Capitolul 4

Prăbuşirea

Ultimii patru ani şi jumătate ai dictaturii – adică perioada care convenţional începe odată cu preluarea puterii, la Kremlin, de către Mihail Gorbaciov, pe 11 martie 1985, şi se termină pe 22 decembrie 1989, în momentul în care Nicolae şi Elena Ceauşescu se îmbarcă în elicopterul care i-a scos din Bucureşti – reprezintă povestea prăbuşirii totale a sistemului condus de „Geniul Carpaţilor”. Toate tendinţele negative care apăruseră mai devreme şi care în anii precedenţi căpătaseră dimensiuni nemaiîntâlnite în celelalte ţări s-au dezvoltat în continuare, ajungând la forme care frizau absurdul. Au scăzut rapid manevrabilitatea sistemului şi eficienţa conducerii, atât la vârful ierarhiei – unde tot mai des se făcea simţită vârsta înaintată a conducătorului –, cât şi la baza ei, unde ordinele de sus erau adeseori sabotate de responsabili care, când venea vorba de răspundere, se spălau pe mâini. În consecinţă, procesul de decizie nu numai că se lungea la nesfârşit, ci era tot mai greu să evaluezi obiectiv dacă ordinele conducerii au fost aplicate corect sau executanţii s-au limitat doar să întocmească un raport optimist. Dezinformarea reciprocă a funcţionarilor de la toate nivelurile ierarhiei a ajuns la asemenea valori, încât nimeni nu mai era în stare să dea un diagnostic corect al situaţiei ţării.

În asemenea condiţii, cineva ar putea spune că răsturnarea acestei construcţii adormite n-ar fi fost decât un joc de copii, dar puţinii opozanţi şi disidenţi din partid, chiar dacă numărul lor începea să crească, se loveau de apatia de-a dreptul paralizantă a societăţii, situaţie care era şi ea în parte o consecinţă a incapacităţii sistemului şi a descurajării populaţiei induse de această incapacitate. Acest aspect s-a evidenţiat clar în decembrie 1989 pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului, când o mână de revoluţionari au încercat timp de mai multe ore, fără succes, să contamineze cu entuziasmul lor un număr mai mare de cetăţeni. Mai înainte el s-a manifestat în faptul că inamicii sistemului nu reuşeau să ajungă cu mesajul lor la grupuri sociale mai largi, aşa încât, până în ianuarie 1990, ei acţionau individual sau în interiorul unui grup restrâns de prieteni foarte apropiaţi.

Noul conducător al URSS avea faima de reformator. Nicolae Ceauşescu, care până la acea dată era considerat un partener, deşi nesigur, în cadrul CAER şi al Tratatului de la Varşovia, nu corespundea imaginii despre comunism construite de noua echipă de la Kremlin. Perestroika urma să fie lansată de Gorbaciov în curând şi, dacă în general ea putea fi aplicată, ar fi trebuit să ducă la eliminarea celor mai încăpăţânaţi lideri: Ceauşescu, Jivkov, Husák şi Honecker. Singura modalitate de a se ajunge la un compromis era înlăturarea acestor activişti.

În cursul lucrărilor Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 s-a dovedit că printre ofiţerii superiori ai serviciilor speciale române era foarte răspândită opinia că Gorbaciov este de fapt un agent american sau britanic şi că el face politica Washingtonului1. Nu ştim dacă această opinie era împărtăşită şi de Ceauşescu, dar sigur este faptul că, pe măsura trecerii timpului, el devenea tot mai convins că acţiunile lui Gorbaciov au ca scop lichidarea sistemului comunist din întreaga lume. Suspiciunile sale faţă de sovietici au tot crescut, până au ajuns în cele din urmă la dimensiunile unei duşmănii pe faţă.

Din punct de vedere cronologic, în România, perioada 1985-1989 poate fi împărţită în două etape: moartea regimului şi revoluţia. Prima a durat până la sfârşitul Congresului al XIV-lea al PCR, în noiembrie 1989. Atunci s-a renunţat la ultima şansă de a-l înlătura legal pe Ceauşescu din funcţiile sale de conducere. Un moment de cezură important este şi toamna anului 1987, când Ceauşescu a recunoscut că poziţia lui este ameninţată şi a efectuat schimbarea şefului Securităţii – pe 3 octombrie această funcţie era părăsită de puţin schimbătorul activist Tudor Postelnicu pentru a fi preluată de Iulian Vlad, după cum afirmau mai târziu unii dintre subordonaţii lui: „singurul român profesionist care a fost în fruntea aparatului de informaţii şi contrainformaţii al României de la Eugen Cristescu încoace”2. În luna următoare a avut loc revolta muncitorilor de la Braşov, care însă nici ea n-a activat decât puţini opozanţi şi disidenţi. Din martie 1985 până în octombrie 1987 putem vorbi aşadar de o stagnare şi o moarte lentă a sistemului, după care urmează confruntarea – ascunsă de ochii populaţiei – cu opoziţia anticeauşistă în primul rând în cadrul aparatului de partid şi de stat.

A doua etapă o constituie evenimentele din decembrie 1989, în legătură cu care nici până azi nu s-a ajuns la un punct de vedere general acceptat: a fost o revoluţie, o revoltă în interiorul echipei conducătoare sau o diversiune străină. Termenul „revoluţie” utilizat în această lucrare nu reprezintă o luare de poziţie în favoarea nici uneia din cele trei opţiuni, ci are în vedere doar o anumită caracteristică a tulburărilor din decembrie. Această etapă s-a încheiat odată cu epoca Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment dictatorul a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu. Tot ce s-a întâmplat în continuare, inclusiv farsa procesului şi executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu pe 25 decembrie, este doar un simplu epilog.

Spre deosebire de anii precedenţi, perioada 1985-1989 (şi mai ales revoluţia în sine) este destul de bine analizată în istoriografia română. Deşi într-o măsură ceva mai mică, ne referim aici inclusiv la istoria economică. Din păcate, nu se cunoaşte totul, multe documente nefiind încă puse la dispoziţia cercetătorilor, în ciuda promisiunilor făcute de politicienii de diferite culori. Câteva probleme rămân de fapt în continuare în sfera prezumţiilor (spre exemplu, ce a făcut Ceauşescu în Iran?) sau constituie obiectul unor discuţii aprinse (cum ar fi rolul aşa-numiţilor turişti sovietici – unii cercetători consideră că ei sunt cheia evenimentelor, alţii pur şi simplu neagă existenţa lor).

Evenimentele din decembrie 1989 în legătură cu care nu există dubii au fost descrise cu precizie, uneori chiar minut cu minut, ele au beneficiat de o multitudine de monografii şi lucrări complementare referitoare la acest subiect. În România, această problematică rămâne şi în prezent subiect de controversă nu numai pentru istorici sau politologi, ci şi pentru politicienii activi, exercitând astfel o puternică influenţă asupra vieţii sociopolitice curente.

În dezbaterile istorico-politice care au loc inclusiv în prezent în România, diversele poziţionări pot fi clasificate cam în felul următor3.

 

Aceste teorii apar foarte rar în forma enunţată mai sus, poate cu excepţia primei versiuni, care se prezintă destul de des exact aşa, mai ales în monografiile mai generoase în care revoluţia românească este doar una din temele supuse analizei. Mulţi cercetători fac o mixtură destul de complicată din aceste trei teorii fundamentale. Tot în această direcţie a mers şi raportul întocmit de SRI (Serviciul Român de Informaţii), unde era sugerată combinaţia dintre o revoluţie autentică şi o conspiraţie internă sugerată de peste graniţă. Tot la asemenea concluzii a ajuns şi cercetătoarea în emigraţie Anneli Ute Gabanyi, care afirma că în decembrie 1989 a avut loc o revoltă a populaţiei parţial provocată, dar aspectul definitiv al evenimentelor a fost imprimat de grupul lui Iliescu şi de „contraelitele comunist-reformatoare din partid, armată şi Securitate”.

În această privinţă, tezele principale ale prezentei lucrări pot fi rezumate în câteva puncte. 

  1. Înlăturarea lui Ceauşescu era inevitabilă din cauza foarte puternicelor presiuni externe şi interne. Presiunea externă se manifesta în diferite moduri, inclusiv prin activităţi de tip agentural – este vorba de momentul diversiunii străine.
  2. În condiţiile prăbuşirii sistemului comunist în Europa, şi sistemul existent până atunci în România devenea imposibil de salvat. Dar nu este sigur că noile autorităţi apărute în decembrie 1989 erau conştiente de acest lucru.
  3. O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.
  4. Curentul principal din conducere, reprezentat de Ceauşescu şi de colaboratorii săi cei mai apropiaţi, nutrea convingerea că problemele apărute sunt tranzitorii şi că nimic nu e în stare să doboare dictatura. O asemenea stare de lucruri era printre altele consecinţa automistificării în legătură cu situaţia reală din ţară şi din lume.
  5. Cu excepţia câtorva grupuri puţin numeroase la nivelul întregii ţări, populaţia a rămas pasivă pe tot parcursul revoluţiei, limitându-se doar la a urmări desfăşurarea evenimentelor la radio şi mai ales la televizor.
  6. În situaţia unui stat paralizat şi a unei populaţii pasive, iniţiativa a fost preluată de o mână de entuziaşti din rândul cărora nu lipseau persoane care mai târziu n-au putut fi identificate, lucru care constituie temeiul tezei despre inspiraţia din afară. Tocmai ele au provocat primele crize la Iaşi şi Timişoara. Acesta este momentul în care intervenţia din afară se suprapune cu revoluţia populară.
  7. Ca urmare a greşelilor evidente săvârşite de autorităţi, scânteia aprinsă la Timişoara nu s-a mai stins, ci s-a mutat mai întâi la Bucureşti, apoi şi în alte oraşe.
  8. La Bucureşti au intrat în acţiune şi activiştii care până atunci rămăseseră în umbră. În căderea lui Ceauşescu ei îşi vedeau propria şansă şi de aceea au boicotat ordinele secretarului general, ceea ce a dus direct la căderea lui. Aici îi avem în vedere mai ales pe militari. Este momentul revoltei nomenclaturii.
  9. Când, după eliminarea lui Ceauşescu, s-a creat un vid de putere, pe locul liber s-a strecurat imediat echipa lui Ion Iliescu. Acesta se bucura de sprijin internaţional, atât dinspre Răsărit, cât şi dinspre Apus, pentru că de o vreme fusese lansat de mass-media din străinătate. Acesta este momentul în care intervenţia externă se suprapune cu revolta nomenclaturii.
  10. Cunoscute în societate şi peste hotare, acţionând de mulţi ani în opoziţie, persoane ca Doina Cornea, Paul Goma sau Vasile Paraschiv n-au jucat absolut nici un rol în evenimentele din decembrie 1989. Singura excepţie o constituie aici Mircea Dinescu, care însă, în calitatea lui de disident, s-a făcut cunoscut cu puţin timp înainte de căderea lui Ceauşescu în împrejurări absolut diferite faţă de ceilalţi. Foştii opozanţi au căpătat importanţă politică abia mai târziu, în momentul în care s-au separat de grupul lui Iliescu. Acesta este momentul revoluţiei sociale, populare, blocate de activiştii care au ajuns în frunte în urma revoltei nomenclaturii.

 

După cum se poate vedea destul de uşor, aceste teze susţin existenţa tuturor celor trei elemente, adică revoluţia populară, revolta în sânul puterii şi intervenţia străină, subliniind însă factorul revoltei din sânul aparatului de partid şi de stat ca fiind cel mai important prin faptul că a determinat şi într-o anumită măsură a inspirat evenimentele inclusiv prin crearea atât în sânul conducerii, cât şi în eşaloanele inferioare ale nomenclaturii a unei atmosfere de neîncredere faţă de Ceauşescu. Toate acestea însă n-ar fi fost suficiente pentru răsturnarea dictatorului în absenţa unui ajutor din afară, atât politic şi prin difuzarea în mass-media, cât şi efectiv nemijlocit (lucru probabil, dar pentru care nu există dovezi indiscutabile).

În martie 1985, plecarea lui Ceauşescu – într-o formă sau alta – era deja previzibilă, cel puţin pentru un observator perspicace. România mai avea însă de parcurs un drum lung, patru ani şi jumătate de funcţionare a unui sistem care-i împovăra foarte mult pe majoritatea locuitorilor ţării. Cel mai rău arăta situaţia economică, chiar şi în comparaţie cu celelalte ţări din blocul sovietic, care se confruntau şi ele cu situaţia unei prăbuşiri economice.

Prăbuşirea economiei

Istoria economică a României din perioada 1985-1989 este relativ mai bine analizată decât perioadele precedente, printre altele ca urmare a faptului că diversele echipe care s-au succedat la conducerea României postcomuniste au ţinut să arate în ce stare adusese Ceauşescu economia ţării. Tocmai de aceea în 1990 a fost editat un anuar statistic5 în care s-a încercat să se corecteze, măcar până la un anumit nivel, datele oficiale prezentate de autorităţile comuniste. Au apărut şi câteva lucrări ştiinţifice mai mult sau mai puţin reuşite referitoare la istoria economică a fazei finale a comunismului, dintre care merită amintită lucrarea lui Constantin Ionete6.

„Greşelile cele mai mari ale lui Ceauşescu au fost economice” – afirma Ion Gheorghe Maurer într-un interviu cu Lavinia Betea7. Avea probabil dreptate, cel puţin din punctul său de vedere, adică acela al unui membru al nomenclaturii superioare. Chiar şi după ce a fost înlăturat de la conducere şi din toate funcţiile, Maurer se bucura de privilegii şi de un nivel de trai inaccesibile unui cetăţean obişnuit. Şi în situaţii similare se aflau alte câteva mii de activişti din elita de partid şi de stat. Până la începutul anilor ’80 statutul lor material era atât de înalt, încât nu simţeau neajunsurile vieţii din „epoca de aur” a lui Ceauşescu. Decizia curajoasă de achitare a datoriilor, combinată cu fenomenul imposibil de stăpânit al dezmembrării economiei naţionale, a făcut însă ca până şi ei să fie afectaţi de dificultăţi. Cei care mai aveau posibilitatea să meargă în străinate se puteau convinge fără dificultate de faptul că în alte ţări, tot comuniste, nivelul de trai general este mult mai ridicat, iar veniturile unui secretar al organizaţiei judeţene de partid erau comparabile cu ale unui muncitor cu calificare medie din Occident. În 1985 şi mai târziu, prăbuşirea economică a RSR era evidentă pentru toţi cetăţenii – excepţie făcând doar Nicolae, Elena şi, eventual, Nicu Ceauşescu.

Economia românească, adusă în anii 1983-1985 în stare de dezmembrare completă, se cufunda tot mai mult în criză. În acelaşi timp se generaliza fenomenul falsificării datelor economice la nivel central şi la o scară tot mai mare. Dacă în 1986, în urma falsificărilor, produsul social a fost „suplimentat” cu 99,2 miliarde de lei, în 1988 acest indicator primea în plus 168,3 miliarde de lei. La nivelul aceluiaşi an, venitul naţional a fost crescut artificial cu 18%. La fel se întâmpla cu execuţia întregului plan economic. La acest capitol, datele cel mai grosolan falsificate au fost publicate în 1987, fiind cu aproape 90% mai mari decât rezultatele economice reale, respectiv în 1989, când în statisticile oficiale au fost raportate cifre cu peste 300% mai mari decât cele reale8. Trebuie să mai adăugăm aici că falsurile intenţionate la nivel central erau operate pe baza datelor furnizate de judeţe, unde datele reale erau de asemenea mărite artificial. Aşa încât adevărata scară a falsurilor statistice e greu de apreciat. Populaţia de asemenea era dezinformată în legătură cu creşterea veniturilor reale. Salariile nominale crescuseră, într-adevăr, dar în paralel fuseseră introduse diferite taxe suplimentare pe lângă creşterile de preţuri vizibile şi cele ascunse, aşa încât veniturile reale au scăzut cu câteva procente la nivelul întregului an 19899.

