să se împrăştie. El a cerut, de asemenea, ca un afiş cu acest conţinut să fie pus pe uşa bisericii. Voia probabil să evite escaladarea conflictului şi astfel s-a delimitat într-o anumită măsură de protest.

Dar demonstraţia a început să-şi trăiască propria viaţă. Un anumit rol l-a jucat în acest sens starea vremii – deşi era mijlocul lunii decembrie, în timpul zilei se menţinea o temperatură care ajungea la peste 10ºC. Pastorul a pierdut controlul asupra mulţimii, iar problema lui a devenit un simplu pretext. Dar autorităţile erau în continuare convinse – şi aceasta a fost o nouă greşeală – că o rezolvare a „scandalului Tőkés”, de preferinţă cu utilizarea forţei, va pune cap protestului. În Piaţa Maria a fost trimis secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal de Partid, care a încercat să-i convingă pe cei prezenţi că decizia de evacuare a pastorului a fost retrasă, fără nici un rezultat. La faţa locului a venit şi primarul Timişoarei, Petre Moţ, cerându-le protestatarilor să se împrăştie, dar nici apelul lui n-a fost ascultat, în timpul cuvântării sale putând fi auzite fluierături. După plecarea primarului, unii demonstranţi au început să strige primele sloganuri anti-Ceauşescu. De-a lungul întregii nopţi, în faţa locuinţei lui Tőkés au rămas câteva zeci de persoane. În jurul orei 23.00, Radu Bălan, complet dezorientat, l-a sunat pe Emil Bobu şi i-a povestit despre evenimentele de la Timişoara.

Dimineaţa s-a constatat că forţele de ordine tot nu intervin, aşa încât pentru cei prezenţi era prima noapte în cursul căreia n-au simţit în nici un fel prezenţa organelor de stat. A fost un moment psihologic deosebit de important. Chiar Tőkés spunea că forţele de Miliţie locale ar fi putut foarte repede şi fără probleme să împrăştie protestul din timpul nopţii, dar n-au făcut nimic, ceea ce a dat şi mai multă forţă demonstranţilor. Pe 16 decembrie, telefonul lui Tőkés, care fusese tăiat încă din septembrie, i-a fost repus în funcţiune. Dar independent de acest lucru, vestea despre manifestaţie s-a răspândit printre locuitorii capitalei Banatului şi în faţa casei pastorului se aduna tot mai multă lume.

La ora 10.00 dimineaţa, Ceauşescu l-a sunat pe Bălan şi i-a ordonat ca imediat şi necondiţionat să-l evacueze pe pastorul răsculat. Din acel moment, conducerea superioară de la Bucureşti a dat ordine de pacificare a revoltei prin utilizarea forţei, dar persoanele direct responsabile de executarea lor se străduiau în fel şi chip să nu le ducă la îndeplinire ca atare. S-a creat astfel o situaţie în care eşaloanele inferioare sabotau de facto ordinele superiorilor. Acesta a fost unul dintre momentele-cheie ale revoluţiei, pentru că între ordinele de la Bucureşti şi situaţia concretă de la Timişoara s-a provocat astfel o contradicţie tot mai mare, cel puţin până în dimineaţa următoare, când la faţa locului a venit echipa lui Emil Macri. Bălan şi activul de partid nu erau singurele autorităţi la care a apelat Ceauşescu. La ordinul lui Tudor Postelnicu, în toate unităţile subordonate Ministerului Afacerilor Interne a fost introdusă „situaţia numărul 2”, adică alarma de luptă.

Între timp însă, la nivelul autorităţilor locale creştea nesiguranţa în legătură cu măsurile care urmau să fie luate. Nevrând să-şi asume vreo responsabilitate, Bălan insista pe soluţionarea „problemei Tőkés” (care în acel moment devenise absolut secundară) pe calea negocierii, în schimb precedentul prim-secretar, Ilie Matei, un activist la fel de experimentat, era adeptul executării ordinelor lui Ceauşescu. Discuţiile de această natură au redus şi mai mult posibilitatea autorităţilor de a acţiona eficient. La ora 14.00 muncitorii şi-au încheiat activitatea şi o parte din ei s-au dus în Piaţa Maria, iar centrul s-a umplut de lume, pentru că era sâmbătă. Atunci autorităţile au luat din nou o decizie eronată. Petre Moţ a trimis la locul demonstraţiei un grup de circa 60-70 de activişti sindicali, dar fără ordine precise. Dezorientaţi, sindicaliştii s-au alăturat pur şi simplu protestatarilor, ceea ce a dus la creşterea numerică a mulţimii, care a ajuns astfel la câteva sute de persoane.

În câteva ore deja numărul demonstranţilor a trecut de o mie. Ei au început să oprească tramvaiele şi să strige sloganuri contra lui Ceauşescu. Unii participanţi la aceste tulburări şi-au amintit mai târziu că în mulţime puteau fi văzute grupuri mai bine organizate, compuse din persoane care „nu arătau a locuitori ai Timişoarei” şi care se comportau mai agresiv decât ceilalţi protestatari. S-a început spargerea vitrinelor şi devastarea magazinelor. Dar nu toţi martorii evenimentelor au afirmat că activităţile acestor grupuri aveau un caracter provocator sau diversionist; de multe ori se insistă pe motivul jafului şi al unui simplu vandalism neorganizat. Interesant este faptul că unele dintre obiectele furate au fost regăsite mai târziu la sediul Securităţii din oraş, ceea ce poate fi totuşi explicat prin faptul că ele au fost recuperate de la huligani şi lăsate acolo în păstrare, aşteptând ca proprietarii lor să vină să le caute. Este însă neîndoielnic faptul că „turiştii sovietici”, dacă au existat, s-ar fi putut răspândi fără dificultate în mulţime, radicalizând comportamentul acesteia.

În acel moment autorităţile locale au fost puse în faţa unei alternative: fie înăbuşă demonstraţia cu brutalitate, fie aşteaptă în speranţa că lumea se va împrăştia de la sine sau că Nicolae Ceauşescu va fi răsturnat cât mai repede la Bucureşti, astfel încât Bălan şi colegii lui să nu fie traşi la răspundere pentru pasivitatea lor. Ei au ales însă o soluţie intermediară, ceea ce era o altă greşeală. În jurul orei 17.30-18.00, pentru înăbuşirea demonstraţiei au fost trimişi 80 de miliţieni dotaţi cu bastoane de cauciuc, căşti şi scuturi. Ei au primit în ajutor şi câteva maşini de pompieri. Dacă în Timişoara ar fi existat cu adevărat nişte „turişti” bine instruiţi şi înarmaţi, lucru ce pare să fie susţinut de rapoartele Securităţii trimise autorităţilor locale, nişte forţe de ordine atât de modeste în nici un caz n-ar fi fost în măsură să le facă faţă. Chiar şi fără aportul „turiştilor”, numărul miliţienilor tot ar fi fost insuficient pentru împrăştierea mulţimii.

În jurul orei 18.30-19.00, în Piaţa Maria au început luptele care au durat în jur de două ore şi s-au soldat cu eşecul forţelor de ordine. Imaginea miliţienilor învinşi care se retrăgeau le-a dat şi mai mult curaj demonstranţilor. Mulţimea revoltată s-a revărsat în tot oraşul, strigând sloganuri contra lui Ceauşescu. Unii dintre manifestanţi au început să demoleze şi să jefuiască magazinele din centrul oraşului. În luptă au intrat unităţile de pe raza municipiului Timişoara subordonate Ministerului Afacerilor Interne, adică Miliţia, Securitatea, pompierii şi grănicerii. Ciocnirile haotice au durat până la ora 4.40 din dimineaţa zilei de 17 decembrie, au fost arestate circa 180 de persoane, o parte dintre acestea fiind supuse unor interogatorii brutale. Dar situaţia în oraş scăpase de sub control şi toată lumea îşi dădea seama de acest lucru.

Pe 16 decembrie, la ora 21.00, generalul Iulian Vlad a convocat o şedinţă a şefilor tuturor departamentelor din Securitate, stabilindu-se trimiterea la Timişoara a unui grup special care să preia sarcina rezolvării crizei din mâinile autorităţilor locale, care erau speriate, inconsecvente şi nesigure. În fruntea acestei echipe a fost desemnat Emil Macri, un ofiţer cu multă experienţă în acest gen de operaţii (el a fost prezent în Valea Jiului în 1977 şi la Braşov în 1987). Din această echipă mai făcea parte şi Filip Teodorescu, şeful-adjunct de la Contrainformaţii, precum şi alţi ofiţeri de la serviciile speciale. Acest grup a plecat cu un tren special (de ce n-a fost utilizat un avion sau un elicopter nu se ştie) la ora 23.00 către capitala Banatului, unde a ajuns la ora 6.30 dimineaţa.

Ziua de 17 decembrie s-a dovedit una foarte lungă. La ora 3.00 noaptea, pe baza unei hotărâri a Tribunalului Judeţean, László Tőkés a fost evacuat din locuinţa sa. Acţiunea a fost executată de organele de Miliţie. Pastorul şi-a încărcat mobila într-un camion, după care a fost urcat şi el într-o Dacie, şi ambele autovehicule au pornit spre Mineu. Când s-a făcut ziuă, în tot oraşul era o tensiune enormă. Era duminică şi lumea nu se ducea la muncă. La ora 10.00, în Timişoara au început să intre unităţi militare care mărşăluiau pe străzile principale fără a provoca iniţial nici un fel de reacţie din partea locuitorilor. Dar această demonstraţie de forţă n-a adus efectul scontat. În acelaşi timp, în Piaţa Maria se adunase un grup de circa 4.000 de persoane. Un alt grup a atacat clădirea Comitetului Judeţean PCR. Bălan l-a informat despre acest lucru pe ministrul Apărării Naţionale, Vasile Milea, iar acesta a ordonat armatei să intre în acţiune. La ora 11.00, unităţile aflate în Timişoara au înconjurat sediul Comitetului Judeţean şi astfel au început luptele. Soldaţilor li s-a spus că tulburările au fost provocate de agenturi străine.

În acţiune a intrat şi presa străină, care a internaţionalizat conflictul, exagerându-i dimensiunile. Încă de pe 17 decembrie, televiziunea maghiară vorbea despre manifestaţia a „zeci de mii de unguri” destrămată de Miliţie140. Această temă şi modul în care a fost ea prezentată au fost preluate şi de alte media, inclusiv de Europa Liberă. Mijloacele străine de difuzare în masă au jucat un rol important în falsificarea imaginii evenimentelor, prin faptul că au exagerat până la absurd numărul celor care au luat parte la altercaţii şi mai târziu al celor ucişi sau răniţi.

Între timp, la ora 11.00, la Bucureşti a început o şedinţă a CPEx, în cursul căreia foarte repede au fost luate decizii concrete. S-a discutat şi despre eventuala convocare a unui miting care să-i condamne public pe participanţii la incidentele de la Timişoara. La ora 12.00 a fost dat indicativul „Tabela ABC-ANA”, ceea ce însemna întărirea pazei obiectivelor militare. Tot atunci s-a anunţat că în ziua următoare Ceauşescu va pleca înr-o vizită în Iran, programată anterior. La ora 13.30, luptele s-au extins în tot centrul oraşului. După o convorbire cu Ceauşescu, la aceeaşi oră, Vasile Milea a dat un comunicat pentru toată armata în care spunea că situaţia de la Timişoara a devenit gravă şi armata trebuie să intre în acţiune. Întrucât echipa lucrătorilor Securităţii cu Macri în frunte a eşuat în mod evident, s-a decis trimiterea în capitala Banatului a unei misiuni militare. La 15.30 un grup format, printre alţii, din secretarul CC Ion Coman (care arătase ce poate pe 14 decembrie la Iaşi), adjuncţii de la Ministerul Apărării Naţionale, generalii Ştefan Guşă şi Victor Atanasie Stănculescu, şi alţi câţiva generali, inclusiv Mihai Chiţac, comandantul garnizoanei Bucureşti, s-a urcat într-un avion (nu mai era vorba de tren) şi a plecat spre Timişoara, unde luptele câştigau tot mai mult teren.

La ora 14.25 a fost dat indicativul „Radu cel Frumos”, care definea trecerea la starea de luptă parţială a tuturor unităţilor militare de pe teritoriul judeţului Timiş. În acelaşi timp, în oraş a fost decretată starea de necesitate. La 15.15, „Radu cel Frumos” a fost introdus şi la anumite unităţi care staţionau în Bucureşti. La ora 15.25, la Timişoara au fost trase primele focuri cu muniţie de război, fiind ucişi primii demonstranţi. La ora 17.00, când la aeroport s-au auzit împuşcături, sosea grupul lui Ion Coman. Conducerea efectivă a acestuia a fost preluată însă de generalul Ştefan Guşă, care a decis să se răfuiască sângeros cu rebelii. După o scurtă consfătuire cu Macri, Teodorescu şi alţi funcţionari ai Securităţii, au intrat în acţiune.

La ora 16.30 a fost convocată o altă şedinţă a CPEx. Ca introducere, Ceauşescu i-a acuzat pe Vlad şi Milea de incompetenţă şi incapacitatea de a împrăştia demonstraţia, provocată, în opinia lui, de serviciile speciale străine. Dar ceilalţi participanţi la şedinţă le-au luat totuşi apărarea generalilor. Apoi dictatorul a efectuat o manevră care mai fusese utilizată în trecut şi de alţi conducători comunişti, printre care Kádár. Secretarul general al PCR şi-a dat demisia – tocmai ca să fie reales şi în acest fel să se asigure că are sprijin şi să-şi consolideze poziţia. N-ar fi exclus nici ca el să se fi gândit că poate în conducerea superioară există cineva care, după modelul lui Mladenov, ar vrea să-l răstoarne şi să-i ia locul. Dar n-a fost aşa. Toţi cei prezenţi au fost de acord că Nicolae Ceauşescu trebuie să rămână în continuare în funcţie şi să soluţioneze problema prin utilizarea forţei. După încheierea şedinţei, secretarul general a dat ordin să fie închise total graniţele RSR, mai puţin pentru cetăţenii Chinei, Coreei de Nord şi ai Cubei, după care s-a dus împreună cu soţia sa pe şantierul Centrului Civic, s-au distanţat de personalul de pază suficient de mult ca să nu poată fi auziţi şi timp de aproximativ o jumătate de oră s-au sfătuit doar între patru ochi.

La ora 18.00, „Radu cel Frumos” a devenit operaţional pentru întreaga armată. La Timişoara noaptea a fost deosebit de fierbinte – în cursul ciocnirilor au murit 63 de persoane, 227 au fost rănite, iar alte circa 800 au fost arestate. În afară de luptele populaţiei cu armata, oraşul a fost sistematic devastat şi jefuit de grupuri de indivizi neidentificaţi. Cadavrele celor ucişi au fost transportate la morgă. Unele grupuri de locuitori încercau să ajungă acolo să-şi caute rudele, dar şi morga era păzită de forţele de ordine, care au baricadat intrarea. Pe 18 decembrie, la ora 5.30 dimineaţa, Ion Coman i-a telefonat la Bucureşti lui Emil Bobu pentru a-l informa că la Timişoara situaţia este sub control.

Liniştit, Ceauşescu a considerat că poate să plece în Iran. La ora 8.30 dimineaţa s-a urcat în avion (singur, fără Elena, ceea ce era contrar practicii de până atunci) pe aeroportul de la Otopeni şi a aterizat la Teheran la ora 12.00. Conducerea RSR a fost preluată de Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu. Nici până astăzi nu se ştie de ce a plecat conducătorul român în Iran. Oficial, această vizită nu se deosebea de multe altele (ea fusese planificată încă din vară), fiind semnat cu acest prilej un program de dezvoltare pe termen lung a colaborării economice, comerciale şi tehnice între cele două ţări141. Mai există însă şi ipoteza că Nicolae Ceauşescu a discutat acolo despre un eventual ajutor142, dar nu există dovezi în acest sens. Potrivit unei alte ipoteze, conducătorul român ar fi dus cu sine o mare cantitate de aur. Se ştie de asemenea cu certitudine că pe 20 decembrie un grup de demnitari iranieni a sosit în România pentru a vizita câteva fabrici. Pe 31 decembrie ei au trecut graniţa spre Bulgaria pe la Giurgiu, probabil pentru a se întoarce în ţară143.

Interesantă este problema de ce s-a hotărât dictatorul să părăsească ţara tocmai în timpul unei crize acute, cea mai mare din toată perioada cât s-a aflat la cârma ţării, pe când în 1977, spre exemplu, s-a dus personal în Valea Jiului ca să vorbească cu minerii. Cea mai credibilă pare ipoteza că el a crezut în două lucruri: în asigurarea lui Coman despre pacificarea Timişoarei şi în capacitatea soţiei sale de a controla situaţia. Ambele presupuneri s-au dovedit false, iar plecarea în Iran a fost una dintre cele mai grave greşeli ale dictatorului. Absenţa lui Nicolae Ceauşescu şi lăsarea conducerii statului pe mâna Elenei, care era urâtă de toată lumea, şi a altor doi activişti incapabili de a fi independenţi şi lipsiţi de iniţiativă au uşurat semnificativ sabotarea la nivel local a ordinelor venite de la centru. Când secretarul general s-a întors din Iran, situaţia era cu totul alta, în principal din cauza incompetenţei echipei rămase în ţară.

Pe 18 decembrie, organul de presă al UTC, Scânteia tineretului, publica un articol care avea aspectul unui ordin cifrat. Persoanele responsabile de această publicaţie spuneau mai târziu că a fost vorba de o simplă glumă, afirmaţii greu de crezut. Articolul, intitulat „Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare”, conţinea indicaţii referitoare la modul cum trebuie să faci plajă (în a doua jumătate a lui decembrie!). Acest amănunt n-a fost niciodată clarificat, dar putem totuşi bănui că era vorba de un ordin adresat celor mai secrete unităţi144, poate tocmai celor care mai târziu, după răsturnarea lui Ceauşescu, au acţionat ca „terorişti”.

Între timp, la Timişoara încă de dimineaţă au început să patruleze subunităţi ale Armatei, Miliţiei, Securităţii şi Gărzilor Patriotice înarmate cu muniţie de război. În aceste condiţii, pe străzi nu apăreau decât grupuri mici de demonstranţi. La ora 10.00 dimineaţa forţele de ordine au deschis focul asupra unui astfel de grup şi luptele au început din nou. La Timişoara a sosit Ilie Ceauşescu, care a avut o discuţie foarte serioasă cu Coman şi Stănculescu, cărora le-a cerut să înăbuşe cât mai rapid rebeliunea. Luptele au fost însă mai puţin sângeroase decât în ziua precedentă – au fost înregistraţi 8 ucişi şi 23 de răniţi. Autorităţile voiau să reducă pe cât posibil numărul victimelor. La ora 15.00 a început acţiunea „Trandafir”, care consta în sustragerea cadavrelor de la morgă şi arderea lor în secret. Ordinul acestei acţiuni a fost dat de Elena Ceauşescu de comun acord cu Emil Bobu. În cursul nopţii, generalul Ştefan Guşă a convocat o şedinţă a tuturor comandanţilor de unităţi care luau parte la înăbuşirea răzmeriţei. La această întâlnire s-a decis reducerea efectivelor subunităţilor care patrulau prin oraş şi schimbarea ordinelor în aşa fel încât să se asigure în principal paza obiectivelor, accentul nemaifiind pus pe acţiuni ofensive împotriva populaţiei. În dimineaţa zilei de 19 decembrie s-a constatat o schimbare a caracterului manifestaţiilor de la Timişoara. La ora 7.00 au început greve masive în întreprinderile industriale. În această situaţie, autorităţile locale şi în special Radu Bălan şi Petre Moţ au început să negocieze cu muncitorii, cu toate că permanent erau semnalate ciocniri violente, iar Ilie Ceauşescu insista ca soldaţii să rămână pe străzi şi vizita unităţile militare, încercând să-i convingă pe soldaţi că armata se confruntă cu o diversiune străină care trebuie lichidată. Dar mesajul grevelor era explicit: angajaţii cereau în primul rând plecarea dictatorului.

La ora 11.00, Bălan s-a deplasat la Întreprinderea ELBA ca să vorbească cu muncitorii. Dar a fost sechestrat de aceştia, la fel ca Verdeţ în 1977. La ora 13.50 generalul Guşă a dat ordin ca o parte din armată să se retragă din oraş şi în primul rând subunităţile de blindate. El a făcut acest lucru din două motive: în primul rând, prea mulţi cetăţeni luau parte la demonstraţii şi continuarea atacurilor ar fi provocat o adevărată hecatombă; iar în al doilea rând, în anumite locuri se ajunsese la fraternizarea militarilor cu populaţia. La ora 14.00 a venit şi Guşă la ELBA. Iniţial generalul a fost primit cu ostilitate, între altele din cauza ciocnirilor care avuseseră loc între militari şi muncitori, dar el a reuşit să convingă personalul întreprinderii ca în continuare să-şi desfăşoare protestul în mod paşnic. Pentru prima dată s-au putut auzi atunci vestitele strigăte: „Armata e cu noi!”. În faţa Comisiei Senatoriale, Guşă a declarat că, după ce s-a întors de la ELBA, i-a explicat lui Coman „că în întreprindere nu sunt huligani, sunt oameni serioşi”145. A fost unul dintre momentele-cheie ale revoluţiei. Guşă, şeful forţelor armate şi de facto conducătorul echipei guvernamentale de la Timişoara, a decis sistarea represiunii în ciuda directivelor care veneau de la centru. Ca urmare a acestei decizii, ziua de 19 decembrie şi noaptea care a urmat au decurs relativ calm, cel puţin în comparaţie cu ziua de 17 decembrie: 8 persoane au fost ucise şi 98 rănite – mai multe decât pe 18 decembrie, dar în ziua precedentă la demonstraţii luaseră parte mult mai puţini cetăţeni.