Suma de bani din buzunar în nici un caz nu era de altfel compatibilă cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă. Cozile gigantice, care intraseră în cotidian de pe la sfârşitul anilor ’70, deveneau tot mai mari. Cel mai rău era toamna, când toată lumea îşi făcea provizii pentru iarnă, iar autorităţile anunţau noi programe de economisire a energiei electrice şi termice. Aşa se face că la sfârşitul anului 1985 cetăţenii au fost informaţi că în cursul iernii care urmează locuinţele vor fi încălzite până la 12ºC, dar existau temeri că în realitate va fi şi mai rău. Lumea se înghesuia să-şi facă provizii de produse alimentare şi de îmbrăcăminte de iarnă, ceea ce provoca o situaţie deosebit de grea în sectorul aprovizionare. În unele regiuni ale ţării a fost introdusă raţionalizarea cărnii la 0,5 kg/lună de persoană. Starea de spirit a populaţiei s-a înrăutăţit şi mai mult în urma declaraţiilor lui Ceauşescu la congresul Consiliilor Populare din septembrie – secretarul general îşi anunţase intenţia, care de altfel n-a apucat să fie realizată, de a muta la sat obligatoriu persoanele care au ieşit la pensie şi de a-i aduce în schimb la oraş pe cei tineri10. Pe 18 octombrie a apărut decretul prezidenţial pe baza căruia au fost instituite starea de necesitate şi regimul militarizat în termocentralele pe cărbune11.

În acelaşi timp continuau industrializarea ţării şi reconstrucţia centrului Capitalei, unde erau demolate cartierele istorice, în locul lor fiind construite blocuri comuniste. Din când în când erau date în folosinţă noi întreprinderi industriale, dar multe dintre acestea funcţionau încă de la început cu întreruperi tehnologice provocate de lipsa de materii prime, aşa încât nu erau utilizate la capacitatea nominală de producţie. Cea mai mare parte a producţiei era destinată exportului, lucru care influenţa pozitiv calitatea ei – dar, evident, un cetăţean obişnuit al RSR nu avea acces la astfel de mărfuri. Pe 5 iulie 1985 CPEx a luat decizia de a regulariza cursul râului Dâmboviţa, care traversează Bucureştiul. Lucrările au început în noiembrie 1985 şi au durat până în noiembrie 1987. Ideea era ca Dâmboviţa să fie transformată într-un râu important pentru a da impresia că Bucureştiul, la fel ca multe alte capitale, este aşezat pe malul unei ape. Malurile Dâmboviţei au fost betonate, au fost construite câteva noduri hidrotehnice şi staţii de epurare pentru apele uzate (până atunci râul era foarte poluat). Dar cea mai mare investiţie a fost construirea unui lac de acumulare în cartierul Crângaşi, cu scopul de a suplimenta debitul Dâmboviţei12. Regularizarea acesteia fusese o idee greşită din toate punctele de vedere. Din dorinţa de a da impresia că prin capitală curge un râu în toată puterea cuvântului, s-a realizat un proiect absolut păgubos din punct de vedere economic, iar traseul cursului de apă, creat artificial, nu atrăgea populaţia Bucureştiului la plimbare, ca de altfel nici Bulevardul Victoria Socialismului. În decembrie 1985 CPEx a mai luat şi decizia de a construi un canal navigabil Bucureşti – Marea Neagră, cu un port fluvial în capitală, însă proiectul n-a mai apucat să fie pus în practică.

În pofida situaţiei dramatice, conducerea se complăcea în sentimentul de automulţumire. În iulie 1985, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la Congresul al IX-lea al PCR, la Muzeul de Istorie al RSR a fost deschisă o nouă expoziţie, expresie a cultului personalităţii, de data aceasta având o puternică tentă economică. Ea a fost intitulată „Epoca Ceauşescu – bilanţ de glorioase înfăptuiri socialiste şi de măreţe perspective”. Lucru uşor de prevăzut, expoziţia aniversară a devenit în scurt timp una permanentă13.

Din ce în ce mai evidentă după ce la Kremlin puterea a fost preluată de echipa lui Gorbaciov, izolarea internaţională a lui Ceauşescu se reflecta în economia ţării, dar nu la scara la care te-ai fi putut aştepta, judecând după declaraţiile politice ale liderilor mondiali. O scădere a volumului schimburilor comerciale cu alte ţări s-a înregistrat încă din 1985 – cu 5,5%. Dar în anii 1986-1987 volumul comerţului exterior a crescut din nou, pentru ca apoi să scadă iarăşi în ultimii doi ani ai acestei perioade. Balanţa comerţului exterior era în continuare favorabilă exportului, în 1988 fiind înregistrat chiar recordul deceniului14. Cu alte cuvinte, situaţia internaţională n-a prejudiciat prea mult economia RSR, aşa cum s-ar fi putut crede. Principiul (elaborat cu mulţi ani în urmă) potrivit căruia nu există o condiţionare directă între politica internaţională şi relaţiile comerciale cu ţările CAER demonstra că este încă în vigoare. Aportul ţărilor din blocul sovietic în schimburile comerciale ale României a crescut chiar. În 1983 era de 53%, în 1985 de 56%15, iar în 1988 de 60%16. Singurul prejudiciu mai important pentru schimburile comerciale ale RSR a fost abia retragerea de către Statele Unite a clauzei naţiunii celei mai favorizate în februarie 1988, dar oricum, iniţial, pierderile înregistrate din această cauză n-au fost nici ele chiar atât de mari – românii îşi realizaseră cea mai mare parte a schimburilor comerciale planificate pe 1988 înainte de data prevăzută pentru retragerea clauzei.

Deşi până atunci n-au existat sincope, în 1986 au început să apară probleme în respectarea programului de achitare a datoriei externe, care se ridica în acel moment la cca 6 miliarde de dolari. Creditorii externi, conştienţi de situaţia în care se afla economia RSR, au început să pună condiţii tot mai greu de îndeplinit, aşa încât partea română a început să vorbească despre amânarea unei părţi din plata datoriilor pentru anii următori17. Dar problemele au fost totuşi temporare; achitarea datoriilor reprezenta o prioritate absolută şi de aceea, datorită altor şi altor economii, problemele au putut fi depăşite.

Iarna 1986-1987 a fost una dintre cele mai aspre din ultima sută de ani18. Din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile, pe 7 februarie 1987, Consiliul de Stat a emis un decret care prevedea reducerea cu 20% a utilizării energiei în unităţile neproductive, inclusiv cele comunale. Acest lucru a provocat o izbucnire de scurtă durată a nemulţumirii sociale19. În 1987, situaţia economică a continuat să se înrăutăţească. Cu toate acestea, marile proiecte ale lui Ceauşescu au fost realizate. Unul dintre ele, poate chiar cel mai reuşit, a fost metroul bucureştean. Pe 24 octombrie 1987 a fost deschisă cu mare pompă următoarea linie magistrală. Dar staţia Piaţa Romană, care se găsea pe acest traseu, iniţial n-a fost totuşi deschisă publicului călător, întrucât secretarul general n-a confirmat încheierea lucrărilor, aşa încât existenţa ei a fost provizoriu mascată cu panouri20.

În această perioadă autorităţile recurgeau tot mai frecvent la aplicarea „acordului global” în scopul reducerii salariilor în întreprinderi. Reducerile salariale ajungeau astfel până la 20-30%. Aceasta a fost una dintre cauzele celui mai mare protest muncitoresc după greva minerilor din Valea Jiului. Pe 15 noiembrie 1987, la Braşov s-a ajuns la o explozie de mare anvergură a nemulţumirii sociale.

Confruntându-se cu o puternică criză economică şi cu o stare de spirit în rândul populaţiei din ce în ce mai nefavorabilă, ameninţând să degenereze în răbufniri imposibil de controlat, autorităţile s-au hotărât să accelereze ritmul în opera de construire a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Pasul decisiv pe drumul realizării acestui ţel urma să fie aşa-numita sistematizare rurală. Ea consta în proiectul reconstruirii satelor româneşti după un model comunist – cu alte cuvinte, în distrugerea vechilor case şi înălţarea unor blocuri „moderne” în care populaţia era obligată să se mute. Această idee apăruse de fapt de prin anii ’60, dar în decurs de un deceniu şi ceva ea nu fusese implementată decât în puţine localităţi. De pe la începutul anilor ’80 acţiunea s-a accelerat, însă rămânea undeva tot la periferia vieţii economice şi sociale. Tematica sistematizării a apărut în decembrie 1987 la Conferinţa Naţională a PCR, iar la o altă şedinţă, de pe 3 martie 1988, Ceauşescu anunţa deja că până în 1990 urma să se încheie prima etapă a sistematizării, care consta în elaborarea planurilor de gospodărire a spaţiului pentru fiecare localitate. Următoarea etapă urma să se termine în 1995, iar a treia în 2000, care devenise o obsesie pentru Ceauşescu. Până la sfârşitul secolului XX numărul satelor româneşti trebuia să scadă la jumătate, în locul lor urmând să apară peste 500 de „centre agroindustriale”. Un astfel de centru era deja în curs de executare în Otopeni, lângă Bucureşti, iar secretarul general, care ţinea la ambiţiile lui, îl vizita adeseori21. În propaganda oficială se demonstra că în acest fel „scade distanţa dintre nivelul de trai la ţară faţă de cel de la oraş”. Sistematizarea satelor a provocat un val de proteste în lumea întreagă, dar mai ales în Ungaria. Ea a fost însă continuată până la căderea lui Ceauşescu cu toate că, în urma intervenţiei diplomaţilor occidentali, în toamna anului 1989 ea a fost uşor încetinită – sau cel puţin n-a fost accelerată, ceea ce ar fi putut constitui un motiv de nemulţumiri22. Mulţi istorici, politicieni şi chiar cetăţeni obişnuiţi consideră această operaţiune drept una dintre cele mai mari crime ale dictatorului român.

Sistematizarea satelor era reflectarea transpusă în provincie a reconstruirii centrului Capitalei. Cu cât trecea timpul, cu atât Ceauşescu îi grăbea pe ingineri să încheie cât mai rapid construcţia Casei Republicii (care în cele din urmă a fost denumită Casa Poporului), a Bulevardului Victoria Socialismului şi a întregului centru civic. Nicolae şi Elena Ceauşescu vizitau adeseori şantierele, dând indicaţii cu privire la forma finală a întregului complex; pe această temă au apărut multe anecdote şi bancuri. Dar dictatorului nu i-a fost dat să mai trăiască până la încheierea lucrărilor, ca să poată face inaugurarea oficială. În decembrie 1989 mai rămăseseră pur şi simplu câteva luni de lucru pentru ca totul să fie încheiat, dar lucrările au fost întrerupte (cu excepţia celor de la Casa Poporului, care a fost totuşi finalizată şi în care s-au mutat iniţial camera inferioară a Parlamentului postcomunist, apoi şi Senatul) – aşa încât, timp de peste zece ani, în centrul Capitalei puteau fi văzute clădiri aproape terminate, dar părăsite, unele cu macaralele alături, rămase-n nemişcare de la revoluţie.

În domeniul economiei, ultimii doi ani ai dictaturii s-au scurs sub semnul acestei imense investiţii şi al ultimelor rate pentru achitarea datoriei externe. La Plenara CC din 12-14 aprilie 1989, Ceauşescu a anunţat solemn că România şi-a plătit în întregime datoriile externe. Planul prezentat în decembrie 1982 fusese aşadar realizat la termen. În total era vorba de 24 de miliarde de dolari. După comunicarea acestei informaţii, MAN a luat o hotărâre care interzicea pe viitor atragerea de către RSR a oricărui tip de credite externe. Astfel era realizat ţelul principal al politicii economice a ţării din ultimii opt ani. Acest succes a fost trâmbiţat de propaganda oficială; se sublinia că România îşi câştigase astfel adevărata independenţă şi suveranitatea economică. Ceauşescu a anunţat plin de mândrie că, prin achitarea tuturor datoriilor, RSR va fi în măsură să poată acorda credite ţărilor din Lumea a Treia23.

Achitarea datoriilor – cu alte cuvinte, faptul că ţara s-a debarasat de principala barieră, după părerea conducătorilor, în calea dezvoltării – n-a adus totuşi nici un avantaj economiei naţionale sau societăţii. Timp de mai mulţi ani economia fusese orientată preponderent spre export, iar autorităţile n-au reuşit (sau mai degrabă nici măcar n-au încercat) s-o reorienteze pe un făgaş care să permită ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Dimpotrivă, din acest punct de vedere, anul 1989 a fost cea mai rea perioadă din toată istoria guvernării lui Ceauşescu. S-a înregistrat o scădere substanţială a tuturor indicatorilor economici importanţi (cu excepţia, desigur, a indicatorului falsificării datelor statistice). După atingerea scopului pe care şi-l propuseseră toate acţiunile anilor precedenţi, se pare că autorităţile nu aveau nici o idee despre cum va funcţiona economia în continuare, lăsând viaţa economică să funcţioneze pur şi simplu din inerţie. Conducerea era mai interesată, pe de o parte, de realizarea unor idei absurde de tipul construirii Casei Poporului sau de sistematizarea satelor, iar pe de altă parte, de probleme pur politice – spre exemplu, cum poate fi apărat sistemul şi totodată propria poziţie în faţa ameninţărilor care se acumulau tot mai vizibil. Ultimul act economic al echipei lui Ceauşescu – în afară de adoptarea, cu ocazia Congresului al XIV-lea, a unui plan de dezvoltare care n-a mai apucat să fie realizat – a fost deja tradiţionalul decret al Consiliului de Stat din 6 noiembrie 1989 care introducea din nou limitări la consumul de energie în cursul iernii care urma24. Dar n-a mai intrat în vigoare din cauza agravării bruşte a conflictului politic.

Situaţia economică pe fondul căreia sistemul condus de Ceauşescu agoniza şi în cele din urmă s-a prăbuşit se caracteriza printr-un nivel de trai extrem de modest (şi care scădea în continuare) al populaţiei, printr-un haos decizional din ce în ce mai accentuat şi prin tot mai frecvente întreruperi ale producţiei din cauza golurilor în aprovizionarea cu materii prime şi materiale. În acelaşi timp, salariile erau micşorate arbitrar, iar angajaţii erau obligaţi să vină la muncă şi în zilele libere, profitându-se de aceste soluţii care fuseseră instituite în anii precedenţi. Toate acestea au dus la creşterea tensiunilor sociale, dublate de o apatie generală şi de un climat de teroare inspirat de omniprezenţa serviciilor speciale. În asemenea condiţii, orice fleac putea declanşa o explozie a nemulţumirii care se putea tansforma într-o manifestaţie politică.

Sub semnul lui Gorbaciov: martie 1985 – mai 1987

Pentru Ceauşescu, primii doi ani după ce Mihail Gorbaciov şi echipa lui de reformatori au ajuns la putere s-au scurs sub semnul acestui activist de la Kremlin. Se pare că până la vizita lui la Bucureşti din mai 1987 conducătorul sovietic a tot sperat că-l va putea convinge pe Ceauşescu să treacă la perestroika şi să renunţe de bunăvoie la funcţia de secretar general, transmiţându-i sceptrul puterii altui activist. În România a fost o perioadă de relativă linişte politică şi de divagaţii libere în rândul membrilor nomenclaturii superioare, ca şi al observatorilor politici internaţionali pe tema eventualului urmaş al „Geniului din Carpaţi”. La fel ca tuturor celorlalţi conducători încăpăţânaţi din regiune, sovieticii i-au acordat lui Ceauşescu în mod clar un timp de gândire. În momentul în care Gorbaciov a intrat în scenă, Ceauşescu şi-a pierdut importanţa pentru ţările vestice şi în primul rând pentru Statele Unite, devenind un element de prisos, chiar împovărător, situaţie în care relaţiile României cu capitalele occidentale s-au deteriorat brusc. În situaţia nou-creată opozanţii şi disidenţii au văzut cum le surâde şansa, dar până în toamna anului 1987 rolul lor a rămas foarte limitat.

De la bun început, Ceauşescu a manifestat multă rezervă în legătură cu persoana lui Gorbaciov. În 1985, după moartea lui Cernenko, n-a avut loc nici o întâlnire bilaterală la nivel înalt. Membrii conducerii româneşti avuseseră însă ocazia să-l cunoască pe noul conducător sovietic. Pe 27-28 decembrie, cu un an înainte, avuseseră loc la Moscova negocieri între RSR, reprezentată de Ştefan Andrei şi Emil Bobu, şi URSS pe teme economice. Din delegaţia sovietică făcea parte şi Gorbaciov25. Fără îndoială că, în momentul în care a primit informaţia despre schimbarea conducerii de la Moscova, Ceauşescu s-a consultat cu Andrei şi cu Bobu.

Primele mişcări ale conducătorilor de la Bucureşti după 11 martie indicau faptul că Nicolae Ceauşescu a luat hotărârea de a adopta o atitudine de confruntare faţă de URSS şi SUA. Pe 25 martie a fost numit un nou ambasador la Washington, Nicolae Gavrilescu, un aparatcic devotat secretarului general26. El îl înlocuia pe destul de priceputul diplomat Mircea Maliţa, care avusese multe merite în prelungirea clauzei naţiunii celei mai favorizate27. În aceeaşi zi sosea la Bucureşti, pentru o vizită de două zile, generalul american John Vessey, un personaj-cheie în armata Statelor Unite28. Această vizită – efectuată trecând peste împotrivirea acerbă a lui David Funderburk, ambasadorul în funcţie al SUA în RSR – urma să fie ultimul acord prin care Washingtonul favoriza Bucureştiul.

Pe 28-29 martie a avut loc o şedinţă a MAN la care au fost efectuate trei mişcări importante. Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedinte al RSR pentru un nou mandat. Apoi a fost numit un nou guvern, tot sub conducerea fostului premier Constantin Dăscălescu. Componenţa acestui cabinet nu se deosebea prea mult de a celui precedent, dar a crescut numărul de resorturi şi de miniştri29. În plus, MAN a adoptat un apel adresat Sovietului Suprem al URSS, Congresului Statelor Unite şi parlamentelor tuturor ţărilor europene şi Canadei. În acest apel, românii chemau la pacea mondială, subliniind necesitatea dezarmării – cu alte cuvinte, se exprimau teoretic în favoarea soluţiilor care fuseseră adoptate de cele două mari puteri30. Realegerea lui Ceauşescu ca preşedinte şi instalarea unui nou guvern concomitent cu acest apel însemnau că autorităţile române îşi includ ţara în acest proces cu condiţia păstrării actualei conduceri, inclusiv a guvernului şi a unor persoane precum Bobu, Popescu „Dumnezeu” etc.

Pe 26 aprilie, în urma unor scurte târguieli pe probleme de prestigiu şi a farsei medierii din partea lui Erich Honecker şi a lui Egon Krenz, RSR a semnat contractul de prelungire a existenţei Tratatului de la Varşovia cu încă 20 de ani31. Ceea ce însemna că răceala dintre Bucureşti şi Moscova poate fi învinsă – cel puţin aşa se părea la momentul respectiv.

Pe 29 aprilie, preşedintele SUA, Ronald Reagan, a acceptat demisia ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti, David Funderburk, care s-a retras în semn de protest faţă de politica americană în ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu. Pe 8 mai, Funderburk s-a întâlnit pentru a-şi lua rămas-bun cu conducătorul român, care i-a reproşat cu această ocazie că a acţionat în defavoarea relaţiilor între cele două ţări. Noul ambasador al SUA, Roger Kirk, a fost numit de Reagan pe 15 noiembrie32. Demisia lui Funderburk era un semnal explicit al deteriorării relaţiilor dintre Bucureşti şi Washington, chiar dacă ambasadorul demisionar era unul dintre cei mai mari critici ai lui Ceauşescu din rândul politicienilor americani.

Linia politică prezentată la şedinţa din martie a MAN a fost continuată în lunile următoare. În intervalul 16-18 mai a avut loc Forumul Naţional al Tineretului, în cadrul căruia s-a desfăşurat, între altele, şi Congresul al XII-lea al UTC. Nicu Ceauşescu a fost reales prim-secretar al CC al UTC, iar Poliana Cristescu a intrat şi ea din nou în componenţa Secretariatului CC al UTC. Sărbătoarea tineretului s-a desfăşurat în climatul tradiţional al cultului personalităţii, fiind amintite printre altele şi „tezele de la Mangalia”33. Nu mult după aceea s-a petrecut însă un accident grav care a compromis această atmosferă. Pe 15 iunie a avut loc la Ploieşti un spectacol al „Cenaclului Flacăra”, dar o parte din tribuna stadionului s-a prăbuşit, publicul a intrat în panică, încercând să fugă, ceea ce a făcut ca bilanţul accidentului să fie de cinci morţi şi mulţi răniţi. Un alt motiv de scandal l-a constituit acţiunea de salvare în cursul căreia a ieşit la iveală caracterul prea puţin „patriotic” al acestui festival; potrivit scriitorului Norman Manea, în tribune au fost găsite „sutiene şi sticle de vodcă, chiloţi şi sticle de vin, bere, şampanie, iarăşi chiloţi şi sutiene şi prezervative”34. Accidentul de la Ploieşti a marcat sfârşitul carierei lui Adrian Păunescu35, în favoarea căruia a intervenit, se pare, însuşi Nicu Ceauşescu36, dar mult mai important a fost ecoul social al evenimentului – s-a dovedit că autorităţile nu erau capabile să garanteze securitatea nici măcar la spectacolele închinate cultului lui Ceauşescu, plus că profilul moral al participanţilor la spectacolul „Cenaclului Flacăra” era departe de modelele comuniste promovate de UTC.

Primăvara şi vara anului 1985 au fost dedicate aniversării a douăzeci de ani de la Congresul al IX-lea al PCR, care a fost organizată sub lozinca „epoca Ceauşescu” şi cuprindea toate elementele tradiţionale – o campanie de presă de mai multe săptămâni, spectacole cultural-artistice, mitinguri la locurile de muncă, sesiuni ştiinţifice etc. O noutate a constituit-o primirea festivă a lui Nicolae Ceauşescu printre membrii Academiei Române, care i-au conferit titlul de preşedinte de onoare al Academiei. La ceremonia organizată cu această ocazie, printre vorbitori s-au numărat şi Mircea Maliţa, nu de mult revocat din postul de ambasador la Washington, şi Emilian Dobrescu, un economist „certat” cu secretarul general37; amândoi erau deja membri ai Academiei. La categoria manifestări aniversare trebuie să mai adăugăm şi deschiderea amintitei expoziţii în onoarea cuplului dictatorial, alte şi alte festivităţi desfăşurându-se pe tot parcursul verii, chiar şi sărbătoarea naţională de la 23 august „pierzându-se” în acest noian.

Între 7 şi 12 octombrie Nicolae şi Elena Ceauşescu au efectuat încă o vizită în China, dar călătoria n-a adus rezultate concrete, fiind mai degrabă o subliniere a independenţei României faţă de URSS – ea a avut aşadar mai degrabă un caracter de prestigiu. Ca de obicei, după încheierea vizitei în R.P. Chineză, cuplul dictatorial a petrecut trei zile în RPD Coreeană, cu care România întreţinea relaţii din ce în ce mai strânse.

Spre sfârşitul anului 1985 au fost luate multe decizii de cadre. Tendinţa generală care se manifesta la momentul respectiv era transferarea activiştilor cu merite deosebite de pe un post pe altul, fără a se putea vorbi de o avansare sau o degradare evidentă. Pe 17 octombrie, la o întrunire a CPEx s-a luat hotărârea de a-l pedepsi prin mustrare pe ministrul Turismului, Ion Stănescu38, dar el a fost lăsat în funcţie. El a fost învinuit că a scăzut numărul de turişti în RSR, lucru care era lipsit de sens, întrucât această tendinţă evidentă era consecinţa mai multor factori, între care activitatea ministrului era una dintre cele mai nesemnificative. Pe 11 noiembrie, Ştefan Andrei a fost înlăturat de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe. În locul lui a venit Ilie Văduva, un aparatcic incolor care de altfel n-a reuşit să se menţină pe post decât zece luni. Andrei a fost numit preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc, rămânând însă în continuare unul dintre oamenii cei mai de încredere ai lui Ceauşescu şi inclusiv membru al CPEx. Pe 17 decembrie a fost revocat din funcţia de ministru al Apărării Naţionale Constantin Olteanu, care a fost numit însă preşedinte al Consiliului Popular al Capitalei şi primar al Bucureştiului. El a fost înlocuit de generalul Vasile Milea, un militar tipic, fără studii în URSS, care din 1980 îndeplinise funcţia de şef al Marelui Stat-Major. După ce a fost numit ministru, Milea a eliberat postul de la Marele Stat-Major, dar a fost numit în CPEx39. Ilie Verdeţ şi-a pierdut funcţia de membru al Secretariatului CC, dar a fost numit ministru al Minelor.

Pe 13-14 noiembrie 1985 a avut loc Plenara CC în cursul căreia, în afară de confirmarea schimbărilor amintite mai sus, s-a făcut şi o evaluare critică a situaţiei ţării, mai ales din punct de vedere economic, criticile afectând inclusiv instanţe de partid şi de stat de rang înalt, dar, evident, nu şi pe cele de rang foarte înalt40. Această plenară, desfăşurată pe un ton mult mai puţin optimist decât de obicei, într-un fel a fost o încercare de a demonstra că autorităţile superioare sunt preocupate de problemele societăţii, dar şi un răspuns la îndemnul sovietic de a stimula discuţii mai largi în sânul partidului. A doua zi după încheierea lucrărilor, adică pe 15 noiembrie, a avut loc sesiunea MAN în cadrul căreia a fost adoptat apelul adresat lui Gorbaciov şi Reagan – un document fără mare importanţă politică, dar care sublinia linia adoptată în martie.

Pe 15 decembrie a sosit la Bucureşti, într-o vizită de şase ore, o delegaţie americană avându-l în frunte pe secretarul de stat George Shultz. Acesta i-a înmânat lui Ceauşescu un mesaj din partea preşedintelui Reagan. Potrivit istoricului Mircea Răceanu, pentru RSR aceasta a fost ultima şansă de îmbunătăţire a relaţiilor cu SUA, dar ea a fost irosită în primul rând din cauză că Nicolae Ceauşescu a înţeles din scrisoarea lui Reagan doar ceea ce a vrut el, adică reconfirmarea independenţei României faţă de URSS. El a bagatelizat în schimb apelul preşedintelui Statelor Unite de a face schimbări în politica internă, inclusiv acordând populaţiei mai multă libertate religioasă. În scrisoarea de răspuns pe care conducerea românească a adresat-o pe 7 ianuarie 1986 se atrăgea atenţia asupra „anumitor cercuri” din SUA a căror activitate dăunează relaţiilor dintre cele două ţări41. Shultz a fost ultimul politician american de acest rang care a efectuat o vizită în România înainte de căderea comunismului.

Situaţia lui Ceauşescu în tabăra comunistă s-a înrăutăţit după Congresul al XXVII-lea al PCUS, care a avut loc la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie 1986, ocazie cu care a fost criticată politica lui Brejnev şi s-a solicitat revenirea la aşa-numitele principii leniniste, inaugurându-se „un proces de adânci transformări”. La lucrările Congresului al XXVII-lea fusese prezent şi Ceauşescu, ceea ce a fost perceput ca o încălzire a relaţiilor româno-sovietice, după un an de relativă răceală. Conducătorul român nu l-a simpatizat niciodată pe Brejnev, dar condamnarea unei perioade care te ducea imediat cu gândul la Congresul al XX-lea al PCUS nu putea decât să-i facă o puternică impresie. Întâlnirea oficială la nivel înalt a avut loc pe 16 mai 1986 la Moscova42. În afară de Ceauşescu, din delegaţia română au mai făcut parte printre alţii: Ion Stoian, Ilie Văduva, Ioan Totu, care două luni mai târziu va deveni ministru al Afacerilor Externe, şi Vasile Pungan, ministrul Comerţului Exterior, care, la fel ca Văduva, în august urma să-şi piardă această funcţie. Convorbirile s-au axat în primul rând pe teme economice, fiind semnat între altele un program multianual de dezvoltare a colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice până în anul 2000, Programul Progresului Tehnico-Ştiinţific al Ţărilor membre CAER până în anul 2000. De asemenea, ambele părţi s-au declarat de acord cu intensificarea colaborării economice. Documentele semnate erau totuşi formulate în termeni destul de generali, detaliile concrete fiind lăsate pentru mai târziu. Pe probleme de politică, Nicolae Ceauşescu a adoptat o atitudine evident lunecoasă faţă de Gorbaciov, evitând răspunsul sau răspunzând cu fraze şablon şi trecând la alt subiect. L-a invitat însă pe conducătorul sovietic în RSR, acesta răspunzând că vizita respectivă nu poate avea loc decât în primăvara anului 1987. Dar vizita lui Ceauşescu la Moscova a primit totuşi un răspuns prin vizita la Bucureşti a premierului chinez Zhao Ziyang, care s-a aflat în România între 2 şi 6 iulie43.

Cam în aceeaşi perioadă au început să circule zvonuri şi să se facă speculaţii în legătură cu eventuala plecare a lui Ceauşescu. Atmosfera acelor zile a fost descrisă în amintirile sale de Yosef Govrin, ambasadorul statului Israel la Bucureşti între 1985 şi 1989. Pe 4 iulie 1986, la sediul ambasadei americane, cu ocazia recepţiei oferite de ziua Statelor Unite, el s-a întâlnit cu Mihai Botez – un matematician care timp de peste zece ani a funcţionat ca disident moderat (printre altele, el a dat interviuri unor reviste din străinătate, spunând că nu e întru totul de acord cu linia oficială) şi avea mult discernământ în culisele politicii româneşti. Botez i-a spus aşadar că ar fi auzit despre un plan de succesiune44. După părerea lui, Ceauşescu ar fi urmat să-şi dea demisia şi să desemneze ca succesor fie pe soţia sa, Elena, fie pe Emil Bobu. După care respectiva persoană ar fi urmat să predea puterea în mâinile unui guvern de tehnocraţi în fruntea căruia ar fi urmat să stea, „de exemplu, Ion Iliescu”, care „nu este obligatoriu prosovietic”. Govrin amintea, de asemenea, că printre militarii români circula vorba că tocmai în perioada respectivă la Moscova fusese constituit „un cabinet din umbră” al României45. O altă viziune a prezentat în amintirile sale generalul Nicolae Pleşiţă. După părerea lui, în anii 1986-1987, la Moscova era luată în calcul o altă variantă: Nicu Ceauşescu – secretar general al PCR, Nicolae – preşedinte de onoare al partidului şi Elena – preşedinte executiv. Funcţia de premier ar fi urmat să fie îndeplinită de Constantin Olteanu46. Nu se ştie în ce măsură informaţiile despre existenţa unor planuri de eliminare a lui Ceauşescu erau adevărate, dar cert este faptul că în perioada respectivă se discuta pe această temă în diferite medii, iar descrierea de mai sus redă în mod veridic atmosfera vremii.