Pe 20 decembrie, la Timişoara a început greva generală în toate întreprinderile industriale mai mari. La ora 8.00 a început o demonstraţie paşnică în faţa clădirii Consiliului Judeţean. Militarii au fraternizat cu protestatarii, se striga: „Armata e cu noi!”. La ora 11.00, cu acordul lui Milea, Guşă a interzis categoric unităţilor subordonate lui să utilizeze armele şi şi-a dat acordul să lase convoiul de muncitori să treacă spre clădirea Consiliului Judeţean şi spre Operă, unde s-a constituit Frontul Democrat Român, format în principal din foşti disidenţi şi din persoane care anterior nu fuseseră angajate politic. Spre ora 13.00, toată mulţimea a început să spună în cor rugăciunea „Tatăl nostru”. La ora 14.00, tot cu aprobarea lui Milea, Guşă a ordonat retragerea armatei în cazărmi. La 14.30, pe aeroportul din Timişoara au aterizat Constantin Dăscălescu, Emil Bobu şi încă trei miniştri. Au fost întâmpinaţi de Ion Coman. În maşină a avut loc următorul dialog:

 

[Dăscălescu:] Unde este Armata? [...] În cazărmi? Ce caută-n cazărmi? De ce nu ne apără?

[Coman:] Pentru că nu se mai poate face nimic.

[Dăscălescu:] Aţi scăpat din mână Timişoara!

[Coman:] Timişoara este în mâinile timişorenilor146.

 

Către ora 16.00, Dăscălescu şi Bobu au apărut la balconul Operei. Manifestanţii i-au întâmpinat cu fluierături. În cele din urmă s-a organizat o întâlnire a reprezentanţilor puterii cu delegaţii Frontului. Aceştia din urmă le-au înmânat o listă de revendicări redactată în pripă, printre care figura înlăturarea imediată a lui Ceauşescu şi a guvernului, difuzarea în toată ţara, prin televiziune şi radio, a ceea ce se petrece la Timişoara, deschiderea graniţelor şi alegeri libere şi democratice. Lista a fost transmisă şi consulatului Iugoslaviei. După eveniment, în piaţa din faţa Operei a început un miting democratic cu cântece, concerte etc. În alte oraşe ale judeţului locuitorii au ieşit de asemenea pe străzi şi au început să organizeze astfel de manifestaţii. Acesta a fost sfârşitul sistemului comunist în judeţul Timiş. La ora 18.00 a început eliberarea din arest a persoanelor reţinute în cursul incidentelor. Atmosfera sărbătorească s-a menţinut până la înlăturarea definitivă a lui Ceauşescu de la putere şi a continuat chiar câteva zile după aceea. Acest judeţ s-a distanţat repede din punct de vedere politic de restul ţării, iar urmările acestor evenimente pot fi observate acolo şi în prezent.

Între timp, pe la ora 15.00 s-a întors şi Ceauşescu la Bucureşti. La aeroport, când şi-a dat seama de situaţia din ţară, a avut o scurtă cădere nervoasă, dar şi-a revenit repede şi a preluat iniţiativa147. I-a sunat pe Dăscălescu şi pe Bobu ca să afle care e situaţia la Timişoara, apoi a început să scrie un apel adresat naţiunii. L-a prezentat Biroului Permanent, pe care l-a convocat de urgenţă, apoi a vorbit puţin cu Manea Mănescu şi Ion Dincă în legătură cu necesitatea organizării unei mari adunări populare în faţa sediului CC. Această idee s-a dovedit catastrofală prin urmările pe care le-a antrenat, dar venea probabil din dorinţa lui Ceauşescu de a repeta manevra din 21 august 1968. Dictatorul era convins că este în continuare la fel de popular printre cetăţeni ca şi atunci, şi tocmai de aceea i se părea că aceasta ar fi soluţia cea mai bună. Ceilalţi membri ai conducerii superioare nu s-au împotrivit, ceea ce însemna că şi ei trăiau total rupţi de realitate.

La ora 19.00, televiziunea şi radioul au difuzat cuvântarea lui Ceauşescu. În apelul său către naţiune, secretarul general afirma că „evenimentele grave” de la Timişoara „au fost organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”, ceea ce a făcut ca forţele de ordine şi armata să nu reuşească liniştirea situaţiei. El chema la mobilizarea tuturor cetăţenilor împotriva intervenţiei străine148.

După discursul de la televizor, secretarul general l-a convocat pe ambasadorul sovietic149. Dar acesta nu se afla în Bucureşti şi reprezentanţa diplomatică a Uniunii Sovietice a trimis pe unul din diplomaţii prezenţi care îl înlocuia temporar. Cauza convocării o constituiau informaţiile pe tema evenimentelor de la Timişoara difuzate de agenţia sovietică de presă TASS. Ceauşescu a protestat în prezenţa diplomatului sovietic împotriva felului, în opinia lui neadecvat, în care erau explicate incidentele. Conducătorul român a afirmat că în aceste tulburări un amestec au avut serviciile speciale maghiare şi sovietice. În noaptea de 20 spre 21 decembrie, la ora 12.00, ambasadorul RSR la Moscova, Ion Bucur, a fost convocat la ministrul adjunct al Afacerilor Externe al URSS, Ivan Abojmov, care a cerut ca partea română să prezinte o informare în legătură cu situaţia din Timişoara, fără a omite eventualele jertfe umane150.

Între timp, la ora 20.30 fusese emis decretul prezidenţial pe baza căruia a fost instituită starea de necesitate în judeţul Timiş. Ea a intrat în vigoare la ora 23.30. Toate unităţile militare ale Miliţiei şi Gărzilor Patriotice din judeţ trebuiau să fie gata de luptă. Acest decret, fără îndoială justificat din punctul de vedere al conducătorului, a fost emis evident prea târziu, într-un moment în care aplicarea lui presupunea înăbuşirea cu forţa a unei demonstraţii la care luau parte zeci de mii de oameni şi putea duce la un masacru. Din momentul în care a fost emis decretul, Ion Coman l-a numit pe Victor Atanasie Stănculescu şef al comandamentului din judeţul Timiş. Dar Stănculescu a fugit de răspundere. Şi după cum chiar el îşi aminteşte, imediat după convorbirea cu Coman, s-a dus la spitalul militar şi i-a spus comandantului acestuia: „Bagă-mă în pat, fă ce ştii şi până la ora 13.00 [a doua zi] să nu mă scoale nimeni!”. Mai târziu a telefonat de câteva ori la Milea cerându-i să-l trimită la Bucureşti, dar acesta n-a fost de acord151. Neputând conta pe Stănculescu, Coman a încredinţat comanda generalului Mihai Chiţac. După cum îşi amintea Siviu Curticeanu, ieşind din clădirea CC în noaptea de 21 spre 22 decembrie, Ceauşescu ar fi spus, vorbind singur: „Am să le arăt eu celor de la Timişoara!”152.

Din acel moment însă, reprezentanţii autorităţii statului care se aflau la Timişoara au început să facă totul pentru a nu permite executarea prevederilor stării de necesitate153. La scurt timp după decretul prezidenţial, la Ceauşescu a sunat Ion Coman, afirmând că străzile sunt pline de oameni şi pacificarea oraşului ar însemna de fapt un măcel sângeros. Dar ordinele n-au fost retrase. Între timp, pe 21 decembrie, la ora 3.40, premierul Dăscălescu părăsise pe ascuns clădirea Comitetului Judeţean de partid şi s-a întors la Bucureşti. Între orele 8.00 şi 11.00, la Timişoara au tot sosit trenuri cu detaşamente de Gărzi Patriotice din judeţele Olt, Vâlcea şi Dolj, însumând circa 20.000 de oameni înarmaţi cu bâte. Unele dintre aceste trenuri au fost trimise înapoi, imediat ce au ajuns. O parte dintre membrii Gărzilor Patriotice au rămas în vagoane, alţii au ieşit în oraş, unde au fraternizat cu demonstranţii. La ora 9.00 începuse deja în Piaţa Operei un miting la care au participat în jur de 100.000 de persoane. De la balconul Operei a fost citit textul Proclamaţiei Frontului Democrat Român, care susţinea între altele: îndepărtarea lui Ceauşescu şi organizarea de alegeri libere. La ora 12.00, Coman şi Bălan au cerut ca Guşă să aducă în acţiune forţe noi. Dar după ce s-a consultat cu Milea, Guşă a refuzat. Tulburarea mitingului de la Bucureşti şi retragerea lui Ceauşescu în clădirea CC a dus la dispariţia voinţei de a mai lupta. Trenurile cu detaşamentele Gărzilor Patriotice s-au întors acasă, iar armata n-a ieşit din cazărmi. Când vestea despre ce se întâmpla în Capitală a ajuns la manifestanţi, aceştia au început să strige: „Bucureşti! Bucureşti!”. Încercarea de înăbuşire prin forţă a revoluţiei de la Timişoara a eşuat din cauza boicotării ordinelor secretarului general – lucru posibil în primul rând datorită faptului că el a suferit o înfrângere dureroasă în Capitală.

La Bucureşti, toată noaptea au durat pregătirile pentru marea adunare populară din faţa clădirii CC, în acelaşi loc unde, pe 21 august 1968, Ceauşescu şi-a rostit cuvântarea prin care condamna intervenţia în Cehoslovacia a forţelor Tratatului de la Varşovia. Serviciile de ordine au aflat de această decizie abia pe 20 decembrie, la ora 21.00154. De mai multe săptămâni, la Bucureşti era o atmosferă tensionată, apăreau manifeste răspândite de opozanţii care îşi dădeau seama că zilele dictatorului sunt numărate. Veştile de la Timişoara sporeau şi mai mult tensiunea. Dumitru Mazilu îşi amintea că pe 17 decembrie, la auzul veştii despre luptele din capitala Banatului, el a început să lucreze la Platforma Program, un document care mai târziu avea să joace un anumit rol155. În tot acest timp, din ce în ce mai rupt de realitate, Ceauşescu nu era în stare să-şi dea seama că în ochii societăţii este una dintre cele mai detestate două persoane din ţară, la această categorie el nefiind întrecut decât de soţia sa.

De organizarea mitingului s-a ocupat Barbu Petrescu, primarul Capitalei. Încă de la început pregătirile s-au desfăşurat sub semnul haosului, provocat printre altele de faptul că nu se cunoştea ora exactă când urma să înceapă mitingul. Detaşamentele de Gărzi Patriotice fuseseră convocate deja de la ora 2.00 noaptea. La aceeaşi oră au fost informaţi şi muncitorii de la anumite întreprinderi industriale, cu ordinul de a se îndrepta spre centrul oraşului. Personalul de la alte întreprinderi a fost anunţat în cursul orelor următoare, aşa încât la ora 6.00 dimineaţa străzile erau pline de lume. Participanţilor li s-au distribuit pancarte pe care scria: „Condamnăm cu fermitate trădătorii de ţară”, „Să înceteze manifestările şoviniste, iredentiste ale cercurilor străine”, „România a ales socialismul, pacea şi progresul” etc.