În iulie s-a aniversat în mod tradiţional împlinirea a 21 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR. La scurtă vreme după aceea, Ceauşescu a operat multe schimbări în componenţa guvernului. Pe 26 august, din cabinet a plecat vicepremierul Ion M. Nicolae, în locul lui fiind numiţi alţi doi locţiitori ai preşedintelui Consiliului de Miniştri: Cornel Pacoste şi Dimitrie Ancuţa. Mai importante însă au fost schimbările deja amintite la Ministerul Afacerilor Externe: Ilie Văduva a fost înlocuit de Ioan Totu, care în anii precedenţi fusese reprezentantul României la CAER47.

Pe 15-16 octombrie a sosit la Bucureşti Eduard Şevardnadze, ministrul sovietic al Afacerilor Externe. În anii precedenţi, vizitele predecesorului său, Andrei Gromîko, aveau drept consecinţă de obicei încălzirea relaţiilor româno-sovietice. La fel s-a întâmplat şi de data aceasta. Şevardnadze i-a informat pe partenerii săi de dialog despre negocierile sovieto-americane, inclusiv despre summitul de la Reykjavík (10 octombrie), ale cărui rezultate au fost apreciate pozitiv de Nicolae Ceauşescu. Conducătorul român i-a comunicat oaspetelui sovietic că a luat decizia de a reduce bugetul militar al RSR şi a afirmat că ea ar putea fi „un exemplu şi pentru alte popoare”. În cadrul discuţiilor au fost evitate problemele spinoase48.

În toamna anului 1986 au fost desfăşurate două acţiuni care constituiau un semnal clar al faptului că persoanele aflate la conducerea României nu trăiesc în realitate. Pe 14 octombrie, prin decret al Consiliului de Stat, a fost instituit titlul onorific de „Erou al Noii Revoluţii Agrare”, ce, trei zile mai târziu, printr-o decizie a CPEx şi a Consiliului de Stat, îi era acordat lui Ceauşescu, aflat în vizită în judeţul Olt, cu ocazia „Zilei recoltei”. Pe 22 octombrie a avut loc o Plenară a CC al PCR, ocazie cu care Vasile Bărbulescu a fost făcut membru al Secretariatului CC. La aceeaşi plenară a fost lansată în mod triumfal propunerea de reducere cu 5% a bugetului Armatei. Propunerea a fost acceptată de CC, dar, probabil pentru a demonstra cât de „democratic” este sistemul, pe această temă a fost organizat un referendum, care a avut loc pe 23 noiembrie. Votarea a fost organizată la locul de muncă, toţi angajaţii semnând documentele necesare înainte de începerea lucrului – de aceea şi rezultatul de 100% voturi favorabile, fără nici un vot „împotrivă”, a fost unul record. Rezultatele au fost anunţate pe 4 decembrie şi în cursul aceleiaşi zile ele au fost trimise sub forma unui document oficial Adunării Generale a ONU49.

În 1986, în circumstanţe misterioase, a dispărut Vasile Patilineţ, un om care ştia multe despre Ceauşescu şi echipa lui. De câţiva ani deja Patilineţ fusese îndepărtat, în 1980 devenind ambasador la Ankara, unde a şi rămas până la moarte. În cursul vizitelor pe care le-a efectuat în Turcia în acest interval, Ceauşescu nu s-a întâlnit niciodată cu ambasadorul român, ceea ce era o încălcare a cutumei diplomatice50. Potrivit unei versiuni destul de verosimile propuse de Ionel Gal, un arhivist cu multă vechime al Securităţii, la un moment dat Ceauşescu l-a chemat de urgenţă pe Patilineţ la Bucureşti. Ambasadorul a pornit spre România cu automobilul, dar înainte de a ieşi din Ankara a fost lovit de un camion şi a murit. În comunicatele oficiale a fost însă preferată versiunea unui atac de cord. La înmormântarea lui Patilineţ au apărut printre alţii Ion Iliescu şi Ion Ioniţă51. Totul arată că Patilineţ a fost lichidat la ordinul lui Ceauşescu, chiar dacă, bineînţeles, nu există dovezi incontestabile care să confirme această teză. Patilineţ ştia prea multe, deci putea deveni o excelentă sursă de informaţii pentru adversarii secretarului general, plus că, eventual, li se putea alătura acestora pentru a juca astfel un anumit rol în noua constelaţie politică.

În cursul iernii 1986-1987, în câteva oraşe s-a ajuns la revolte ale populaţiei pe fondul lipsei căldurii în locuinţe şi la locul de muncă şi în general al nivelului de trai foarte scăzut. Reacţia autorităţilor a fost destul de blândă, limitându-se în principal la descărcarea tensiunilor care au provocat protestele prin intervenţiile verbale ale funcţionarilor şi prin „discuţii lămuritoare”. După cum informa Ambasada RPP, „în câteva oraşe au apărut inscripţii duşmănoase pe ziduri”52. S-au înregistrat şi cazuri de refuz colectiv de a primi salariile micşorate chiar şi cu 50% din cauza „acordului global”53. Pe 16 februarie 1987, la Iaşi a avut loc o demonstraţie a studenţilor care cereau asigurarea încălzirii în cămine şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de studiu. Cererile lor au fost parţial îndeplinite, iar faţă de persoanele care au protestat nu s-au luat măsuri imediate. Ceva mai târziu însă cei mai activi dintre participanţii la demonstraţii au fost exmatriculaţi. Treptat, protestele au început să capete un caracter politic, deşi principalele revendicări rămâneau tot de natură economică. Pe 23 februarie echipa de fotbal a clubului Steaua Bucureşti a cucerit Supercupa Europei, învingând în finală pe Dinamo Kiev. După această victorie, pe străzile Capitalei a avut loc o scurtă manifestaţie de bucurie, dar care n-a căpătat aspecte politice şi s-a desfăşurat în linişte.

În prima jumătate a anului 1987, relaţiile dintre România şi Statele Unite au început să se deterioreze. Pe 6 martie americanii au sistat regimul vamal preferenţial acordat României. În perioada 23-26 martie a sosit la Bucureşti o delegaţie de oameni de afaceri americani. Unul dintre membrii acesteia l-a prevenit pe Ceauşescu, spunând că, dacă va continua să ducă aceeaşi politică internă, România poate pierde clauza naţiunii celei mai favorizate54. Dar dictatorul a bagatelizat acest avertisment, poate din cauză că discuţia cu întreprinzătorii americani avusese loc la puţin timp după o lungă vizită în ţări ale Lumii a Treia (9-18 martie – India, Bangladesh, Birmania, Nepal) şi înainte de o a doua (28 martie – 3 aprilie: Angola, Zair, Congo). În felul acesta conducerea românească pierdea încă o şansă de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu SUA. Pe 30 aprilie, Camera Reprezentanţilor a Congresului Statelor Unite a votat suspendarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru RSR, însărcinând în acelaşi timp cancelaria preşedintelui Reagan ca, la interval de 60 de zile, să întocmească rapoarte în legătură cu situaţia respectării drepturilor omului în această ţară. Ceauşescu a răspuns propunând o deplasare la Washington a unui trimis special în persoana lui Manea Mănescu, care, potrivit secretarului general al PCR, ar fi urmat să se întâlnească cu Reagan sau cel puţin cu vicepreşedintele Bush. Americanii au propus însă o întâlnire în cel mai bun caz cu George Shultz, care oricum avea o părere proastă despre echipa lui Ceauşescu în urma vizitei sale din decembrie la Bucureşti; această propunere a fost însă respinsă de români. Votul de suspendare a clauzei naţiunii celei mai favorizate în Camera Reprezentanţilor marca sfârşitul perioadei de indulgenţă faţă de dictator. Dar în cele din urmă votul Camerei Reprezentanţilor a căzut, deoarece în Senat a fost votat un alt text al acestei hotărâri care permitea RSR să beneficieze în continuare de clauză55.

Cel mai important eveniment din prima jumătate a anului 1987 a fost însă vizita, aşteptată de atâtea luni, a lui Mihail Gorbaciov în România. Conducătorul sovietic a sosit în RSR în perioada 25-27 mai, efectuând cea mai importantă vizită la acest nivel din noiembrie 1976, când la Bucureşti venise Brejnev, după o perioadă de mare tensiune în relaţiile bilaterale. Ceauşescu i-a pregătit oaspetelui său o primire cu adevărat fastuoasă. Scopul principal al conducătorului român era de a da delegaţiei sovietice impresia că în RSR totul merge cum nu se poate mai bine şi că nu sunt necesare nici „transformări profunde”, nici perestroika. În acest scop, cu o săptămână înainte de vizită, galantarele magazinelor din Capitală au fost umplute cu mărfuri şi au apărut chiar produse – cum ar fi carnea – care lipseau de multă vreme56. Sovieticii s-au străduit în schimb să-i convingă pe români să treacă la reforme după modelul URSS şi al celorlalte ţări comuniste. N-ar fi exclus ca Gorbaciov să fi vrut să-l întâlnească în România şi pe Ion Iliescu, care încă de pe atunci câştigase în popularitate datorită postului de radio Europa Liberă. Se spunea că înaltul demnitar sovietic se împrietenise cu Ion Iliescu în perioada studiilor. Numai că acesta fusese trimis dinainte în concediu la Timişoara57.

În prima zi a vizitei sale, Gorbaciov a depus coroane de flori la monumentul ostaşilor sovietici şi la obeliscul lui Lenin. Apoi au avut loc convorbiri politice, iar Raisa Gorbaciov împreună cu Elena Ceauşescu au vizitat o fabrică de confecţii. În ziua următoare a avut loc „întâlnirea prieteniei” cu „reprezentanţii Bucureştiului”, adică în jur de cinci mii de activişti de partid şi lucrători ai Securităţii în civil. După care conducătorul sovietic a vizitat întreprinderi industriale şi a asistat la un spectacol la Teatrul Naţional, în timp ce Raisa şi Elena vizitau Palatul Pionierilor (este vorba de Palatul Cotroceni, actualmente reşedinţa Preşedintelui; în 1987 se încheiase renovarea palatului, distrus în timpul cutremurului din 1977). În cea de-a treia zi a vizitei, delegaţia sovietică a vizitat Bucureştiul, inclusiv centrul civic, şantierul Casei Poporului, un segment al cursului regularizat al Dâmboviţei şi cartiere de locuinţe. Apoi au fost încheiate convorbirile şi s-a semnat un comunicat comun58.

După cum îşi aminteşte generalul Ştefan Alexie, care era responsabil din partea Securităţii de desfăşurarea vizitei şi asigura măsurile de securitate pentru oaspetele sovietic, Gorbaciov le repeta fără încetare celor pe care îi întâlnea: „Trebuie să faceţi perestroika, perestroika este cel mai important lucru pentru dumneavoastră acum, trebuie s-o faceţi!”59, ceea ce constituia, se pare, mesajul principal al vizitei. Dar acest mesaj n-a nimerit pe un teren fertil. Conducerea românească a făcut totul ca sosirea lui Gorbaciov să fie interpretată de cetăţenii RSR ca un alt eveniment din ciclul celor dedicate cultului personalităţii şi în acest scop mijloacele de difuzare în masă au făcut tot ce trebuia – au trecut sub tăcere aspectele politice ale discursurilor conducătorului sovietic şi au bătut monedă pe cele economice şi de prestigiu, în special pe cele care corespundeau liniei politice generale a echipei lui Ceauşescu. În campania de propagandă se sublinia, de asemenea, că Gorbaciov a avut ocazia să cunoască succesele RSR şi mai ales „realizările posterioare celui de-al IX-lea Congres al PCR”, care au adus o contribuţie deosebită la „tezaurul de experienţă al socialismului”60.

Vizita conducătorului sovietic la Bucureşti, ultima din istorie, în ciuda sublinierii prieteniei reciproce, a dat ambelor părţi ocazia să conştientizeze faptul că înţelegerea nu este posibilă. Ceauşescu s-a făcut că nu înţelege reproşurile lui Gorbaciov, inclusiv cele foarte greu de ignorat, cum ar fi „nepotismul”, limitându-se să-i arate conducătorului de la Kremlin înfăptuirile RSR. La rândul său, la Bucureşti, Gorbaciov nu avea cu cine să stea de vorbă. Delegaţia română, aleasă cu cea mai mare grijă, era compusă numai şi numai din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Ceauşescu şi din membrii familiei acestuia. Iliescu se afla în îndepărtata Timişoară, iar contact direct cu Gorbaciov nu aveau decât activiştii cei mai de încredere. După cum menţionează Boris Buzilă, pe atunci redactor la ziarul România liberă, conducătorul sovietic a reuşit de câteva ori să-i păcălească pe oamenii lui Alexie, a intrat în mulţime şi li s-a adresat direct oamenilor: „De ce tăceţi?” sau „Să nu-mi spuneţi că toate merg perfect în viaţa voastră, în ţară, fiindcă n-am să cred!”, dar nimeni n-a vrut să dialogheze cu el61. Cam cu aceeaşi impresie s-a întors acasă şi Vadim Medvedev, unul dintre membrii delegaţiei sovietice. El a scris că tot ceea ce românii au avut să le spună a fost strigătul entuziast „Ceauşescu-Gorbaciov”62. Ceea ce însemna că în mod oficial (la fel ca în Ungaria, de exemplu, unde şeful KGB, Vladimir Kriucicov, s-a întâlnit cu reformatorul Imre Pozsgay) nu a fost posibilă nici o discuţie cu vreun eventual adept al perestroikăi. Chiar dacă ar fi vrut cu adevărat să treacă la schimbări în RSR, conducerea sovietică ar fi fost obligată să recurgă la acţiuni cel puţin neoficiale, dacă nu de-a dreptul diversioniste. În schimb Ceauşescu şi-a întărit convingerea că este un adevărat geniu şi că-l paşte o posibilă ameninţare din partea URSS. În scurt timp relaţiile dintre cele două ţări s-au înrăutăţit, ceea ce însemna, dacă mai adăugăm şi suspendarea de către SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate, începutul perioadei de izolare totală a RSR pe scena internaţională.

Pregătirile pentru confruntare: iunie-noiembrie 1987

La doar câteva zile după plecarea delegaţiei sovietice, Ceauşescu a început probabil să-şi dea seama că în scurt timp o confruntare va fi inevitabilă. Pe 15 iunie, sub forma unei hotărâri a CPEx şi a unui decret al Consiliului de Stat, el şi-a mai conferit o medalie, de data aceasta cu ocazia aniversării a „25 de ani de la încheierea acţiunii de colectivizare a agriculturii în România”63, la care, după cum se ştie, viitorul secretar general a participat într-un mod foarte activ, îndeplinind directivele partidului cu pistolul în mână.

Pe 27 iunie, conducerea României a trecut la atac. În acea zi, agenţia română de presă Agerpres a dat un comunicat în care votul în organul legislativ al SUA pe tema retragerii clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România era numit „un act ostil României, în totală contradicţie cu interesele dezvoltării relaţiilor româno-americane”. Declaraţia a fost dată în momentul în care autorităţile române oricum ştiau că această clauză va fi prelungită. Dar deja pe 7 iulie Amnesty International a publicat un raport pe tema respectării drepturilor omului în România în care se atrăgea atenţia asupra faptului că opozanţii şi disidenţii sunt urmăriţi. Raportul respectiv a constituit mai târziu temeiul acţiunilor administraţiei americane în pertractările ei cu reprezentanţii RSR64.