Chiar înainte de miting a avut loc o minişedinţă a CPEx, convocată ad-hoc. Prezent la această întrunire, Dumitru Popescu „Dumnezeu” îşi aminteşte:

 

Joi [pe 21 decembrie] dimineaţa, [la întrunirea CPEx, Ceauşescu] n-a scos nici un cuvânt în legătură cu evenimentele de la Timişoara. El ne-a informat doar că a luat decizia să mărească salariul minim şi să suplimenteze şi alocaţiile pentru copii. La sfârşitul şedinţei a comunicat laconic şi parcă în treacăt: Comitetul Municipal Bucureşti ne invită la o demonstraţie a oamenilor muncii. Am ieşit pe balcon156.

 

Scăldată în soare, piaţa din faţa clădirii CC era plină ochi. În mulţime puteau fi văzute pancarte propagandistice şi portrete cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mitingul a început la ora 12.00 în strigăte de: „Vom munci şi vom lupta, ţara o vom apăra!” sau „Ceauşescu – pace!”. Au vorbit mai întâi, pe rând, şase „reprezentanţi ai clasei muncitoare” din Capitală (cinci bărbaţi şi o femeie). Fiecare dintre aceştia a condamnat aspru evenimentele de la Timişoara, respectiv „cercurile imperialiste” care se află în spatele lor. La ora 12.30 şi-a început cuvântarea secretarul general. Mai întâi a făcut urări oamenilor muncii, apoi a mulţumit organizatorilor „acestei manifestări populare”.

Ceauşescu vorbea doar de un minut, când s-a auzit un sunet ciudat, amplificat de megafoane. În acelaşi timp unii participanţi la miting au început să strige înspăimântaţi. Mai mult ca sigur că totul fusese rezultatul unei diversiuni intenţionate ce a provocat panică printre cei prezenţi. Dictatorul, complet dezorientat, a încercat să liniştească mulţimea repetând de peste zece ori „Alo!”, „Tovarăşi!”, cerând linişte şi bătând în microfon. În balcon era un haos total, diferite persoane, inclusiv funcţionari ai Securităţii cu ochelari fumurii alergau în toate părţile. Unul dintre ei a strigat: „A dat unul cu ceva!”, ceea ce a încins şi mai mult atmosfera. După cinci minute dezordinea s-a mai potolit, cineva a afirmat: „Asta e o provocare”, iar Ceauşescu şi-a reînceput cuvântarea, întreruptă de strigăte. El a informat că, printr-o decizie a CPEx, de la 1 ianuarie 1990 salariul minim va fi majorat de la 1.000 la 1.200 de lei, ceea ce a provocat un nou val de strigăte, dar era greu de spus dacă vine dintr-un sentiment de mulţumire sau de indignare. Secretarul general a mai spus că de această „majorare importantă” vor beneficia circa 1,5 milioane de „oameni ai muncii”. În mulţime, cineva a început să strige: „Jos Ceauşescu!”, ceea ce a fost imediat preluat şi repetat de o parte a celor prezenţi. La ora 12.41 lumea a început să părăsească piaţa, deşi teoretic mitingul încă nu se terminase. În urma învălmăşelii produse au fost răniţi 15 participanţi. La 12.51 Ceauşescu a renunţat şi s-a întors în clădirea CC. În piaţă mai rămăseseră circa 15.000 de persoane care apoi au început să se împrăştie în dezordine. Prezenţa unui număr atât de mare de persoane care umblau de capul lor, fără nici un scop prin Bucureşti, a dat posibilitatea puţinilor revoluţionari să mobilizeze forţe mai importante.

Secretarul general a hotărât să se apere157. Imediat după ce s-a retras din balcon, i-a chemat pe Milea, Vlad şi Postelnicu, le-a adus la cunoştinţă că preia personal controlul asupra forţelor de ordine şi a dispus începerea imediată a represiunii în Capitală. El a spus atunci:

 

Vom apăra cauza, vom apăra socialismul cu arma în mână pentru că suntem într-un război mai greu decât cel împotriva hitlerismului. Deci suntem în stare de război şi nu de necesitate. Armata, Internele, Securitatea să-şi facă datoria imediat158.

 

La ora 13.30 au avut loc primele ciocniri soldate cu morţi. Demonstranţii au construit o baricadă pe Bulevardul Magheru, nu departe de Hotelul Intercontinental şi de Universitate. Un al doilea câmp de luptă a fost Piaţa Romană, situată la capătul opus al Bulevardului Magheru. Ciocniri au mai avut loc şi în alte puncte ale oraşului. La ora 23.30 Milea a ordonat un atac decisiv asupra baricadei de lângă Intercontinental. Tancuri şi transportoare blindate i-au atacat pe protestatari, spărgând baricada, după care soldaţii i-au arestat pe demonstranţi. Dar lichidarea acestui focar de rezistenţă n-a schimbat cu nimic situaţia. Ciocnirile au durat toată noaptea, ceea ce era foarte important din punct de vedere psihologic, deoarece devenea clar că pacificarea oraşului ar putea duce la o adevată hecatombă. Dimineaţa, protestatarilor au început să li se alăture masiv muncitorii de la întreprinderile industriale din Capitală – cu alte cuvinte, situaţia era la fel cu cea din 19 decembrie de la Timişoara, când autorităţile au început să dea înapoi. Dar lucrurile nu s-au petrecut fără victime. În cursul nopţii, la Bucureşti au murit 49 de persoane şi 463 au fost rănite. Au fost arestaţi 698 de oameni. În dimineaţa zilei următoare, până în momentul fugii lui Ceauşescu, au mai murit 33 de persoane, au fost rănite alte 101 şi 1.245 de participanţi la incidente au fost arestaţi. Revoluţia de la Bucureşti a fost sângeroasă, dar dorinţa de luptă a forţelor de ordine era cu fiecare clipă tot mai mică.

Între timp, la sediul CC al PCR era o atmosferă foarte tensionată. Era evident că Nicolae Ceauşescu nu ştia cum să acţioneze în continuare. În jurul orei 17.00 a trimis după câteva personalităţi cunoscute ale vieţii culturale, printre care şi Adrian Păunescu, pentru ca aceştia să vorbească cu demonstranţii şi să-i convingă să înceteze lupta. Dar Păunescu a refuzat să facă acest lucru, ceea ce era un semnal clar că şi el îşi dădea seama de sfârşitul sistemului (după căderea dictatorului, se spune că poetul s-a prezentat la una dintre ambasadele occidentale cu o geantă plină de bani, cerând azil). La ora 18.00 Ceauşescu a ţinut o teleconferinţă cu prim-secretarii comitetelor judeţene de partid. În timpul acestei conferinţe a utilizat expresii care sunau destul de ciudat, care mai târziu au fost interpretate de anumiţi cercetători ca anunţul unui fenomen rămas nelămurit până în ziua de azi, acela al „teroriştilor”. Dictatorul spunea cu această ocazie:

 

Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a socialismului, a independenţei şi suveranităţii ţării, bazate pe grupe patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni activişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate domeniile159.

 

Evident, nu era vorba aici despre Gărzile Patriotice, ci despre alte unităţi care nu fuseseră utilizate niciodată până atunci. Această problemă n-a fost deocamdată lămurită suficient.

Către ora 20.00 a început o serie de întâlniri ale conducătorului şi soţiei sale cu activişti de frunte. Potrivit unuia dintre martori, Verdeţ i-ar fi sugerat lui Ceauşescu să renunţe la represiune şi să trimită o delegaţie la baricada de la Intercontinental. Dar secretarul general nici nu voia să audă de dialog. A creat în schimb un organ absolut neconstituţional, „comandamentul unic”, sub conducerea lui Vasile Milea. În afara acestuia, în componenţa „conducerii” mai intrau şi Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. După cum s-a dovedit mai târziu, în cadrul acestui organ fuseseră numiţi trei dintre cei mai laşi membri ai conducerii, dintre care unul s-a sinucis, iar ceilalţi doi, după căderea dictatorului, s-au ascuns prin ungherele clădirii CC.

La ora 21.00, la dictator au sosit copiii lui, Valentin şi Zoia. Puţin mai târziu, la CC a sosit vestea că la baricadă au fost ucise câteva persoane. Atunci Ceauşescu a început să insiste ca demonstraţia să fie înăbuşită cât mai repede prin utilizarea forţei – aşa se explică atacul deja amintit asupra mulţimii de la Intercontinental. Pe la ora 21.30 a avut loc o consfătuire între Ceauşescu, Milea, Postelnicu, Vlad, care au hotărât ca luptele să continue. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a fost adus de la Timişoara la Bucureşti. El a sosit pe la ora 2.00, în noaptea de 22 decembrie. Era o greşeală gravă din partea lui Ceauşescu. Loialitatea lui Stănculescu fusese oricum pusă sub semnul întrebării încă din seara zilei de 20 decembrie, când a încercat să fugă de răspundere, prefăcându-se bolnav. Şi în capitală a procedat la fel. La ora 5.00 era deja la Spitalul Militar şi a ordonat medicilor să scornească un motiv pentru care să nu poată merge la sediul CC. Şi întrucât medicul cu care vorbise Stănculescu era ortoped, generalul a ieşit din spital cu piciorul în ghips160.

Pe 22 decembrie, la ora 2.00 noaptea Ministrul adjunct al Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice, Abojmov, l-a chemat din nou pe ambasadorul Bucur şi i-a înmânat o notă prin care conducerea sovietică se referea în mod foarte negativ la acuzaţiile lui Ceauşescu legate de participarea serviciilor URSS la evenimentele de la Timişoara. În această notă incidentele erau numite „problemele interne” ale RSR, care ar trebui soluţionate pe cale politică, în aşa fel încât să triumfe „înţelepciunea şi realismul”161.

La ora 3.00 noaptea devenise clar că situaţia în Bucureşti scăpase de sub control. Vasile Milea a suferit atunci o cădere nervoasă care, potrivit confirmărilor ulterioare ale martorilor, a constituit cel mai probabil cauza sinuciderii sale, care a survenit câteva ore mai târziu. La aceeaşi oră au fost treziţi Nicolae şi Elena Ceauşescu, care îşi petrecuseră noaptea în clădirea CC. La ora 6.30 dictatorul l-a chemat pe Milea, criticându-l aspru pentru că nu avea o atitudine suficient de hotărâtă. Două ore mai târziu, la 8.30, când la Bucureşti străzile erau pline de muncitori, a avut loc o consfătuire la care au participat: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu, Iulian Vlad, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu şi Vasile Milea162. Acesta din urmă a devenit ţinta atacurilor verbale din partea secretarului general. Consfătuirea a durat cam cincisprezece minute. O jumătate de oră mai târziu, Ceauşescu l-a chemat din nou pe Milea şi iar l-a certat pentru lipsa lui de hotărâre. După aceea generalul s-a dus la etajul şase, în camera 621. Între orele 9.25 şi 9.35 el s-a împuşcat, acest gest devenind unul dintre momentele-cheie ale revoluţiei.