Pe 27 iulie a murit la Bucureşti, în circumstanţe neclare, generalul Ion Ioniţă. După puciul nereuşit din octombrie 1984, el fusese dat la o parte şi chiar izolat, dar putea constitui în continuare o ameninţare. Moartea lui Ioniţă putea avea cauze naturale, deşi abia împlinise 60 de ani (era născut în 1924) – dar n-au fost întreprinse cercetări în această privinţă; aşa încât nu se poate afirma cu deplină certitudine că ar fi fost lichidat. Dar moartea lui i-a fost utilă lui Ceauşescu, pentru că astfel eventualii complotişti erau lipsiţi de o figură importantă.

Pe 3 septembrie, un prim semnal că în RSR se coagulează un nucleu de opoziţie împotriva lui Ceauşescu – în International Herald Tribune apare un articol al lui Silviu Brucan în care acest propagandist comunist la pensie afirma că, „în 1990, o nouă generaţie politică va fi la conducere peste tot în Europa de Est”65. Aceste cuvinte s-au dovedit profetice, cu toate că Brucan nu ajunsese încă să fie prea cunoscut – el urma să devină o figură importantă abia câteva luni mai târziu.

Schimbări mai mari şi pregătiri pentru confruntare au început să se facă în toamna anului 1987. În septembrie a început o nouă rotaţie a cadrelor, concepută la scară foarte largă, la nivelul cel mai de sus al autorităţilor de partid şi de stat. Începutul schimbărilor l-au constituit, pe 4 septembrie, revocarea ministrului Industriei Chimice, Adrian Stoica, redefinirea acestui resort ca Minister al Industriei Chimice şi Petrochimice şi numirea în fruntea lui a lui Nicolae M. Ion, care fusese rechemat de pe postul de ambasador al României la Moscova. Pe 14 septembrie, au fost eliberaţi din funcţia de vicepremier Aneta Spornic şi Dimitrie Ancuţa, care fuseseră numiţi abia în 1986, precum şi Ion C. Petre. În locul lor au fost aduşi Ştefan Andrei, Ion Constantinescu şi Lina Ciobanu. Următoarea serie de schimbări a fost făcută pe 1 octombrie, când Gheorghe Petrescu a părăsit postul de vicepremier, iar Ion Bucur a fost numit ambasador la Moscova. Dar ce era important urma abia pe 3-5 octombrie. Ministrul Afacerilor Interne, George Homoştean, a fost trimis la Hunedoara, unde urma să îndeplinească funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean. În locul lui a fost numit Tudor Postelnicu, care din martie 1978 se afla în fruntea DSS66. Iulian Vlad a devenit noul şef al serviciilor speciale. Pe 5 octombrie Nicu Ceauşescu a fost revocat din funcţia de prim-secretar al CC al UTC şi transferat la Sibiu, pentru a îndeplini funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene de partid. El a fost înlocuit la UTC de către Ioan Toma, care în acelaşi timp devenea şi ministru pentru problemele tineretului. Poliana Cristescu a fost numită vicepreşedintă a Consiliului Naţional al Femeilor.

Trebuie să observăm că plecarea lui Nicu Ceauşescu la Sibiu nu reprezenta o retrogradare şi nici o îndepărtare a lui (aşa cum s-a întâmplat cu trimiterea lui Homoştean la Hunedoara), întrucât i-a fost încredinţată funcţia de conducător al unui judeţ considerat „model” sau „carte de vizită” pentru RSR. La Sibiu, care încă înainte de război era un oraş predominant nemţesc şi în Evul Mediu purta numele Hermannstadt, soseau turiştii străini, inclusiv personalităţi cunoscute atrase de posibilitatea de a merge la vânătoare în munţii din apropiere67. Transferul lui Nicu tocmai acolo era pasul următor în încercarea de a-i transmite puterea în stat – conducerea organizaţiei de partid de la Sibiu era prima funcţie „serioasă” exercitată de el.

Din punctul de vedere al evenimentelor ce aveau să urmeze, mai importantă s-a dovedit a fi numirea lui Iulian Vlad ca şef al serviciilor speciale. De altfel, aceasta a fost şi singura schimbare făcută atunci care a mers mai departe decât tradiţionala „rotaţie a cadrelor”. Avansându-l pe Vlad, în legătură cu care exista încă de la început bănuiala că ar putea deveni mai independent decât Postelnicu, Ceauşescu îşi asuma un mare risc şi proceda altfel decât până atunci. Aducând la conducerea DSS un profesionist în locul unui activist de partid, pe de o parte, sporea eficienţa serviciilor, dar, pe de altă parte, reducea din potenţiala lor loialitate. Hotărându-se pentru o asemenea soluţie, conducătorul român trebuia să fie conştient că ameninţarea la adresa autorităţii sale era în creştere şi tocmai de aceea a optat să lase securitatea sistemului pe mâna unui profesionist. Verificat în repetate rânduri, Postelnicu rămânea, ce-i drept, ministru al Afacerilor Interne, dar nu mai putea superviza toate deciziile lui Vlad.

În a doua jumătate a anului 1987 au avut loc primele schimbări majore din cadrul blocului sovietic. Pe 23 iulie, reformatorul Károly Grósz a devenit premierul RPU. Pe 27 septembrie era creată prima organizaţie politică din această ţară care nu depindea întru totul de autorităţi, Forumul Democratic Maghiar (Magyar Demokrata Fórum). Pe 17 decembrie, Miloš Jakeš a devenit noul secretar general al CC al PC Cehoslovac, o persoană care cu greu putea fi luată drept un reformator, dar care oricum a adus nişte schimbări în comparaţie cu perioada precedentă. Perestroika făcea progrese, dar aceasta nu era o veste bună pentru conducerea română.

Ceauşescu era tot mai impermeabil faţă de informaţiile din ţară şi din lume68. Colaboratorii săi cei mai apropiaţi făceau o primă selecţie a materialelor înainte de a le duce la cabinetele cuplului Ceauşescu. Strict cenzurate erau mai ales informaţiile referitoare la schimbările intervenite în celelalte ţări ale blocului sovietic. Acestea erau trunchiate într-o asemenea măsură, încât – după cum afirmă istoricul român Mihai Retegan – „conducătorul nu cunoştea adevărata scară a diferitelor evenimente care aveau loc în ţările socialiste, aşa încât, în asemenea condiţii, deciziile lui erau greşite din start”. Se pare că singurul membru al conducerii superioare ce a încercat să-l informeze în mod corect pe Ceauşescu în legătură cu evenimentele şi mai ales cu situaţia din interiorul ţării a fost Iulian Vlad. Dar la un moment dat şi-a dat seama că Nicolae Ceauşescu nu citea informaţiile pe care i le furniza. Secretarul lui personal, Mihai Hârjău, povestea mai târziu că de fapt conducătorul se informa doar din serviciile informative ale agenţiilor de presă ale ţărilor comuniste: URSS, RPC şi, nu se ştie de ce, RPP69. Din proprie iniţiativă el s-a izolat de informaţiile care i-ar fi permis să înţeleagă schimbările apărute. În asemenea condiţii, era foarte uşor să ia deciziile greşite care au influenţat în mod hotărâtor evoluţia ulterioară a evenimentelor.

În perioada 1-7 noiembrie, o delegaţie română în frunte cu Nicolae Ceauşescu a sosit la Moscova cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a Revoluţiei din octombrie. Dar vizita n-a adus prea multe în dezvoltarea relaţiilor reciproce. În scurt timp, noua echipă a trebuit să facă faţă primelor lovituri. În noiembrie 1987, în Statele Unite a apărut cartea lui Ion Mihai Pacepa Orizonturi roşii (Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief). În această lucrare, fostul ofiţer de spionaj descria într-o lumină foarte critică regimul lui Ceauşescu. Importanţa politică a acestei cărţi a fost enormă. Ea avea două categorii distincte de publicuri-ţintă. Prima o constituiau politicienii occidentali, în rândul cărora Orizonturi roşii a devenit foarte repede populară, ceea ce a provocat scăderea dramatică a încrederii lor în Ceauşescu. Pacepa descria în mod amănunţit ce credea conducătorul român despre diplomaţii occidentali şi cum îi utiliza pentru a-şi atinge scopurile. Al doilea grup-ţintă îl constituiau cetăţenii RSR; la ei, lucrarea lui Pacepa a ajuns cu două luni mai târziu, într-un context cu totul schimbat.

Pe 15 noiembrie a avut loc un eveniment care s-a dovedit a fi un moment de cotitură în istoria căderii dictaturii lui Ceauşescu. Prezenta descriere se bazează pe premisa că incidentele de la Braşov n-au fost provocate de serviciile speciale. Merită totuşi să pomenim câteva elemente care ar acredita tocmai o astfel de origine a lor. Este şi ideea îmbrăţişată de Yosef Govrin, deja amintitul ambasador al Israelului la Bucureşti. El afirma că demonstraţia muncitorilor fusese organizată mai devreme, fiind „într-un fel inspirată” de vizita lui Gorbaciov. Spre sfârşitul lunii noiembrie Govrin a vorbit cu un activist de partid de naţionalitate evreiască şi acesta i-ar fi spus că în timpul tulburărilor erau prezenţi „turişti sovietici” care filmau incidentele70. Poate că asemenea opinii erau rezultatul activităţii Serviciului „D”, însă nu există dovezi în acest sens, după cum nu există nici dovezi ale prezenţei unor cetăţeni sovietici la Braşov în noiembrie 1987. Dar a fost totuşi prezent acolo, din motive greu de explicat, un colaborator secret al serviciului est-german de securitate (Stasi). El fusese trimis acolo cu câteva zile înaintea grevei pentru o misiune de şase săptămâni sub pretextul reprezentării uneia dintre întreprinderile din RDG. Mai târziu, el a făcut un raport exact al desfăşurării evenimentelor. De la aceeaşi sursă provine şi informaţia că însuşi Ceauşescu ar fi spus în mod explicit la una din şedinţele BP al CPEx, că în cazul revoltei muncitorilor de la Braşov un anumit rol au jucat şi „elemente neproletare din exterior”71. Dacă admitem aşadar că asemenea convingeri, dominante la unii membri de partid, referitoare la cauzalitatea externă a tulburărilor de la Braşov ar fi fost exclusiv rezultatul activităţii Serviciului „D”, ar trebui să admitem şi faptul că însuşi Ceauşescu a căzut victimă dezinformării răspândite de Securitatea care-i era subordonată.

Judecând însă pe baza surselor accesibile până în acest moment, ar trebui să admitem totuşi teza că totul s-a petrecut spontan, iar agenţii serviciilor secrete prezenţi la Braşov n-au făcut decât să asiste la desfăşurarea evenimentelor. Trecând peste problema instigării, care în momentul de faţă nu poate fi dovedită, principala cauză a grevei de la Braşov a constituit-o situaţia materială dramatic de grea a muncitorilor, agravată şi de „acordul global” pe baza căruia muncitorilor li se dădeau salarii din ce în ce mai mici. Deja pe 10 noiembrie72 la Uzinele „Tractorul” din Braşov a avut loc un scurt protest în cursul căruia muncitorii cereau salarii mai mari plătite la timp, pentru că încă nu-şi primiseră lefurile cuvenite. Directorul l-a informat despre toate acestea pe secretarul organizaţiei judeţene de partid, Petre Preoteasa, care a promis că va „analiza” problema, dar, în afară de faptul că au fost sancţionaţi doi maiştri, nu s-a întâmplat nimic. Întârzieri în plata salariilor au avut loc şi la Fabrica de autocamioane „Steagul Roşu”. Autorităţile au promis solemn că vor achita salariile până pe 12 noiembrie, dar n-au reuşit să se ţină de cuvânt. În cele din urmă, pe 14 noiembrie, seara, au fost aduşi banii şi angajaţii şi-au primit salariile. Imediat s-a constatat că ele fuseseră reduse cam la jumătate din cauza „acordului global”. Aproape în unanimitate, muncitorii au refuzat să mai intre la lucru.

În ziua următoare, pe 15 noiembrie, erau planificate alegeri generale pentru Consiliile Populare. Autorităţile tratau această problemă în mod foarte serios şi se străduiau mai mult ca de obicei ca totul să decurgă aşa cum trebuie. După cum a informat Ambasada RPP, au fost cazuri în care „un singur membru a votat pentru întreaga familie”, în alte cazuri urnele au fost deplasate la domiciliu. Spre deosebire de alegerile din anii precedenţi, n-au fost date rezultatele pe judeţe, ci doar cele generale, iar din aceste date rezulta că prezenţa la urne a fost de 99,99%73. Din punctul de vedere al pregătirilor, Braşovul nu se deosebea de restul ţării.

În dimineaţa zilei de 15 noiembrie, muncitorii de la „Steagul Roşu” au început să se adune la poarta fabricii, apoi au format un convoi şi au pornit spre centrul oraşului. După încercări ineficiente din partea activiştilor de partid şi a primarului oraşului de a împiedica demonstraţia, un grup de câteva sute de persoane, strigând lozinci anticomuniste şi anti-Ceauşescu, a sosit în jurul orei 10 în faţa sediului comitetului judeţean de partid. Serviciile de ordine deocamdată n-au intervenit, deşi fusese bătut un miliţian care se găsea întâmplător pe traseu. Convoiul devenea treptat tot mai mare datorită trecătorilor care i se alăturau. La comitetul de partid demonstranţii au cerut să vorbească cu autorităţile, dar cererea nu le-a fost îndeplinită. Cei mai impulsivi dintre protestatari au pătruns în clădire şi au început să arunce pe geam portretele lui Ceauşescu şi alte obiecte. Atunci au intrat în acţiune unităţile de Miliţie – manifestaţia a fost înăbuşită şi chiar în cursul aceleiaşi zile au început arestările efectuate pe baza rapoartelor şi fotografiilor executate de agenţii Securităţii prezenţi printre demonstranţi.

Drumul spre decembrie 1989

Majoritatea celor reţinuţi au fost duşi la Bucureşti pentru interogatorii. Ancheta, dublată de torturi brutale, a durat două săptămâni. Acţiunea a fost supervizată de Emil Macri, care îşi dovedise capacităţile cu unsprezece ani în urmă, într-o situaţie asemănătoare, după greva minerilor din Valea Jiului. La operaţiune a luat parte şi Ristea Priboi, care în 1981, incognito, participase la experimentul Meditaţiei Transcendentale74. Autorităţile voiau să dovedească exclusiv caracterul huliganic al tulburărilor, aşa încât interogatoriile au fost dirijate tocmai în acest sens. La început, probabil la sugestia lui Emil Bobu, s-a încercat să se obţină de la arestaţi recunoaşterea faptului că au fost membri ai Gărzii de Fier, dar în cele din urmă anchetatorii s-au limitat la a prezenta evenimentele ca simple manifestări huliganice. Aceasta a fost şi versiunea prezentată la şedinţele de partid convocate în legătură cu tulburările de la Braşov. La astfel de întâlniri s-a cerut frecvent pedeapsa cu moartea pentru cei vinovaţi.

Pe 3 decembrie a avut loc procesul. Cu o zi înainte sosise la Braşov ministrul Afacerilor Interne, Tudor Postelnicu, pentru a supraveghea totul personal. Pedepsele pentru participanţii la tulburări au fost mai degrabă blânde. Câteva zeci de persoane au fost condamnate la pedepse privative de libertate de şase luni până la trei ani, cu executarea pedepsei la locul de muncă. Alţi demonstranţi au fost trimişi cu domiciliu forţat în alte părţi ale ţării, unde au rămas până în decembrie 1989 sub supravegherea Securităţii. Câţiva studenţi care s-au alăturat demonstraţiei muncitoreşti au fost exmatriculaţi din facultate. Şi, un lucru foarte important, nici unul dintre ei n-a mai jucat vreun rol semnificativ nici în decembrie 1989, nici mai târziu.

Revolta de la Braşov a fost semnalul de început al unei etape cu totul noi în funcţionarea sistemului comunist din România – atât din punctul de vedere al situaţiei interne, cât şi al celei internaţionale. Spre deosebire de evenimentele anterioare asemănătoare, desigur, dar la o scară mai redusă (ca de exemplu revolta studenţilor de la Iaşi din februarie 1987), greva de la Braşov a fost foarte larg difuzată în ţară şi în lume.

Vestea despre aceste incidente a ajuns şi la Radio Europa Liberă, dar abia pe 17 noiembrie75, moment în care conducerea secţiei române, cu Vlad Georgescu în frunte, a decis difuzarea ei imediată. La redacţie au început să sune telefoane din RSR, RSFI şi alte ţări, de la români care auziseră ceva în legătură cu acest subiect de la cunoştinţe sau rude şi voiau să-şi împărtăşească impresiile. Tema a fost preluată şi de alte redacţii şi agenţii de presă, inclusiv de cele sovietice (TASS, Radio Moscova, care emitea şi în limba română) şi occidentale. Câteva zile mai târziu, televiziunea italiană a difuzat un film de amator, realizat se pare de un turist finlandez care întâmplător se afla atunci la Braşov76. În presa franceză au fost prezentate şi fotografii făcute în timpul revoltei şi imediat după aceea. În descrierea acestor evenimente predomina în general tendinţa de a le exagera – se vorbea, spre exemplu, de zeci de mii de protestatari (când în realitate au fost numai câteva sute). Această tendinţă a fost sprijinită în ţară de Serviciul „D”, care se străduia să amplifice dimensiunile represiunii, pentru ca astfel să înspăimânte populaţia şi să reducă dorinţa de revoltă împotriva autorităţilor77. Dorinţa de senzaţional a mass-mediei occidentale se întâlnea aşadar cu interesele politice ale autorităţilor RSR.

Datorită demonstraţiei de la Braşov tematica românească a cucerit prima pagină a ziarelor, iar despre Ceauşescu a început să se vorbească exclusiv la modul negativ sau foarte nefavorabil (era comparat, spre exemplu, cu Kim Ir Sen). Ziariştii occidentali au început să viziteze RSR, scriind reportaje în legătură cu nivelul de trai sau cultul personalităţii etc. În afară de faptul că atmosfera generală în care se vorbea despre Ceauşescu, cel care până nu demult se bucurase de un statut privilegiat, era acum negativă, a început să se vorbească şi despre răsturnarea lui iminentă. Caracteristic este în acest sens un titlu, unul dintre numeroasele de acelaşi fel, pe care cotidianul italian Il Giornale l-a găsit potrivit pentru un articol de analiză a semnificaţiei protestului din noiembrie: „Braşov, începutul sfârşitului pentru dictatorul Ceauşescu?”78.

Din rândul protestatarilor de la Braşov nu s-a remarcat nici un lider muncitoresc pe măsura unui Lech Wałęsa ori măcar a lui Constantin Dobre, care devenise destul de cunoscut după grevele din Valea Jiului. Dar aceste evenimente au contribuit totuşi la lansarea lui Silviu Brucan ca unul dintre principalii adversari ai lui Ceauşescu în cadrul Partidului Comunist79. Brucan încercase deja mai dinainte să se facă cunoscut, dar în acel moment nu-l ştiau decât persoanele cu adevărat interesate de situaţia RSR. La câteva zile după 15 noiembrie, după cum îşi aminteşte, i-a invitat în locuinţa lui pe nişte ziarişti de la BBC şi de la UPI, cărora le-a înmânat o declaraţie pe care o pregătise din timp şi în care arăta că nu este de acord cu politica dusă de conducere din motive, s-ar putea spune, de stânga – cu alte cuvinte, el considera că a apărut o criză „în relaţia dintre PCR şi clasa muncitoare”80. Iniţiativa lui Brucan s-a bucurat imediat de o primire favorabilă în mass-media din Occident. Pe un ton entuziast scriau despre ea ziare importante de talie mondială cu tentă de stânga: The New York Times, The Independent, Le Monde şi altele. Tema fusese preluată şi de agenţiile de presă, respectiv de posturi de radio ca Europa Liberă care a început să informeze despre toate iniţiativele acestui activist la pensie.

Din acel moment, Brucan a început să fie solicitat de un mare număr de ziarişti străini care-l rugau să comenteze situaţia actuală a RSR81. Reacţia autorităţilor a fost una mai degrabă blândă. Brucan a fost chemat pentru o discuţie lămuritoare la CC, după care i-a fost aplicată măsura arestului la domiciliu şi a supravegherii. I-au fost totuşi permise contactele cu presa occidentală şi n-a mai fost tracasat prea mult. La începutul lui februarie 1988 însă lui Brucan i-a fost retras arestul la domiciliu. Mai târziu i-au fost permise chiar şi călătorii în străinătate, inclusiv o întâlnire cu Gorbaciov. În afară de Brucan, în legătură cu evenimentele de la Braşov şi-au mai exprimat părerea şi alţi oponenţi deja cunoscuţi, ca de exemplu Doina Cornea, dar rolul lor politic a fost mai redus, ei nefiind legaţi de partid şi deci neputând forma în cadrul lui un grup potrivnic lui Ceauşescu, lucru care era însă aşteptat de toată lumea din partea lui Brucan. Tot atunci a reuşit să se lanseze şi Mihai Botez, o persoană situată la punctul de întâlnire a partidului cu intelectualitatea şi cu cercurile disidente. A apărut de asemenea, în potopul diferitelor declaraţii trimise de ascultători la REL, Frontul Salvării Naţionale (FSN), ca una dintre organizaţiile care îşi exprimau punctul de vedere în problema revoltei de la Braşov, dar acest nume a dispărut în noianul de texte de acelaşi fel.

În noaptea de 3 spre 4 decembrie, indivizi necunoscuţi au incendiat monumentul lui Lenin amplasat în faţa Casei Scânteii, o clădire imensă din perioada stalinistă situată în nordul Capitalei. În Casa Scânteii îşi aveau sediul redacţiile multor ziare şi reviste, nu numai Scânteia. Tot acolo îşi avea sediul şi Editura Tehnică, al cărei director era pe atunci Ion Iliescu. Incendierea monumentului a provocat proteste din partea Ambasadei URSS. Ca răspuns, partea română a dat următoarea versiune: fusese planificată renovarea monumentului, iar muncitorii s-au prezentat la lucru dimineaţa devreme; pentru a se încălzi, au făcut un foc din anvelope uzate stropite cu benzină, iar flăcările au cuprins şi monumentul. Potrivit diplomaţilor occidentali, a fost vorba mai degrabă de un protest social care-şi propunea să atragă atenţia sovieticilor asupra situaţiei din RSR82, dar analiştii de la Ambasada RPP afirmă că acţiunea ar fi avut un caracter antisovietic şi n-ar fi exclus ca ea să fi fost provocată chiar de autorităţi, pentru a face uitată impresia negativă lăsată de evenimentele de la Braşov şi concretizată în manifeste împrăştiate prin mai multe oraşe şi în faptul că nu departe de monumentul lui Lenin, în 1986, a fost incendiată o poartă decorată cu portretele lui Ceauşescu83. Împotriva unei astfel de teze pledează faptul că incidentul a fost muşamalizat şi nu mediatizat. În orice caz, incendierea statuii lui Lenin era un semnal în plus că situaţia în ţară este foarte tensionată.

În ianuarie 1988, secţia română de la Radio Europa Liberă a început să difuzeze fragmente din Orizonturi roşii. În total a fost vorba de douăsprezece astfel de emisiuni84, iar pe durata fiecăreia, după cum se lăuda mai târziu chiar Pacepa, „străzile Bucureştiului erau aproape pustii”85. Pentru populaţia României, ca şi pentru membrii nomenclaturii era difuzată însă o altă parte a textului din lucrarea fostului ofiţer de spionaj decât pentru politicienii occidentali. Ei ştiau perfect că Nicolae Ceauşescu trata Occidentul ca un instrument şi-i induce în eroare pe reprezentanţii acestuia în ceea ce priveşte situaţia din ţară, aşa încât pentru ei acest lucru nu era surpriză. Românilor le era adresată acea parte din Orizonturi roşii care se referea la jocul de forţe în cadrul conducerii ţării. Întreaga curte a lui Ceauşescu fusese prezentată la modul negativ, dar figura care trezea cea mai mare aversiune era Elena. Însuşi dictatorul, impulsiv şi cu porniri ucigaşe (ar fi fost gata să-şi lichideze toţi adversarii, utilizând materiale radioactive), se situa în mod vizibil în umbra acestei femei. O figură pozitivă era în schimb generalul Nicolae Militaru, prezentat ca victima maşinaţiilor dictatorului. Pacepa nu ascundea faptul că Militaru avea contacte cu spionajul militar sovietic, dar în general el era una dintre puţinele figuri pozitive, în afară de el doar Ion Gheorghe Maurer şi Gheorghe Apostol fiind descrişi tot în culori luminoase. Expunerea cvasinecunoscutului Militaru în contrast cu celelalte figuri bine-cunoscute servea în mod evident lansării acestuia în faţa opiniei publice. După Brucan, el era a doua figură din viitoarea echipă a lui Iliescu cu care ascultătorii REL se întâlneau în decurs de numai câteva luni. Generalul şi-a dat seama de acest lucru: intervenţia lui controversată de la televiziune din ziua de 22 decembrie 1989 începea cu următoarele cuvinte: „Mulţi dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi. Sunt generalul-colonel Nicolae Militaru”86.

Răspunsul regimului a fost proliferarea în continuare a cultului personalităţii, care în luna ianuarie a fiecărui an ajungea la un apogeu din cauza zilelor de naştere ale soţilor Ceauşescu. În 1988, festivităţile, îmbogăţite cu o nouă aniversare, aceea a 55 de ani de „activitate revoluţionară” a dictatorului, au fost cele mai strălucite din toată istoria de până atunci. Dar efectul obţinut a fost contrar celui scontat, pentru că aceste festivităţi au provocat o şi mai pronunţată repulsie socială decât de obicei. Ziariştii occidentali au descris însă aceste sărbători ca fiind pur şi simplu nişte ciudăţenii.

Nici nu se stinseseră bine ecourile aniversării zilelor de naştere ale cuplului dictatorial, că din Washington au sosit veşti foarte rele pentru conducătorul român. Pe 5 februarie a sosit la Bucureşti locţiitorul secretarului de stat american John Whitehead. Venea probabil într-o „misiune de ultimă şansă”. Trimisul Statelor Unite s-a întâlnit cu Ceauşescu şi i-a înmânat o scrisoare din partea lui Reagan, prin care acesta atrăgea atenţia asupra nerespectării drepturilor omului în România. Dictatorul a reacţionat foarte urât la această scrisoare. Whitehead s-a întâlnit şi cu ministrul Afacerilor Externe, Ioan Totu, care a criticat presiunile, în opinia lui nejustificate, asupra României şi l-a informat pe american că RSR se lipseşte unilateral de clauza naţiunii celei mai favorizate. În timpul vizitei, Whitehead a organizat o recepţie la Ambasada SUA la care, lucru interesant, a fost invitat şi Ion Gheorghe Maurer, unul din cei trei eroi pozitivi ai Orizonturilor roşii. Maurer nu mai participase din 1974 la astfel de activităţi. La aceeaşi recepţie fusese invitat şi Silviu Brucan, dar Securitatea l-a împiedicat să-şi părăsească locuinţa87. La câteva zile după plecarea reprezentantului guvernului american, autorităţile române i-au ridicat arestul la domiciliu lui Silviu Brucan88.

Pe 12 februarie Ceauşescu i-a adresat lui Ronald Reagan o scrisoare în care afirma că România se retrage unilateral din clauza naţiunii celei mai favorizate în comerţul cu Statele Unite. Drept cauză a acestei decizii dictatorul invoca încercările de presiune exercitate asupra ţării sale prin aplicarea amendamentului Jackson-Vanika. El mai sublinia că democraţia existentă în RSR este mult mai bună decât cea din Statele Unite şi, în plus, SUA au semnat tratate care garantează integritatea teritorială a României şi, în consecinţă, n-au dreptul să vorbească despre statutul minorităţilor naţionale de pe teritoriul României. Pe 26 februarie, guvernul Statelor Unite a abrogat clauza naţiunii celei mai favorizate pentru România, începând cu data de 3 iulie. Majoritatea schimburilor de mărfuri dintre cele două ţări s-a realizat însă înainte de această dată, aşa încât bilanţul schimburilor comerciale reciproce pe 1988 n-a suferit prea mult ca urmare a retragerii clauzei89. Din acel moment a început o perioadă foarte rea în relaţiile Bucureştiului cu Washingtonul, ceea ce s-a repercutat negativ şi asupra contactelor cu toate celelalte state occidentale. Echipa lui Ceauşescu era din ce în ce mai izolată.

La scurt timp după aceea cuplul dictatorial a efectuat două lungi călătorii prin ţări ale Lumii a Treia, călătorii care au fost numite „itinerariul păcii şi prieteniei”. Mai întâi, între 7 şi 15 martie soţii Ceauşescu au vizitat Ghana, Liberia, Guineea şi Mauritania, iar la mai puţin de o lună, în perioada 8-21 aprilie, au plecat în Indonezia, Vietnam şi Mongolia. La câteva zile după întoarcerea din călătorii a avut loc o şedinţă a CPEx în cadrul căreia secretarul general şi-a prezentat concepţia referitoare la situaţia internaţională şi la necesitatea întăririi rolului ideologiei în activitatea instructiv-educativă. Aceste concepţii, prezentate membrilor PCR ca „Programul revoluţionar de muncă al partidului şi poporului”, au fost numite mai târziu „tezele din aprilie”90. Ele nu aduceau nimic nou, fiind simple repetări ale vechilor scheme prea bine cunoscute. „Programul revoluţionar” a fost apoi studiat la şedinţele de partid. După cum informa Ambasada RPP, până la începutul lui august la astfel de şedinţe au participat 8 milioane de cetăţeni, dintre care 1,25 milioane au luat cuvântul91.

Fără îndoială, această nouă repetare după „tezele de la Mangalia” a „tezelor din iulie” avea drept scop să strângă şi mai mult rândurile şi să concentreze societatea în jurul echipei conducătoare, dar ea a fost luată în cel mai bun caz drept o farsă, fiind ignorată total de majoritatea populaţiei. „Tezele din aprilie” au constituit o dovadă în plus că dictatorul nu înţelegea ce se petrece în jur, fiind convins că e suficient să repete ceea ce făcuse cu mai mulţi ani în urmă pentru a obţine acelaşi efect.

În intervalul 10-14 mai a sosit la Bucureşti Andrei Gromîko, de data aceasta în calitate de preşedinte al Sovietului Suprem al URSS. El i-a înmânat lui Ceauşescu Ordinul „Lenin”. Imediat după ce a renunţat la sprijinul american, conducătorul român a început să facă eforturi pentru lărgirea contactelor cu ţările socialiste. Anul 1988 a constituit pentru RSR un record la scara deceniului în curs în ceea ce priveşte contactele bilaterale cu ţările din blocul sovietic92. Ceauşescu era interesat în primul rând de colaborarea comercială şi nici nu se gândea să facă vreun compromis pe probleme ideologice sau de politică internă. Aşa încât vizita lui Gromîko n-a schimbat nimic în atitudinea dictatorului.