Trebuie să mai adăugăm că există diferite ipoteze în legătură cu moartea lui Vasile Milea. În imaginaţia populaţiei, el ar fi fost împuşcat de persoane fidele lui Ceauşescu pentru refuzul lui de a da ordin să se tragă în demonstranţi. În comunicatul oficial era menţionat că el s-a sinucis pentru că trădarea lui ieşise la iveală. Aceste versiuni au fost prezentate mai târziu de diferiţi cercetători şi martori ai evenimentelor. Cea mai verosimilă pare totuşi teza potrivit căreia Milea pur şi simplu n-a rezistat tensiunii, n-a ştiut cum să procedeze în această situaţie şi a ales sinuciderea ca fiind soluţia cea mai simplă.

Ceauşescu a aflat de moartea ministrului Apărării la ora 9.45 şi în câteva zeci de minute a luat două decizii cu consecinţe catastrofale. Prima a fost să-i încredinţeze conducerea Ministerului Apărării lui Victor Atanasie Stănculescu. Dictatorul l-a chemat pe general şi la ora 10.30, când acesta a apărut la sediul CC, i-a spus direct: „Preiei comanda!”. Stănculescu, care în ultimele trei zile încercase deja de două ori să fugă de răspundere, de data aceasta a executat ordinul şi a preluat comanda forţelor armate din întreaga ţară, inclusiv a celor din Bucureşti. La numai 10 minute după ce fusese numit, el a dat ordin ca unităţile din garnizoana Bucureşti să se întoarcă în cazărmi. Armata, care în primele zile ale revoluţiei fusese principalul instrument de represiune, îl lăsa acum fără putere pe dictator – de unde şi convingerea justă a multor cercetători că acesta a fost efectiv elementul principal al schimbărilor din România.

A doua greşeală a lui Ceauşescu a fost dispoziţia de a se da un comunicat referitor la sinuciderea generalului Milea în acelaşi timp cu decretul de introducere a stării de necesitate pe tot teritoriul ţării. Comunicatul a început să fie difuzat la radio şi la televiziune la ora 10.45. Moartea ministrului Apărării Naţionale a fost interpretată de toată lumea ca o dovadă a faptului că el s-a opus lui Ceauşescu, lucru care a înfierbântat şi mai mult emoţia manifestanţilor. Ca urmare a difuzării acestui comunicat, populaţia oraşelor a început să coboare masiv în stradă.

În scurt timp, în faţa sediului CC s-au strâns în jur de 100.000 de oameni. La fel şi în faţa clădirii televiziunii. Paza militarizată a acestor obiective a început să se retragă. La ora 11.30 Ceauşescu a apărut pentru un moment în balconul CC, încercând încă o dată să se adreseze mulţimii, dar a renunţat repede la idee. La ora 11.45 Stănculescu a chemat elicopterele, care au aterizat pe acoperişul clădirii. La ora 12.06 Nicolae şi Elena Ceauşescu, în compania lui Emil Bobu şi a lui Manea Mănescu, la ordinul lui Stănculescu, au urcat la bordul unuia dintre elicoptere şi au decolat în direcţia Snagov. Acesta a fost sfârşitul dictaturii lui Ceauşescu.

Epilog

Evenimentele care au avut loc în continuare le vom prezenta doar pe scurt, telegrafic, întrucât ele nu mai ţin de perioada care ne interesa. La scurt timp după evacuarea cuplului Ceauşescu, la televizor a apărut Mircea Dinescu, care a rostit cuvintele memorabile: „Armata din Bucureşti e cu noi, dictatorul a fugit”. Cea mai mare parte a instituţiilor specifice comunismului – cum ar fi PCR, MAN, FDUS şi chiar Securitatea – au dispărut pur şi simplu. Ceea ce nu însemna însă că în România domnea de-acum democraţia. Stănculescu i-a încredinţat puterea lui Iliescu, iar acesta a creat primul guvern provizoriu, denumit Consiliul Frontului Salvării Naţionale (FSN), constituit în principal din reprezentanţi ai Armatei şi ai serviciilor speciale, precum şi din foşti activişti de partid. Un guvern alternativ a încercat să formeze în acelaşi timp şi Ilie Verdeţ, dar când a apărut în balconul clădirii CC, el a fost fluierat. Iniţial, cele mai importante decizii au fost luate de triumviratul: Iliescu, Militaru, Brucan. Potrivit relatărilor lui Iliescu, el avea pe atunci în vedere trei scopuri: „reorganizarea democratică a ţării, reorganizarea economiei pe baze noi şi deschiderea internaţională a României”163, dar realitatea a dovedit în cele din urmă cu totul altceva. În primii câţiva ani de după răsturnarea lui Ceauşescu, în România a funcţionat un sistem denumit de unii „democratură”. FSN s-a transformat într-un partid social-democrat postcomunist, compus aproape sută la sută din foste cadre ale PCR. Încercările de resuscitare a partidelor democratice din perioada antebelică, PNL şi PNŢ, erau torpilate de echipa lui Iliescu, care n-a ezitat să utilizeze forţa pentru a impune anumite soluţii. Un moment de cotitură a fost abia anul 1996, când la putere a ajuns o coaliţie de grupări rezultate din opoziţia faţă de partidele postcomuniste şi care se desprinseseră din curentul principal.

Preluarea puterii de către CFSN a fost facilitată de apariţia aşa-numiţilor „terorişti” care trăgeau în mulţime din locuri ascunse (motivele acţiunii acestor persoane, precum şi identitatea celor pe care îi serveau au rămas până astăzi un fenomen neelucidat). Demonstranţii şi serviciile de ordine au prins pe teritoriul întregii ţări câteva zeci de persoane care însă mai târziu au fost eliberate. Totul pare să indice faptul că teroriştii aveau într-un fel legătură cu echipa care a preluat puterea, dar nu există dovezi indiscutabile în acest sens, ci doar unele indicii. O parte a politicienilor afiliaţi acestei echipe, cu Silviu Brucan în frunte, au afirmat că teroriştii erau funcţionari ai Securităţii rămaşi credincioşi lui Ceauşescu. Tocmai pe baza unei asemenea teze, pe 23 decembrie, autorităţile FSN au adresat o cerere de ajutor Uniunii Sovietice. Dar nu s-a ajuns totuşi la o intervenţie sovietică, lucru care ar fi putut avea consecinţe greu de imaginat.

Soarta soţilor Ceauşescu după ora 12.06 din 22 decembrie a fost oarecum tragicomică. Potrivit afirmaţiilor lui Dinescu difuzate de televiziune, dictatorul ar fi fugit, dar această formulare nu corespunde întru totul realităţii. De fapt, lucrurile s-au prezentat ca un fel de combinaţie între o retragere în zone mai sigure şi o arestare a cuplului prezidenţial din ordinul lui Stănculescu. Tocmai de aceea, formularea cea mai fericită ar părea să fie „evacuarea” – un cuvânt suficient de ambiguu. La bordul elicopterului, cuplul dictatorial s-a îndreptat mai întâi spre Snagov, de unde Ceauşescu a încercat să dea anumite dispoziţii prim-secretarilor de câteva judeţe. În acelaşi timp, comandantul unităţii de pază a obiectivului a primit ordinul de a înconjura clădirea; Ceauşescu a interpretat acest lucru ca o măsură de creştere a vigilenţei, dar de fapt era vorba de arestarea lui. Ceauşescu s-a gândit că Snagovul nu e un loc sigur şi a preferat să meargă mai departe la Piteşti. Pe Bobu şi Mănescu i-a lăsat la Snagov. Pilotul elicopterului, colonelul Vasile Maluţan, a fost de acord, dar în scurt timp şi-a dat seama că, fiind în preajma cuplului Ceauşescu, îşi pune în pericol propria viaţă, aşa încât i-a lăsat pur şi simplu pe şoseaua Bucureşti – Târgovişte, în apropiere de Găeşti, permiţându-le totuşi să ia cu ei nişte pachete cu dolari pregătite din timp. Au oprit o maşină condusă de un oarecare doctor Nicolae Decă, acesta promiţându-le că-i duce până la Târgovişte. Însă i-a lăsat în orăşelul Văcăreşti, păstrând pentru sine pachetele cu dolari din portbagajul maşinii. Decă s-a dus apoi la primărie, unde a informat autorităţile că Nicolae Ceauşescu fuge în direcţia Târgovişte. La scurt timp după revoluţie Decă a plecat în Statele Unite, unde a început o „viaţă nouă” cu ajutorul banilor lăsaţi de dictator în maşină164*.

Între timp, Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au urcat într-o altă maşină şi şi-au continuat drumul în direcţia Târgovişte, unde au fost prinşi şi duşi la garnizoana locală, al cărei comandant era generalul Andrei Kemenici. Când vestea despre prinderea celor doi fugari a ajuns în Capitală, noile autorităţi au început să se gândească cum trebuie să procedeze în privinţa lor. Victor Atanasie Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu insistau pentru o execuţie cât mai rapidă, pe când Iliescu pare să fi fost adeptul instrumentării unui proces. Stănculescu a hotărât să ia iniţiativa şi în primele ore ale serii de 24 decembrie i-a transmis lui Kemenici indicativul „recursul la metodă”, ceea ce însemna de fapt ordinul lichidării soţilor Ceauşescu. Când Iliescu a aflat acest lucru, a ordonat să li se facă imediat un proces a cărui sentinţă era deja cunoscută. Cel care s-a ocupat de proces a fost Stănculescu. După consultări juridice, Consiliul FSN a înfiinţat un Tribunal Militar Excepţional în faţa căruia au fost aduşi Nicolae şi Elena Ceauşescu. Principalul cap de acuzare era de-a dreptul absurd: genocid – peste 60.000 de morţi. Dar oricum acest lucru n-a avut prea mare importanţă în desfăşurarea procesului. Ceauşescu s-a apărat, invocând neconstituţionalitatea Tribunalului şi faptul că, potrivit legii, doar MAN îl putea revoca din funcţia de preşedinte. El a reproşat, de asemenea, noilor autorităţi că au apărut în urma unui complot sovietic. Dar fără nici un rezultat, pentru că sentinţa fusese dată deja înainte de constituirea Tribunalului. Acesta era o creaţie absolut neconstituţională, era înfiinţat ad-hoc, dar având în vedere caracterul ei revoluţionar, o asemenea soluţie avea o anumită tradiţie şi pe acest temei avea deci legitimitate. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi la Târgovişte şi apoi înhumaţi în morminte separate, în cimitirul Ghencea din Capitală. Dictatorul român a rămas acolo sub o cruce albă cu steaua roşie. La câteva zeci de metri se afla şi mormântul soţiei sale. În 2010, soţii Ceauşescu au fost deshumaţi la cererea fiului lor Valentin şi a ginerelui Mircea Oprean, care aveau dubii că ar fi fost într-adevăr înmormântaţi acolo. După deshumare, care le-a confirmat identitatea, cei doi au fost depuşi într-un mormânt nou, tot în cimitirul Ghencea.