În cursul lunii iunie s-au înrăutăţit însă brusc relaţiile cu RPU. Pe 20-22 mai, în această ţară s-au petrecut o serie de evenimente cunoscute sub numele de „puciul aparatului de partid”. La conferinţa naţională a partidului, Kádár şi încă patru dintre colaboratorii săi au fost eliminaţi din Biroul Politic, iar Károly Grósz, un adept al reformelor, a devenit noul secretar general al PMSU, ceea ce anunţa o accelerare a schimbărilor în RPU. Pe 27 iunie, la Budapesta a avut loc o demonstraţie împotriva îngrădirii drepturilor omului în România. Această manifestaţie, sprijinită discret de echipa lui Grósz, a adunat 60.000 de persoane93. Conducătorii români aflaseră mai înainte despre intenţiile ungurilor, aşa încât, în aceeaşi zi, a fost pregătită plenara Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din RSR şi a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană din RSR. Ambele forumuri au elaborat câte o rezoluţie în care condamnau acţiunile „antiromâneşti” întreprinse de autorităţile RPU. În ziua următoare a avut loc plenara CC al PCR în cursul căreia s-a decis redactarea unei scrisori adresate CC al PMSU şi a fost citită o scrisoare semnată de Ceauşescu şi adresată lui Grósz. Ambele epistole reproşau conducerii ungare tendinţe şovine şi naţionaliste94.

Timp de aproape două luni s-a consumat apoi un conflict diplomatic acut, deşi pe 30 iunie Grósz a afirmat că este gata să meargă în România ca să discute problema minorităţilor naţionale. Dar autorităţile RSR au dispus închiderea imediată a Consulatului RPU de la Cluj, unul dintre cele mai importante oraşe din punctul de vedere al acestei minorităţi. Pe data de 1 iulie parlamentul ungar a adresat guvernului român o scrisoare prin care cerea încetarea sistematizării satelor. Ca răspuns, Ceauşescu s-a hotărât să-l invite pe Grósz în RSR şi i-a propus o întâlnire pe la sfârşitul lui august la Arad, un oraş situat în apropierea graniţei cu RPU95. Vizita lui Grósz a avut loc pe 28 august. Ambele părţi se făceau că doresc o stingere a conflictului, dar nu s-a ajuns la o înţelegere fermă. Ceauşescu afirma că „s-a convenit ca în relaţiile româno-maghiare să fie trecute pe primul plan problemele în legătură cu care punctele de vedere ale ambelor părţi sunt identice sau apropiate”96. Această rundă în duelul diplomatic dintre Bucureşti şi Budapesta s-a desfăşurat aşadar în favoarea lui Ceauşescu, care s-a arătat, pe de o parte, ca apărătorul României în faţa radicalismului maghiar, iar pe de altă parte, ca omul de stat gata oricând să rezolve problemele pe calea dialogului.

În august 1988 a fost lansat un alt oponent. Fost cursant al Academiei „Ştefan Gheorghiu” şi poet care s-a impus printr-o critică aspră la adresa lui Ceauşescu în timpul conferinţei scriitorilor din iulie 1981, Mircea Dinescu a fost invitat în URSS ca oaspete al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Pe 25 august, într-o emisiune la Radio Moscova care avea şi un program în limba română, el s-a exprimat pe un ton mai mult decât pozitiv în legătură cu conceptele sovietice de perestroika şi glasnost. După întoarcerea în ţară, în cursul lunii septembrie, i-a adunat pe câţiva dintre cunoscuţii săi, printre care Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu (după căderea comunismului aceştia au cunoscut succese uluitoare în carieră), respectiv Alexandru Paleologu, un intelectual care pe la începutul anilor ’60 era informator al serviciilor speciale97, iar după căderea comunismului a cunoscut şi el succesul în carieră, cu scopul de a elabora un protest împotriva sistematizării satelor. După această întâlnire, toţi participanţii au fost audiaţi de Securitate şi informaţi că Dinescu colaborează cu KGB-ul. Aşa încât nu s-a ales nimic de protestul colectiv şi poetul a hotărât să acţioneze singur98.

Pe 4 octombrie Ceauşescu a efectuat o călătorie în URSS. Dar nici această vizită n-a adus prea multe, pentru că iarăşi au prevalat divergenţele punctelor de vedere şi totul s-a încheiat cu generalităţi de mică importanţă pe tema îmbunătăţirii relaţiilor reciproce99. După întoarcerea de la Moscova, conducătorul român a mai vizitat şi RP Chineză (14-18 octombrie) şi RPD Coreeană (18-21 octombrie), dar n-a fost vorba decât de vizite „de prietenie”, de rutină, care n-au adus accente noi în relaţiile bilaterale.

Între 28 şi 30 noiembrie a avut loc Plenara comună a CC al PCR, a FDUS şi a celorlalte organizaţii de masă în cadrul cărora au fost dezbătute „tezele din aprilie”100. Conducătorul român nu avea intenţia să se abată nici cu un pas de la linia rigidă pe care o adoptase şi s-a hotărât s-o apere până la capăt, lucru despre care îi informa fără încetare atât pe partenerii internaţionali, cât şi propria populaţie, nomenclatura şi membrii conducerii superioare. Ceauşescu s-a hotărât să-şi consolideze poziţia de până acum, dar organele puterii acţionau cu tot mai puţină fermitate şi mai ales cu tot mai puţină consecvenţă. Securitatea îi urmărea pe oponenţi şi pe disidenţi, al căror număr creştea odată cu trecerea timpului, desfăşura cu aceştia discuţii de avertizare, din când în când „făptaşi necunoscuţi” mai băteau pe câte cineva, dar nu se făceau arestări masive (ca în 1958) şi nici măcar acţiuni de înfricoşare mai ample (cum se întâmplase după scandalul Meditaţiei Transcendentale). Un rol important l-a jucat aici Iulian Vlad, care, presimţind probabil sfârşitul iminent al lui Ceauşescu, se străduia, cel puţin aceasta este părerea unora101, să limiteze rolul Securităţii în acţiunile represive.

În ianuarie 1989 au avut loc tradiţionalele sărbătoriri ocazionate de zilele de naştere ale soţilor Ceauşescu, ceea ce însemna că, atât timp cât vor trăi Nicolae şi Elena, nu vor fi posibile nici un fel de schimbări. De pe alte poziţii judecau însă câţiva activişti de partid pensionari care cunoscuseră vremea lor de glorie pe timpul regimului Gheorghiu-Dej. După cum îşi amintea Silviu Brucan (unul dintre aceştia), în aprilie 1988, în parcul Herăstrău din Bucureşti (situat în partea de nord a Capitalei, nu departe de Casa Scânteii şi de cartierul de vile unde locuiau demnitarii, inclusiv familia Ceauşescu), el s-a întâlnit cu Gheorghe Apostol, care tocmai se întorsese din Brazilia, unde fusese ambasador încă din 1983. Ei au ajuns la concluzia că trebuie luate anumite măsuri politice. În următoarele câteva luni ei s-au întâlnit cu alţi doi „veterani”, Constantin Pârvulescu şi Alexandru Bârlădeanu, care s-au hotărât să se alăture acestui grup şi au elaborat în scurt timp o primă versiune a unui text care a intrat în istorie sub denumirea de „Scrisoarea celor şase”102. Această activitate nu putea scăpa atenţiei Securităţii, care îl urmărea neîncetat pe Brucan, în mod aproape sigur pe Pârvulescu (după intervenţia sa la Congresul al XII-lea al PCR, pentru că Nicolae Ceauşescu nu ierta niciodată asemenea lucruri) şi pe Apostol (după întoarcerea în ţară, el putea deveni periculos, ca unul pe care Dej îl desemnase probabil drept succesor), şi poate chiar pe Bârlădeanu (preventiv). A organiza întâlniri secrete în asemenea condiţii ar fi fost ceva de domeniul miracolului. Autorităţile ştiau mai mult ca sigur despre iniţiativa veteranilor din partid, dar nu s-au obosit s-o împiedice.

Spre sfârşitul anului 1988 Silviu Brucan a efectuat fără prea mari dificultăţi câteva călătorii în străinătate. A început cu capitalele occidentale, Washington şi Londra, unde s-a întâlnit atât cu reprezentanţi ai guvernelor respective, informându-i despre iniţiativa sa şi a colegilor săi, cât şi cu ziarişti cărora le-a acordat interviuri. S-a dus apoi la Moscova, unde, după cum chiar el povesteşte, dar fără a da o informaţie exactă în legătură cu ziua şi făcând doar o aluzie la luna noiembrie 1988, s-a întâlnit chiar cu Gorbaciov cu care s-a întreţinut timp de aproape o oră în legătură cu situaţia din România. Brucan a plecat şi la Viena, unde a dat interviuri pentru REL, Vocea Americii şi BBC, dar în cursul acestora n-a amintit despre întâlnirea cu liderul Uniunii Sovietice103.

După întoarcerea lui Brucan în ţară, veteranii complotişti s-au hotărât să treacă la ofensivă. Grupului iniţial i s-au alăturat acum şi fostul ministru al Afacerilor Externe Corneliu Mănescu şi activistul pensionar Grigore Răceanu, care în sine nu însemna prea mult, dar avea numeroase cunoştinţe printre nomenclaturişti, mai ales printre cei cu un stagiu mai consistent în PCR, plus că avea motive să-l duşmănească din toată inima pe Ceauşescu din cauza amintitului denunţ prezentat la Plenara CC al PMR din 1958. După cum îşi amintea Corneliu Mănescu, grupul disidenţilor voia să mai coopteze şi alţi activişti, printre care probabil pe Ion Gheorghe Maurer (a cărui lipsă din grup era foarte vizibilă), dar toţi au refuzat argumentând de cele mai multe ori că pur şi simplu le e frică104. Iliescu, după cum spune chiar el, n-a fost avut în vedere, aşa încât nimeni nu l-a contactat în această problemă105. În cele din urmă, scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în calitatea lui de preşedinte a fost semnată de şase persoane, în ordinea următoare: G. Apostol, A. Bârlădeanu, C. Mănescu, C. Pârvulescu, G. Răceanu, S. Brucan.

Între timp, autorităţile RSR au trecut pe moment la acţiuni ofensive. Pe 31 ianuarie 1989 a fost arestat, sub învinuirea de spionaj în favoarea Statelor Unite, Mircea Răceanu106, fiul vitreg al lui Grigore Răceanu şi absolvent, printre altele, al vestitului Institut de Stat pentru Relaţii Internaţionale din Moscova (MGIMO). În momentul arestării, Răceanu era director adjunct la Secţia V (ambele Americi) din Ministerul Afacerilor Externe. Pe 14 martie, a doua zi după difuzarea „Scrisorii celor şase” la REL, Scânteia insera o informaţie despre eveniment. În zilele de 20-21 iulie 1989 a avut loc procesul în urma căruia Răceanu a fost condamnat la moarte pentru trădare de patrie. El a făcut recurs, care a fost judecat pe 28 august şi soluţionat negativ. În favoarea lui Răceanu a intervenit însuşi preşedintele Statelor Unite, George Bush, care i-a adresat o scrisoare lui Ceauşescu, mulţumită căreia pe 19 septembrie pedeapsa lui Răceanu a fost comutată în douăzeci de ani de privare de libertate.

În aceeaşi zi în care a fost reţinut Mircea Răceanu sosea la Bucureşti o delegaţie sovietică condusă de Vadim Medvedev. Convorbirile purtate au fost de natură ideologică. Potrivit amintirilor lui Medvedev, în repetate rânduri Ceauşescu s-a exprimat critic în legătură cu procesele care au loc în URSS şi în alte ţări comuniste, punând „problema socialismului”, lucru foarte important, mai presus chiar decât „suveranitatea” fiecărui stat în parte – ceea ce era o schimbare de-a dreptul fundamentală în atitudinea lui107. Afirmăm acest lucru pentru că din august 1968 şi până în momentul respectiv Ceauşescu a tot subliniat mereu tocmai suveranitatea, opunându-se încercărilor de a soluţiona problemele naţionale la nivelul Kremlinului sau al unor instanţe internaţionale. Pe când în convorbirea cu Medvedev conducătorul român propunea tocmai o astfel de întâlnire multilaterală la cel mai înalt nivel. Această idee a apărut de fapt şi mai târziu.

Arestarea ginerelui unuia dintre veteranii complotişti n-a provocat însă încetarea acţiunii lor. Scrisoarea transmisă în Occident de ambasadorul Olandei Coen Stork108 a fost difuzată la secţia română a BBC pe data de 10 martie 1989, după care conţinutul ei a fost preluat şi de alte posturi de radio în limba română, inclusiv REL, pe 13 martie. De la Congresul al XII-lea al PCR, era prima luare de poziţie a unui grup din partid în opoziţie faţă de Ceauşescu. Disidenţii criticau situaţia în care se găsea RSR109, atrăgând atenţia asupra nerespectării hotărârilor Actului Final al Conferinţei de la Helsinki, asupra neconstituţionalităţii sistematizării satelor şi a legii antiavort. Ei apreciau negativ reconstrucţia centrului Capitalei. Creată, în opinia autorilor scrisorii, cu scopul de „a apăra ordinea socialistă contra claselor exploatatoare”, Securitatea s-a întors acum împotriva clasei muncitoare, a vechilor membri de partid şi a intelectualităţii. Veteranii din partid mai atrăgeau atenţia şi asupra situaţiei materiale dramatice a populaţiei. Ca remediu faţă de problemele actuale, ei îi propuneau lui Ceauşescu: sistarea imediată a sistematizării rurale, restabilirea garanţiilor constituţionale pentru libertatea persoanei şi încetarea exportului de alimente. Scrisoarea se încheia cu următoarea asigurare: „Din momentul în care aceste măsuri vor fi luate, noi suntem gata să participăm într-un spirit constructiv la un dialog cu guvernul cu privire la căile şi mijloacele de a depăşi prezentul impas”.

Conţinutul „Scrisorii celor şase” cu greu ar putea fi caracterizat drept revoluţionar (n-a fost cerută nici măcar înlocuirea lui Ceauşescu), dar acestui document mijloacele de informare în masă occidentale i-au acordat o importanţă enormă. În rândul populaţiei, scrisoarea a fost percepută mai puţin favorabil, între altele şi din cauza faptului că persoanele care o semnau se identificau prea mult cu sistemul comunist şi cu regimul lui Dej, care nu lăsase amintiri deloc bune. Cu toate acestea, semnatarii „Scrisorii celor şase” au fost supuşi unor măsuri represive prin arest la domiciliu, de data aceasta respectat mult mai riguros decât înainte.