Bilanţ: anii 1985-1989

Cronologie

Istoria căderii lui Ceauşescu poate fi etapizată destul de uşor dacă suntem capabili să distingem în cursul evenimentelor anumite secvenţe cu caracter determinant pentru soarta regimului instituit de el. Din momentul în care funcţia de secretar general al PCUS a fost preluată de Mihail Gorbaciov a început un proces care a dus la îndepărtarea şi lichidarea dictatorului român. Scopul principal al politicii sovietice era introducerea perestroikăi în întregul bloc socialist, ceea ce impunea schimbarea conducătorilor de până atunci. Conducerea RSR nu putea să reacţioneze decât prin respingere faţă de schimbarea situaţiei, pentru că era prea slabă ca să poată crea o nouă realitate. Singura tentativă serioasă a unei astfel de acţiuni – mesajul adresat partidelor „frăţeşti” din 19 august 1989 – s-a sfârşit printr-un compromis. Iată aşadar etapele succesive ale căderii dictaturii.

Echipa conducătorului

În toată această perioadă echipa de conducere a suferit un proces de completă pietrificare, cu o singură excepţie, dar foarte importantă, şi anume aceea a lui Iulian Vlad, care a fost cooptat la vârful puterii pe cu totul alte considerente decât ceilalţi – nu pentru loialitatea nemărginită datorită căreia s-a remarcat antecesorul său Tudor Postelnicu, ci pe baza competenţelor sale, pe care Postelnicu nu le avea. Până în decembrie 1989, Vlad a fost de partea lui Ceauşescu, deşi era adeptul unei linii mai blânde. În momentul crizei, şeful DSS s-a comportat însă destul de ambiguu: a încercat să scape de răspundere retrăgând Securitatea pe linia a doua, ceea ce a şi reuşit, principalul instrument al represiunii devenind Armata. Un alt colaborator apropiat al lui Ceauşescu care i-a înşelat aşteptările exact în momentul critic a fost Vasile Milea. El n-a putut face faţă tensiunii şi s-a sinucis, probabil pentru că nu a putut lua decizia pe care a luat-o apoi Stănculescu în locul lui. Ceilalţi membri ai echipei i-au rămas fideli conducătorului până la sfârşit. Cei mai ataşaţi s-au dovedit Emil Bobu şi Manea Mănescu, care au avut îndoielnica onoare de a însoţi cuplul dictatorial în prima parte a zborului cu elicopterul. În modul cel mai comic şi-au încheiat socotelile cu dictatura Ion Dincă şi Tudor Postelnicu. Amândoi au încercat să se ascundă în clădirea CC, dar au fost găsiţi de revoluţionari: Dincă în patru labe sub un birou, iar Postelnicu, ani în şir şeful serviciilor speciale, într-un frigider. Pe toţi patru – Mănescu, Bobu, Postelnicu şi Dincă, Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat pe 2 februarie 1990 la închisoare pe viaţă şi confiscarea întregii averi.

Autorităţile postdecembriste au deschis apoi un proces împotriva membrilor ultimei variante a CPEx. Procesul s-a încheiat pe 25 martie 1991, sentinţele limitându-se în general la doar câţiva ani de privare de libertate. Cele mai aspre sentinţe le-au primit Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi Ioan Totu, care au fost condamnaţi la 5 ani şi 6 luni de închisoare, iar cele mai blânde: Suzana Gâdea şi Miu Dobrescu, cu câte doi ani privare de libertate. Pe 20 aprilie 1992 Tribunalul Suprem a acceptat cererea procuraturii, înăsprind semnificativ pedepsele anunţate anterior: Silviu Curticeanu, Ana Mureşan şi Ioan Totu au fost condamnaţi la câte 16 ani, Ştefan Andrei, Ludovic Fazekaş, Ion Stoian, Gheorghe Oprea, Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi alţii la câte 14 ani, Constantin Olteanu, Gheorghe Pană, Miu Dobrescu şi alţii la 11 ani, iar Paul Niculescu-Mizil, Suzana Gâdea şi alţii la câte 8 ani. A doua zi după darea sentinţei, Ioan Totu s-a sinucis. Dar în cursul anilor următori sentinţele au fost anulate de facto. Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi chiar Nicu Ceauşescu au ieşit din închisoare pe baza unor certificate medicale. Pe 25 martie 1994, preşedintele Ion Iliescu a rezolvat pozitiv cererile individuale ale celor interesaţi, graţiindu-i pe Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Suzana Gâdea, Ion Stoian şi alţii165.

Schimbări instituţionale

Până în decembrie 1989 n-au fost operate aproape nici un fel de schimbări instituţionale. Sistemul se scufunda tot mai evident în marasm. Prima şi ultima reformă mai serioasă a fost trecerea pazei de frontieră din competenţa Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului Afacerilor Externe, dar această idee n-a fost finalizată, provocând doar un imens haos în activitatea grănicerilor. Confruntaţi cu realitatea revoluţiei, Ceauşescu şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi au luat câteva decizii care n-au fost sancţionate prin nici un fel de document cu caracter juridic. Trecerea comenzii în competenţa unor organe compuse din militari, membri de partid şi ofiţeri de Securitate nu avea caracter legal. Misterioasele „grupuri de apărare” la care se referea Ceauşescu probabil pot fi incluse şi ele în această categorie.

Perioada 1985-1989 a demonstrat în mod elocvent că instituţiile fundamentale ale comunismului românesc erau atât de slabe, încât a fost suficient un şoc mai puternic ca să fie desfiinţate complet. Sistemul se baza pe persoana dictatorului, căruia îi erau de altfel subordonate majoritatea celor mai importante organizaţii. Eliminarea elementului superior a provocat anihilarea imediată a tuturor structurilor dependente de el, care s-au dovedit absolut lipsite de conţinut.

În context mai larg

Revoluţia română a fost ultimul act al lichidării comunismului în ţările europene care făcuseră parte din blocul sovietic (în afară de nucleul acestuia, URSS). Ea a fost şi un act deosebit de dramatic – tiranul detestat a fost ucis, iar poporul, teoretic, eliberat. N-a fost vorba nici de o revoluţie „negociată”, ca în cazul Ungariei, nici de una „reglementată”, ca în Polonia, nici „de catifea”, ca în Cehoslovacia, ci de una sângeroasă, cu multe jertfe umane. În mod paradoxal, pe această cale era promovată la putere una dintre cele mai conservatoare echipe din regiune. Noul guvern se sprijinea în cea mai mare parte pe cadrele militare.

O comparaţie interesantă tocmai din acest punct de vedere a făcut Jadwiga Staniszkis în lucrarea Postcomunism:

 

În Polonia şi în România, „revoluţia de sus în jos” a fost condusă de un segment militaro-birocratic [...] Acest lucru o deosebea fundamental de „revoluţia armată” din Uniunea Sovietică, dusă împotriva segmentului armată-birocraţie166.

 

Trebuie totuşi să mai adăugăm că în RPP armata a jucat un rol fundamental în viaţa politică, cel puţin în toată perioada anilor ’80, pe când în România armata nu se bucura de încrederea lui Ceauşescu şi era mereu împinsă pe planul doi. Clamând necesitatea „luptei pentru pace”, erau reduse sau îngheţate cheltuielile cu destinaţie militară. Pe lângă aceasta, autorităţile se străduiau să-i îndepărteze din funcţiile importante pe ofiţerii şcoliţi în Uniunea Sovietică, adeseori mai bine pregătiţi profesional decât cei care îi înlocuiau. Acest lucru le provoca frustrări ofiţerilor cu rang superior. Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându-i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

„Vizual”, dictatorul român şi-a sfârşit guvernarea şi viaţa într-un mod asemănător cu Benito Mussolini. Conducătorul italian a luat cuvântul la un miting fascist care a avut loc la Teatrul Liric (Teatro Lirico) din Milano în decembrie 1944. Din mai multe puncte de vedere, acea adunare aminteşte de Congresul al XIV-lea al PCR şi de mitingul din 21 decembrie 1989 din faţa clădirii CC. Il Duce, care a rostit cu acel prilej un „Discurs despre eliberare” (Discorso della riscossa), era „doar un om obosit, cu faţa marcată de înfrângere”167. În aprilie 1945 el a fugit ascuns într-un camion împreună cu vechea lui iubită, Claretta Petacci, şi cu cei mai apropiaţi colaboratori, printre care Alessandro Pavolini, ultimul secretar al partidului fascist, şi vestitul „comunist în cămaşă neagră”, Nicola Bombacci. Dar au fost prinşi de partizani. Trupurile masacrate ale fasciştilor au fost spânzurate pe 29 aprilie în Piazzale Loreto din Milano.

Un alt aspect al schimbării de sistem din România a fost lipsa dialogului şi a „consensului naţional”, ceva ce s-ar putea compara cu „masa rotundă” a polonezilor. Indiferent de aprecierile ulterioare, „masa rotundă” a constituit demersul prin care se căuta un consens între grupul care exercita puterea, legitimat prin argumente comuniste, şi grupul care se considera reprezentantul societăţii şi al opoziţiei democratice. În România, dialogul n-a existat în general. Cea mai bună dovadă au constituit-o în acest sens jalnicele încercări ale lui Gorbaciov de a stabili un contact cu activiştii PCR, care-i răspundeau cu entuziasm: „Ceauşescu – Gorbaciov!”, dar nu aveau nimic de spus. Nu poate fi numit dialog nici acel proces al cuplului dictatorial. A fost vorba mai degrabă de două monologuri: unul exprimat de Nicolae şi Elena Ceauşescu, iar celălalt de Tribunal. Nici Iliescu n-a vorbit cu nimeni, limitându-se la preluarea de sus în jos de către FSN a cadrelor şi structurilor PCR. Firave la început, nucleele de opoziţie au constituit Grupul pentru Dialog Social, dar nimeni n-a început vreun dialog cu această instituţie. Unul dintre sloganurile opoziţiei (Iliescu pentru noi/ Este Ceauşescu doi) definea în mod clar poziţia noului preşedinte în sistemul creat de el. În aceste condiţii, legitimarea echipei decantate în decembrie 1989 s-a realizat în principal prin recunoaşterea ei internaţională şi prin acceptarea noului conducător de către structurile fostului Partid Comunist.

În perioada 1985-1989 s-a remarcat o tendinţă care şi-a pus amprenta pe imaginea întregii epoci Ceauşescu, dar despre care se vorbeşte destul de puţin. Este vorba despre modul în care se făceau în străinătate informările în legătură cu situaţia din RSR. Politica externă promovată de România în acei ani a făcut ca dictatorul să devină un paria atât în Răsărit, cât şi în Apus. Consecinţa firească a acestei situaţii a fost degradarea imaginii lui Ceauşescu în mass-media şi în ochii opiniei publice mondiale. Şi de fapt situaţia catastrofală din RSR din punct de vedere economic, social şi politic a fost prezentată într-un mod care scotea la iveală mai ales fenomenele negative. La aceasta se adăuga, firesc, setea de senzaţional. Această stare de lucruri a fost favorabilă celorlalte state comuniste care, cu Ceauşescu în fundal, căpătau culori pozitive. Dictatorului român i-a fost elaborată o „figură” de tiran absolut, cu o minte deosebit de îngustă, ceea ce era adevărat într-o anumită măsură, dar el nu se deosebea prea mult de Jivkov, Honecker sau alţi conducători din vremea lui. O carte ca Orizonturi roşii putea apărea în legătură cu oricare dintre colegii lui Ceauşescu.

Două au fost consecinţele de importanţă fundamentală ale acestei situaţii. Prima este o imagine deformată a evenimentelor de la Timişoara, care a dezinformat total opinia publică. Numărul avansat de presă al celor ucişi în acest oraş ajungea uneori la zeci de mii de persoane, ceea ce a dus printre altele la ciudatul cap de acuzare formulat împotriva cuplului dictatorial: genocid; soţilor Ceauşescu li s-au pus în cârcă 60.000 de victime. Această acuzaţie a crescut autoritatea Tribunalului şi a noilor autorităţi.

A doua consecinţă a fost imaginea care se încăpăţânează să persiste despre caracterul absolut diferit al comunismului în versiunea lui Ceauşescu. Până în ziua de azi, în conştiinţa omului obişnuit, dictatura românească apare ca extrem de brutală, sângeroasă şi represivă, spre deosebire de cele practicate de „tătucul” Jivkov sau de „gospodarul” Kádár, ale căror regimuri, în comparaţie cu cel din RSR, păreau foarte suportabile. România lui Ceauşescu ar fi fost o ţară în care orice manifestare de independenţă era sancţionată cu sentinţe foarte aspre sau chiar cu moartea. O asemenea imagine nu este însă adevărată. De-a lungul întregii epoci Ceauşescu, cu excepţia perioadei revoluţiei, care a fost totuşi o etapă absolut diferită, în închisori, pe motive politice, se aflau în jur de 600 de persoane168, deci relativ puţine, mai ales în comparaţie cu epoca lui Dej, când erau înregistraţi aproximativ un milion de deţinuţi politici. Caracterul criminal al comunismului din România a constat în faptul că economia a fost adusă în stare de totală prăbuşire, că populaţia a fost privată aproape total de contactul cu străinătatea, că viaţa culturală a fost obligată să se conformeze exigenţelor unei doctrine rigide şi cultului personalităţii, că legăturile sociale au fost rupte, fiind promovată pasivitatea, că spaima era omniprezentă, nu numai spaima de Securitate, ci şi faţă de celelalte organe ale statului, spaima faţă de pierderea locului de muncă, spaima faţă de degradarea socială. Toate aceste fenomene, deşi poate nu la aceeaşi intensitate, erau prezente şi în celelalte ţări comuniste. Dar au fost crime pentru care soţii Ceauşescu au primit pedeapsa meritată.

 

1. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), pp. 27-28. La concluzii asemănătoare în privinţa lui Gorbaciov a ajuns, spre exemplu, şi Nicolae Mavru, în decembrie 1989 şef al Serviciului de Filaj al Securităţii din judeţul Timiş – N. Mavru, Revoluţia din stradă. Amintirile fostului şef al Serviciului de Filaj şi Investigaţie de la Timişoara, Editura RAO, Bucureşti, 2004, p. 9.

2. C. Troncotă, Duplicitarii..., p. 156; Eugen Cristescu a fost şeful Serviciului Special de Informaţii din perioada mareşalului Ion Antonescu.

3. Cf. în special R. Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

4. Din punct de vedere juridic, evenimentele de la Târgovişte cu greu pot fi considerate un proces. A fost vorba mai degrabă de un interogatoriu înainte de execuţie instrumentat în scopul compromiterii lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Însă efectul difuzării acestui material la televiziune a fost cu totul altul.

5. Anuarul Statistic al României 1990, CNS, Bucureşti, 1990.

6. C. Ionete, Criza de sistem a economiei...

7. L. Betea, Maurer şi lumea..., p. 267.

8. C. Ionete, Criza de sistem a economiei..., pp. 19-20.

9. Ibidem, pp. 24-27.

10. Mesaj secret din Bucureşti 18.09.85, D-I-R-0-2412-1-85, 1, A MSZ RP, pp. 1-2.

11. Istoria României în date..., p. 721.

12. Ibidem, pp. 719-721.

13. Ibidem, p. 719.

14. Anuarul statistic al României 1990, pp. 604-609.

15. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 490.

16. Raport politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe anul 1988, D-I-R-0-242-1-88, 1, A MSZ RP, p. 7.

17. Raport politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe anul 1986, D-I-R-0-241-1-86, 1, A MSZ RP, p. 5.

18. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 47.

19. Istoria României în date..., p. 726.

20. Ibidem, p. 730.

21. Sistematizarea teritorială a României, D-I-R-2412pf-1-88, 5, A MSZ RP, pp. 1-3.

22. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 316.

23. Achitarea datoriei externe a României, D-I-R-24120-7-89, 7, A MSZ RP, pp. 1-2.

24. Istoria României în date..., p. 739.

25. Mesaj cifrat din Bucureşti 08.01.85, D-I-R-0-10-1-85, 1, A MSZ RP.

26. După căderea comunismului, Gavrilescu a făcut carieră în partidul naţionalist-comunist România Mare.

27. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 493.

28. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 275.

29. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 157-160.

30. Istoria României în date..., p. 718.

31. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., pp. 414-415.

32. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 275-276, 281.

33. Informare despre Congresul al XII-lea al Uniunii Tineretului Comunist din RSR, D-I-R-24121-10-85, A MSZ RP, pp. 1-4.

34. N. Manea, O klownach..., p. 165 [ed. rom. 2005, p. 210].

35. A fost vorba mai degrabă de o pauză în carieră. Păunescu şi-a asigurat o înaltă poziţie şi în România postcomunistă.

36. Mesaj cifrat din Bucureşti 19.07.85, D-I-0367-85, 1, A MSZ RP.

37. Istoria României în date..., p. 719.

38. Ibidem, p. 720.

39. Membrii CC al PCR..., p. 396.

40. Observaţii pe marginea Plenarei CC al PCR care a avut loc în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1985, D-I-R-24120-8-85, A MSZ RP, pp. 1-7.

41. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 282-285.

42. Notă referitoare la vizita Secretarului General al PCR, Preşedintele N. Ceauşescu, în URSS, D-I-R-2413-4-86, A MSZ RP, pp. 1-4.

43. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 318.

44. Printre materialele Securităţii s-a păstrat şi o indicaţie pentru Serviciul „D” în care este sugerată compromiterea lui Botez prin lansarea zvonului că ar fi agent al serviciilor speciale. Vezi M. Pelin, Opisul emigraţiei politice..., pp. 45-46.

45. Y. Govrin, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceauşescu Era. As Observed by Israel’s Ambassador to Romania 1985-1989, Londra, Portland, Oregon, 2002, p. 54.

46. M. Oprea, V. Patrichi, În culisele Securităţii cu şi fără generalul Pleşiţă, Editura Lumea, Bucureşti, 2004, p. 182.

47. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 158-160.

48. Mesaj cifrat din Bucureşti 23.10.86, D-I-R-0-2413-6-86, 3, A MSZ RP, pp. 1-2.

49. Istoria României în date..., p. 724.

50. I. Gal, Raţiune şi represiune..., vol. I, p. 252.

51. Ibidem, pp. 256-257.

52. Informare trimestrială referitoare la anumite aspecte ale situaţiei interne a RSR şi la relaţiile bilaterale RPP-RSR în trimestrul IV 1986, D-I-R-pf.-22-2-86, A MSZ RP, pp. 2-3.

53. Informare trimestrială referitoare la anumite aspecte ale situaţiei interne a RSR şi la relaţiile bilaterale RPP-RSR (ianuarie-martie 1987), D-I-R-pf.-2412-4-87, A MSZ RP, p. 4.

54. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 294-295.

55. Ibidem, pp. 296-298, 300.

56. S. Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 32-33.

57. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (I), p. 126; Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 25.

58. Informare referitoare la vizita lui M. Gorbaciov, secretar general al CC al PCUS, în RS România, D-I-R-pf.-2413-3-87, A MSZ RP, p. 2.

59. A.M. Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO, Bucureşti, 2004, p. 102.

60. Informare referitoare la vizita lui M. Gorbaciov..., pp. 6-7.

61. B. Buzilă, În prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România liberă, Editura Compania, Bucureşti, 1999, pp. 268-269.

62. V.A. Medvedev, Raspad. Kak on nazrieval v „mirovoi sistiemie soţializma”, Moscova, 1994, p. 203.

63. Istoria României în date..., p. 728.

64. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 300.

65. S. Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editura Teşu, Bucureşti, 1992, p. 161.

66. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 158-160.

67. Un rol asemănător îndeplinea Estonia în cadrul Uniunii Sovietice – vezi History of Estonia, Tallinn, 2002, pp. 291-297.

68. Cf. M. Retegan, România şi doctrina „Sinatra”. Bucureşti şi evoluţiile poloneze din vara anului 1989, referat la conferinţa Case Studies of the Cold War International Seminar, Bucureşti, 17-22 aprilie 2001.

69. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), pp. 74-75.

70. Y. Govrin, Israeli-Romanian Relations..., pp. 65-67.

71. S. Olaru, G. Herbstritt, Stasi..., pp. 161-162.

72. Pentru desfăşurarea evenimentelor din noiembrie 1987 de la Braşov, cf. M. Oprea, S. Olaru, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

73. Mesaj cifrat din Bucureşti 19.11.87, D-I-R-0-2412-1-87, 2, A MSZ RP.

74. Ristea Priboi este unul dintre numeroşii eroi ai acestei cărţi care au făcut carieră şi după căderea lui Ceauşescu. În anii 1994-1997 el a îndeplinit funcţia de consilier pe probleme de securitate naţională şi de politică externă al Parlamentului român. În anul 2000 a devenit deputat PSD, pentru câteva luni aflându-se chiar în fruntea comisiei pentru monitorizarea activităţilor de spionaj – cf. G. Crişan, Piramida..., vol. II, p. 328.

75. Cf. M. Oprea, S. Olaru, Ziua care nu se uită, pp. 168-172, 180-195.

76. Asupra acestui detaliu a atras atenţia ambasadorul israelian Yosef Govrin, scriind că a auzit de la membrii nomenclaturii de partid că de fapt nu era vorba de un turist finlandez, ci de serviciile speciale sovietice care nu se aflau întâmplător la Braşov – Y. Govrin, Israeli-Romanian Relations..., p. 67.