Importanţa acestui demers al veteranilor din partid a fost potenţată şi de un alt eveniment. În decembrie 1988, Mircea Dinescu a acordat un interviu cotidianului francez de stânga Libération. În acest interviu, poetul a împărtăşit ziariştilor anumite observaţii critice la adresa regimului Ceauşescu. Redacţia ziarului a aşteptat însă un moment potrivit pentru publicarea interviului. Acesta s-a ivit pe 17 martie 1989, la o săptămână după difuzarea „Scrisorii celor şase” de către BBC. Chiar în aceeaşi zi, Dinescu a fost convocat la sediul comitetului local de partid, unde i s-a adus la cunoştinţă că a fost eliminat din rândul membrilor de partid. În acelaşi timp i-a fost aplicată măsura arestului la domiciliu, menţinută de facto până pe 22 decembrie. Îi era permis în schimb să se întâlnească cu diferite persoane, inclusiv cu diplomaţi occidentali. În zilele următoare, câţiva reprezentanţi ai lumii culturale şi-au exprimat sprijinul pentru Dinescu, printre aceştia numărându-se Andrei Pleşu, fostul „inginer al sufletelor” din vremea stalinismului, Geo Bogza, Alexandru Paleologu, eseistul Mihai Şora şi poetul Ştefan Augustin Doinaş, care fusese informator al Securităţii110. Ei au redactat o scrisoare adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor în care-şi exprimau neliniştea faţă de starea literaturii în România. Autorităţile au reacţionat imediat, dar nu foarte ferm. Toţi semnatarii scrisorii, cu excepţia stalinistului Bogza, au primit interdicţie de a mai publica pe teritoriul RSR. Cel mai rău a fost tratat Pleşu, care, ca istoric de artă, pe 5 aprilie a fost trimis în provincie, în satul Tescani din judeţul Bacău, unde trebuia să îndeplinească funcţia de custode al muzeului local111. Potrivit scriitorului Tudor Octavian, care l-a vizitat pe Pleşu la Tescani, oaspeţi ai disidentului ar mai fi fost şi Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, pe atunci lector la Academia „Ştefan Gheorghiu” (din 1973), iar în anii 1990-1997 şeful Serviciului Român de Informaţii112.

În februarie 1989, în cadrul Institutului de Economie a Sistemului Socialist de pe lângă Academia de Ştiinţe a URSS a fost elaborată o lucrare referitoare la situaţia internă a ţărilor din blocul sovietic. În acest document se aprecia că „regimul [românesc] încă mai dispune de o anumită rezervă de forţe vitale” şi erau prevăzute două variante de evoluţie a situaţiei din RSR. O variantă favorabilă din punctul de vedere al sovieticilor presupunea că „se va ajunge la schimbări la nivelul autorităţii supreme în stat şi ca urmare, în locul lui N. Ceauşescu vor apărea politicieni care gândesc sănătos, capabili să înţeleagă şi să pună în practică idei ca reforme radicale şi înnoirea socialismului”. În varianta numită „intermediară/de impas” era avută în vedere rămânerea lui Ceauşescu în continuare la putere, fără schimbarea liniei politice. În cel mai rău caz se putea ajunge la o explozie socială şi la apariţia „pericolului întoarcerii spre Occident”113. Ceea ce s-a întâmplat ceva mai târziu a fost un amestec între varianta favorabilă şi cea intermediară. În fond, s-a produs o explozie a nemulţumirii sociale, în urma căreia însă la putere au ajuns „politicieni cu gândire sănătoasă” care au făcut totul pentru a preveni „pericolul întoarcerii spre Occident”.

Pe 4 aprilie, în semn de protest împotriva încălcării drepturilor omului de către echipa lui Ceauşescu, Republica Federală Germania şi-a retras ambasadorul din România114. Acest lucru reprezenta accentuarea izolării României pe arena internaţională. Din acel moment au încetat practic întâlnirile cu delegaţii din alte ţări, atât de frecvente în cursul precedenţilor douăzeci şi ceva de ani şi exploatate invariabil de propagandă ca dovezi ale recunoaşterii în lume a geniului conducătorului român.

Câteva zile mai târziu, autorităţile au iniţiat ultima mare ofensivă propagandistică, legată de achitarea datoriei externe anunţată de secretarul general la Plenara CC din 12-14 aprilie 1989. Subliniind surmontarea dificultăţilor economice şi creşterea independenţei ţării, campania n-a nimerit însă pe un teren favorabil, pentru că situaţia materială a populaţiei nu se ameliora, ci se înrăutăţea tot mai mult. Speranţa în ridicarea nivelului de trai după plata datoriilor, întreţinută permanent de autorităţi, s-a dovedit o nouă păcăleală.

În următoarele luni nu s-au întâmplat prea multe, deşi echipa conducătoare era asaltată de o avalanşă de fenomene negative. Se înmulţeau protestele oponenţilor şi disidenţilor, ale instituţiilor internaţionale care luptau pentru respectarea drepturilor omului, precum şi ale organizaţiilor politice ale românilor din emigraţie. S-a intensificat şi emigraţia ilegală, tot mai multe persoane treceau în RPU şi în RSFI, iar paza de frontieră nu era în stare să reducă semnificativ fenomenul. În noiembrie 1989, din RSR a fugit astfel gimnasta de renume mondial Nadia Comăneci, ceea ce era un semnal clar că până şi cele mai favorizate persoane erau extrem de nemulţumite de nivelul de trai din ţară.

În iulie s-a lansat următorul oponent, care mai târziu a încercat să joace un rol determinant, dar a fost eliminat de Iliescu. Dumitru Mazilu, pentru că despre el este vorba, fusese în anii ’60 şi ’70 membru al nomenclaturii comuniste superioare, dar pe parcurs poziţia lui s-a depreciat. Culmea carierei sale a fost atinsă în perioada 1965-1967, când a îndeplinit funcţia de comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa (unitate care n-a cunoscut reforme „românizante” decât după 1968)115. Mai târziu a activat în domeniul ştiinţific. În 1974 a devenit secretar general al Asociaţiei Române pentru Naţiunile Unite. În 1985 ONU i-a recomandat pregătirea unui raport în legătură cu respectarea drepturilor omului şi cu situaţia tineretului din RSR. Mazilu a încercat să prezinte acest raport la şedinţa uneia dintre comisiile Organizaţiei Naţiunilor Unite în iunie 1987, dar autorităţile nu i-au eliberat paşaportul116. Pe 10 iulie 1989, la Geneva, cu ocazia sesiunii uneia dintre subcomisiile pentru apărarea drepturilor minorităţilor naţionale, a fost prezentat totuşi acest raport (mai mult de zece pagini dactilografiate), care a ajuns şi în posesia postului de radio Europa Liberă şi a altor posturi de radio occidentale. Mazilu şi-a transmis raportul inclusiv Ambasadei RPP, în arhivele MSZ RP păstrându-se o copie xerox a manuscrisului acestui text (în limba engleză)117.

Între timp, în sânul conducerii României s-a cristalizat treptat ideea creării unei anumite forme de opoziţie faţă de Gorbaciov şi perestroika lui, la scara întregului bloc comunist. Chiar şi Ceauşescu, aşa dezinformat cum era, ştim bine, de colaboratorii săi cei mai apropiaţi, probabil îşi dăduse seama în cele din urmă că în ţările socialiste se petrec schimbări atât de adânci, încât situaţia devine periculoasă pentru el dacă rămâne singur. Pe 4 iunie 1989 a devenit clar că schimbările din ţările comuniste pot merge în ambele direcţii, simbolizate prin alegeri parţial libere în RPP şi masacrul studenţilor protestatari în RP Chineză. Ceauşescu prefera, evident, soluţia chineză, dar mai mult ca sigur nu putea conta pe ajutorul Beijingului (ajutor pe care l-ar fi putut solicita în cursul vizitei sale în RP Chineză din noiembrie 1988, deşi aceasta nu este, din păcate, decât o ipoteză).

Ceea ce l-a împins la acţiune a fost faptul că în Polonia misiunea formării unui nou guvern i-a fost încredinţată lui Tadeusz Mazowiecki, renunţându-se astfel la principiul tradiţional al rolului conducător al PMUP. E greu de spus în ce măsură Ceauşescu era corect informat în legătură cu situaţia politică din RPP, dar cu siguranţă şi-a dat seama că acest lucru reprezintă o ameninţare gravă la adresa sistemului comunist din această ţară şi, implicit, din celelalte state ale blocului sovietic118. La şedinţa din 21 august, el le-a explicat membrilor CPEx că vrea să-şi exprime sprijinul faţă de forţele conservatoare din PMUP care, „văzând că se bucură de sprijin, fără îndoială vor fi tentate să treacă la acţiune” pentru apărarea sistemului comunist. Textul scrisorii adresate partidelor comuniste „frăţeşti” a fost transmis în cursul nopţii de 19 spre 20 august. În acest document era criticată evoluţia situaţiei din Polonia, afirmându-se printre altele:

 

Partidul Comunist Român şi România ca ţară socialistă nu pot considera acest lucru ca fiind exclusiv o problemă internă a Poloniei. Ceea ce se petrece acolo afectează toate ţările socialiste, priveşte soarta socialismului în întreaga lume. [...] Din această cauză conducerea partidului şi a statului român consideră că partidele noastre, ţările socialiste, statele-membre ale Tratatului de la Varşovia trebuie să adopte o poziţie hotărâtă şi să nu permită ca misiunea formării guvernului polonez să fie încredinţată conducătorilor „Solidarităţii”. În ciuda rezultatelor alegerilor, RSR consideră că trebuie luate în consideraţie problemele socialismului şi ale clasei muncitoare.

 

Este greu de spus totuşi cu certitudine că Nicolae Ceauşescu ar fi propus pe această cale o acţiune armată a Tratatului de la Varşovia în RPP după modelul intervenţiei din 1968 în Cehoslovacia. În mod cert, el revenea la propunerea pe care i-o făcuse în ianuarie lui Medvedev, şi anume o întâlnire a conducătorilor pentru a discuta împreună problemele internaţionale. Dar iniţiativa românească n-a primit decât răspunsuri negative din toate capitalele blocului socialist. Ceea ce însemna că în vara anului 1989 Ceauşescu rămăsese singurul lider din regiune hotărât să apere comunismul cu orice preţ.

Toamna, evenimentele din Europa Centrală şi de Est au cunoscut brusc un proces de accelerare. Pe 10 octombrie, în Ungaria a fost dizolvat PMSU, pe ruinele lui fiind construit Partidul Socialist Maghiar (Magyar Szocialista Párt). Pe 18 octombrie, în Polonia au început lucrările „mesei rotunde”. Pe 23 octombrie s-a renunţat la denumirea RPU, care a fost înlocuită cu Republica Ungară (Magyar Köztársaság). Şi-au dat obştescul sfârşit inclusiv regimurile pe care Ceauşescu conta cel mai mult. Între 6 şi 8 octombrie conducătorul român a sărbătorit împreună cu Erich Honecker a 40-a aniversare a RDG, dar o lună mai târziu, pe 9 noiembrie, Zidul Berlinului cădea, ceea ce a constituit sfârşitul simbolic al regimului comunist în Germania. În Cehoslovacia, la Praga, pe 17 noiembrie a avut loc o uriaşă demonstraţie, pacificată însă brutal de forţele de ordine, acest eveniment constituind începutul „revoluţiei delicate” (nežná revoluce), numită mai târziu „de catifea” (sametová), care a dus la căderea sistemului comunist într-un mod mult mai hotărât decât în alte ţări. În Bulgaria, încercarea lui Jivkov de a îmblânzi tonul campaniei naţionaliste antiturceşti n-a adus rezultatele scontate şi n-a putut opri inevitabilele schimbări. Cu participarea largă a armatei, Jivkov a fost înlocuit pe 10 noiembrie cu Petăr Mladenov. Pe 7 decembrie, în Bulgaria era înfiinţat primul partid de opoziţie, Uniunea Forţelor Democratice.

Spre sfârşitul lunii noiembrie România rămăsese aşadar ultima ţară comunistă europeană (în afară de Albania) în care sistemul se menţinea în continuare neschimbat. Era aproape sigur însă că se va întâmpla ceva, cu atât mai mult cu cât asupra RSR, ca ultim bastion al socialismului, a început să se concentreze atenţia opiniei publice mondiale. Conducătorul român îşi dădea seama de acest lucru, dar s-a hotărât să contracareze orice schimbare prin unica metodă pe care o utilizase până atunci – strângerea şi mai accentuată a rândurilor. În afară de RP Chineză, el avea ca model şi Cuba, unde un adept al lui Gorbaciov, generalul Arnaldo Ochoa, care se acoperise de glorie în luptele din Africa, fusese arestat în iunie 1989 şi împuşcat o lună mai târziu.

Între 20 şi 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR. Era şi ultima ocazie de a-l elimina pe Ceauşescu pe cale legală, întrucât ca secretar general al partidului el nu putea fi revocat decât de Congres. În această direcţie mergeau de altfel şi intenţiile autorilor celor două scrisori deschise care fuseseră difuzate de Europa Liberă pe 27 august, respectiv 8 noiembrie. Ambele fuseseră semnate de Frontul Salvării Naţionale (FSN). Nu este încă foarte clar cine a fost autorul şi forţa propulsoare a acestor scrisori. Silviu Brucan a afirmat că ele au fost scrise de Alexandru Melian, pe atunci profesor la Universitatea din Bucureşti. După Brucan, Melian nu întreţinuse contacte cu grupul care mai târziu a format „adevăratul” FSN şi că aceasta fusese iniţiativa lui personală119. Exact aceeaşi versiune a dat-o şi Ion Iliescu într-un dialog cu Vladimir Tismăneanu, deşi afirma că la un moment dat îl cunoscuse pe Melian120. Pe de altă parte, Nicolae Militaru, într-un interviu acordat istoricului britanic Dennis Deletant în 1995, afirma că ideea publicării unor astfel de scrisori şi semnarea lor cu sigla FSN îi aparţinuseră lui Ion Iliescu, iar Melian nu făcuse decât s-o pună în practică121. Ambele versiuni par la fel de verosimile şi în acest moment este greu să apreciem cum s-au petrecut de fapt lucrurile. În orice caz, în scrisorile difuzate de REL, Frontul Salvării Naţionale îi îndemna pe delegaţii la Congresul PCR să nu-l mai aleagă tot pe Ceauşescu secretar general, cu alte cuvinte, să-l elimine de la putere în mod legal.

Pe de altă parte, conducătorul român putea profita, teoretic, de acest eveniment pentru a-şi anunţa retragerea de bunăvoie sau a pune la punct farsa unui puci care i-ar fi permis să se retragă, lăsând locul fiului său Nicu sau lui Ilie Verdeţ. Dar nu s-a întâmplat aşa – Congresul s-a desfăşurat în aceeaşi atmosferă festivă bine cunoscută de atâţia ani, în mijlocul ovaţiilor şi sloganurilor de tipul „Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres”. În ziua ultimului său Congres, PCR număra deja peste 3,8 milioane de membri122. În cele 87 de cuvântări, numele lui Nicolae Ceauşescu a fost rostit de 673 de ori, iar al Elenei de 247 de ori, ceea ce reprezenta un record absolut123. În luările de cuvânt era subliniat rolul conducător al partidului – aluzie evidentă la ţările vecine, în care această formulare fusese eliminată. Cultul personalităţii ajunsese la zenit, aşa încât secretarul general a fost reales cu unanimitate de voturi de participanţii la Congres. În încheiere Ceauşescu a citit un referat, în care chiar din prima frază se făcea trimitere la perioada 2000-2010124. El sublinia că, în opinia lui, „cel mai mare succes şi rezultat al construcţiei socialismului în România” este „omul nou”. El amintea, de asemenea, despre „consolidarea independenţei şi suveranităţii” ţării. Congresul al XIV-lea n-a adus nimic nou – a fost un eveniment schematic, plictisitor şi destul de mohorât. Ceauşescu pierduse şi ultima şansă de a ieşi din rigiditatea liniei sale politice şi de a iniţia reforme care, e adevărat, l-ar fi înlăturat de la putere, dar i-ar fi dat şansa de a-şi salva viaţa şi poate chiar şi averea acumulată.

Încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea (şi ultimul) al PCR a reprezentat începutul perioadei imediat precedente izbucnirii revoluţiei îndreptate împotriva regimului Ceauşescu. Soarta dictatorului era deja hotărâtă – nu mai trebuia decât o ocazie, şi ea avea să apară.