77. M. Oprea, Moştenitorii Securităţii..., p. 79.

78. M. Oprea, S. Olaru, Ziua care nu se uită, p. 40.

79. Există o interesantă colecţie de documente ale Securităţii în legătură cu activitatea lui Brucan din anii 1980 – Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989), Editura Polirom, Iaşi, 2008.

80. S. Brucan, Generaţia irosită..., pp. 168-169.

81. S. Brucan, „Am fost un complotist”.

82. Mesaj cifrat din Bucureşti, 09.12.87, D-I-R-0-2412-1-87, 5, A MSZ RP.

83. Mesaj cifrat din Bucureşti, 07.12.87, D-I-R-0-2412-1-87, 3, A MSZ RP.

84. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 302.

85. I.M. Pacepa, Moştenirea Kremlinului..., p. 443.

86. Cf. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 476.

87. S. Brucan, Generaţia irosită..., p. 173.

88. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 305-306.

89. Ibidem, p. 308.

90. Istoria României în date..., p. 735.

91. Notă informativă referitoare la direcţiile de propagandă publicate în ziarele „Scânteia” şi „România Liberă” în trimestrul al III-lea 1988, D-I-R-22pf.-1-88, A MSZ RP, p. 1.

92. Raport politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe anul 1988..., p. 10.

93. R.L. Tőkés, Hungary’s Negotiated Revolution..., p. 287; potrivit altor lucrări, la această demonstraţie ar fi participat 40.000 de persoane. Vezi D. Deletant, Ceauşescu..., p. 135.

94. Istoria României în date..., p. 735.

95. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 136.

96. Notă informativă referitoare la convorbirea dintre însărcinatul cu afaceri al Ambasadei RSR, I. Ionescu, şi Consilierul ministerial de la Departamentul I, A. Juniewicz, din data de 5 luna curentă, D-I-R-240-pf-3-89, A MSZ RP, p. 2.

97. Paleologu a fost unul dintre puţinii români care au recunoscut de bunăvoie acest lucru. Cf. S. Tănase, „Pactul cu diavolul”, Ziua, 12 august 2006.

98. D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 279-280.

99. V.A. Medvedev, Raspad. Kak on nazrieval..., p. 208.

100. Istoria României în date..., p. 736.

101. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 81.

102. S. Brucan, Generaţia irosită..., pp. 178-180.

103. Ibidem, pp. 181-190.

104. L. Betea, Convorbiri neterminate..., pp. 236-237.

105. Marele şoc..., p. 181.

106. Cf. D. Deletant, „Postfaţă”, în M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 323-325; M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 230-231.

107. V.A. Medvedev, Raspad. Kak on nazrieval..., pp. 209-221.

108. Această informaţie a fost furnizată chiar de Coen Stork, în cursul unei conferinţe ştiinţifice organizate la Braşov de „Asociaţia 15 noiembrie”, pe 15 noiembrie 2003. Olanda s-a dovedit destul de activă în sprijinirea mişcărilor disidente din RSR în perioada ultimilor ani ai dictaturii lui Ceauşescu. Pe această temă, vezi C. Zoon, Het laatste bal van de vampier. Roemenië en de erfenis van Ceauşescu, Amsterdam, 1990.

109. Pentru conţinutul scrisorii, cf. S. Brucan, Generaţia irosită..., pp. 190-194. [Mai există o lucrare foarte interesantă referitoare la „Scrisoarea celor şase” şi la problematica legată de aceasta – I. Jianu, Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase, Bucureşti, 2008 – n.tr.].

110. După apariţia acestei informaţii (la peste zece ani după căderea comunismului), Dinescu a rupt relaţiile cu Doinaş într-un mod foarte hotărât. Vezi R. Andronic, „Gabriel Liiceanu: «Păunescu a făcut cât jumătate din Securitate»”, Ziua, 28 noiembrie 2003.

111. D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 281-284.

112. „Conjuraţii de la Tescani”, Ziua, 25 august 2007.

113. „Monografie referitoare la situaţia internă din ţările socialiste europene elaborată la Institutul de Economie a Sistemului Socialist de pe lângă Academia de Ştiinţe a URSS în februarie 1989”, în Polska 1986-1989: Koniec systemu, vol. 3: Dokumenty, pp. 233-252.

114. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 338.

115. M. Pelin, Un veac de spionaj..., p. 181. N-ar fi exclus ca informaţiile referitoare la acest segment al biografiei lui Mazilu să fi ajuns la cunoştinţa opiniei publice doar din motivul că, la început, el s-a aflat în conflict deschis cu Iliescu.

116. D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 259-261.

117. Notă referitoare la luările de poziţie ale profesorului D. Mazilu în legătură cu Drepturile Omului şi ale Tineretului în România, D-I-R-240-2-89, A MSZ RP.

118. Cf. M. Retegan, România şi doctrina „Sinatra”...; C. Moraru, „Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 21 august, privind evenimentele din Polonia”, Clio 1989, 2005, nr. 1-2; A. Dudek, Reglamentowana rewolucja. Rozkład dyktatury komunistycznej w Polsce 1988-1990, Cracovia, 2004, pp. 400-401. Nici în Arhivele MSZ RP, nici în cele ale Secţiei Internaţionale a CC al PMUP accesibile în Arhiva de Acte Noi (Archivum Akt Nowych) nu s-au păstrat documente în legătură cu această iniţiativă a conducerii româneşti.

119. S. Brucan, Generaţia irosită..., p. 218.

120. Marele şoc..., p. 182.

121. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 291.

122. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 21.

123. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., p. 254.

124. „Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR din 24 noiembrie 1989”, în L. Betea, Mentalităţi şi remanenţe comuniste, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 273-282.

125. Cf. „At Historic Crossroads: Documents on the December 1989 Malta Summit”, în The End of the Cold War, Cold War International History Project Bulletin, nr. 12-13, 2001, pp. 229-241.

126. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 174.

127. „Stenograma întâlnirii de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, cu tovarăşul Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Moscova 4 decembrie 1989”, în Ş. Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat..., pp. 283-298.

128. Săndulescu consideră că Nicolae Ceauşescu era deja convins că sovieticii vor să-l lichideze. Ş. Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat..., p. 38.

129. S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., p. 572.

130. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 343.

131. Ibidem, p. 343.

132. Pentru această versiune a evenimentelor, cf. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (I), pp. 205-207, 233-244.

133. Pentru această versiune a evenimentelor, cf. M. Mioc, Revoluţia din 1989..., pp. 54-55. Această lucrare în întregul ei se ocupă de critica unei disertaţii a lui A.M. Stoenescu, respectiv a viziunii asupra istoriei reprezentate de acest autor şi lansate de Marius Tucă.

134. Cf. C.M. Spiridon, „Iaşi, 14 decembrie 1989, un început al revoluţiei române”, Analele Sighet, nr. 10, 2003, pp. 1005-1020; A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (I), pp. 176-249.

135. V. Arachelian, În faţa dumneavoastră. Revoluţia şi personajele sale, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 186-187.

136. Cf. Słownik biograficzny Europy Środkowo-Wschodniej XX wieku, red. W. Roszkowski, J. Kofman, Varşovia, 2004, pp. 1299-1300.

137. Cf. M. Mioc, Revoluţia, fără mistere..., pp. 10-19.

138. Pe baza: S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., pp. 54-108; L. Tőkés, D. Porter, The Fall of Tyrants: The Incredible Story of One Pastor’s Witness, the People of Romania and the Overthrow of Ceauşescu, Wheaton, Illinois, 1991, pp. 4-20, 153.

139. Radu Bălan s-a născut pe 24 mai 1936 la Căzăneşti, în judeţul Ialomiţa. La început a făcut carieră în cadrul organizaţiei locale UTM din Caransebeş. Din 1964 a început să se ridice spre vârful ierarhiei în cadrul organizaţiei de partid a judeţului Timiş. În perioada 1977-1981 a îndeplinit funcţia de prim-secretar al Comitetului Municipal PCR din Timişoara, iar din 1981 până în 1982 a fost prim-secretar în judeţul Hunedoara. În 1982 a devenit membru al CC al PCR, dar în administraţia centrală a ajuns abia în iunie 1988, când a devenit preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi membru al CPEx. În anul următor şi-a susţinut teza de doctorat. Pe 4 noiembrie 1989 a fost trimis în provincie, încredinţându-i-se funcţia de prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid Timiş. Membrii CC al PCR..., pp. 88-89.

140. M. Milin (coord.), Timişoara în arhivele „Europei Libere”. 17-20 decembrie 1989, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 55.

141. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 343.

142. Ş. Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat..., pp. 51-52.

143. P. Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, trad. de C. Mac, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 103-104.

144. Ş. Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat..., pp. 50-51.

145. S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., p. 89.

146. Ibidem, p. 89.

147. Cf. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 1, pp. 712-728; S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., pp. 116-120.

148. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 1, pp. 713-718.

149. Cf. ibidem, pp. 718-724.

150. Information Note from the Romanian Embassy in Moscow to the Ministry of Foreign Affairs. Date: 12.21.89, Cold War International History Project Virtual Archive, Collection: End of the Cold War.

151. D. Săraru, V.A. Stănculescu, Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu-fişe pentru un posibil roman, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 105.

152. S. Curticeanu: Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 424.

153. Cf. S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., pp. 92-93.

154. Cf. ibidem, pp. 118-125; A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 2, pp. 207-219.

155. D. Mazilu, Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea, Editura Cozia, Bucureşti, 1991, p. 13.

156. D. Popescu, Un fost lider..., p. 379.

157. Cf. S. Nicolaescu, Lupta pentru putere..., pp. 125-168.

158. Apud A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 2, p. 311.

159. Ibidem, p. 289.

160. D. Săraru, V.A. Stănculescu, Dinu Săraru în dialog..., p. 106.

161. Telegram from the Romanian Embassy in Moscow to the Ministry of Foreign Affairs (Bucharest) (1) Date: 12.22.1989, Cold War International History...

162. Lista participanţilor la această consfătuire reprezintă în continuare un subiect de controversă pentru istorici. Nu s-a păstrat nici o stenogramă (probabil că nici nu s-a făcut un proces-verbal al desfăşurării ei), aşa încât nu ne putem baza decât pe relatările şi amintirile martorilor, iar acestea sunt contradictorii.

163. Marele şoc..., p. 186.

164. Doctorul Nicolae Decă a fost una dintre cele mai enigmatice figuri ale acelor zile. Unii avansează ipoteza că apariţia lui pe şosea n-ar fi fost întâmplătoare şi că el ar fi putut executa o misiune secretă la ordinul unor persoane din clanul lui Ceauşescu. Vezi G. Cartianu, Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010, pp. 205-210 (n.tr.).

165. D. Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor. Decembrie 1989 – decembrie 1994, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1995, pp. 51, 134, 218-219, 375.

166. J. Staniszkis, Postkomunizm. Próba opisu, Gdańsk, 2001, p. 75.

167. S. Colarizi, Storia del novecento italiano. Cent’anni di entusiasmo, di paure, di speranza, Milano, 2004, p. 294.

168. Deţinem această informaţie de la istoricul român Marius Oprea.